Blaise Pascal

— Omul nu este nici înger, nici bestie, dar nefericirea vine din faptul că, vrând să facă pe îngerul, face pe bestia.

— Nu ne menţinem în virtute prin propriile noastre forţe, ci prin contraponderea a două vicii opuse, ca şi cum am rămâne în picioare între două vânturi potrivnice: îndepărtaţi unul din aceste vicii şi vom cădea în celălalt.

— Ceea ce stoicii ne propun este atât de dificil şi zadarnic!

Stoicii spun: „Toţi cei care nu sunt la cel mai înalt nivel de înţelepciune sunt la fel de nebuni şi vicioşi ca şi cei care sunt numai de două degete în apă.”

— Supremul bine. Disputa în privinţa supremului bine.

— Ut sis contentus temetipso et ex te nascentibus bonis4.

— Există o contradicţie, căci îl sfătuiră până la urmă să se sinucidă. Oh! Ce viaţă fericită de care te lepezi ca de ciumă!

— Ex senatus-consultis et plebiscitis…

A se căuta asemenea pasaje.

— Ex senatus-consultis et plebiscitis scelera exercentur.

Nihil tam absurde dici potest quod non dicatur ab aliquo philosophorum. Divin.

Qui busdam destinatis sententiis consecrati quae non probant coguntur defendere. Cic.

Ut omnium rerum sic literarum quoque intemperantia laboramus. Senec.

Id maxime quemque decet, quod est cujusque suum maxime. Sen. 588.

Hos natura modos primum dedit. Georg.

Paucis opus est litteris ad bonam mentem.

Si quando turpe non sit, tamen non est non turpe quum id a multitudine laudetur.

Mihi sic usus est, tibi ut opus est facto, fac.5 Ter.

— Rarum est enim ut satis se quisque vereatur.

Tot circa unum caput tumultuantes deos.

Nihil turpius quam cognitioni assentionem praecurrere. Cic.

Nec me pudet ut istos fateri nescire quid nesciam.

Melius non incipiet6.

— Cugetare – Întreaga demnitate a omului constă în gândire.

Gândirea este deci un lucru admirabil şi incomparabil prin natura sa. Ar trebui să aibă ciudate defecte pentru a fi dispreţuită; dar are atâtea că nimic nu e mai ridicol decât ea. Cât e de măreaţă prin natura ei! Cât de jalnică prin defecte!

Dar ce fel de cugetare este aceasta? O prostie!

— Spiritul acestui suveran judecător al lumii nu este atât de independent ca să nu fie supus tulburării la prima zarvă care se face în preajma lui. Nu e nevoie de bubuitura unui tun pentru a-l împiedica să gândească: nu e nevoie decât de zgomotul unei giruete sau al unui scripete. Nu vă miraţi că nu gândeşte bine astăzi: o muscă îi bâzâie pe la ureche; e destul pentru a-l face incapabil să dea un sfat bun. Dacă vreţi ca el să găsească adevărul, alungaţi animalul care-i ţine gândirea în loc şi-i tulbură puternica inteligenţă care guvernează oraşe şi regate. Iată un zeu deosebit de hazliu! O ridicolosissimo eroe! 7

— Puterea muştelor: câştigă bătălii, ne împiedică sufletul să acţioneze, ne mănâncă trupul.

— Când se spune despre căldură că nu e decât mişcarea câtorva globule, iar lumina acel conatus recedendi8pe care-l simţim, suntem uimiţi.

Cum! Plăcerea să nu fie decât acest dans al spiritelor? Concepusem o cu totul altă idee despre acest lucru! Şi acele sentimente care ni se par atât de departe de celelalte încât şi noi spunem că sunt aceleaşi cu cele cu care le comparăm! Sentimentul focului, acea căldură care ne afectează cu totul altfel decât pipăitul, auzul şi lumina, totul ni se pare atât de misterios şi totuşi e grosolan ca o lovitură de piatră.

E adevărat că micimea spiritelor care intră în pori ating alţi nervi, dar şi aceştia sunt tot nişte nervi atinşi.

— Memoria este necesară pentru toate operaţiile raţiunii.

