Bob Woodward

Woodward hotărî că sosise vremea să-1 cunoască pe Magruder Se duse la el şi se prezentă. Magruder se arătă mai prietenos deeai se aşteptase reporterul. „Nu am decât o singură obiecţie la ce aţi făcui dumneata şi colegul dumitale, Bernstein. Mă refer la vizitele pe care le-aţi lacut noaptea unora dintre oamenii mei, bătând la uşa lor în toiul nopţii, Iară să vă prezentaţi.” Woodward îi răspunse că el şi Bernstein se recomandaseră de fiecare dată şi că erau întotdeauna politicoşi. „li o formă murdară de jurnalism”, comentă Magruder. „Poate că dumneata n-ai procedat aşa, dar Bernstein da, ştiu bine.” „Politician până în măduva oaselor”, îşi spuse Woodward. Magruder nu dorea să-1 înfrunte, aruncând în schimb vina asupra lui Bernstein, care nu era de faţă. Woodward spuse că vizitarea oamenilor după orele de serviciu nu era câtuşi de puţin un lucru urât şi că devenise ceva necesar tocmai din cauza refuzului lui Magruder şi a zeci de alte persoane de a răspunde la întrebările legate de Watergate. Magruder vru să plece, apoi privi peste umăr la Woodward. „Nu-i treaba voastră”, zise el, rezumând astfel punctul de vedere al CRP.

Silbert îl supuse pe Magruder unui interogatoriu respectuos şi blând, care dură treizeci şi trei de minute. Magruder declară că, în calitate de prim-asistent al lui John Mitchell, el era atât de ocupat cu supervizarea a douăzeci şi cinci de şefi de sectoare de campanie şi a două sute cincizeci de angajaţi cu normă întreagă, având la dispoziţie un buget de trei zeci-treizeci şi cinci de milioane de dolari, încât nu avea timp să-şi facă prea multe griji pentru Gordon Liddy. Magruder preciza că nici măcar nu era în relaţii bune cu Liddy. Liddy avea un alt stil de conducere. Magruder o spuse de parcă dezacordul în privinţa stilurilor de conducere ar fi fost cel mai gralucru care ar fi putut interveni între doi oameni, deşi Liddy ameninţase cândva că îl omoară. în timp ce Magruder vorbea, Liddy continua să li legene cu scaunul înainte şi înapoi.

Hugh Sloan, fostul trezorier de campanie al lui Nixon, intră în sala tri bunalului, vădit neliniştit, şi urcă în boxa martorilor. Părea şi mai slab „A ajuns piele şi os”, se plânsese mama sa unui reporter de la New Yoii Times. întrebările de rutină ale lui Silbert erau reci şi distante. Sloan spuse că-i plătise lui Liddy aproximativ 199000 de dolari în numerar. Silbeii nu-1 întrebă cine anume îi dăduse dispoziţii să dea banii.

După ce Silbert îşi epuiza întrebările, Sirica scoase juriul din sala de judecată şi-i adresă el însuşi patruzeci şi una de întrebări lui Sloan. La una dintre ele Sloan răspunse că îl îngrijoraseră sumele uriaşe plătite lui Liddy. Prin urmare, vorbise cu Maurice Stans, care la rândul său verificase cheltuielile împreună cu John Mitchell, acesta aprobând ca Liddy să primească banii.

— Cu cine aţi verificat? întrebă Sirica.

Sloan repetă răspunsul.

Înainte de a-şi termina interogatoriul, Sirica lăsă să se înţeleagă limpede că el nu credea afirmaţia lui Sloan, cum că ar fi plătit o sumă atât do mare fără a se interesa de scopul cheltuielilor. Uimit de vizibila naivitale a lui Sloan, Sirica întrebă: „Sunteţi absolvent de colegiu, nu-i aşa?”1 în timpul pledoariei finale a lui Silbert, Liddy continuă să rămână pe scaunul său, legănându-se încet, cu un zâmbet pe buze, în timp ce procurorul îl eticheta drept „Mahărul de la Watergate”. Liddy – fostul agent FBI, fost procuror, care făcuse o carieră de tip hoţii şi vardiştii. Dedata aceasta, vardistul de transformase în hoţ. Silbert tăcu preţ de câteva clipe, vădit încântat de efectul propriilor cuvinte. Liddy făcu un semn scurt şi viguros cu mâna înspre juriu, exact la fel ca în prima zi a procesului.

