Blaise Pascal

— Cunoscând pasiunea care-l stăpâneşte pe fiecare, ne putem face plăcuţi; şi totuşi fiecare îşi are fanteziile lui, uneori chiar împotriva binelui său, şi crezând chiar că-i e bine; e o ciudăţenie care pune în încurcătură pe ceilalţi.

— Lustravit lampade terras13- Timpul şi dispoziţia mea sunt foarte puţin legate între ele. Am în mine însumi ceţurile şi zilele frumoase. Chiar starea bună sau proastă a treburilor mele nu contează prea mult. Uneori mă ridic eu însumi împotriva destinului; gloria de a-l stăpâni îmi dă o mare bucurie; în loc să mă prefac dezgustat de atâta noroc.

— Chiar dacă anumiţi oameni nu par a avea vreun interes în ceea ce spun, nu înseamnă neapărat că ei nu mint: căci există oameni care mint numai de dragul de a minţi.

— Când eşti sănătos, te gândeşti ce ai face dacă a-i fi bolnav; când eşti, îţi iei leacurile cu mare plăcere şi răul trece. Nu mai avem plăcerile şi dorinţele distracţiilor şi ale plimbărilor ca în vremea când eram sănătoşi, acestea sunt incompatibile cu nevoinţele bolii. Numai temerile pe care ni le facem singuri, şi nu natura, ne tulbură, pentru că ele adaugă stării în care suntem patimile unei stări în care nu ne aflăm.

109. bis – Natura ne face întotdeauna nefericiţi în toate stările, numai dorinţele noastre închipuie o stare de fericire pentru că adaugă stării în care ne aflăm plăcerile stării în care nu ne aflăm; şi când reuşim să realizăm acele plăceri, nu vom fi mai fericiţi pentru că vom avea alte dorinţe conforme cu această nouă stare.

Trebuie să particularizăm această propoziţie generală.

— Sentimentul falsităţii plăcerilor prezente şi deşertăciunea neştiută a plăcerilor absente provoacă nestatornicia.

— Nestatornicie.

— Atingând un om, ni se poate părea că atingem o orgă obişnuită. Ei sunt cu adevărat asemenea orgilor, dar unor orgi mai ciudate, mai schimbătoare, mai deosebite una de alta, cu tuburi care nu urmează treptele fireşti; cei care nu ştiu să cânte decât la orgile obişnuite nu vor scoate din celelalte nici un acord. Trebuie să le cunoaştem [clapele].

— Nestatornicie.

— Lucrurile au diverse calităţi şi sufletul diverse înclinaţii: căci nimic nu este simplu din ceea ce se oferă sufletului, iar sufletul nimănui nu se arată a fi simplu. De aici vine şi faptul că putem râde sau plânge de acelaşi lucru.

— Nestatornicie şi ciudăţenie.

— A nu trăi decât din munca mâinilor tale şi a domni în acelaşi timp peste cel mai puternic stat din lume sunt două lucruri foarte potrivnice. Dar le aflăm unite în persoana sultanului Turciei.

— Diversitatea este atât de amplă precum tonurile vocii, mersul, tusea, ştersul nasului, strănutul… Distingem dintre fructe strugurii; şi între struguri, muscatul, şi varietatea Condrieu şi Desargues14, şi apoi butaşul. Credeţi că asta este totul? A produs el doi ciorchini la fel? Şi are un ciorchine două boabe la fel? etc.

N-aş putea nici eu însumi judeca un lucru de două ori la fel. Eu nu pot să-mi judec opera la care lucrez; trebuie să fac precum pictorii, să mă distanţez, dar nu prea mult. Cât? Ghiciţi?

— Diversitate – Teologia este o ştiinţă, dar câte ştiinţe nu sunt pe lume? Un om este un ansamblu; dar dacă l-am face fărâme, va fi el capul, inima, venele, fiecare venă, fiecare porţiune de venă, sângele, fiecare umoare a sângelui?

Un oraş, un sat, văzut de departe este un oraş sau un sat; pe măsură ce ne apropiem, vedem case, copaci, acoperişuri, frunze, ierburi, furnici, picioruşe de furnici şi aşa mai departe. Şi totul conţinut în numele de sat.

— Cugetări.