— Întâmplarea dă naştere gândurilor şi tot întâmplarea le face pierdute: nu există nici o metodă de a le păstra sau dobândi. Gând scăpat, voiam să-l scriu; în locul lui, scriu că mi-a scăpat.]

— Când eram mic îmi ascundeam cartea: şi pentru că mi se întâmpla câteodată să… crezând că mi-a fost ascunsă, să devin bănuitor…]

— Scriindu-mi gândul, uneori îmi scapă; ceea ce îmi aminteşte de slăbiciunea mea de care uit mereu; ceea ce mă învaţă tot atât cât şi gândul meu uitat, căci nu doresc decât să-mi cunosc cât mai bine neantul.

— Pyrrhonism.

— Voi scrie aici gândurile fără ordine, dar poate nu într-o confuzie lipsită de scop: aceasta este veritabila ordine care-mi va marca obiectul chiar prin dezordine. I-aş acorda prea mare onoare subiectului meu dacă l-aş trata în ordine pentru că vreau să arăt că el este incapabil de ordine.

— Ceea ce mă uimeşte cel mai mult este să văd că lumea nu se miră de slăbiciunea ei. Se acţionează cu seriozitate, fiecare îşi urmează condiţia; nu pentru că este cu adevărat bine s-o urmeze, ci pentru că aşa e moda, ca şi cum fiecare ar şti cu siguranţă unde se află adevărul şi dreptatea. În fiecare clipă omul se simte decepţionat; şi, printr-o ridicolă umilinţă, el crede că e greşeala lui şi nu a abilităţii cu care se laudă întotdeauna că o stăpâneşte. Dar e bine că sunt atâţia oameni în lume care nu sunt pyrrhonieni, întru gloria pyrrhonismului, pentru a demonstra că omul e capabil de opinii dintre cele mai năstruşnice, fiind în stare să creadă că nu se află în această slăbiciune naturală şi inevitabilă, ci, dimpotrivă, că s-ar afla în starea lui de înţelepciune naturală.

Nimic nu întăreşte atât de mult pyrrhonismul decât cei care nu sunt deloc pyrrhonieni: dacă ar fi toţi, ei n-ar avea dreptate.

— Mi-am petrecut mult timp din viaţa mea crezând că există dreptate: şi nu mă înşelam; căci ea există în măsura în care Dumnezeu a vrut să ni-o reveleze; dar nu judecam astfel şi aici mă înşelam, căci credeam că dreptatea noastră era esenţial dreaptă şi că trebuia s-o cunosc şi să judec prin ea. Dar m-am trezit de atâtea ori alături de judecata cea dreaptă că, până la urmă, am început să nu mai am încredere în mine şi apoi nici în ceilalţi. Am văzut toate ţările şi oamenii schimbându-se şi astfel, după multe schimbări de judecată, atingând veritabila dreptate, am aflat că natura noastră nu e decât o continuă schimbare şi de atunci nu m-am mai schimbat şi, dacă m-aş fi schimbat, aş fi confirmat teoria mea.

Pyrrhonianul Arcesilas9 care redevine dogmatic.]

— Această sectă se întăreşte mai mult prin duşmanii ei decât prin adepţi: căci slăbiciunea omului este mai evidentă în cei care n-o cunosc decât în cei care o cunosc.

— Discursul de umilinţă este un subiect de orgoliu pentru oamenii trufaşi şi de umilinţă pentru cei umili. Discursurile pyrrhonismului sunt prilej de afirmare a afirmativilor: puţini vorbesc cu umilinţă despre umilinţă; puţini caşti despre castitate, puţini despre pyrrhonism, îndoindu-se. Nu suntem decât minciună, duplicitate, contradicţie şi ne ascundem şi ne deghizăm faţă de noi înşine.

— Pyrrhonism.

