Iubirea este poate cea mai vasta tema a literaturii, dar si a celorlalte arte



Yüklə 26.75 Kb.
tarix31.12.2018
ölçüsü26.75 Kb.

Iubirea ca temă literară

în literatura română și universală


Iubirea este o temă inepuizabilă, de o vechime imemorabilă, pentru că originile ei se leagă de originile culturii umane. În literaturile lumii iubirea e un spațiu tematic de o surprinzătoare complexitate, de la Cântarea cântărilor și Epopeea lui Ghilgameș, la mari creații moderne precum: Anna Karenina de Tolstoi, în literatura universală sau Matei Iliescu de Radu Petrescu, în literatura română. Oricât de repetabilă ar fi ea de-a lungul istoriei literaturii, tema iubirii rămâne vie și mereu fascinantă. Ea reprezintă o obsesie nu doar a poeților, prozatorilor și dramaturgilor, ci și a celor care vor să o evalueze teoretic și să o facă inteligibilă logic: Stendhal, Proust, Ortega y Gasset, Georges Bataille, Erich Fromm, Octavio Paz și mulți alții. Or, sentimentul iubirii, deși etern și repetabil, pare să se sustragă încercărilor de definire. În Antichitatea latină Ovidiu a compus un mare poem intitulat Ars amandi, care nu e atât o explorare a sentimentului iubirii, cât un „cod de conduită” al îndrăgostitului și, in ultimă instanță, un tratat despre arta seducției. Însă o știință a iubirii nu există nici astăzi, pentru că iubirea e un fenomen care nu poate fi observat din exterior. Iubirea e direct legată de intimitatea umană profundă. Iubirile nu se repeta; orice iubire e un caz particular, unic, absolut si ireductibil. Câți indivizi umani, tot atâtea iubiri. Nimeni nu poate trăi iubirea altuia, deși oamenii seamănă unul cu altul.

Cum este însă iubirea ca manifestare? Viața și literatura ne arată că iubirea poate fi fulgerătoare, nebună, iresponsabilă, sau, dimpotrivă, ascunsă, platonică, gravă, metafizică, răzbunătoare. Iubirea poate fi vulgară, carnală, dar, tot ea, poate atinge nu o dată zonele cele mai înalte ale spiritualizarii ființei. Putem urmări aceste trepte ale iubirii în toată poezia lumii, de la vechea poezie lirică greacă și haiku-ul japonez la un postmodernism american ca Frank O’Hara sau, la noi, în creația lui Eminescu, George Coșbuc, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, și alți tineri poeți contemporani. Formele pe care le îmbracă iubirea în literatură sunt de o mare diversitate. Acest sentiment fundamental se asociază cu bucuria, așteptarea, melancolia, îndoiala, disperarea, frustrarea, gelozia, dorul de moarte, resemnarea și multe alte stări, unele apropiate de inefabil.

Iubirea are capacitatea de a schimba coordonatele lumii înconjurătoare, ea îl aduce pe om mai aproape de Natură și îi revelează propria-i condiție supusă trecerii timpului și tainele morții. Analizând poezia lui Eminescu, George Călinescu descoperă la marele poet patru ipostaze diferite ale iubirii: iubirea paradisică, iubirea demonică, iubirea mortuară și iubirea elegiacă, toate asociate cu manifestări specifice ale cadrului natural. Dar acestea sunt ipostaze pe care le întâlnim, de fapt, în forme inconfundabile, la toți marii creatori ai lumii și cu precădere la scriitorii romantici pentru care iubirea devine un mijloc de atingere a absolutului și de anulare a dualismului eu–lume.


Să nu uităm însă că, pe de altă parte, dragostea poartă în ea ceva imatur și impudic. Iată de ce zeul Eros, cel din epoca elenistică, și zeul indian Kamadeva erau reprezentați statuar ca niște superbi adolescenți, de o desăvârșită nuditate. Să spunem deci că iubirea e direct legată de corporalitate și frumusețe. Frumusețea ființei iubite transfigurează lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eternitatea pe pământ. Orice iubire adevarată este absolută și nepieritoare, chiar dacă ea se clădește pe teritoriul celei mai flagrante perisabilități. Frumusețea e trecătoare, sensibilitatea se tocește, corpul îmbătrânește. Aceste adevăruri au fost înțelese de timpuriu și transpuse în simboluri mitologice. Nu întâmplător, Afrodita, zeița iubirii la vechii greci, s-a născut din spuma mării, dintr-un element aproape imaterial ce-și revelează splendoarea într-o clipă, pentru ca apoi să dispară. De cele mai multe ori iubirea moare o dată cu tinerețea. O zeita a iubirii bătrână este de neconceput. Dar, cu toate acestea, iubirea nu poate fi redusă la condiția noastră fizică imediată.