Juriului îi luă mai puţin de nouăzeci de minute să-i găsească pe Liddy şi McCord vinovaţi de toate acuzaţiile ce li se aduceau. în timp ce era citit verdictul juriului, în care cuvântul „vinovat” se repeta de şase ori, Liddy rămase impasibil, cu braţele încrucişate într-o atitudine sfidătoare McCord se ridică stoic în picioare, fiind declarat vinovat la toate cele opt capete de acuzare formulate împotriva lui. Sirica ordonă ca amândoi să fie închişi, fără drept de cauţiune. înainte de a fi condus afară din sala tribunalului, Liddy îşi îmbrăţişa avocatul, pe Peter Maroulis, îl bătu afectuos pe spate şi flutură pentru ultima oară mâna spre cei prezenţi în

1 Câteva săptămâni mai târziu, într-o audiere de după proces, Sirica avea să declare ser că el unul nu credea că Sloan spusese adevărul. Dar suspecta pe cine nu trebuie. Sloan Iii sese singurul martor din partea CRP care cooperase deplin cu anchetatorii. Sirica nu a pus nici o întrebare despre Magruder sau despre Bart Porter, directorul de programe al CRI’ Ulterior, amândoi aveau să admită că minţiseră la proces.

TOŢI OAMENII PREŞEDINI v, lată şi spre jurnalişti. Bernstein şi Woodward scriseră un nun arlli „1 n. I are rezumau lucrările procesului. Sub titlul „în continuare un Hccrel i Im li de ce a angajat spioni?”, cei doi reporteri remarcau că procesul Ifi durase şaisprezece zile, se remarcase prin întrebări care nu fuseseră pun laspunsuri care nu fuseseră date, martori nechemaţi să depună mai im li || martori care veniseră la tribunal, dar aveau mari probleme cu memoi ll

Reporterii erau convinşi că procurorii nu clasaseră cazul. Mai curând fuseseră minţiţi şi căzuseră victime presiunilor exercitate de Casa Albă ll de Ministerul de Justiţie. Dar, în primul rând, nu reuşiseră să înţeleagă nici maşinaţiunile CRP şi ale Casei Albe, nici stilul de lucru al oameniloi preşedintelui.

La trei zile după pronunţarea verdictului, judecătorul Sirica programă 6 audiere la tribunal, în care fixă câte 100000 de dolari cauţiune pentru l. iddy şi McCord. Judecătorul îl critică vehement pe Silbert. „Nu am fosl şi nu sunt nici acum mulţumit că toate faptele pertinente care ar putea li la dispoziţia noastră – am spus ar putea fi la dispoziţia noastră – au fost prezentate în faţa unui juriu american.”

Justificându-şi propria comportare, el adăugă: „Nu cred că ar trebui sa Stăm aici ca nişte nătângi. Să mă explic: am mari îndoieli că domnul Sloan ne-a spus întreg adevărul în acest caz. O afirm deschis, aşa cum am mai spus-o şi în timpul procesului.

Am sentimentul că de fapt nici acuzarea, nici apărarea nu i-au pus omnului Sloan vreo întrebare. Aveam dreptul să-1 chestionez şi eu, ca sa ă conving că toate faptele erau date la iveală. Toată lumea ştie că va exista o anchetă a Congresului asupra acestui caz. Sper din toată inima, nu numai ca judecător, dar şi în calitate de cetăţean al unei ţări măreţe şi unul dintre milioanele de americani care aşteaptă anumite răspunsuri, sper ca această comisie senatorială să fie împuternicită de Congres printr-o rezoluţie suficient de cuprinzătoare ca ea să poată afla… ce s-a întâmplat cu adevărat în acest caz. Eu aşa spet Atâta am avut de spus.”

Acum Woodward trebuia să-i dea de ştire lui Deep Throat că dorea să-1 întâlnească. La puţin timp după alegeri, reporterul se mutase din micuţa sa garsonieră într-un apartament cu două dormitoare dintr-un bloc renovat, aflat la o distanţă de două cvartale de redacţia Post. I n ultima lor întâlnire îl anunţase pe Deept Throat că noul apartament nu avea balcon în care să aşeze ghiveciul cu steguleţ. Mai mult decât atâl, vecinii se plângeau că mereu le dispăreau ziarele din faţa uşii. Woodwanl luase apartamentul numai după ce analizase temeinic avantajele mal puţin vizibile ale clădirii: scara din spate, ieşirea de incendiu şi perva zurile de la ferestre. La sfârşitul nefericitei întâlniri în care Subiectul fusese Haldeman adoptaseră un nou sistem de semnalizare. Era vorba dl o comunicare într-un singur sens, iniţiată de Woodward, care urma să-şl pună coşul de hârtii de culoare galbenă cu fundul în sus peste ieşirea dl incendiu.

Dar sistemul nu apucase să fie testat înainte de apariţia unor pro bleme grave. Vecinilor din apartamentul de deasupra celui în cari locuia Woodward le plăcea să danseze – adesea între orele 1 noaptea şl 4 dimineaţa. Woodward le bătea în tavanul subţire cu o coadă de mătură, rugându-i pe noii săi vecini măcar să practice sock hop, dar nu reuşise decât să-i stimuleze pe dansatorii nocturni. Woodward nu cu superstiţios, dar credea că în viaţa unui om există perioade proaste care trebuiau suprimate cu forţa. Necazurile lui începuseră odată eu articolul despre Haldeman; frustrările se acumulaseră pe parcursul lunilor noiembrie şi decembrie. Era mai bine să acţioneze decât să lase soarta să-şi urmeze calea. Prin urmare, singura dată când întorsese coşul de hârtii cu fundul în sus fusese la sfârşitul lui decembrie, şi asta numai pentru a-1 anunţa pe Deep Throat că intra din nou în acţiune. I a acea scurtă întâlnire, Deep Throat nu se arătase deloc comunicativ, Ml inulţumindu-se să-1 sfătuiască pe ziarist să stea liniştii şi sa vadă CUfTI I evolua procesul Watergate.

Woodward găsi un nou apartament la ultimul etaj al unui bloc de lux lotul numai melamină şi parchet, din sud-vestul Washingtonului, l&ngl l’otomac; aici făcu rost de un alt ghiveci cu flori şi-şi reluă vechile obiceiuri.

Inaugurarea avu loc pe 24 ianuarie, după ce Woodward petrecuse câteva nopţi superbe, savurând liniştea noii sale locuinţe. Folosi ieşirea de la subsol şi ajunse în curtea interioară, apoi peste gard, într-o străduţă laterală – luând în calcul avertismentul doamnei Graham cum că ar puica li urmărit şi temerile tot mai mari ale lui Deep Throat. Dură o jumătate de oră până găsi un taxi, iar când coborî din maşină, la aproape un kilometru distanţă de garaj, şoferul nu avea să-i dea rest la zece dolari. Furios, îi zise şoferului să păstreze toată suma.

Deep Throat îl aştepta. Părea istovit, dar zâmbea. „Ce-i nou?” întrebă el cu prefăcută nepăsare, trăgând cu sete din ţigară. Woodward îşi dori ca măcar o dată Deep Throat să-i spună ce se petrecea cu adevărat – totul, lără să-i pună întrebări, fără să-şi impună voinţa, pur şi simplu o relatare

I a întregii situaţii. Reporterii se întrebaseră care putea fi motivul pentru care Deep Throat nu le oferea decât informaţii trunchiate, elaborând în acest sens câteva teorii. Dacă le-ar fi spus dintr-o dată tot ce ştia, un Instalator competent ar fi descoperit de unde provenea scurgerea de informaţii. Obligându-i pe cei doi reporteri să-şi completeze singuri informaţiile, reducea riscurile. Poate. Dar era la fel de posibil ca el să

I creadă că efectul unuia sau a două articole, oricât de devastatoare ar fi fost

1 ele, putea fi blocat de Casa Albă. Sau poate, ridicând treptat miza, pur şi simplu făcea jocul mai interesant pentru el însuşi? Reporterii tindeau să se îndoiască de faptul că cineva cu poziţia lui s-ar fi arătat atât de galant cu probleme care-1 priveau pe Richard Nixon sau instituţia prezidenţială. Mai curând, considerau ei, Deep Throat încerca să-şi protejeze instituţia, să opereze o schimbare de atitudine în cadrul acesteia înainte de a fi prea târziu. De fiecare dată când Woodward deschisese subiectul, Deep Throat

I repetase pe un ton grav: „Trebuie să procedez aşa cum ştiu eu.” în noaptea aceea urmară tipicul obişnuit. Deep Throat avea să reacţioneze numai la informaţii noi; nu trebuia angajat în discuţii despre Instalatori, despre pledoariile de recunoaştere a vinovăţiei şi despre ghicitorile spuse de Z.

I

Temându-se că ar putea pleca din garaj fără să obţină nimic, Woodward aborda un subiect despre care el şi Bernstein se pregăteau să scrie: Mitchell şi Colson. Recapitula rapid detaliile circumstanţiale care păreau să-i lege pe cei doi de conspiraţie.

Deep Throat părea impresionat de investigaţiile temeinice întreprinse de cei doi reporteri. Pe neaşteptate, se duse în faţa unei maşini parcate în garaj şi, ţinându-şi spatele drept, se rezemă cu mâinile înmănuşate pc capotă ca de o tribună.

— De la această tribună, sunt pregătit să denunţ astfel de afirmaţii despre amabilul Colson şi despre nobilul Mitchell ca fiind zvonuri, tentative de distrugere a imaginii, aluzii şi jurnalism de două parale. între bările înseşi sunt invenţii, ficţiune, o colecţie de absurdităţi, provenite dintr-o nesecată sursă de infomaţii false.

Woodward, care era foarte obosit, izbucni într-un râs nestăpânit. Deep Throat „Ziegler” continuă să denunţe: „…şi o mică clică din Georgetown, care menţine cu bună ştiinţă neîncrederea în oameni, căutând să submineze voinţa poporului.”

Comedia fu întreruptă de un zgomot. Deep Throat se aplecă în spatele unei maşini. Woodward urcă rampa, cu ochii în toate părţile. Un beţiv foarte convingător se sprijinea de perete, tremurând din toate încheie turile. Woodward se asigură că era beat cu adevărat, apoi îi dădu o bancnotă de zece dolari şi-i spuse să-şi găseasscă o cameră la hotel. Era foarte frig. Woodward se întoarse la etajul inferior.

Întreruperea îl marcase pe Deep Throat.

— în spatele operaţiunii de la Watergatc au fost Colson şi Mitchell, spuse el repede. Toţi la FBI sunt convinşi de asta, inclusiv Gray [L. Patrick, directorul în exerciţiu al FBI]. Colson a avut un rol activ Poziţia lui Mitchell a fost mai „imorală” şi mai puţin activă – el şi-a dat aprobarea, dar nu a conceput planul. Nu există nici cea mai mică dovada circumstanţială. Dar, pe de altă parte, nu există nici un dubiu. „Izolarea” este cuvântul-cheie ca să înţelegi de ce nu ies la iveală nici un fel de dovezi.

Enumera patru elemente care ar fi putut duce la „concluzia inevitabilă” că Mitchell şi Colson erau conspiratori:

— Unu, personalitatea şi activitatea anterioară a fiecăruia. Acest mod de viaţă nu era nou pentru ei. Doi, există întâlniri şi convorbiri telefonice în momentele critice – despre care Mitchell şi Colson pretind că se refereau la alte probleme. Trei, există un control sever al banilor, exercitai

TOŢI OAMENII PREŞEDINŢI I UI la

1 Los Angeles Times relatase mai înainte că Liddy le sugerase colegilor de la (‘asa Allu să planteze microfoane la redacţia New York Times pentru a afla cum obţinuseră I) ocu mentele Pentagonului. Conform relatării făcute de Los Angeles Times, sugestia lui I Iddy fusese respinsă imediat, considerându-se că Liddy ori era nebun, ori glumea.

Îndeosebi de Mitchell, care primea rapoarte amănunţite, până la bl… cheltuiţi pe creioane şi pe gume. Patru, există faptul indiscutabil 11 l el şapte acuzaţi cred că li se va purta de grijă. Ei nu puteau primi asigurai I In acest sens decât de la cineva sus-pus, lucru care s-a şi realizai Intl 0 manieră convingătoare.

Cât de larg răspândită era părerea că Mitchell şi Colson liiscseia implicaţi?

— E opinia unanimă, răspunse Deep Throat. Ştie şi Casa Alba, ştie fi FBI-ul, ştie şi guvernul. îşi frecă gâtul, apoi îşi trecu palma peste ţepii neraşi de pe bărbie. Implicaţi până aici. Mâna urcă şi mai sus. Dar încă nu se poate dovedi. Dacă FBI-ul nu a putut aduce dovezi, mă îndoiesc că Bl putea s-o facă Washington Post. Ceea ce face ca operaţiunea să poarte clăi

I marca Colson-Mitchell este angajarea lui Liddy şi Hunt. Aici e cheia. Mitchell şi Colson au fost sponsorii lor. Şi, dacă verifici, vei descoperi că Liddy şi Hunt aveau reputaţii dintre cele mai dubioase. Extrem de dubioase. Angajarea celor doi a fost un act imoral. Iar ei au obţinut exact ce şi-au dorit. Liddy a vrut să pună microfoane la New York Times, lucru pe care-1 ştia toată lumea.’ Dar nu toată lumea a făcut haz pe tema asta. Mitchell şi alţi câţiva s-au arătat încântaţi de idee. Deep Throat deveni gânditor.

— Liddy şi McCord ar trebui să-şi dea seama că nimeni nu-i poate ajuta, fiindcă ar bate la ochi. Orice investigaţie demarată de Congres va întâmpina mari dificultăţi, cu excepţia cazului în care unul din cei implicaţi se va decide să vorbească. Fără o dezvăluire, tot ce vor obţine vor fi munţi de bani şi planuri pentru tot felul de potlogării, dar nici un fel de relatare sau detalii la prima mână despre ce s-a întâmplat la cel mai înalt nivel. Casa Albă, continuă el, elaborează planuri ca să se asigure că nici o investigaţie a Congresului nu va avea vreo şansă de reuşită. O parte a strategiei constă în invocarea secretului de stat, pentru a-i împiedica pe anchetatori să aducă în instanţă documente ale Casei Albe şi ale Ministerului de Justiţie.

Cum era cu manipularea investigaţiei iniţiale în cazul Watergate?

— încercările de a separa cazul Watergate de operaţiunea de sabo taj-spionaj sunt o mare tâmpenie, spuse Deep Throat. Este vorba de 0 activitate de ansamblu. Dacă s-ar fi mers pe alte indicii [Segretti], s-ar li descoperit o mulţime de aspecte ilegale.

Woodward îl întrebă pe Deep Throat dacă el credea că reporterii deţineau suficiente elemente pentru un articol despre Mitchell şi Colson

— Asta trebuie să decidă ziarul, nu eu, răspunse Deep Throat. Dar, daca o faceţi, atunci grăbiţi-vă. Cu cât aşteptaţi mai mult, cu atât vor deveni mai încrezători că pot ataca fără teamă.

Această întâlnire cu Deep Throat avea să conducă la cea mai grava neînţelegere dintre Bernstein şi Woodward de când începuseră sa lucreze împreună, cu câteva luni în urmă. întrebarea era dacă se putea scrie un articol convingător şi bine documentat despre implicarea lui Colson şi a lui Mitchell. Woodward schiţă un articol bazat pe urmă-torul rezumat:

Surse demne de încredere declară că anchetatorii federali au ajuns la concluzia că atât fostul procuror general John N. Mitchell, cât şi Charles W. Colson, consilier special al Preşedintelui, au avut cunoştinţă directă de întreaga operaţiune de spionaj politic desfăşurată de persoanele puse sub acuzaţie în cazul Watergate.

Bernstein refăcu articolul de trei ori, detaliind practic tot ce aflaseră în şapte luni despre Mitchell, Colson şi modul de desfăşurare a anchetei federale. Cheia articolului era că un fost procuror general şi un consilier special al preşedintelui scăpaseră de acuzaţia de conspiraţie fiindcă se izolaseră foarte bine şi fiindcă investigaţia fusese adaptată astfel încât să definească delictul de conspiraţie în accepţiunea sa cea mai îngustă.

De fiecare dată când Bernstein termina o versiune, Woodward obiecta că, după părerea lui, articolul nu trebuia publicat înainte de a avea mai multe dovezi. Bernstein susţinea că articolul era justificat şi că ziarul nu era obligat să furnizeze probe indiscutabile, ci, în cazul lor, putea doar relata concluziile anchetatorilor, până la nivelul lui L. Patrick Gray.

Disputa deveni atât de aprinsă, încât amândoi se retrăgeau din când în când în încăperea unde se găsea automatul de cafea, ieşindă din sala redacţiei, unde strigau unul la celălalt. Bernstein îl acuza pe Woodward că, susţinând nepublicarea articolului, făcea de fapt jocul Casei Albe. Woodward îl acuza pe Bernstein de acelaşi lucru, pe motiv că acesta voia să forţeze publicarea unui articol care ar fi putut declanşa un atac cu urmări grave din partea Casei Albe. Dar şi de data aceasta, avu câştig de

TOŢI OAMENII PREŞEDINII I HI auză vechea regulă: Dacă unul dintre ei avea obiecţii referitouri I… icol, atunci articolul nu avea să fie publicat.

Curând după întâlnirea cu Deep Throat, Woodward primi un teii fon di ‘a cabinetul senatorului Sam J. Ervin al statului Carolina de Nuni In îrstă de şaptezeci şi şase de ani, un bun cunoscător al Consiliului ij nu m cu extraordinară influenţă în Capitol Hill. Asistentul senatorului tl nformă pe Woodward că Ervin dorea să discute despre Watergate, Pe 11 ianuarie, Ervin acceptase solicitarea liderului majorităţii din enat, Mike Mansfield, de a coordona o investigaţie temeinica asupra azului Watergate şi a campaniei prezidenţiale din anul 1972. Acceptul enatorului lăsa să se înţeleagă că în Capitol Hill urma să se instituie n aparat de investigaţie în afara anchetei preliminare desfăşurate de ubcomitetul Judiciar de Practică şi Procedură Administrad va al enatorului Edward M. Kennedy începând cu octombrie 1972.

Într-un interviu acordat lui Bernstein imediat după publicarea arti olelor despre Segretti, Kennedy declarase că, exceptând cazul în can n comitet al Congresului îşi exercita rapid dreptul de a solicita docu ente şi evidenţe legate de aspecte pe care anchetatorii federali păreau ur şi simplu să le ignore, probabil că motivele de a desfăşura o ánchela cu adevărat cuprinzătoare vor fi aruncate la gunoi, ajungând probabil în tocătorul de hârtii. Kennedy luase decizia de a demara o investigaţie. Senatorul afirmase că nu cunoştea cu mult mai mult decât ce apăruse prin ziare. „Dar îi cunosc pe oamenii din jurul lui Nixon”, adăugase el, „şi asia îmi ajunge. Sunt nişte derbedei.”

Casa Albă lansase zvonul că senatorul Kennedy încerca să plătească nişte vechi poliţe şi să-şi lanseze candidatura pentru anul 1976. Kennedy, cu chipul bronzat şi părul puţin căzut peste gulerul cămăşii, nu se lăsase mai prejos. Ancheta lui avea să fie „o acţiune de durată”. Investigaţia preliminară va fi desfăşurată de reprezentanţi atât ai majorităţii, câi şi al minorităţii şi va avea loc în spatele uşilor închise, evitându-se astfel oriei acuzaţie că ar putea fi vorba de o vânătoare de vrăjitoare sau de o cruciadă a lui Kennedy. Kennedy susţinea că prin această iniţiativă nu urmărea să pi asigure nici un procentaj de voturi: Casa Albă putea să continue să I denigreze cât poftea, iar subiectul Chappaquiddick putea li adu. m discuţie la nesfârşit. El unul era convins că oamenii Preşedintelui aveau ll îndemână un stoc întreg de alte informaţii despre el, „informaţii de doi bani”, adăugase el uşor stânjenit. „Nu dispun de prea multe noutăţi

Când subcomitetul lui Kennedy îşi începuse în mod oficial activitatea, reporterii încercaseră să rămână în strânsă legătură cu senatorii şi cu echipele lor. Dar corabia lui Kennedy nu avea nici o fisură. Nu reuşiseră să afle nimic.

Woodward spera să aibă mai multe şanse de reuşită cu senatorul Ervin numai că acesta era mai degrabă interesat să afle ce ştiau Woodward şi Bernstein.

În drum spre biroul lui Ervin, Woodward zări pe biroul unei secre tare o foaie dactilografiată, cu întâlnirile senatorului pentru ziua în curs Sy Hersh de la New York Times trecuse pe acolo cu câteva ore înainte Woodward se întrebă cum se comportase Hersh în acea situaţie. Când avea un reporter dreptul de a dezvălui informaţii unui comitet de inves tigaţie? Sau de a da sfaturi unui senator? Dacă reporterul era convins că nu se putea folosi de o informaţie valoroasă, era oare corect să cadă la înţelegere?

El şi Bernstein păreau să-şi fi pierdut din avânt. Oare informaţiile de care dispuneau i-ar fi putut ajuta pe alţii să desfăşoare cercetări?

Senatorul Ervin stătea în spatele unui birou masiv de lemn din mij locul încăperii: era un bărbat solid, cu faţa lată, îmbrăcat într-un costum şifonat. Arăta de parcă s-ar fi simţit mult mai comod într-un balansoar pe cerdac decât pe scaunul turnant de culoare bej, mărime standard, în care abia încăpea. Pe birou erau împrăştiate teancuri de hârtii. Senatorul se sprijini de spătarul scaunului şi începu să vorbească, dând din cap, legănându-şi fălcile, mişcându-şi sprâncenele stufoase – ca o uriaşa pasăre răpitoare care încerca să zboare fără să-i scape prada.

După câteva replici amabile, sosi şi momentul adevărului.

— Dacă aveţi unele indicii sau surse de informaţii pe care sunteţi dispuşi să ni le împărtăşiţi, vă vom fi recunoscători şi totodată vă asigurăm că totul rămâne strict confidenţial. Aveţi cuvântul meu. V-am fi extrem de recunoscători dacă ne-aţi putea ajuta, încheie Ervin.

Woodward îşi spuse că informaţiile primite de la Deep Throat, de la/ şi alte câteva surse ar fi putut ajuta investigaţia, ba chiar i-ar fi îndreptai pe anchetatori pe calea cea bună. Numai că el nu le putea dezvălui. Tot ce putea face era să sugereze posibile direcţii de anchetă.

Divulgarea surselor, îi spuse el senatorului, nu intra în discuţie. Exişti o persoană – nu neapărat o sursă – care le spusese că era dispus sâ coopereze cu orice investigaţie legală: Hugh Sloan. Un membru al echipei îşi notă numele. Articolele apărute în Post, continuă Woodward.