— Spiritul extrem este acuzat de nebunie ca şi extrema lipsă de spirit. Numai mediocritatea e bună. Majoritatea a stabilit acest lucru şi ea nu iartă pe nimeni care ar vrea să scape într-un fel sau altul. Nu mă voi încăpăţâna, consimt să rămân în ea şi refuz să fiu la capătul de jos, nu pentru că e jos, ci pentru că e capăt; aş refuza să mă aflu şi la cel de sus. A părăsi calea de mijloc înseamnă a părăsi umanitatea. Măreţia sufletului uman constă tocmai în faptul de a şti să se menţină; chiar dacă măreţia lui ar fi tocmai s-o părăsească, el tot n-o face.

— Nu e bine să fii prea liber. Nu e bine să ai chiar tot ce-ţi trebuie.

Toate maximele bune circulă prin lume, numai că nu sunt aplicate; de exemplu:

Nimeni nu se îndoieşte că trebuie să-şi expună viaţa pentru binele public, dar nu pentru religie.

E adevărat că trebuie să existe inegalitate între oameni; dar fiind de acord asupra acestui lucru, iată poarta deschizându-se nu numai celei mai puternice dominaţii, dar şi celei mai profunde tiranii.

E necesar să dăm puţin răgaz spiritului, dar astfel deschidem poarta marilor revărsări: să-i marcăm limitele.

— În lucruri nu există limite: legile vor să le impună, spiritul nu le suportă.

— Când eşti prea tânăr, nu judeci bine; când eşti prea bătrân, la fel: dacă nu gândim destul, dacă gândim prea mult, ne încăpăţânăm, ne înşelăm. Dacă ne admirăm în continuu opera după ce-am încheiat-o, nu o mai înţelegem. La fel se întâmplă şi cu tablourile privite de prea aproape sau de prea departe; nu există decât un punct indivizibil care este cel adevărat; celelalte sunt prea aproape, prea departe, prea sus sau prea jos. Perspectiva îl fixează în arta picturii. Dar în adevăr şi în morală cine îl va fixa?

— Când totul se mişcă la fel, nimic nu se mişcă în aparenţă, ca într-o corabie. Când toţi se îndepărtează de mal, nimic nu pare să se mişte. Cel care stă pe loc remarcă îndepărtarea celorlalţi, el fiind punctul fix.

— Cei care vieţuiesc în dezordine spun celor care trăiesc în ordine că ei sunt cei care se îndepărtează de natură, crezând că numai ei o urmează; asemenea celor care se află pe o corabie şi cred că cei de pe mal se îndepărtează. Limbajul este acelaşi pentru toate. Ne trebuie un punct fix pentru a judeca. Portul este punctul fix al celor de pe corabie, dar unde vom găsi un port pentru morală?

— Contradicţia este un semn rău pentru adevăr: multe lucruri sigure sunt contradictorii. Multe lucruri false nu conţin nici o contradicţie. Contradicţia nu este semnul falsităţii, după cum nici lipsa ei nu este semnul adevărului.

— Pyrrhonism.

— Fiecare lucru este aici adevărat şi fals în parte. Adevărul esenţial nu este aşa; el este pur şi în întregime adevărat. Amestecul îl dezonorează şi-l distruge. Nimic nu este adevăr pur şi, astfel, nimic nu este adevărat, adică nimic nu este adevăr pur. Se va spune că omuciderea este un rău: da, căci ştim bine ce este răul şi viclenia. Dar cine ne va spune ce este binele? Castitatea? Nu, pentru că s-ar sfârşi lumea. Căsătoria? Nu: abstinenţa valorează mai mult. Să nu ucizi? Nu, pentru că dezordinile ar fi teribile, iar cei răi i-ar distruge pe cei buni. Să ucizi? Nu, pentru că astfel distrugi natura. Nici adevărul, nici binele nu-l deţinem decât parţial, într-un amestec de rău şi fals.

— Dacă visăm în toate nopţile acelaşi lucru, el ne va afecta tot atât de mult ca şi obiectele pe care le vedem în fiecare zi. Şi dacă un meşter ar fi sigur că visează în toate nopţile, douăsprezece ore la rând, că e rege, cred că va fi aproape la fel de fericit ca un rege care ar visa în fiecare noapte, douăsprezece ore la rând, că e un simplu meşter.

