Blaise Pascal

Mai mult, că obiectul acestei orori ar fi vidul. Ce ar fi în vidul de care ar trebui să se teamă atât de tare? Ce e mai grosolan şi mai ridicol? Şi asta nu e totul: acestea au în ele însele un principiu de mişcare pentru a evita vidul; au braţe, picioare, muşchi, nervi?

— A scrie împotriva celor care aprofundează prea mult ştiinţele. Descartes.

— Nu-l pot ierta pe Descartes; el a vrut prin toată filosofia sa să se lepede de Dumnezeu: dar nu s-a putut stăpâni să nu-i acorde rolul de a da lumii un bobârnac pentru a o pune în mişcare; după care, lumea nu a mai avut trebuinţă de Dumnezeu.

— Descartes inutil şi nesigur.

— Descartes.

— Trebuie să spunem în linii mari: „A făcut-o dând lumii chip şi mişcare”, căci e adevărat. Dar când e să demonstreze cum şi în ce fel, devine ridicol. Căci este inutil, nesigur şi penibil. Şi dacă ar fi adevărat, n-am mai crede că filosofia merită măcar o oră de osteneală.]

— De ce un om şchiop nu ne irită pe când un spirit şchiop ne irită? Din cauză că un şchiop recunoaşte că noi nu suntem şchiopi pe când un spirit şchiop ne acuză pe noi că avem un spirit şchiop. Dacă n-ar fi aşa ni s-ar face milă, nu ne-am înfuria.

Epictet întreabă foarte energic: „De ce nu ne supărăm când ni se spune că ne doare capul şi ne supărăm când ni se spune că gândim prost sau că alegem prost.” Din cauză că suntem siguri că nu ne doare capul şi că nu suntem şchiopi, dar nu suntem la fel de siguri că am ales adevărul. În aşa fel încât, nefiind siguri, din pricină că noi privim din punctul nostru de vedere, pe când un altul priveşte din punctul lui de vedere cu totul potrivnic, suntem surprinşi şi devenim neîncrezători, cu atât mai mult o mie de oameni râd de alegerea noastră; ar trebui să preferăm raţiunile noastre faţă de ale altora, dar e un lucru de cutezanţă şi dificil. Or, această contradicţie nu există cu privire la un şchiop.

— Spiritul crede în mod firesc şi voinţa iubeşte în mod firesc; în aşa fel încât în lipsa unor obiecte adevărate, acestea se vor ataşa de obiecte false.

— Imaginaţia.

— Aceasta este partea cea mai înşelătoare din om, maestra eroarei şi a falsului, şi cu atât mai vicleană cu cât nu este întotdeauna; căci ea ar fi regula infailibilă a adevărului dacă ar fi regula infailibilă a minciunii. Dar fiind cel mai adesea falsă, ea nu face niciodată dovada calităţii sale, marcând la fel şi adevărul şi minciuna.

Nu vorbesc de nebuni, vorbesc de cei înţelepţi; printre ei se află cei a căror imaginaţie are marele dar de a-i convinge pe oameni. Degeaba protestează raţiunea, ea nu poate da preţ lucrurilor.

Această superbă putere, duşmana raţiunii, căreia îi place să domine şi să controleze raţiunea, pentru a-şi arăta forţa în toate lucrurile creează omului a doua sa natură. Ea îşi are fericiţii şi nefericiţii ei, sănătoşii şi bolnavii ei, bogaţii şi săracii ei: ea poate naşte credinţa, îndoiala, ea poate nega raţiunea, ea poate suspenda simţurile şi tot ea le poate spori; ea îşi are nebunii şi înţelepţii ei: şi nimic nu ne mâhneşte mai mult decât să vedem că ea oferă celor care o posedă o satisfacţie mai deplină decât raţiunea. Cei abili în imaginaţie se fac plăcuţi între ei cu totul altfel decât cei prudenţi prin raţiune. Îi privesc pe oameni de sus; discută cu îndrăzneală şi încredere; ceilalţi cu teamă şi neîncredere: şi veselia de pe chipul lor le oferă adesea un avantaj asupra opiniei celor care-i ascultă, înţelepţii imaginativi fiind favorizaţi în faţa judecătorilor de acelaşi gen. Ea nu-i poate face înţelepţi pe nebuni, dar îi face fericiţi; spre deosebire de raţiune, care-i face pe prietenii ei nefericiţi, una acoperindu-i de glorie, cealaltă de ruşine.

Cine împarte faima? Cine oferă respect şi veneraţie persoanelor, operelor, legilor, celor mari, dacă nu facultatea lor imaginativă. Cât de neînsemnate sunt bogăţiile lumii fără participarea ei!

Să nu-mi spuneţi că acest magistrat, a cărui bătrâneţe venerabilă impune respectul întregului popor, se conduce numai după o raţiune pură şi sublimă şi că el nu judecă lucrurile decât în natura lor, fără să facă apel la acele inutile detalii care nu stârnesc decât imaginaţia celor slabi? Îl vedeţi începându-şi discursul în care depune tot zelul lui plin de fervoare, sporind soliditatea raţiunii prin înflăcărarea carităţii. Iată-l gata să se facă ascultat, cu un respect exemplar. Dar să vină şi un predicator căruia natura i-a dat o voce răguşită şi un chip mai ciudat, sau care e prost bărbierit şi poate din întâmplare, chiar murdar, orice mari adevăruri ar anunţa, pariez că toată gravitatea senatorului nostru se va duce de râpă.

Cel mai mare filosof al lumii, aflat pe o scândură destul de lată, dacă are dedesubt o prăpastie, chiar dacă raţiunea îl va convinge că se află în siguranţă, se va lăsa copleşit de imaginaţia care o va lua înaintea raţiunii. Mulţi dintre ei nici nu se pot gândi fără să pălească şi să se umple de sudori.

Nu vreau să pomenesc toate efectele imaginaţiei.

Cine nu ştie că vederea pisicilor, a şoarecilor sau scrâşnetul cărbunelui etc. poate scoate din sărite? Tonul vocii impune celor înţelepţi şi schimbă un discurs într-un poem de forţă.

Afecţiunea sau ura schimbă faţa justiţiei. Şi cât de mult un avocat plătit dinainte se convinge de dreptatea cauzei pe care o pledează! De câte ori un gest îndrăzneţ îl face să apară cel mai bun în ochii judecătorilor, înşelaţi de această aparenţă! Hazlie raţiune pe care vântul o poartă în toate părţile!

Voi reaminti aproape toate acţiunile oamenilor care nu pornesc decât la impulsurile ei. Raţiunea a fost obligată să cedeze, iar cel înţelept îşi stabileşte principiile pe care imaginaţia oamenilor le-a introdus cutezător pretutindeni.

[Cel care nu vrea să urmeze decât raţiunea va fi luat drept nebun de mulţimea oamenilor comuni. Trebuie să judecăm conform judecăţii celei mai mari părţi a lumii. Trebuie, pentru că lumii îi place să ostenească în fiecare zi pentru lăudatele comori ale imaginaţiei şi, când somnul ne prinde din pricina oboselii raţiunii noastre, trebuie, fără răgaz, să ne trezim brusc pentru a o lua la goană după himerele acestei stăpâne a lumii şi să ne lăsăm impresionaţi de ea. Iată unul din principiile de eroare, dar nu este singurul.]

Magistraţii noştri cunosc bine acest secret. Robele lor roşii, herminele în care se înveşmântă ca nişte pisici îmblănite, palatele în care se ţin procesele, însemnele heraldice, tot acest aparat împărătesc era foarte necesar; iar dacă doctorii n-ar avea pelerine şi pantofi roşii, iar magistraţii bonete pătrate şi robe largi acoperindu-i din patru părţi, niciodată n-ar putea să-i înşele pe oamenii care nu pot rezista la această înfăţişare atât de strălucitoare. Dacă ar stăpâni adevărata justiţie şi dacă medicii ar cunoaşte adevărata artă de a vindeca, n-ar avea trebuinţă de bonetele lor pătrate. Măreţia acestor meserii ar fi destul de venerabile prin ele însele; dar, neposedând decât ştiinţe imaginare, ei sunt obligaţi să se folosească de toate aceste inutile obiecte care stârnesc imaginaţia celor cu care au de a face; şi astfel, îşi atrag respectul lor. Numai războinicii nu se deghizează pentru că, într-adevăr, ceea ce este esenţial în ei se stabileşte prin forţă, la ceilalţi prin strâmbături.

Regii noştri n-au apelat la aceste artificii. Ei nu se maschează cu veşminte nemaipomenite pentru a-şi dovedi calitatea; dar se arată însoţiţi de gărzi, de halebardieri. Aceste trupe armate, care nu au mâini şi forţă decât pentru regii lor, trompeţii şi toboşarii care merg înaintea lor şi legiunile care-i înconjoară, îi fac să tremure chiar pe cei mai tari. Ei nu au numai veşmintele, ei au şi forţa de partea lor. Ar trebui să avem o raţiune foarte curată pentru a-l privi ca pe un om oarecare pe Marele Sultan, înconjurat, în superbul său serai, de patruzeci de mii de ieniceri.

Nu putem să vedem un avocat cu pelerină şi bonetă fără să ne facem o impresie foarte bună despre virtuţile lui.

Imaginaţia dispune de toate; ea face frumuseţea, dreptatea, fericirea, care sunt totul în lume. Aş dori din toată inima să văd acea carte italiană căreia nu-i cunosc decât titlul Della opinione regina del mondo. Subscriu la ea fără s-o fi citit, în afară de lucrurile rele care s-ar afla în ea.

Iată deci efectele acestei facultăţi înşelătoare care pare să ne fie dată într-adins pentru a ne duce în eroare. Dar mai sunt şi alte principii.

Impresiile vechi nu sunt singurele în stare să ne amăgească; farmecul noutăţii are aceeaşi putere asupra noastră. De aici se nasc toate disputele între oameni care-şi reproşează fie că se conduc după impresiile din copilărie, fie că aleargă cutezători după noutăţi. Cine ţine calea cea dreaptă? Să apere, să dovedească! Nu există principiu, oricât de firesc ar fi, chiar din copilărie, care să nu provoace o falsă impresie, fie de instrucţie, fie de simţire.

„Pentru că, în copilărie aţi crezut că un cufăr e gol când nu vedeaţi nimic în el, v-aţi convins de posibilitatea vidului. O iluzie a simţurilor voastre, întărită de obişnuinţa pe care ştiinţa ar trebui s-o corecteze”. Alţii spun dimpotrivă: „Pentru că vi s-a spus la şcoală că vidul nu există, bunul-simţ a fost vătămat, căci el înţelegea atât de bine vidul înainte de a i se transmite această falsă impresie care trebuie corectată, apelând la firea noastră dintâi”. Cine v-a înşelat deci: simţul sau educaţia?

Dar mai avem şi un alt principiu al erorii: bolile. Ele ne atacă puterea de judecată şi simţul. Şi bolile grave le alterează mai adânc, deşi nu mă îndoiesc că şi cele mai puţin grave îşi au şi ele efectul lor proporţional.

Propriul nostru interes este un instrument minunat care ne poate deschide ochii asupra unor lucruri plăcute. Nu-i este permis nici celui mai drept om din lume să-şi judece singur propria lui cauză. Cunosc pe unii care, pentru a nu cădea în acest păcat al trufiei, au fost cei mai nedrepţi din lume chiar în cauzele drepte: mijlocul cel mai sigur de a pierde un proces îndreptăţit era să-l recomanzi prin rudele lui apropiate.

Dreptatea şi adevărul sunt două puncte atât de subtile că instrumentele noastre sunt prea tocite pentru a le putea sesiza exact; dacă se întâmplă să reuşească, ele se ştirbesc, bâjbâind roată-mprejur, sprijinindu-se mai mult pe fals decât pe adevăr.

[Omul este deci atât de fericit alcătuit că nu are nici un principiu al adevărului, având în schimb excelente principii ale falsului. Să vedem acum câte… Dar cea mai puternică sursă de erori este războiul între simţuri şi raţiune.]