Există multe alte aspecte ale acestui mare joc existențial. Nu doar trupul și simțurile sunt liantul iubirii, ci și sufletul, spiritul. Noul Testament e o carte impregnată de iubirea aproapelui și de imperativul slăvirii bunătății și înțelepciunii lui Hristos. Descoperim aici principiul iubirii necondiționate față de miracolul dumnezeirii, iubirea mistică. Ulterior, lirica medievală, trubadururile ne vor pune în fața unei paradoxale metamorfoze: iubirea carnală și procreatoare pentru femeie s-a preschimbat în adorație platonică, și asta fără a-și pierde nimic din motivația inițială. Identificată cu fecioara Maria, femeia iubită devine un ideal intangibil de puritate si frumusete. Idealizarea în iubire e însă o caracteristică de permanență a literaturii. E suficient să deschidem marile cărți, începînd cu Daphnis si Chloe de Longus, continuând cu Romeo și Julieta de Shakespeare și terminând cu un roman ca Maitreyi de Mircea Eliade, pentru a constata că lucrurile stau într-adevăr așa. Idealismul și idealitatea, dar și idilicul, pastoralul, feericul sunt elemente mereu asociate cu sentimentul iubirii. E adevarat că uneori, iubirea poate fi subiectul unor carți sentimentale, edulcorate, melodramatice, de o calitate artistică indoielnică. E unul dintre riscurile implacabile ale marilor teme, un risc pe care o carte simplă și directă, cum este Love story de Erich Segal, reușește să-l evite prin autenticitatea tonului si adevărului ei imediat de viață.

Literatura ne arată însă și altceva: felul în care noi interpretăm sentimentul erotic se află limpede în cuvintele noastre. La o prima privire ar fi inutil să diferențiem cuvinte precum „iubire” sau „dragoste”. Dacă îl citim pe Eminescu („Ce e amorul? Un amic…”), cuvantul „amor” pare pentru noi neserios, frivol. În realitate, e vorba de cu totul altceva. Limba s-a schimbat, a evoluat; mentalitatile noastră nu mai puțin. Erosul este întotdeauna un produs al diferenței, el există și se manifestă prin nuanțe și mutații (pe care de multe ori le găsim în sensurile schimbate ale cuvintelor).

Continuând aceste distincții, putem lesne descoperi că dragostea e inferioară iubirii. Una e o ființă drăgăstoasă și alta o ființă iubitoare. Erosul, care a depăsit simțurile și s-a instalat în suflet, e sinonim cu iubirea iar nu cu dragostea. Pe Dumnezeu îl iubești, de o ființă pământeană te poți îndrăgosti. Cuvantul „amor” pare astăzi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager și comun. La vechii greci el e un sentiment aflat în grija zeiței Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii instinctuale. Există însă și o Afrodită Uraniană, patroană a sentimentului profund, dramatic chinuitor – supremul amor spiritualis. Literatura e adânc marcată de acest sentiment în marile romane ale lui Stendhal şi Tolstoi, Rebreanu şi Camil Petrescu sau în scrisorile călugăriţei portugheze Mariana Alcoforado. Abia această iubire filtrată de spirit arată că erosul e nu doar o dorinţă de plăcere, ci şi una de putere, în sensul atingerii unei plinătăţi a eului. Iubirea e dictatorială şi tragică. Ea poate schimba sau distruge un destin. Iubirea acesta devoratoare vine adesea dintr-o senzaţie de incompletitudine, din dorinţa de supunere a fiinţei iubite, de contopirea cu ea. Platon vorbește de mitul hermafroditului, acel monstru înţeles ca o unitate a doi indivizi de sex opus. Odată acestă unitate ruptă în două, apare şi drama separației umane. Viaţa, în alcătuirea ei de bărbaţi şi femei, n-ar fi în acest sens decât o chinuitoare căutare erotică a jumătăţii sacre, a identităţii pierdute. Dragostea devine astfel un act de reparaţie ontologică. Dacă Freud, marele părinte al psihanalizei, pune semnul egalităţii între eros şi instinctul vital, atunci nu mai încape nici o îndoială că experinţa erotică cu cele trei trepte ale sale – amor, dragoste, iubire – nu este alceva decât o experinţă a descoperirii Sinelui, un drum iniţiatic.