Dacă am visa în fiecare noapte că suntem urmăriţi de duşmani şi tulburaţi de fantome chinuitoare, chiar dacă ne-am petrece zilele în diverse ocupaţii, cum ar fi călătoriile, am suferi tot atât de mult ca şi cum ar fi adevărat, fiindu-ne teamă să mai adormim, cum ne-am teme şi la trezire ca nu cumva nenorocirile să ni se întâmple aievea. Şi, într-adevăr, visul ne face la fel de mult rău ca şi cum s-ar petrece în realitate.

Dar pentru că visele sunt foarte diferite, şi chiar unul singur se poate diversifica, ceea ce vedem în vis ne afectează mult mai puţin decât ceea ce vedem în stare de veghe, din pricina continuităţii care nu e totuşi atât de continuă şi egală ca să nu se schimbe, dar o face mai puţin brusc, mult mai rar, cum se întâmplă în călătorie; şi atunci îţi spui: „Mi se pare că visez”; căci viaţa e un vis mai puţin schimbător.

— Se poate întâmpla să existe demonstraţii adevărate: dar nu e sigur. Acest lucru nu arată altceva decât că nu e sigur că totul e nesigur, spre gloria pyrrhonismului.]

— Bunul simţ.

— Ei sunt constrânşi să spună: „Nu sunteţi de bună credinţă; noi nu dormim etc.” Ce mult îmi place să văd trufaşa raţiune umilită şi rugătoare! Căci nu acesta este limbajul unui om căruia i se dispută dreptul său şi care-l apără cu arma în mână. El nu se amuză zicând că nu se acţionează de bună credinţă, ci el pedepseşte această rea credinţă prin forţă.

— Eclesiastul arată că omul fără Dumnezeu nu ştie nimic, pândit fiind de inevitabila nenorocire. E o mare nefericire să vrei şi să nu poţi. Or, el vrea să fie fericit şi sigur de un adevăr; şi totuşi nu poate nici să ştie, nici să-şi dorească să ştie. Nu poate nici măcar să se îndoiască.

— Dumnezeule! Ce discurs imbecil! „Dumnezeu a făcut lumea pentru a o pedepsi? Va condamna el atâţia oameni slabi? Etc.” Pyrrhonismul este leacul acestui rău şi el va distruge această deşertăciune.

— Conversaţie.

— Vorbe mari: religia, eu o neg.

Conversaţie.

— Pyrrhonismul e de folos religiei.

— Împotriva pyrrhonismului. – [… Este deci un lucru ciudat că nu se pot defini aceste lucruri fără să le întunecăm, vorbind despre ele în deplină siguranţă.] Să presupunem că toţi le concep în acelaşi fel; dar presupunem degeaba, căci nu avem cum s-o dovedim. Văd că se aplică aceleaşi cuvinte în aceleaşi cazuri şi că de fiecare dată când doi oameni văd un corp străin schimbându-şi locul, ei exprimă amândoi aceeaşi viziune despre acelaşi obiect, zicând şi unul şi celălalt că acesta s-a mişcat: şi din această conformitate de aplicaţie rezultă un puternic exemplu de conformitate de idei: dar nu e convingător, într-o deplină convingere, deşi sunt mulţi gata să parieze pe un răspuns afirmativ, pentru că se ştie că tragem adesea aceleaşi consecinţe din presupuneri diferite.

E de ajuns pentru a încurca cel puţin materia: nu pentru că s-ar stinge în mod absolut lumina naturală a acestor lucruri; academicienii ar fi garantat; dar acest lucru o întunecă, şi-i tulbură pe dogmatici, spre gloria cabalei pyrrhoniene, care constă tocmai în această ambiguitate ambiguă şi într-o anumită obscuritate îndoielnică cărora îndoiala noastră nu le poate refuza toată lumina, dar nici înţelepciunea noastră naturală nu le poate risipi toate umbrele.

— E amuzant să constatăm că există oameni în lume care, renunţând la legile lui Dumnezeu şi ale naturii, şi-au făcut ei legi cărora li se supun cu exactitate, cum ar fi adepţii lui Mahomed, hoţii, eretici etc. Dar şi logicienii. Se pare că neruşinarea lor e fără margini, fără bariere, văzând că au încălcat legi atât de sfinte şi atât de drepte.

