Brîndușa Costache (Arhiva Băncii Naționale a României, București)

Brîndușa Costache

(Arhiva Băncii Naționale a României, București)
Reformele monetare postbelice in contextul relațiilor româno-sovietice

Brîndușa Costache¹

1. România în 1947

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România se afla într-o situație economică dificilă, generată de conflictul militar, de anii de secetă, precum și de necesitatea onorării obligațiilor asumate prin Convenția de armistițiu și apoi prin Tratatul de pace de la Paris.

Din punct de vedere politic, Blocul Național Democrat câștigase alegerile în anul 1946, iar guvernul care conducea țara era dominat de reprezentanții Partidului Comunist, susținuți de Armata sovietică învingătoare.
Acordurile economice încheiate în mai 1945 între România și URSS își produceau deja efectele, printre acestea înființarea societăților mixte cunoscute sub numele de sovrom-uri, prezența consilierilor sovietici în punctele cheie ale ministerelor și ale altor instituții cu rol de decizie la nivelul economiei, reorientarea comerțului exterior etc.
La nivelul anului 1947, Aurel Vijoli, viitorul guvernator lal Băncii Naționale, preciza că față de 1938 nivelul producției industriale se ridica la 60,8%, iar nivelul producției agricole la 50%².
În anii 1945-1946, fenomenul inflaționist înregistrase în România o creștere continuă, pentru ca în prima jumătate a anului 1947 să capete dimensiuni fără precedent în istoria monetară a țării. Dacă în iunie 1944, volumul bancnotelor BNR aflate în circulație era de 212 miliarde lei, la 14 august 1947 se ridica la 48 451,7 miliarde lei. În raport cu anul 1938, indicele prețurilor cu amănuntul se situa în 1947 la 8.365,34, iar indicele costului vieții la 5.146,64³. În epoca respectivă, prețul unei pâini era de 20 000 lei, al unei găini se ridica la 260 000 lei, 10 ouă costau 13 000 lei, 1 litru de lapte 40 000 lei și 100 kg lemne de foc 158 000 lei⁴.
În contextul amintit, refacerea echilibrelor monetare grav afectate de inflație, precum și politicile ce urmau a fi aplicate în domeniu trebuiau să urmeze modelul propus de învingători.
Situații la fel sau chiar mai dificile s-au înregistrat în toate țările participante la război. Restabilirea echilibrelor monetare potrivit principiilor adoptate la Bretton Woods presupunea realizarea unor reforme monetare. Astfel de soluții au fost adoptate încă din 1944 în Belgia, în 1945 în Franța, Olanda, Danemarca, Norvegia, Cehoslovacia și în 1946 în Ungaria. Dar în vreme ce în spațiul Europei occidentale aceste reforme urmăriseră doar însănătoșirea circulației monetare în vederea refacerii economiei, în spațiul ocupat de armatele sovietice, reformele amintite au fost considerate și un instrument al luptei de clasă împotriva reprezentanților sistemului economic capitalist.

2. Rubla - „cea mai stabilă monedă din lume”
Înainte de a trata mai îndeaproape rolul sovietic în pregătirea și realizarea reformelor monetare din România în primul deceniu postbelic, am considerat util să ne oprim, fie și numai pentru o scurtă prezentare, asupra celor două reforme monetare care au marcat istoria economiei sovietice în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a pus sub semnul întrebării utilitatea banilor în economie. Au fost etatizate nu numai pământurile și fabricile, ci și băncile. Comerțul de bancă a devenit monopol de stat. Treptat însă, bolșevicii au descoperit utilitatea monedei ca instrument deosebit de eficient în lupta pentru dobândirea și conservarea puterii politice și economice.

În primii ani ai puterii sovietice, deprecierea monetară a atins cote greu de imaginat. Guvernul a apelat la emisiunea de însemne monetare pentru acoperirea deficitelor bugetare în condițiile în care producția industrială și agricolă s-a situat la un nivel foarte scăzut din cauza distrugerilor generate de război și secetă. Inaugurarea Noii Economii Politice a demonstrat însă necesitatea unei monede sănătoase. În intervalul 1921-1924 au fost adoptate mai multe măsuri pentru revenirea la un sistem monetar stabil⁵. În ansamblu, acestea au constat din în preschimbări succesive în anii 1922, 1923 și 1924 a rublelor de hârtie aflate în circulație cu noi însemne monetare la cursuri care au variat între 1 la 100 până la 1 la 50.000. Concomitent Banca de Stat a pus în circulație o cervonețul, echivalent cu 10 ruble aur, emis în cupiuri mari și destinat numai necesităților producției și circulației de bunuri. În același timp s-a stabilit un nou raport între prețurile produselor agricole și cele ale produselor industriale, în favoarea celor din urmă și s-a avut în vedere aprovizionarea pieței cu mărfuri.