Iubirea este poate cea mai vastă temă a literaturii, dar si a celorlalte arte. Prezentă chiar și în operele de cult, de exemplu în Cântarea cântărilor din Vechiul Testament - "1.Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești! Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprâncene, părul tău turmă de capre pare, ce din munți, din Galaad coboară. 2.Dinții tăi par turme de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două șiruri strânse și neavând nici o știrbitură. 3.Cordeluțe purpurii sunt ale tale buze și gura ta-i încântătoare. Două jumătăți de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel straveziu. 4.Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie casa de arme: mii de scuturi atârnă acolo și tot scuturi de viteji. 5.Cei doi sâni ai tai par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini. 6.Până nu se răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie. 7.Cât de frumoasă ești tu, draga mea, și fără nici o pată" sau în Noul Testament în Epistola întâi către corinteni după Sf. Apostol Pavel, capitolul Dragostea: "1.De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am arpă sunătoare şi chimval răsunător. 2.Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3.Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. 4.Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5.Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. (...) 13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea".

Iubirea este o temă existentă în toate literaturile din toate timpurile. Ei i se acordă o importanță deosebită, ca experiență umană fundamentală, care diferă în funcție de vârstă, sex, stare socială, credintă, epocă istorică sau apartenență culturală. Astfel, tema este larg difuzată și circulă în întregul sistem al literaturii; apare atât în opera marilor scriitori, cât și în cea a celor minori, în viziunea specifică diferitelor genuri literare: epic, liric sau dramatic. Iubirea este abordată în literatură din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existând diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atât în literatura română cât și în cea universală sunt: iubirea ca inițiere, iubirea ca pasiune, iubirea tragică.

Scriitorii români au privit și tratat tema iubirii din diferite unghiuri, creând astfel o operă vastă. Printre cei care s-au ocupat cu studierea, descrierea și analizarea sentimentului de iubire se numară: Mihai Eminescu, George Căalinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Gala Galaction, Garabet Ibraileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Răadulescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Camil Petrescu, Radu Petrescu și mulți alții.

În mentalitatea arhaică iubirea este considerată o mare forță și primul impact cu aceasta s-ar datora unei ființe supranaturale și reprezintă un proces de inițiere configurat printr-un singur mit: mitul erotic al Zburătorului. Mit fundamental al poporului român, mitul erotic e, după cum afirmă George Călinescu : „personificarea invaziei instinctului puberal". În concepția criticilor, folcloriștilor, etnologilor, Zburătorul este un spirit rău, privit ca un zmeu sau demon, o nalucă, el intră noaptea pe coș sau pe horn, având înfățisarea de balaur, șarpe, pară de flacără. Zburătorul apare în visul fetelor ca un tânăr frumos, chinuindu-le somnul. Printre cei care s-au ocupat cu studierea acestui mit se numară: Dimitrie Cantemir, George Călinescu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile. Cât despre prelucrarea mitului în literatură, Călinescu afirma: "Poezia română, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti iubirea ca o forță implacabilă, fără vreo participare a conștiinței." Ca marturie stă poemul Călin (file din poveste) al lui Mihai Eminescu, inspirat din basmul popular Călin Nebunul. Dar Mihai Eminescu nu a fost singurul care a preluat mitul Zburătorului. Printre cei inspirați de acest mit fundamental al poporului român se numără și Ion Heliade Rădulescu, cu poezia Zburătorul, considerată cea mai izbutită creație poetică a acestuia.

Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii în literatură. Ea se caracterizează prin atracție reciprocă puternică, existența unor obstacole în întâlnirea sentimentului de iubire, prin încălcarea unor reguli ale comunității în care trăiesc cei doi îndrăgostiți. În cazul ei, îndrăgostiții trăiesc o stare de exaltare permanentă, care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt desparțiți de imprejurări și această depărtare se impune pentru a verifica sentimentele și, în același timp, pentru a-i păstra intensitatea. Iubirea-pasiune este însoțită întotdeauna de suferință, de o anume doză de nebunie și de o tentație a morții.