— Toate principiile lor sunt adevărate; ale pyrrhonienilor, stoicilor, ateilor etc. Dar concluziile sunt false pentru că principiile opuse sunt şi ele adevărate.

— Instinct. Raţiune.

— Există o neputinţă de a dovedi, neînvinsă de nici un dogmatism. Există o idee despre adevăr, neînvinsă de nici un pyrrhonism.

— Două lucruri îl învaţă pe om cu privire la natura sa: instinctul şi experienţa.

— Măreţia omului este formidabilă prin faptul că el îşi recunoaşte ticăloşia. Un copac nu poate s-o facă.

— Chiar toate ticăloşiile la un loc îi probează măreţia. Sunt ticăloşiile unui mare senior, ticăloşiile unui rege fără ţară.

— Nu există ticăloşie fără sentimentul ei; o casă ruinată nu e netrebnică. Numai omul e netrebnic. Ego vir videns10.

— Măreţia omului.

— Avem o idee atât de măreaţă despre sufletul omului că nu suportăm ca el să fie dispreţuit şi să nu fie respectat de un alt suflet; şi toată fericirea oamenilor constă în acest respect.

— Glorie.

— Animalele nu se admiră. Un cal nu-şi admiră deloc însoţitorul; nu că n-ar fi între ei o întrecere la alergat, dar e fără consecinţe; căci, în grajd, cel mai greoi şi mai puţin zvelt nu-şi cedează ovăzul celuilalt, cum ar vrea oamenii să li se facă lor. Virtutea cailor îşi ajunge sieşi.

— Măreţia omului chiar în desfrânare; pentru că a ştiut să-şi construiască din ea o regulă admirabilă şi o imagine a carităţii.

— Măreţie.

— Temeiurile efectelor marchează măreţia omului, pentru că şi-a extras din desfrânare o impecabilă ordine.

— Cea mai mare josnicie a omului este dorinţa gloriei, dar tot ea este şi marca excelenţei sale, căci oricâte bogăţii ar avea pe pământ, oricâtă sănătate şi uşurinţă de a trăi, tot nu e mulţumit dacă nu are respectul oamenilor. El respectă atât de mult raţiunea umană, că orice avantaj ar avea pe pământ, dacă poziţia lui nu e avantajoasă în raţiunea umană, tot nu e mulţumit. E cel mai frumos loc din lume şi nimic nu-l poate întoarce din această dorinţă, calitatea cea mai durabilă a inimii omului.

Iar cei care-l dispreţuiesc pe om şi-l pun în rând cu animalele vor să fie admiraţi şi puşi în lumină, contrazicându-se pe ei înşişi prin propriul lor sentiment; natura lor, care e mai puternică decât orice, convingându-i de măreţia omului mai mult decât îi convinge raţiunea de josnicia lui.

— Contradicţie – Orgoliul răscumpărând toate ticăloşiile. Fie că le ascunde, fie că le dezvăluie, se mândreşte că le cunoaşte.

— Orgoliul răscumpără şi acoperă toate ticăloşiile. Iată un monstru ciudat şi o rătăcire dintre cele mai evidente. Iată-l căzut din locul său şi căutându-l cu obstinaţie. Aşa fac toţi oamenii. Să vedem cine-l va găsi.

— Când răutatea are raţiunea de partea sa, ea se umple de mândrie şi-şi etalează raţiunea cu tot fastul. Când austeritatea şi alegerea severă nu reuşesc să dobândească adevăratul bine, trebuind să renunţe urmându-şi natura, raţiunea e foarte mândră de această renunţare.

— Răul este la îndemână şi există o infinitate de rele: binele e aproape unic: dar un anume gen de rău este foarte greu de atins, aproape la fel de greu ca şi ceea ce numim bine şi adesea el trece drept bine, acest rău deosebit. E nevoie de o înălţime a sufletului la fel de extraordinară pentru a-l atinge, de câtă e nevoie pentru atingerea binelui.

— Măreţia omului.

— Măreţia omului e atât de evidentă că ea îşi trage rădăcinile chiar din netrebnicia lui, căci ceea ce este natură la animale, numim ticăloşie la oameni: dar recunoaştem că natura lui fiind astăzi aceeaşi cu a animalelor, el şi-a pervertit natura lui cea bună care-i era proprie altădată.

Cine e nefericit că nu e rege decât un rege deposedat? Era Paulus Emilius nefericit că nu mai era consul? Dimpotrivă, toată lumea credea că era fericit că fusese, pentru că nu era condiţia lui să fie consul mereu. Dar îl credea pe Perseu atât de nefericit că nu mai era rege, condiţia lui fiind dintotdeauna cea de rege, încât i se părea ciudat că el mai suportă viaţa11. Cine e nefericit că nu are decât o gură? Şi cine n-ar fi nefericit neavând decât un ochi? Nu ne-am gândit niciodată să fim nefericiţi că nu avem trei: dar nu ne-am putea consola dacă nu i-am avea deloc.

— Perseu, rege al Macedoniei, Paulus Emilius.

— I se reproşa lui Perseu că nu se sinucide.

— În ciuda evidenţei tuturor ticăloşiilor noastre, care ne întristează, care ne strâng de gât, există în noi un instinct pe care nu-l putem reprima şi care ne înalţă.

— Războiul intern al omului între raţiune şi patimile sale. Dacă n-ar avea decât raţiunea, fără patimi… Dacă n-ar avea decât patimile, fără raţiune… Dar avându-le pe amândouă, nu poate scăpa de război, nu poate trăi în pace cu una decât aflându-se în război cu cealaltă; astfel apare el mereu sfâşiat şi potrivnic lui însuşi.

— Acest război intern al raţiunii împotriva patimilor a făcut ca cei care au dorit pacea să se împartă în două secte. Unii au vrut să renunţe la patimi şi să devină zei, alţii au voit să renunţe la raţiune şi să devină brute. (Des Barreaux12) Dar n-au putut, nici unii, nici ceilalţi; şi raţiunea acuza mereu josnicia şi nedreptatea patimilor, tulburând odihna celor care li se abandonează, iar patimile sunt mereu vii în cei care ar vrea să se lepede de ele.

— Oamenii sunt atât de imperios nebuni că ar însemna să fii nebun, printr-o altă întorsătură a nebuniei, să nu fii nebun.

— Natura omului poate fi abordată în două feluri: ţinând cont de scopul său şi atunci el este mare şi incomparabil; ţinând cont de multitudinea lui, cum ar fi să judecăm natura calului şi a câinelui, după număr, după felul cum aleargă şi după acel et animum arcendi13 şi atunci, omul este abject şi viclean. Iată două căi după care omul e judecat diferit şi care au dus la atâtea dispute aprinse între filosofi.

Căci unul neagă supoziţia celuilalt; unul spune: „Nu s-a născut în acest scop; căci toate acţiunile sale sunt nepotrivite acestui scop”; celălalt zice: „El se îndepărtează de scopul său când se dedă unor acţiuni josnice.”

— A. P. R.14 – Măreţie şi decădere.

— Decăderea se deduce din măreţie şi măreţia din decădere; unii au dedus decăderea cu atât mai mult cu cât au folosit-o drept mărturie a măreţiei, alţii au dedus măreţia, şi tot ceea ce unii au putut spune pentru a-i demonstra măreţia n-a folosit decât ca argument celorlalţi pentru a-i deduce ticăloşia, pentru că omul e cu atât mai netrebnic cu cât cade mai de sus; ceilalţi, dimpotrivă. Ei s-au repezit unii la alţii, într-un cerc fără sfârşit; fiind sigur că în măsura în care oamenii se lasă cunoscuţi, se descoperă în ei şi măreţia şi josnicia. Într-un cuvânt, omul ştie că este ticălos, pentru că este, dar e şi măreţ pentru că o ştie.

— Această duplicitate a omului este atât de vizibilă că i-a făcut pe unii să creadă că are două suflete. Un subiect simplu alcătuit li se pare incapabil de atât de multă şi schimbătoare varietate, de la prezumţia nemăsurată la oribila tristeţe a inimii.

— Este periculos să i se arate omului cât de mult se aseamănă animalelor, fără să i se arate şi măreţia lui. Şi este şi mai periculos să i se arate prea mult măreţia fără să i se facă evidentă şi josnicia. Şi e de tot periculos să nu ştie nimic nici despre una, nici despre alta; dar este foarte folositor să i se vorbească şi despre una şi despre cealaltă.

Nu trebuie să creadă că este egalul animalelor, dar nici al îngerilor, nici să-i ignore pe unii sau pe ceilalţi, ci să-i cunoască atât pe unii cât şi pe ceilalţi.

— Nu aş suferi dacă aş şti că se odihneşte în unul sau în celălalt, fiind fără loc şi fără odihnă…

— Dacă se laudă, îl cobor; dacă se coboară, îl laud; şi-l contrazic, până când înţelege că este un monstru de neînţeles.

— Îi mustru egal şi pe cei care se apucă să-l laude pe om şi pe cei care se apucă să râdă de el, nu-i aprob decât pe cei care caută ostenind.

— E bine să fii obosit şi sătul de inutila căutare a adevăratului bine, pentru a întinde braţele Eliberatorului.

— Contrarietăţi.

— După ce am arătat decăderea şi măreţia omului.

— Omul să-şi cunoască deci preţul. Să se iubească pe sine căci există în el o natură capabilă de bine; dar să nu-şi iubească josniciile care sunt în el. Să se dispreţuiască pentru că această natură capabilă de bine e nefolosită; dar să nu-şi dispreţuiască această capacitate naturală. Să se urască şi să iubească: există în el capacitatea de a cunoaşte adevărul şi de a fi fericit: dar adevărul lui nu este statornic sau satisfăcător.

Vreau deci să-l aduc pe om să dorească să-l găsească, să fie gata şi lepădat de patimile lui, pentru a urma adevărul acolo unde-l va găsi, ştiind cât s-a întunecat cunoaşterea sa din pricina patimilor sale; aş vrea ca el să urască în sine desfrânarea care-l determină, pentru a nu-l orbi în alegerea lui şi a nu-l opri după ce va fi ales.

— Toate aceste contrarietăţi, care par să mă fi depărtat cel mai mult de cunoaşterea religiei sunt aceleaşi care m-au condus mai degrabă spre cea adevărată.

Secţiunea a VII-a.

Morala şi învăţătura

— Partea a II-a. Omul fără credinţă nu poate cunoaşte adevăratul bine, nici dreptatea.

— Toţi oamenii încearcă să fie fericiţi; fără excepţie; orice mijloace ar întrebuinţa, toţi tind spre acest scop. Ceea ce-i face pe unii să plece la război, iar pe alţii să nu meargă, este aceeaşi dorinţă de fericire, prezentă în amândoi, însoţită însă de vederi diferite. Voinţa nu face niciodată nici cel mai mic demers decât spre acest scop. Acesta este motivul tuturor acţiunilor oamenilor, chiar şi al celor care se vor spânzura.

Şi totuşi de un număr atât de mare de ani, niciodată, nimeni, fără credinţă, nu a ajuns în acest punct, spre care ţintim cu toţii. Toţi se plâng: prinţi, slujitori, nobili şi oameni de rând, tineri şi bătrâni, puternici şi slabi, savanţi şi ignoranţi, sănătoşi şi bolnavi, din toate ţările, din toate timpurile, de toate vârstele şi de toate condiţiile.

O încercare atât de îndelungată, atât de continuă şi uniformă, ar trebui să ne convingă de neputinţa noastră de a ajunge doar prin eforturile noastre, dar exemplul nu ne este de ajutor. Nu e niciodată perfect asemănător ca să nu fie o cât de delicată diferenţă. Şi de aceea aşteptăm întotdeauna ca speranţa noastră să nu fie decepţionată în această ocazie cum a fost în alta. Şi astfel, prezentul nu ne mulţumeşte niciodată, experienţa ne înşală şi, din nefericire în nefericire, ne petrece până la moarte care este împlinirea veşnică.