— Totul este unul, totul este divers. Câte naturi în natura omului! Ce multe vocaţii! Prin ce întâmplare fiecare se orientează după ceea ce a auzit că e respectat. Un toc bine croit15.

— Toc de pantofar.

— Oh! ce bine e croit! Iată un muncitor îndemânatic! Ce curajos e acest soldat! Iată sursa înclinaţiilor noastre şi a alegerii condiţiilor. „Ce mult bea cutare, ce puţin bea cutare!” Iată ce-i face pe oameni să treacă drept sobri, beţivani, soldaţi, poltroni etc.

— Talentul principal este cel care le călăuzeşte pe toate celelalte.

— Natura se imită; o sămânţă aruncată în pământ roditor se înmulţeşte: un principiu sădit într-un spirit adevărat se înmulţeşte; numerele imită spaţiul deşi sunt de o natură atât de diferită.

Totul este creat şi condus de un singur stăpân; rădăcina, ramurile, roadele; principiile şi consecinţele.

— Natura diversifică şi imită, artificialul imită şi diversifică.

— Natura ia mereu de la început aceleaşi lucruri, anii, zilele, orele, spaţiile; şi, la fel, numerele aşezate cap la cap îşi urmează unele altora. Aşa se naşte un spaţiu al infinitului şi al eternului. Şi nu pentru că ar exista ceva infinit şi etern, dar aceste entităţi închise se multiplică la infinit. Astfel, se pare că doar numărul care le multiplică este infinit.

— Timpul vindecă durerile şi vrajba, pentru că schimbă; nu mai suntem aceleaşi persoane. Nici cel jignit, nici cel care a jignit nu mai sunt aceiaşi. Asemenea unui popor răsculat, revăzut după două generaţii. Sunt tot francezi, dar nu mai sunt aceiaşi.

— Unul nu mai iubeşte persoana pe care a iubit-o acum zece ani. Cred şi eu! Ea nu mai este aceeaşi; dar nici el. El era tânăr şi ea de asemenea; ea este cu totul alta. El ar mai iubi-o poate, dar numai aşa cum a fost cândva.

— Nu numai că privim lucrurile din alte unghiuri, dar chiar cu alţi ochi: n-avem cum să le găsim aceleaşi.

— Contradicţii.

— Omul este în mod firesc credul, incredul, timid, cutezător.

126. Descrierea omului: dependenţă, dorinţă de independenţă, nevoie.

— Condiţia omului: nestatornicie, plictis, nelinişte.

— Nimic nu e mai supărător decât să părăseşti ocupaţiile de care te-ai legat. Un om trăieşte cu plăcere în familia lui: e de ajuns să vadă o femeie care-i place, să se bucure în jocuri cinci sau şase zile; iată-l cât e de supărat că trebuie să se întoarcă la obligaţiile lui dintâi. Şi e acesta un lucru atât de obişnuit.

— Natura noastră este mişcarea; repausul total este moartea.

— Tulburare.

— Când se plânge un soldat sau un plugar de greul lor, să fie lăsaţi să nu facă nimic.

— Plictis – Nimic nu e mai greu de îndurat pentru un om decât să nu facă nimic, să nu aibă pasiuni, o ocupaţie, distracţii, sarcini. El îşi simte atunci neantul, abandonul, insuficienţa, dependenţa, neputinţa, vidul. Nu va face decât să scoată fără încetare din adâncul sufletului său plictiseala, tristeţea, amărăciunea, ciuda, disperarea.

— Cezar era prea bătrân, mi se pare, pentru a se mai distra cucerind lumea. Această distracţie era bine de lăsat pe seama lui Augustus sau Alexandru. Aceştia erau oameni tineri, greu de oprit. Dar Cezar era mai copt la minte.

— Două chipuri asemănătoare, care fiecare în parte nu provoacă râsul, îl pot provoca împreună, prin asemănarea lor.

— Ce vanitate şi în pictură atrăgând admiraţia prin reunirea unor lucruri ale căror originale nu stârnesc nici un fel de interes.