În mitologia greacă pe lângă zeul iubirii, Eros, există şi zeul morţii, Tanathos iar psihologia modernă consideră că iubirea şi moartea sunt două instincte dominante ale psihicului uman. Destinul marilor îndrăgostiţi în operele literare stă sub semnul iubirii şi al morţii. Astfel, iubirea-tragedie devine o iubire-simbol fiind imortalizată după moartea protagoniştilor ca în operele literare: Romeo şi Julieta de W. Shakespeare şi Tristan şi Isolda - veche legendă medievală.

Povestea de iubire dintre Paul şi Virginia, sfârşită tragic într-o catastrofă navală, este inspirată din fapte reale. Este povestea de iubire ideală, dintre doi tineri curaţi, care trăiesc în afara civilizaţiilor corupătoare, neavând habar de ceea ce se petrecuse în cine ştie ce locuri sau vremuri îndepărtate. O dată ce un sâmbure de civilizaţie apare în viaţa celor doi, liniştea şi armonia acestora se destramă pe nesimţite şi numai moartea îi va reuni, de această dată pentru totdeauna.

Manon Lescaut este una dintre cele mai valoroase opere ale scriitorului francez Antoine François Prévost, publicată încă din anul 1731. Interzisă la început în Franța, această lucrare a devenit cunoscută în întreaga lume și astăzi, după 278 de ani, este una dintre operele cele mai apreciate și citite în întreaga lume.

Scenariul este simplu, acțiunea derulându-se în jurul personajului principal feminin eponim, Manon Lescaut. Îndrăgostită mai întâi de lux și de viața pompoasă în societate, Manon Lescaut trădeaza rațiunile dragostei și uită sentimentele care i-au fost hărăzite la început pentru cavalerul Des Grieux, părăsindu-l pe acesta, imediat ce simte că nu mai poate avea aceeași viață alături de el. Datoriile și neînsetarea soției sale față de lux, îl impinge pe cavalerul Des Grieux în capcanele eșecului social, văzându-se nevoit să accepte pierderea lui Manon care își caută alți pretendenți la dragoste. Iubirea acestuia este trădată de atâtea ori și într-o manieră atât de crudă, încât, la un moment dat, vei ajunge să îl compătimești și să îți dorești ca lucrurile să se întoarcă în favoarea lui. Rămâne fidel până la moarte lui Manon Lescaut, dragostea lui nemărginită și necondiționată fiind dovedită până în ultimile rânduri ale cărții. Manon Lescaut moare într-un final sfârșită de capriciile vieții, iar Des Grieux își găsește consolarea ca și cleric.

O altă poveste de iubire din timpurile „de demult” este cea dintre Tristan și Isolda. Dragostea lor ne oferă exemplul sacrificiului suprem, acela de a-ți da viațta pentru a fi pe vecie alături de persoana iubită.

Legenda spune că Tristan, un tânăr cavaler din Cornwall, este trimis într-o călătorie pe mare, pentru a scapa de la moarte. Frumoasa Isolda și mama acesteia îl găsesc pe Tristan naufragiat pe coastele Islandei. Când se trezește, tânărul o vede pe Isolda și o confundă cu un înger, datorită frumuseții ei deosebite. Când este pe punctul de a i se taia capul, Isolda va fi salvată de către Tristan, care îi ia locul ajutorului de călău. Are loc o luptă crâncenă, în care Tristan moare cu numele Isoldei pe buze. În numele dragostei pe care i-o poartă, Isolda își ia viața murind alături de iubitul ei, fiind astfel împreună pentru totdeauna.

În toate cele trei creaţii mai sus menționate, iubirea apare ca sentiment al unui cuplu de îndrăgostiţi, aceasta fiind nota lor comună.

Iubirea este o temă inepuizabilă şi oricât s-ar scrie despre iubire, mai rămân încă multe de scris. De aceea noii scriitori, viitoarele nume sonore continuă să scrie despre dragoste, sub alte forme, sub alte titluri, descriind noi trăiri. Iubirea este şi va rămâne temă fundamentală a literaturii tuturor timpurilor: prezentului, trecutului şi viitorului.



 



Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə