Bob Woodward

TOŢI OAMENII PREŞLOIN 11 I iii onţineau multe nume şi fapte care trebuiau verificate mai li nu… (iu iu ra fondul secret de campanie, care trebuia urmării ˇ11 loluliliili lunii elementele conduceau către o amplă operaţiune sub acoperire 1…l… de Haldeman, spargerea de la Watergate şi ilegalităţile din 1 ulmi legerilor preliminare din 1972 fiind doar vârfuri ale aisbergului U excepţia cazului în care unul dintre cei şapte conspiratori condamnaţi ni ibunal se decidea să coopereze, nu avea să iasă la iveala nimic 1 Itl’i 1 contureze amploarea operaţiunii; articolele scrise de ei nu făcuseră dl l il să zgârie suprafaţa problemei, nici ei nu înţelegeau în întregime cc 10 etrecuse şi încă se petrecea, dar gravitatea faptelor comise tic oami nu reşedintelui era cutremurătoare.

— aş fi mulţumit să aflu rolul lui Magruder, spuse obosit senatorul. Ervin era expert în încălcarea drepturilor omului de către stal, îndeo sebi dreptul la intimitate.

Ervin începu să vorbească, referindu-se în special la separarea pute rilor, la credinţa sa că un anumit articol şi o anumită secţiune a Consii tuţiei semnificau exact ceea ce scria acolo despre puterea Congresului cesta era spiritul în care intenţiona şi el să investigheze cazul atergate, înaintând o rezoluţie care să acorde unui comitet anume ales ea mai mare putere de citare posibilă. Atunci comitetul va putea cita orice persoane şi documente va socoti necesare – din ramura executivă i de oriunde.

— De pildă? întrebă Woodward.

— Eu cred că tuturor persoanelor menţionate în articolele scrise dc dumneata şi de domnul Bernstein trebuie să li se ofere ocazia de a veni uici şi de a se dezvinovăţi, spuse Ervin. Dacă vor refuza, atunci îi vom cita noi, ca să fim siguri că au ocazia să-şi apere numele.

Zâmbi, reuşind cu greu să se stăpânească, în timp ce-şi mişca continuu sprâncenele. Chiar şi CIA?

Cu coatele sprijinite pe braţele scaunului, Ervin încuviinţă apăsat din cap.

Şi Casa Albă? Haldeman? Asta chiar că ar fi intrat în Cartea Recordurilor: şeful de personal al Casei Albe adus cu forţa în faţa Congresului pe care îl dispreţuia.

— Şi domnul Haldeman şi oricine altcineva, repetă Ervin. Toţi, în afara de Preşedinte.

Vorbea serios. Woodward era convins că şi Casa Albă va lua lucrurile tot atât de în serios. Prima întrebare era dacă o rezoluţie care să acorde atâta putere avea şanse să fie aprobată. Ervin credea că da. Woodward întrebă dacă senatorul intenţiona să-i citeze şi pe unii dintre principalii asistenţi ai Preşedintelui.

— Dacă nu menţionezi nume şi te limitezi să pomeneşti doar despre intenţiile mele, nu am nimic de obiectat, spuse Ervin. Atâta doar: nu ma cita exact.1

Woodward scrise un articol în care relata intenţia lui Ervin de a-i cila pe asistenţii Preşedintelui şi de a anula stipularea privind invocarea secretului de stat. Liniile de bătaie ale celor două tabere fuseseră trasate.

Pe 5 februarie, senatorul Ervin înainta o rezoluţie prin care soliei la alocarea sumei de 500000 de dolari unui Comitet Senatorial Extraordinai pentru Activităţile Campaniei Prezidenţiale, a cărui misiune era investi garea spargerii de la Watergate şi alte acuzaţii. Puternicul Comitet Sena torial pentru o Politică Democratică îşi declarase sprijinul necondiţional faţă de rezoluţie, singurul impediment rămânând acum doar o manevră de ultim moment a Casei Albe şi a republicanilor. în ziua votului, 7 februa rie, Woodward sosi în Capitol Hill pe la ora 8.30, să vadă care erau şan sele de reuşită. în cafeneaua Senatului, discută cu asistentul pe probleme administrative al unui senator republican.

— Care este strategia Casei Albe? întrebă Woodward.

— Ce te face să crezi că ar exista o strategie? replică asistentul. Nu ştiu cine a venit cu ideea asta, adăugă el, dar va fi propus un amendament care să extindă investigaţia asupra campaniilor din ‘64 şi ‘68.

Se potrivea. „Ca de obicei, politică”, avea să fie răspunsul Casei Albe nu pentru prima oară.

— îşi dau toată silinţa, interveni un alt asistent republican. S-au primit indicaţii să facem tot posibilul.

Woodward telefona la Casa Albă de la o cabină telefonică aflată în galeria presei.

— Sigur că da, i se răspunse. Ai crede că pe idioţii din Capitol Hill îi duce mintea să facă ei înşişi acest lucru, dar ăia nici la toaletă nu ajung fără să-i îndrume careva. Haldeman a instruit jumătate din personal în acest scop Toţi urmează să telefonăm unor persoane cunoscute din Senat.

TOŢI OAMENII PREŞEUIN 11 I II

Hugh Scott din Pennsylvania, liderul minorităţii, declara” en lin…ilm dusese „cea mai cuprinzătoare rezoluţie din câte am întâlnii reodnln … etichetă acest tip de autoritate drept „incredibil, inimaginabil”, lulAuuAnd i > rezoluţia nu putea duce decât la un „şantaj” al membrilor Comilclului Soim torial de investigare a cazului Watergate. „Au existat dovezi solide! …Iu tive de interceptare la adresa republicanilor” în campania din 1968, sublinii Scott, fără însă să enumere în ce constaseră acestea. John Tower din fi l şi Barry Goldwaterdin Arizona i se alăturară, darnici unul dintre ei nu d&du vreun exemplu concret şi nu făcu vreo acuzaţie concretă.

Democraţii votară fiecare amendament la rezoluţia lui Ervin propui dl minoritate. La votul final, republicanii se alăturară colegilor democraţi li rezoluţia fu adoptată cu unanimitate de voturi, 77 la 0. Reporteri t U experienţă în lucrările Senatului îi spuseră lui Woodward că unanimitatei nu era decât o recunoaştere de către republicani a puterii majorităţii demo erate. Woodward nu era la fel de sigur. Cei care luaseră cuvântul erau abili cunoscători ai tendinţelor politice.

Woodward era încântat. Sistemul dădea semne că funcţionează, înainte de a pleca din Capitol Hill, întrebă un senator republican despre un bărbat pe care îl remarcase lângă tribuna vorbitorilor pe toată durata disputelor cruciale legate de amendamente. Oh, răspunse senatorul, acela era avocatul de la Ministerul de Justiţie trimis de Casa Albă ca sa elaboreze proiectele de amendamente.

Procesul, declaraţiile date de Z şi ultima întâlnire cu Deep Throat îi aduseseră pe Bernstein şi Woodward exact în punctul de unde plecaseră: Liddy şi Hunt. Dacă reuşeau să afle ce anume făcuseră Liddy şi Huni la Casa Albă şi consecinţele exacte ale misiunii Instalatorilor, poate ar li înţeles de ce amândoi erau dispuşi să intre la închisoare.

La câteva zile după votul Senatului, Woodward se duse să ia prânzul împreună cu un prieten al lui Howard Hunt la hotelul Hay-Adams. Se întâlniră în holul hotelului şi intrară în sala principală a restaurantului. Woodward încerca de luni de zile să invite persoana respectivă la masă în oraş. Acum, când în cele din urmă reuşise, nu era cazul să-1 preseze prea tare. în momentul de faţă, valoarea lui ca sursă de informaţii era incalculabilă.

Woodward comandă o bere şi un hamburger.

Personajele din romanele lui Hunt comandau întotdeauna feluri de mâncare de care Woodward nu auzise niciodată şi-i explicau bucătarului cum să le prepare. Prietenul lui Hunt, care părea să împărtăşească aceste gusturi rafinate, îl întrebă pe ospătar cum erau preparate omletele la Hay-Adams. Woodward abia se abţinu să nu spună: „Din ouă.” Ospătarul se duse să întrebe la bucătărie şi se întoarse cu răspunsul, dar aceasta nu fu pe placul clientului. Omul comandă miel fript şi broccoli cu sos olandez – cu condiţia ca amândouă să fie proaspete.

În continuare, ţinu să sublinieze că, după părerea lui, Howard Huni era ridicol.

— Odată, în timpul alegerilor preliminare din Florida, Howard avea nişte fluturaşi pe care scria că primarul [John V.] Lindsay din New York urma să aibă o întâlnire la care va fi oferită bere gratis. Howard a răspândii fluturaşii în cartierele locuite de negri. Bineînţeles că nu era programata nici un fel de întâlnire, şi nici bere, drept care negrii urmau să vină după bere şi apoi să plece înjurându-1 pe Lindsay. Howard credea că era cea mai grozavă treabă de la descoperirea şahului de către chinezi.

I se aduse mielul, asupra căruia clientul se pronunţă favorabil.

— Acum ştim cum era în realitate echipa lui Howard însărcinată cu plasarea de microfoane. Pur şi simplu, nişte amatori. Ei bine, el mi-a povestit că-şi crease o echipă de experţi, care puteau coordona o operaţiune de interceptare electronică – cică erau capabili să instaleze microfoane nedetectabile, activate de sunetul vocii şi care puteau li captate de la o distanţă de până la o sută de metri. Ştii, microfoanele de la Watergate erau ca nişte servicii din cristal, alimentate cu baterii de lanternă – echipă de experţi, pe dracu’! Sosul ăsta olandez nu-i proaspăl. îşi trânti furios furculiţa pe masă şi tăcu semn ospătarului. începând din 17 iunie, Howard a folosit întotdeauna cuvântul „ei” când s-a referit la Casa Albă şi la Watergate. „Ei mi-au ordonat să părăsesc oraşul.” „Ei voiau acest proiect”. „Ei mi-au cerut să mă întorc” şi aşa mai departe Howard a acceptat situaţia. Dar Dorothy [soţia decedată a lui Hunt] era furioasă şi repeta mereu: „Ei i-au ordonat să facă asta şi nu-i corect ca acum tot ei să-1 dea în judecată.”

La ce proiecte pentru Casa Albă lucrase Hunt?

— în afară de Watergate? Păi, la un moment dat Howard a pomenit var. despre o deplasare la… unde era asta, unde era femeia aceea implicată în cazul ITT1? Dita Beard, unde a plecat?

— La Denver, răspunse Woodward.

— Da, la Denver. Howard s-a dus la Denver. Era COVl li gal di Ufl proiect al Casei Albe de a demonstra că raportul III era un lai, I) i (M Beard era internată în spital la Denver, iar Howard s-a dus sa stea di vorbi, cu ea.

Ce alte proiecte?

— Nu la mult timp după ce a început să lucreze la Casa Alba I low ud a spus că Colson şi alţii aveau planuri mari să-1 scoată din cursă „ L’. d Muskie şi că şi el lucra tot în acest sens.

Prietenul lui Hunt începea să se neliniştească. Omul sugera ea aj cuveni să-1 cunoască ceva mai bine pe Woodward înainte de a-i da mai multe informaţii.

— Ce era cu cercetările despre Teddy Kennedy? întrebă Woodward. Reporterii scriseseră deja pe această temă în iulie trecut.

— Da. Howard zicea că, imediat după ce a început să lucreze la Casa Albă, s-a dus în Massachusetts – în zona Boston, cred – şi s-a întâlnii CU cineva care se pare că ştia unele lucruri despre Kennedy. Numai că pur şi simplu nu-mi amintesc numele persoanei. Howard s-a deplasat acolo şi tipul se pare că era la curent cu unele escapade sexuale ale lui Kennedy. Howard s-a folosit de unul dintre numele lui fictive, Ed Warren îmi amintesc amănuntul – şi a înregistrat interviul cu persoana respectivă.

Prietenul lui Hunt comandă o cremă de vanilie şi, în timp ce-i întindea ospătarului meniul, îşi vărsă paharul cu apă. Se încruntă supărat la ospătar, de parcă el ar fi fost de vină, şi-i sugeră ce puteau să facă cei de la hotelul Hay-Adams cu sosul lor olandez.

În timp ce-şi beau cafeaua, prietenul lui Hunt plesni deodată din degete.

— Cliff DeMotte, zise el. Ăsta-i tipul din Boston cu care s-a întâlnii Howard. Are o slujbă guvernamentală acolo, lucrează la nu ştiu ce agenţie. D-E-M-O-T-T-E.

Woodward petrecu următoarele două ore la telefonul de la birou, încercând să dea de urma lui Cliff DeMotte. Le rugă pe centralistele din Boston să verifice de două ori în cartea de telefon, apoi începu sa telefoneze pe la birourile de personal ale organizaţiilor guvernamentale (> femeie de la biroul de personal al GSA găsi ce-1 interesa pe Woodward! Clifton DeMotte, GS-121, repartizat la batalionul de construcţii navale din Davisville, Rhode Island. Woodward îl căută pe DeMotte la serviciu a doua zi dimineaţă la prima oră şi constată că bănuielile lui erau just i In atC

FBI-ul îl chestionase pe DeMotte după ce-i găsise numărul de telefon în evidenţa convorbirilor telefonice interurbane efectuate de Hunt.

— A fost vorba de o audiere confidenţială, spuse DeMotte, uşor tulburat. Nu am voie să discut cu presa pe această temă.

Woodward îi răspunse că deţinea deja cele mai multe informaţii şi că nu voia decât să le verifice, fiindcă FBI-ul încurca lucrurile de atâtea ori.

— La vremea aceea nu ştiam că-i vorba de Hunt, povesti DeMotte. Se folosea de numele Ed Warren. N-am ştiut că era Hunt până n-a venii FBI-ul şi mi-a arătat fotografii în care l-am recunoscut pe Ed Warren, iar ei mi-au spus că-i Hunt. DeMotte, în vârstă de patruzeci şi unu de ani, fusese director de relaţii publice la Yachtsman Motor Inn din Portul Hyannis în 1960, când candidatul John Kennedy folosise hotelul ca sediu pentru personal şi presă în campania prezidenţială. Hunt voia să ştie daca auzisem de femei după care umblau fraţii Kennedy… sau orice altceva cu iz de scandal. Voia să fac cercetări în cazul Chappaquiddick. Mi-a dat sa citesc o carte, să văd dacă-mi trezea unele amintiri. Nu mi-a trezit niciuna.

Cartea era intitulată Podul de la Chappaquiddick, semnată de Jack Olsen, aceeaşi pe care Hunt o împrumutase de la biblioteca Casei Albe Hunt îl vizitase pe DeMotte în iulie 1971, la o săptămână sau două dupa angajarea sa la Casa Albă.

DeMotte îi furnizase lui Hunt unele informaţii „strict cu titlul de zvonuri” despre scandaluri provocate de cei din echipa fraţilor Kennedy.

— Erau chestii vechi, de prin 1956, preciza DeMotte. [John] Kennedy participase la câteva petreceri de pomină şi folosise maşinile poliţiei ca să-şi transporte oaspeţii. La un moment dat, fraţii Kennedy au trimis o maşină de poliţie să le reînnoiască stocul de băutură. Am încercat să-l conving pe Hunt că era pierdere de timp… Dar el mi-a spus că reprezenta un grup despre care nu-mi putea vorbi. Zicea că-i scriitor. Mi s-a părut un tip grozav, în stilul lui James Bond… Am cinat şi am băut ceva într-un motel. Părea să fie dedicat trup şi suflet poate ţării, poate grupului… Am petrecut o noapte albă şi a doua zi m-am dus să-l întâlnesc să bem cafeaua împreună, dar între timp plecase.

Ediţia din 10 februarie a ziarului Post publica un articol care relata ca Howard Hunt făcuse cercetări despre viaţa particulară a lui Edward Kennedy într-o perioadă în care Casa Albă se temea foarte tare de o

TOŢI OAMENII PREŞEDINII I III candidatură a acestuia. De data aceasta, Bradlee nu şovâi Nu publ… colul pe prima pagină.1

Relatarea lui DeMotte era doar un pas neînsemnal în recomtitl… ceea ce făcuseră Hunt şi Liddy la Casa Albă. Reporterii erau mai i ui Inii interesaţi de deplasarea lui Hunt la Denver ca s-o viziteze pe I >ita Bi urii Femeia era autoarea celebrului raport în care se arăta că exista o legături între promisiunea ITT de a contribui cu câteva sute de mii de dolari ll Convenţia republicană şi un aranjament antitrust favorabil ITT.

La câteva zile după ce servise masa împreună cu prietenul lui Huni Woodward se duse la Ministerul de Justiţie pentru o ceaşcă de cafea ll puţină conversaţie pe tema Watergate. După o oră, Woodward Întrebi despre călătoria lui Hunt la Denver. Acest aspect fusese deja abordai într-o oarecare măsură. Ziarul Newsday din Long Island tomai relatase el Chuck Colson îl trimisese pe Hunt s-o viziteze pe doamna Beard într-un spital din Denver în toiul scandalului ITT din 1972. Newsday nu oferea nici o explicaţie pentru călătoria respectivă.

Oficialul de la Ministerul de Justiţie se duse până în celălalt capăt al încăperii şi luă un plic galben de hârtie. Deschise plicul şi începu sa citească. Colson declarase sub jurământ procurorilor care anchetau cazul Watergate că-1 trimisese pe Hunt la Denver cu puţin înainte de martie 1972, s-o vadă pe Dita Beard. Oficialul citea dintr-o declaraţie luată de procurori lui Colson separat, ca să-1 scutească pe consilierul special al Preşedintelui de neplăcerea de a apărea în faţa Marelui Juriu Federal, explică el.

Woodward încercă să-şi ascundă uimirea. Din fericire, oficialul studia un alt fragment al declaraţiei. Ridică spre Woodward o privire blândă.

— Colson nu a fost niciodată întrebat de ce 1-a trimis pe Hunt s-o viziteze. El a declarat că nu avea nici o legătură cu Watergate, aşa că acesl aspect a fost abandonat. Dar când s-a dus la ea la spital, Hunt s-a folosii de acelaşi alter ego ca şi la Watergate – Edward Hamilton. Şi purta… n-o să-ţi vină să crezi… Oficialul râse încetişor. Purta o perucă roşcată, din acelea ieftine, luată dintr-o dugheană de doi bani. După toate aparenţele, e vorba de aceeaşi perucă găsită în hotelul Watergate a doua zi dupa arestări.

În seara aceea, la birou, Woodward citi tăieturile din ziare referitoare la cazul ITT. Pe 29 februarie 1972, jurnalistul Jack Anderson publicase raportul Ditei Beard, provocând o mare tulburare la Casa Albă într-o perioadă în care preşedintele Nixon era în vizită în China. Pe 17 martie, imediat după ce Colson îl expediase pe Hunt la Denver, doamna Beard dăduse o declaraţie de pe patul ei din spitalul de osteopatie Rocky Mountain, denunţând raportul ca pe un „fals” şi o „farsă”. Declaraţia ei din seara aceea fusese prima aluzie cum că raportul nu ar fi fost autentic, fără să ofere totuşi nici o explicaţie de ce aşteptase aproape trei săptămâni ca să-1 dezavueze – timp în care numirea lui Richard Kleindienst în funcţia de procuror general ridicase mari semne de întrebare. Anterior, doamna Beard confirmase autenticitatea raportului, rând cu rând, în faţa secretarului lui Anderson, Brit Hume.

Woodward găsi trei persoane care puneau dezminţirea ei într-un context nou: un oficial de la Casa Albă, un politician republican aflat în legătură strânsă cu Casa Albă şi cineva din administraţia agenţiei de detectivi particulari Intertel. Toţi trei ofereau în linii mari aceeaşi versiune:

Colson coordonase strategia comună Casa Albă – ITT. Iniţial, atât Administraţia, cât şi corporaţia încercaseră s-o prezinte pe Dita Beard ca pe o femeie nebună şi beţivă, în paralel cu tentativa de a-1 discredita pe

Jack Anderson. încercarea eşuase. ITT angajase Intertel, câlt lui N I pentru organizaţia Howard Hughes, pentru o expertiza tehnici a raportului. Intertel stabilise că raportul fusese probabil dactllogra Hat la o maşină de scris din biroul doamnei Beard, aflai In centrul Washingtonului, dar că faptul era aproape cu neputinţă de dovedii Robert Bennett, care reprezenta interesele lui Howard Hughei ll Washington, comunicase informaţia angajatului său, Howard Huni. < a s-o transmită lui Colson.

Aceeaşi veche poveste a „izolării”. Descoperirile făcute de Intertel creaseră condiţiile ca raportul să fíe declarat un fals. Colson, cel de al doilea şef al lui Hunt, îl trimisese pe acesta la Denver. Cu această ocazie, doamna Beard dăduse o declaraţie prin care nega că ar fi fost autoarea raportului. („Eu – şi prin extindere – întregul guvern american – suntem victimele unei fraude fără precedent…”) Cuvintele ei ajunseseră la Casa Albă, de la Hunt la Bennett şi de la acesta la Colson. Tinker lui Evcrs, Evers lui Chance1. Apoi Colson-Chance îi comunicase vestea cea bună lui Hugh Scott, care în aceeaşi zi dăduse citire dezminţirii doamnei Beard de la tribuna Senatului.

Mai exista o singură persoană care i-ar fi putut spune lui Woodward mai multe despre cele petrecute. Dar Dita Beard nu era de găsit. Woodward reuşi să ia legătura cu avocatul ei, care-i spuse că-i va transmite doamnei Beard întrebările reporterului. Câteva ore mai târziu, avocatul îl sună pe Woodward, anunţându-1 că doamna Beard suferise de curând o „recidivă” a bolii de inimă din pricina căreia ajunsese în spital în toiul afacerii ITT. Woodward îşi aminti că femeia mai suferise o recidivă şi în plină chestionare la spital de către senatorii Comitetului Judiciar al Senatului în 1972.

Cu puţin timp înainte de telefonul primit de la avocat, Woodward vorbise cu fiul doamnei Beard, Robert, în vârstă de douăzeci şi patru dc ani, din Denver. Woodward îl întrebase dacă îşi amintea ca Howard Hunt s-o fi vizitat pe mama lui. Beard răspunse că mama sa fusese vizitată la spital de un individ „misterios”, machiat şi cu o perucă ieftină, cu puţin înainte ca ea să facă declaraţia. „Din fotografiile pe care le-am văzut, putea să fi fost Howard Hunt, dar nu pot spune cu certitudine. Respec tivul nu a vrut să-şi spună numele. Părea să ştie ce urma să se întâmple Era foarte bizar, avea o perucă roşcată, lăsată într-o parte, de parcă şi-ar li pus-o în maşină, pe întuneric. Nici pe propriul meu frate nu l-aş li recunoscut sub aşa o deghizare.” Beard adăugase că avea să-i spună mamei sale să-1 sune pe Woodward. Robert Beard nu pomeni că ar fi fosl la curent cu vreo „recidivă”.

În seara următoare, cu puţin timp înainte de expirarea termenului dr predare a articolelor, Woodward îi citi lui Gerald Warren cele doua coloane ale textului unei noi analize a cazului Dita Beard, scris în lumina noilor informaţii. Redeschiderea controversei ITT la atâta timp după ce Casa Albă considerase cazul îngropat îi lăsă pe oamenii Preşedintelui fără replică, ceea ce nu le stătea în fire. Dură trei ore până ce Warren reveni la telefon cu declaraţia: „Nu avem nimic de comentat.” Colson era în Rusia, la o petrecere prilejuită de o vizită cu scop comercial. A doua zi, Robert G. Kaiser, corespondentul Post la Moscova, îl găsi pe Colson şi-1 informă despre articol. „Hai, că-i bună!” exclamă Colson, zâmbind larg şi îndepărtându-se.

Dacă reporterii voiau să afle cu ce se mai îndeletniciseră Hunt şi Liddy la Casa Albă, atunci era necesar să ştie mai multe despre Instalatori Primul pas era să facă cercetări în legătură cu Egil (Bud) Krogh. Bernstein îl întâlnise cândva pe Krogh, la o ceremonie de inaugurare. La vremea aceea, Krogh era consilierul Preşedintelui pe probleme de capital naţional. Dimineaţa, înainte de a veni la serviciu, obişnuia să alerge prin parcul Casei Albe îmbrăcat în trening, aşa că într-o zi Bernstein îl oprise şi-l întrebase de ce Administraţia nu găsea resurse în bugetul districtului pentru a amenaja nişte alei pentru jogging şi pentru biciclete. Krogh ii oferise un răspuns înţelegător, în stil birocratic, pomenind ceva despic „priorităţi”. Lui Bernstein îi păruse a fi un tip destul de simpatic, dar puţin cam anost. „Simpatic” era puţin spus, după cum aveau să afle cei doi reporteri în încercarea lor de a găsi o explicaţie pentru faptul că Krogh se înhăitase cu indivizi de teapa lui Hunt şi Liddy. Egil Krogh era Domnul cel Onest al Casei Albe, atât de de corect, încât prietenii îl porecliseră în glumă „Evil Krogh”. Fusese membru al firmei de avocatură a lui John Ehrlichman din Seattle, apoi făcuse parte din Consiliul de Politica Internă al Casei Albe şi coordonase războiul antidrog purtat de administraţia Nixon în întreaga lume. La treizeci şi trei de ani, Krogli devenise cel mai tânăr ministru adjunct al Administraţiei Nixon, fiind numit la Transporturi, în februarie 1973.

, ‘h: i

Woodward telefona în Capitol Hill ca să afle dacă transcrierea audii rll i Krogh conţinea vreun indiciu. Nu obţinu nimic în acesl sen:; I lai Ufl anchetator din partea Congresului, implicat în audiere, îi rurnizl lui Woodward numele câtorva dintre prietenii şi cunoştinţele lui Krogh Reporterii începură să dea telefoane. Nu după multă vreme, găsu. i un [fir: „Bud zicea …că Hunt şi Liddy primeau informaţii provenite din interceptări în folosul securităţii naţionale”, i se relată lui Woodward Prietenul lui Krogh nu-şi amintea nici un detaliu. Krogh pomenise în treacăt faptul, la scurtă vreme după ce Hunt şi Liddy fuseseră puşi sub acuzare.

Folosind o carte de telefon a Casei Albe din 1972, reporterii începură să telefoneze persoanelor aflate în subordinea lui Ehrlichman. Un fost şj un actual membru al personalului Casei Albe oferiră versiuni identice privind următoarea verigă a lanţului. în 1971 şi 1972, David Young, fostul secretar cu audienţele al doctorului Henry Kissinger şi adjunctul lui Krogh în proiectul Instalatorilor, transmisese cu regularitate către Hunt şi Liddy transcrieri ale conversaţiilor interceptate. Ambele surse bănuiau că reporterilor şi celor suspectaţi că le ofereau informaţii li s-ar fi putut asculta telefoanele.