— Să începem de aici capitolul puterilor amăgitoare. Omul nu este decât supusul erorii naturale şi ireparabile, dacă e lipsit de har. Nimic nu-i arată adevărul. Totul îl amăgeşte; cele două principii ale adevărului, raţiunea şi simţurile, în afară de faptul că amândurora le lipseşte sinceritatea, se înşeală reciproc. Simţurile amăgesc raţiunea prin false aparenţe şi chiar această iluzie pe care o dau raţiunii o primesc de la ea la rândul lor. Ea se răzbună. Patimile sufletului tulbură simţurile, dându-i impresii false. Ele mint şi se înşeală pe întrecute.

Şi, pe deasupra acele erori care pot fi întâmplătoare sau pot proveni din lipsa inteligenţei, cu virtuţile ei eterogene…

— Imaginaţia sporeşte lucrurile mărunte, umplându-ne sufletul cu ele printr-o apreciere fantastică; iar printr-o insolenţă cutezătoare, ea micşorează lucrurile mari, pe măsura ei, cum face când vorbeşte despre Dumnezeu.

— Lucrurile care ne stăpânesc cel mai mult, cum ar fi să ascundem puţinul avut, nu înseamnă aproape nimic. E doar neantul pe care imaginaţia noastră-l sporeşte făcându-l cât muntele. O altă întorsătură a imaginaţiei ne face să descoperim acest lucru cu uşurinţă.

— Fantezia mea mă face să urăsc un croncănitor, precum şi unul care leorpăie mâncând. Fantezia are o mare greutate. Ce câştig avem de la ea?

S-o urmăm numai din pricină că e firească? Nu, trebuie să-i rezistăm…)

— Quasi quidquam infelicius sit homine cui sua figmenta dominatur. (Pliniu)8

— Copiii care se sperie de propria lor faţă mânjită nu sunt decât nişte copii; dar în nici un fel slăbiciunea copilăriei nu devine tărie o dată cu vârsta. Doar fantezia se schimbă. Tot ceea ce se perfecţionează prin progres piere prin progres. Tot cea ce a fost slab nu poate fi niciodată puternic. Degeaba spunem: a crescut, s-a schimbat; el este mereu acelaşi.

— Obişnuinţa este natura noastră. Cine se obişnuieşte cu credinţa, crede, nu se poate stăpâni să nu se teamă de infern şi nu mai poate crede în altceva. Cine se obişnuieşte să creadă că regele este înfricoşător… etc. Cine se îndoieşte deci că sufletul nostru, fiind obişnuit a vedea numărul, spaţiul, mişcarea, nu crede decât în ele?

— Quod crebro videt non miratur, etiamsi curfiat nescit; quod ante non viderit, id şi evenerit, ostentum esse censet. (Cicero)9

Nae iste magno conatu magnas nugas dixerit10

— Spongia solis11 – Când vedem acelaşi efect producându-se mereu, conchidem că e o necesitate firească, cum ar fi că mâine va fi o altă zi etc. Dar adesea natura ne dezminte şi nu se supune propriilor ei reguli.

— Ce sunt principiile noastre naturale dacă nu principiile obişnuinţei noastre. În copii le aflăm pe cele primite de la părinţii lor, ca simţul vânătorii la animale, cum se vede din experienţă. Un obicei diferit ne va da alte principii naturale, şi dacă pe unele nu le putem înlătura din obicei, există şi obiceiuri împotriva naturii, de neînlăturat nici prin natură şi nici printr-un alt obicei. Depinde de dispoziţie.

— Părinţii se tem c-ar putea pierde iubirea naturală a copiilor lor, dar ce e această natură ameninţată să se piardă? Obiceiul este o a doua natură care ar distruge-o pe prima? Dar ce este natura? De ce obiceiul nu este natural? Mi-e foarte teamă că această natură să nu fie ea însăşi decât un prim obicei, iar obiceiul o a doua natură.

— Natura omului este numai natură, omne animal.

Nu există nimic care să nu devină natural şi tot ceea ce este natural e supus pierzaniei.

— Memoria, bucuria sunt sentimente, şi chiar propoziţiile geometrice devin sentimente; pentru că, prin raţiune, sentimentele devin naturale, iar sentimentele naturale se şterg prin raţiune.

— Când ne folosim de false raţiuni pentru a dovedi efectele naturii, nu mai vrem să le primim pe cele adevărate când ele ni se dezvăluie. Exemplul pe care-l putem da este circulaţia sângelui, pentru a descoperi pricina pentru care se umflă vena deasupra ligaturii.

— Lucrul cel mai important în viaţă este alegerea unei meserii: întâmplarea decide. Obiceiul face să apară zidarii, soldaţii, ţiglarii. „Este un bun meşter ţiglar”, se spune; şi despre soldaţi: se spune „Sunt nebuni”; alţii, dimpotrivă: nimic nu e mai măreţ decât un război, restul oamenilor nu sunt buni de nimic. Tot auzind în copilărie lăudându-se unele meserii şi dispreţuindu-se altele, omul alege: căci firesc este să respingem nebunia şi să alegem adevărul; aceste cuvinte ne emoţionează: păcatul apare când e vorba să le aplicăm. Atât de mare este forţa obiceiului că, dacă natura n-a făcut decât să-i creeze pe oameni, condiţiile au fost create de obiceiuri. Fireşte, natura nu este chiar atât de uniformă. Obiceiul o uniformizează pentru că o constrânge: uneori natura e mai puternică decât obiceiul şi omul se orientează din instinct, în ciuda oricărui obicei, bun sau rău.

— Prejudecata induce eroarea – E un lucru de plâns să vezi toţi oamenii vorbind despre mijloace şi pe nimeni despre scop. Fiecare se gândeşte cum se va elibera din condiţia sa, dar în privinţa condiţiei şi a patriei, nu alegem, pe acestea ni le dă destinul.

E un lucru de plâns să vezi atâţia turci, eretici, necredincioşi, urmându-şi părinţii, doar pentru faptul că li s-a spus că fiecare dintre ei e cel mai bun; iată ce determină condiţia fiecăruia; de lăcătuş, de soldat etc.

Iată de ce sălbaticii nu pot face nimic în Provence.

— Există o diferenţă universală şi esenţială între acţiunile voinţei şi toate celelalte.

Voinţa este unul din principalele organe ale credibilităţii; şi nu pentru că ea ar crea-o, ci pentru că lucrurile sunt adevărate sau false după chipul cum sunt privite. Voinţa care se complace mai degrabă în cele false decât în celelalte, îndepărtează mintea de la cercetarea acelor calităţi pe care nu-i place să le vadă. Spiritul, mergând mână în mână cu voinţa, se opreşte la acel chip al lucrului care-i place ei; astfel, el judecă prin ceea ce vede.

— Amorul propriu.

— Natura acestui amor propriu şi a eului uman este să nu se iubească decât pe sine şi să nu se ia în considerare decât pe sine. Dar ce va face? Nu va putea împiedica acel obiect pe care-l iubeşte să fie plin de defecte şi de josnicii: îl vrea mare şi el este mic. Vrea să fie fericit şi se vede nefericit; ar vrea să fie perfect şi se vede plin de imperfecţiuni; vrea să fie obiectul iubirii şi al respectului oamenilor şi vede că defectele lui nu-i aduc decât aversiunea şi dispreţul lor. Această încurcătură în care se află provoacă în el cea mai nedreaptă şi mai criminală pasiune pe care ne-am putea-o imagina. Căci el concepe o ură de moarte împotriva acestui adevăr care-l copleşeşte şi-l convinge de defectele sale. Ar dori să-l nimicească şi, neputându-l distruge în sinea lui, îl distruge pe cât poate, în cunoaşterea lui şi în cunoaşterea celorlalţi. Adică, depune toate eforturile din lume pentru a-şi ascunde defectele, atât faţă de ceilalţi cât şi faţă de sine şi nu suportă să-i fie arătate şi nici să-i fie dezvăluite de alţii.

Este fără îndoială foarte rău să fim plini de defecte; dar şi mai rău este să fim plini de ele şi să nu vrem să le recunoaştem, pentru că acest lucru înseamnă să-i adăugăm pe cel al unei iluzii voite. Nu vrem ca ceilalţi să ne înşele; şi nici nu ni se pare dreaptă dorinţa lor de a-i stima mai mult decât merită: nu e deci drept nici din partea noastră să-i înşelăm şi să cerem să ne respecte mai mult decât merităm.

Astfel, când ei descoperă numai viciile şi imperfecţiunile noastre pe care le avem cu adevărat, este vizibil că ei nu ne fac o nedreptate, pentru că nu ei sunt în cauză, dimpotrivă, ne fac un bine, ajutându-ne să ne eliberăm de un rău: necunoaşterea imperfecţiunilor noastre. Nu trebuie să ne supărăm că le cunosc şi că ne dispreţuiesc: e drept ca ei să ştie cum suntem şi să ne dispreţuiască dacă suntem de dispreţuit.

Iată sentimentele de care trebuie să dea dovadă o inimă plină de echitate şi adevăr. Ce trebuie să spunem despre a noastră când o vedem într-o dispoziţie cu totul contrară? Nu-i aşa că urâm adevărul şi pe cei care ni-l spun şi că ne-ar place să se înşele cu privire la noi şi să fim consideraţi altfel decât suntem cu adevărat?

Iată o dovadă care-mi provoacă oroare. Religia catolică nu obligă la divulgarea păcatelor, indiferent, faţă de oricine: ea acceptă să ne ascundem unii faţă de ceilalţi, cu excepţia unuia singur, căruia ea ne comandă să-i dezvăluim toată inima, arătând-o aşa cum este. Nu există decât un singur om pe care ea ne porunceşte să nu-l minţim; obligându-l şi pe el la un secret inviolabil care face ca această cunoaştere să fie în el ca şi cum n-ar fi. Se poate imagina ceva mai blând şi mai milostiv? Şi totuşi decăderea omului este atât de mare că şi această lege i se pare prea aspră; şi de aceea s-a revoltat împotriva Bisericii o mare parte a Europei.

Cât de nedreaptă şi nesăbuită este inima omului, părându-i-se un lucru rău obligaţia de a face faţă de un singur om ceea ce ar trebui făcut faţă de toţi oamenii! Sau ni se pare drept să-i înşelăm?

Aversiunea faţă de adevăr are intensităţi diferite; dar putem spune că ea există în noi, în toţi, într-o anumită măsură, pentru că este inseparabilă de amorul propriu. Delicateţea rău înţeleasă îi obligă pe cei nevoiţi să corijeze pe ceilalţi să aleagă atâtea căi ocolite şi să îndulcească adevărul pentru a evita să-i tulbure. Aceştia sunt obligaţi să ne diminueze defectele, să se prefacă a ni le scuza, să le amestece cu laude şi cu dovezi de stimă şi de afecţiune.

În ciuda acestor prevederi, leacul este întotdeauna amar pentru amorul propriu. Ia din el cât poate mai puţin, întotdeauna cu dezgust şi adesea cu o secretă mânie împotriva celor care-l oferă.

De aceea se întâmplă că, dacă cineva are vreun interes să fie iubit de noi, se fereşte să ne facă un serviciu pe care-l ştie dezagreabil; ne tratează aşa cum vrem să fim trataţi: urâm adevărul, ei ni-l ascund; ne place să ne lăsăm înşelaţi, ei ne înşală.

Cu cât urcăm mai sus pe treapta demnităţilor, cu atât ne îndepărtăm mai mult de adevăr pentru că oamenii se tem să-i rănească pe cei a căror afecţiune le este utilă şi a căror aversiune este periculoasă. Un prinţ va fi de poveste în toată Europa, numai el singur nu va şti nimic: a spune adevărul este folositor pentru cel căruia i se spune, dar dezavantajos pentru cei care-l spun pentru că se fac urâţi. Or, cei care trăiesc alături de prinţi îşi iubesc mai mult interesele lor decât pe cele ale prinţului pe care-l slujesc: şi astfel ei se feresc să-i facă lui un bine pentru a nu-şi face lor rău în acelaşi timp.

Această nefericire e mai mare şi mai obişnuită în rândurile înalţilor demnitari, dar nici cei mai mici nu sunt scutiţi de ea, pentru că există întotdeauna un interes să te faci iubit de oameni. Astfel, viaţa umană nu este decât o perpetuă iluzie: nu facem decât să ne înşelăm şi să ne flatăm între noi. Unirea între oameni se întemeiază pe această reciprocă înşelătorie: şi puţine prietenii ar rezista dacă fiecare ar şti ce spune prietenul lui despre el, chiar dacă acesta vorbeşte sincer şi fără patimă.

Omul nu este decât mască, minciună, ipocrizie şi în sine şi pentru ceilalţi. Nu vrea să i se spună adevărul. Şi evită să-l spună celorlalţi; şi toate aceste dispoziţii atât de departe de dreptate şi raţiune îşi au rădăcinile naturale în inima lui.

— Vreau să subliniez faptul că, dacă toţi oamenii ar şti ce se spune despre ei, n-ar mai fi rămas decât câţiva prieteni pe lumea asta. Dovadă, certurile pe care le provoacă relatările indiscrete care se fac uneori. [Aş spune chiar mai mult, toţi oamenii ar fi…]

— Există vicii care nu ne stăpânesc decât pentru că sunt legate de altele; dacă le-am reteza trunchiul, ar cădea precum crengile.

— Exemplul castităţii lui Alexandru n-a făcut atâţia abstinenţi câţi beţivi a făcut prin acel dar al beţiei pe care-l avea12. Nu e o ruşine să nu fii atât de virtuos ca el. Dar nici să credem că viciile noastre nu sunt comune când le împărtăşim cu cei mari şi să nu băgăm de seamă că prin aceste vicii şi cei mari devin oameni de rând. Eşti legat de aceştia prin acelaşi fir de care şi ei sunt legaţi de popor: căci oricât de sus ar fi aşezaţi, ei sunt, într-un anumit fel, legaţi de oamenii cei mai mărunţi. Ei nu calcă prin aer, şi nici nu sunt despărţiţi de societatea noastră. Nu, nu; dacă sunt mai mari decât noi, numai capul lor e mai sus, dar picioarele lor calcă pe pământ ca şi ale noastre. Ei se află toţi la acelaşi nivel şi se sprijină pe acelaşi pământ; şi, prin această extremitate ei sunt la fel de jos ca noi, cei mărunţi, asemenea copiilor sau animalelor.

— Când patima noastră ne îndeamnă să facem ceva, uităm datoria: când îţi place să citeşti, citeşti, chiar dacă ar trebui să faci altceva. Dar pentru a nu uita de datorie, să ne propunem întotdeauna să facem ceva ce nu ne place: şi atunci, scuzându-ne că avem altceva de făcut, ne-aducem prin acest mijloc aminte de datoria pe care o avem de îndeplinit.

— E foarte greu să propunem un lucru judecăţii altuia fără să dăunăm propriei lui judecăţi prin felul cum o prezentăm! Dacă cineva spune: „Mi se pare frumos; mi se pare greu de înţeles”, sau altceva asemănător, el antrenează şi imaginaţia în această judecată sau, dimpotrivă, o contrariază. E mai bine să nu spunem nimic; şi atunci acela va judeca după ceea ce i se arată sau după ceea ce i se arată atunci şi după ceea ce alte circumstanţe, al căror autor nu suntem noi, au adăugat. Dar măcar nu noi vom adăuga nimic de la noi. Dacă nu cumva tăcerea îşi va avea efectul ei, după întorsătura şi interpretarea pe care le va da acestei tăceri sau după cum va conjectura mimica, expresia feţei sau tonul vocii, dacă va fi un bun fizionomist; e uşor deci să abaţi o judecată din calea ei firească sau, mai degrabă, sunt atât de puţine judecăţi solide, de neclintit.