— Ne place mai mult bătălia, decât victoria: ne place să vedem animalele luptându-se, dar nu pe învingător îndârjindu-se împotriva învinsului. Ce dorim mai mult decât victoria? Şi imediat ce o obţinem, ne îmbătăm de ea. Aşa se întâmplă şi în joc şi în căutarea adevărului. Ne place să vedem în dispute confruntarea opiniilor, dar deloc să contemplăm adevărul descoperit; pentru a-l remarca trebuie să-l vedem născându-se din dispută. La fel se întâmplă cu pasiunile; ne face plăcere să vedem două pasiuni contrare ciocnindu-se; dar când una e mai puternică nu mai e nevoie decât de brutalitate. Nu căutăm niciodată lucrurile, ci căutarea lor: în teatru, scenele care nu ne trezesc temeri nu au nici o valoare, dar nici mizeria fără speranţă, iubirile prea violente sau severitatea fără măsură.

— Puţine lucruri ne consolează pentru că foarte puţine ne mâhnesc.

— Fără să examinăm toate ocupaţiile individuale, e de ajuns să le consemnăm ca pe nişte divertismente.

— Oamenii pot fi ţiglari16 sau de orice meserie, dar nu la ei acasă.

— Divertisment – Când mi se întâmplă uneori să mă gândesc la vânzoleala oamenilor, la pericolele şi necazurile cărora se expun, la Curte, în război, de unde se nasc atâtea certuri, patimi, acţiuni hazardate, şi adesea ticăloase etc., descopăr că toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru, acela că nu ştiu să rămână singuri într-o odaie. Un om care are destulă avere pentru a putea trăi, dacă ar şti să-şi facă o plăcere din a sta la casa lui, nu s-ar mai vântura pe mări şi n-ar mai asedia oraşe. Nu şi-ar cumpăra atât de scump o slujbă în armată dacă nu i s-ar părea insuportabil să rămână în oraşul lui. Nu căutăm conversaţia şi distracţiile în jocuri decât dacă nu ne face plăcere să stăm în odaia noastră.

Dar, dacă mă gândesc bine, descriind cauza tuturor nefericirilor noastre, am vrut să descopăr şi raţiunea ei şi am aflat că există cu adevărat una bine întemeiată; ea constă în nefericirea firească a condiţiei noastre de oameni slabi şi muritori, condiţie atât de ticăloşită încât, dacă socotim şi cântărim, ne dăm seama că nimic nu ne mai poate mângâia.

Orice condiţie ne-am putea imagina, dacă am aduna toate bunurile care ne-ar putea aparţine, dintre toate regalitatea rămâne cel mai mare rang din lume. Şi totuşi, imaginându-ne un rege bucurându-se de toate desfătările pe care şi le poate îngădui, dacă-l lipsim pe acest rege de distracţii şi-l lăsăm să gândească şi să reflecteze la condiţia lui, el va descoperi, fără îndoială, lucrurile care-l ameninţă, revoltele care se pot isca şi, până la urmă, moartea şi bolile care sunt inevitabile, în aşa fel încât, lăsat fără putinţă de a petrece, iată-l nefericit, chiar mai nefericit decât cel mai umil dintre slujitorii săi care se pot deda jocului şi petrecerilor.

Iată de ce sunt atât de căutate jocurile şi conversaţia cu femeile, războiul şi marile funcţii. Nu pentru că în ele s-ar găsi cu adevărat fericirea, nici să vă închipuiţi că banii, câştigul la joc sau partidele de vânătoare le-ar aduce o stare de extaz: nu ni le-am dori dacă le-am obţine uşor. Nu căutăm ceea ce se obţine fără efort, paşnic, lăsându-ne timp să ne gândim la nefericita noastră condiţie; nu căutăm nici pericolele războiului sau grija funcţiilor, ci acea hărţuială care ne distrage şi ne împiedică să ne gândim la noi.

De aici se trage şi faptul că oamenilor le place atât de mult zgomotul şi vânzoleala; de aceea închisoarea este un supliciu atât de oribil, iar plăcerea singurătăţii pare un lucru de neînţeles. De aici vine marea fericire a condiţiei regilor, din faptul că toţi încearcă fără încetare să-i înveselească şi să le procure tot felul de plăceri.

Regele este înconjurat de oameni care nu se gândesc tot timpul decât cum să-l distreze şi să-l împiedice să se gândească la el însuşi, pentru că, oricât de rege ar fi, dacă se gândeşte, devine nefericit.

Iată tot ce au putut inventa oamenii pentru a fi fericiţi. Şi cei care fac pe filosofii în privinţa acestor lucruri, afirmând că lumea este lipsită de minte dacă poate petrece o zi întreagă alergând după un iepure pe care l-ar fi putut cumpăra pur şi simplu, nu cunosc nimic despre natura noastră; pentru că, dacă ei ar fi cumpărat iepurele cu pricina, acest lucru nu i-ar fi împiedicat să se gândească la moarte şi la ticăloşia stării lor, dar vânarea lui, care-i distrage – o poate face.

Sfatul care i se dădea lui Pyrrhus, să se bucure de odihna pe care o căutase cu atâta oboseală, fu întâmpinat cu multe împotriviri.

A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura.

Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi.

[Astfel, punctul de vedere din care sunt blamaţi nu e cel bun; greşeala lor nu e că doresc să se afle în tumult, măcar de l-ar căuta numai ca distracţie; rău e că ei îl caută ca şi cum stăpânirea acelor lucruri pe care le caută ar trebui cu adevărat să-i facă fericiţi şi aici trebuie acuzată căutarea lor drept deşertăciunea: aşa încât şi cei blamaţi şi cei care blamează nu cunosc adevărata natură a omului.]

Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea nu prada.

[Dansul: trebuie să ne gândim bine la mişcarea piciorului.

— Gentilomul crede sincer că vânătoarea este o mare plăcere regală: hăitaşul nu simte aşa.] Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul.

Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaos şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun.

Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-am depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin.

Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.

— Dar, veţi întreba, ce urmăreşte el? Unul urmăreşte să se laude mâine între prieteni că a jucat mai bine decât celălalt. Unii asudă într-un cabinet pentru a dovedi savanţilor că ei au soluţia unei chestiuni de algebră pe care aceştia nu o rezolvaseră până atunci, alţii, şi sunt mulţi, se expun pericolelor pentru a se lăuda apoi că ei au cucerit un oraş, şi destul de prosteşte, după părerea mea: alţii se întrec în a remarca aceste lucruri, nu pentru a deveni mai înţelepţi, ci doar să arate că ei le ştiu pe toate şi aceştia sunt cei mai proşti din tot grupul pentru că se prostesc cu bună-ştiinţă, în timp ce despre alţii putem crede că n-ar mai fi dacă ar avea aceste cunoştinţe. Un om îşi petrece viaţa jucând în fiecare zi câte puţin. Daţi-i în fiecare dimineaţă banii pe care el i-ar putea câştiga, cu obligaţia de a nu mai juca; îl veţi face nefericit. Se va spune poate că acesta caută distracţia, nu câştigul. Lăsaţi-l să joace fără bani, nu se va mai entuziasma şi foarte repede va renunţa. Deci nu caută doar distracţia: o distracţie mohorâtă, fără patimă, l-ar plictisi. Trebuie să se înflăcăreze şi să se iluzioneze singur, imaginându-şi că va fi fericit dacă va câştiga ceea ce i s-ar fi oferit cu condiţia să nu mai joace, pentru că lui îi trebuie un subiect pentru care să se pasioneze, să-şi aţâţe dorinţa, mânia, teama faţă de ceea ce şi-a propus, asemenea acelor copii care se sperie de feţele pe care şi le-au mânjit singuri.

Cum s-a întâmplat că acest om care şi-a pierdut de puţină vreme fiul unic şi care chiar azi dimineaţă era copleşit de procese şi scandaluri, acum nici nu se mai gândeşte la ele? Nu vă miraţi: e foarte ocupat să descopere pe unde va trece mistreţul pe care câinii îl hăituiesc cu atâta ardoare de vreo şase ore. Nici nu-i trebuie mai mult. Un om, oricât ar fi el de plin de tristeţe, dacă-l puteţi îndupleca să ia parte la vreo petrecere, iată-l fericit în acel moment; şi omul, oricât de fericit ar fi, dacă nu petrece şi nu e ocupat cu vreo distracţie sau pasiune, care să nu lase plictiseala să-l copleşească, va fi curând amărât şi nefericit; fără petrecere nu e bucurie; petrecerea nu îngăduie tristeţea. Iată ce aduce fericirea marilor demnitari: persoanele din jurul lor care îi distrează şi puterea lor de a se menţine în această stare.

Luaţi aminte. Ce înseamnă a fi supraintendent, cancelar, preşedinte dacă nu posibilitatea de-a primi în fiecare dimineaţă un mare număr de oameni care vin din toate părţile pentru a nu le lăsa nici o oră pe zi în care aceştia ar putea să se gândească la ei înşişi? Şi când cad în dizgraţie şi sunt trimişi la casele lor de la ţară, unde nu le lipsesc nici bunurile, nici servitorii care să le vină în ajutor, ei se simt nefericiţi şi abandonaţi pentru că nu mai există nimeni care să-i împiedice să se gândească la ei înşişi.

— Acest om atât de supărat de pierderea soţiei şi a unicului fiu, amestecat într-un mare scandal care-l înnebuneşte, cum se face că în acest moment nu mai e trist şi-l vedem eliberat de toate gândurile chinuitoare şi neliniştitoare. Să nu ne mirăm: i s-a dat o minge şi trebuie s-o arunce tovarăşului său. El este ocupat s-o prindă la căderea de pe acoperiş, pentru a câştiga o partidă; cum credeţi că se va gândi la treburile lui, având acum altceva de făcut?

Iată o grijă demnă să ocupe acest suflet mare, ferindu-l de orice alt gând al spiritului său. Acest om, născut pentru a cunoaşte Universul, pentru a judeca toate lucrurile, pentru a domni peste un stat, iată-l ocupat, plin de grijă să prindă un iepure! Şi dacă nu se va coborî până acolo şi va vrea mereu să fie îngândurat, ar fi un mare prost pentru că va voi să se ridice deasupra celorlalţi şi, până la urmă, nu-i şi el decât tot un om, adică în stare de mult şi de puţin, de tot şi de nimic; el nu e nici înger, nici fiară, el este un om.]

— Oamenii se ocupă să urmărească un iepure sau o minge: chiar regii se bucură de asemenea plăceri.

— Divertisment – Demnitatea regală nu e prin ea însăşi destul de mare pentru cel care o posedă ca să-l facă fericit numai văzându-se ce este? Şi de acest gând ar trebui să fie lipsit pentru a fi la rând cu ceilalţi? Îmi dau seama ce-l face pe un om să fie fericit: distragerea de la nimicniciile domestice pentru a-şi umple mintea cu grija dansului. Dar se întâmplă oare la fel şi unui rege? Ar fi el mai fericit dacă s-ar deda acestor zadarnice petreceri, decât contemplându-şi măreţia stării sale? Ce privelişte mai fericită ar putea oferi el spiritului său? Nu i se face oare o nedreptate acestei bucurii, ocupându-i sufletul cu gândul cum să-şi ajusteze paşii în cadenţa unei arii sau cum să plaseze abil o minge, în loc să fie lăsat să-şi contemple în linişte gloria majestăţii sale care-l aureolează? Să se facă proba: să fie lăsat un rege singur, fără nici o desfătare pentru simţuri, fără grijă pentru spirit, fără companie, să se gândească numai la el în toată voia lui; şi se va vedea că un rege fără distracţii este un nefericit; de aceea se evită aceste lucruri şi niciodată nu lipsesc din jurul regilor un mare număr de persoane care va face să succeadă distracţiei interesele şi care ţine cont de toate răgazurile pentru a-i furniza plăceri şi jocuri ca să nu rămână un loc gol; adică, ei sunt întotdeauna însoţiţi de persoane foarte grijulii să nu-i lase singuri şi în stare să se gândească la sine, ştiind bine că va fi nefericit, oricât de rege ar fi, dacă s-ar gândi.

Nu vorbesc acum despre regii creştini în calitatea lor de creştini, ci pur şi simplu de regi.

— Divertisment.

— Oamenii sunt încărcaţi încă din copilărie cu grija onorurilor, a bunurilor, a prietenilor şi chiar cu bunurile şi cu onoarea prietenilor. Sunt copleşiţi de treburi, să înveţe limbi, să facă exerciţii; sunt făcuţi să înţeleagă că nu vor fi fericiţi dacă sănătatea, onoarea şi averea lor şi aceea a prietenilor nu va fi în bunăstare; destul un singur lucru să lipsească şi nefericirea e gata. Li se dau astfel sarcini şi treburi care-i hărţuiesc din zori.

— Iată, veţi spune, o ciudată manieră de a-i face fericiţi! Ce s-ar putea găsi mai mult pentru a-i face nefericiţi! Cum adică, ce s-ar putea găsi? N-ar trebui decât să li se ia toate grijile; atunci ei s-ar vedea pe ei, s-ar gândi la ceea ce sunt, de unde vin, încotro se îndreaptă: aşa se face că ei sunt mereu ocupaţi şi îndepărtaţi de aceste gânduri. Şi, dacă după ce li s-au pregătit atâtea ocupaţii, tot le mai rămâne un răgaz, sunt sfătuiţi să se distreze, să joace, pentru a fi ocupaţi.

Cât de goală şi plină de mârşăvii este inima omului!

— Mi-am petrecut mult timp cu studiul ştiinţelor abstracte: şi puţinele legături pe care le-am putut stabili m-au dezgustat. Când am început studiul omului, am văzut că ştiinţele abstracte nu sunt proprii oamenilor; şi că eu m-am îndepărtat mai mult de condiţia mea, pătrunzând în ele, decât cei care le-au ignorat. I-am iertat pe ceilalţi că ştiu atât de puţin. Dar am crezut că-mi voi găsi mai mulţi adepţi în studiul omului, adevăratul studiu, cel care-i este propriu. M-am înşelat: au fost chiar mai puţini decât în studiul geometriei. Numai lipsa ştiinţei în studierea omului ne îndreaptă spre alte cercetări; dar se poate ca această ştiinţă să nu-i fie încă dat omului s-o stăpânească şi că ar fi mai fericit dacă nu s-ar cunoaşte pe sine?

— Nu putem gândi decât la un singur lucru odată, nu la două lucruri în acelaşi timp: de aceea ne preocupă lumea şi nu Dumnezeu.

— Omul este vizibil făcut să gândească; aceasta este demnitatea şi profesia lui; iar datoria lui e să gândească aşa cum trebuie. Ordinea gândirii este să înceapă cu sine, să continue cu autorul său, şi scopul acestuia.

Or la ce se gândeşte lumea? Niciodată la aceste lucruri; doar la dans, la muzică, la cântec, să facă versuri, să alerge după femei, să se bată etc., să devină rege, fără să ştie ce este un rege şi ce este un om.

— Nu ne mulţumim cu viaţa pe care o avem în noi şi în propria noastră fiinţă; vrem să creăm pentru ceilalţi iluzia unei vieţi imaginare, şi în acest scop ne străduim să părem altfel decât suntem. Trudim neîncetat la înfrumuseţarea şi conservarea fiinţei noastre imaginare şi o neglijăm pe cea reală. Şi dacă avem fie linişte, fie generozitate, fie fidelitate, ne grăbim să le facem cunoscute, pentru a lega aceste virtuţi de cealaltă fiinţă a noastră, lipsindu-ne de ele pentru a le adăuga celei imaginare; suntem cu dragă inimă poltroni pentru a dobândi reputaţia că suntem curajoşi. Un mare semn al neantului propriei noastre fiinţe este aceea de a nu fi mulţumită decât însoţind viaţa ei reală de una imaginară şi de a schimba adesea pe una pentru cealaltă! Căci cel care n-ar fi gata să moară pentru onoarea lui ar fi un infam.

— Suntem atât de făloşi că am vrea să ne cunoască tot pământul şi chiar cei care vor veni după ce noi nu vom mai fi şi suntem atât de plini de vanitate că stima a cinci, şase oameni care ne înconjoară ne distrează şi ne mulţumeşte.

— Nu ne interesează să dobândim respectul oraşelor prin care nu facem decât să trecem. Dar ne străduim să-l obţinem când rămânem în ele. Cât timp ne-ar trebui? Un timp proporţional cu durata vieţii noastre neînsemnate şi firave.

— Deşertăciunea este atât de bine înrădăcinată în inima omului că un soldat, o ordonanţă, un bucătar, un hamal se laudă şi vor să aibă admiratori; chiar şi filosofii şi-o doresc; cei care scriu împotriva acestor lucruri vor să aibă gloria de a fi citiţi; iar eu care scriu acestea, am şi eu poate dorinţa aceasta; şi poate cei care vor citi…

— Gloria.

— Admiraţia strică totul şi chiar din copilărie: Bine ai spus! Bine ai făcut! Cât e de înţelept! etc.