Introducerea planificării economiei a oferit Băncii de Stat a URSS⁶ un rol important în funcționarea mecanismului de reglementare a circulației monetare. Banca centraliza disponibilitățile bănești ale populației și ale întreprinderilor și controla volumul circulației monetare prin intermediul planului general economic de stat din care făceau parte planul de casă și planul de credite. Prin acordarea de credite pe termen scurt industriei, agriculturii, comerțului, transporturilor potrivit planului general de dezvoltare al economiei naționale, Banca de Stat a URSS a transformat rubla în instrument de control și de repartiție a bogățiilor țării.

Anii celui de-al Doilea Război Mondial au adus și în URSS, ca pretutindeni în lume, un grav dezechilibru atât în circulația monetară, cât și în tendința acumulării de capital. Sistemul dual de prețuri, introdus în 1944, în care coexistau prețul raționat, mai redus, și prețul comercial, mult mai ridicat, reflecta lipsa produselor de strictă necesitate de pe piață și a contribuit la creșterea acumulărilor de numerar mai ales în lumea rurală. Noua reformă monetară, realizată în decembrie 1947, a avut ca obiectiv declarat absorbirea din circulație a cantităților de monedă excedentare, precum și restabilirea echilibrului prin anihilarea disponibilităților acumulate de unele categorii sociale privilegiate în timpul războiului. În epoca premergătoare reformei (1945-1946), au fost reduse treptat diferențele dintre prețurile produselor raționate și cele vândute liber, prin ridicarea celor dintâi foarte aproape de nivelul celor din urmă⁷.

Reforma a lăsat moneda divizionară în circulație, iar rublele de hârtie au fost preschimbate în ruble noi la cursul de 10 la 1. Depunerile și disponibilul de la bănci au fost schimbate pe cursuri diferite. Primele 3.000 ruble au fost schimbate pe cursul de 1 la 1, sumele cuprinse între 3.000 și 10.000 de ruble la cursul de 3 la 2, cele de peste 10.000 de ruble la cursul de 2 la 1. S-a acordat pe această cale o primă de încurajare depunătorilor. Titlurile împrumuturilor de stat au fost preschimbate la un curs variind între 3 și 5 ruble vechi la 1 nouă. Salariile au fost menținute la același nivel. Circulația monetară s-a redus cu 1/10. Nu s-a introdus convertibilitatea rublei în aur, rezerva de metal prețios fiind importantă doar pentru comerțul exterior, care era monopol al statului.

În același timp, în decembrie 1947 a fost suprimat atât sistemul de raționare a consumului prin cartelă, cât și vânzarea celorlalte produse la prețuri comerciale. Statul comercializa mărfurile la prețurile unitare care au fost fixate aproximativ la nivelul prețurilor mărfurilor raționate vândute pe bază de cartele.

3. Reforma monetară din 1947 sau stabilizarea monedei din perspectiva luptei de clasă

Reliefarea pe scurt a celor mai importante dintre trăsăturile reformelor monetare sovietice este suficientă pentru a stabili în ce măsură acestea au reprezentat un model pentru transformările cunoscute de sistemul monetar în România postbelică.

Documentele păstrate în arhivele din România și Rusia evocă întâlnirile liderilor de la București cu I.V. Stalin în cursul cărora au fost abordate problemele circulației monetare. Încă din aprilie 1946, discutând pe marginea programului electoral al Partidului Comunist Român, liderul sovietic, I.V. Stalin preciza: „Trebuie să treceți în program...«întărirea valutei».... /..../ trebuie să ridicați cursul banilor.” Ulterior, la 10 februarie 1947, cu prilejul întâlnirii dintre I.V. Stalin și Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministru al Economiei Naționale, acesta din urmă a solicitat ca un grup de economiști sovietici „să ne ajute la elaborarea și realizarea unei reforme monetare”^8. În scurtă vreme, încă din primăvara anului 1947⁹, 6-7 economiști de diverse specialități conduși de I.D. Zlobin¹⁰, ministrul adjunct de Finanțe al URSS, au fost trimiși în România. Prima întâlnire a acestui grup cu reprezentanții români (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Al. Bârlădeanu, Aurel Vijoli, Gheorghe Gaston Marin) a avut loc la 8 martie 1947. Atunci s-a stabilit că reforma trebuia realizată fără participarea Ministerului de Finanțe din România condus de liberalul Alexandru Alexandrini. „Totul trebuia făcut într-un desăvârșit secret”, precizează Al. Bârlădeanu. Acestui grup care lucra în secret i s-a pus la dispoziție „un imobil neostentativ”, apelul la ajutorul specialiștilor români făcându-se doar atunci când se considera că este nevoie, deși aceștia erau „ținuți în afara problemei generale”. Materialele au fost gata la începutul lunii august 1947, reforma fiind anunțată miniștrilor liberali cu o zi înainte de punerea în aplicare¹¹.

Potrivit Legii nr. 287 pentru reformă monetară, adoptată la 15 august 1947¹², bancnotele BNR și monedele emise de Ministerul Finanțelor nu mai aveau de la data amintită putere de plată și au fost retrase din circulație. De asemenea, au fost retrase din circulație bonurile de casă, bonurile de tezaur în compensație, certificatele de plată, bonurile de înzestrare a armatei, bonurile de impozit emise de Ministerul Finanțelor. Acestea au fost înlocuite cu noi însemne monetare: bancnote de 100, 500 și 1 000 de lei emise de BNR și monede în valoare de 50 de bani, 1, 2 și 5 lei de metal, cărora li se adăugau și bilete de 20 de lei de hârtie, emise de Ministerul Finanțelor în limita plafonului de 10% din emisiunea totală a BNR. Punerea în circulație a acestora din urmă era în fapt expresia influenței modelului sovietic, unde coexistau bancnotele Băncii de Stat pentru care cel puțin teoretic instituția emitentă trebuia să asigure acoperirea legală, și biletele emise de Ministerul Finanțelor fără obligativitatea acestei acoperiri. Unitatea monetară a României își păstra denumirea de leu și subdiviziunea de ban și a fost definită ca având un conținut de 6,60 mg aur cu titlul 900‰, ceea ce reprezenta 66% din valoarea leului aferent anului 1929. Stabilirea unei definiții în aur a monedei naționale a României nu avea decât o valoare pur simbolică, deoarece leul nu revenea la convertibilitatea în aur.

Concomitent cu reforma monetară, prin Legea nr. 284 din 14 august 1947¹³ a fost instituit un nou regim valutar, care impunea monopolul statului asupra deținerii și utilizării ca mijloc de plată a aurului și a valutelor străine. Toate persoanele fizice sau juridice din România erau obligate să predea la BNR, la cursul oficial, aurul sub orice formă, valutele efective, cecurile și ordinele de plată emise în monedă străină, disponibilul în conturi și creanțele în valută străină pe care le dețineau în țară sau în străinătate. Contravenția se pedepsea prin confiscarea bunurilor, amendă și privare de libertate.

Raportul de preschimbare a banilor vechi cu cei noi a fost de 20.000 de lei vechi pentru 1 leu stabilizat. Operațiunea s-a desfășurat în intervalul 15-21 august 1947. Sumele pe care o persoană a avut dreptul de a le preschimba erau stabilite în funcție de categoria socială și de ocupația acesteia: salariații și pensionarii aveau dreptul de a schimba cel mult 3.000.000 lei vechi, la fel invalizii, văduvele și orfanii de război, iar agricultorii capi de familie 5.000.000 lei vechi. Persoanele care nu puteau prezenta acte care să dovedească că exercitau o profesiune au avut dreptul de a preschimba cel mult 1 500 000 lei vechi, la fel cei aflați în spitale, sanatorii, închisori, internate, tabere de muncă, militarii din cazărmi etc. Instituțiile publice centrale și locale cu patrimoniu propriu puteau preschimba toate sumele pe care le dețineau sub rezerva verificării ulterioare. Persoanele juridice și asociațiile nepersoane juridice fără scop lucrativ, întreprinderile și fermele model puteau preschimba suma aferentă totalului salariilor plătite în luna iunie 1947, scăzându-se salariile plătite personalului concediat. Întreprinderile de comerț nu aveau dreptul de a preschimba lei vechi. Misiunile diplomatice și trupele străine aflate pe teritoriul românesc puteau preschimba întreg disponibilul în limita alocației lunare în lei vechi, sume la care se adăugau și cele obținute în urma predării de devize la BNR. Sumele rămase nepreschimbate urmau să fie depuse în cont blocat fără dobândă la oricare dintre instituțiile de credit public sau privat în termen de 15 zile de la publicarea legii. Se blocau, de asemenea fără dobândă, sumele depuse sub orice formă la instituțiile de credit. Depunerile ulterioare în lei stabilizați, primite de instituțiile de credit acreditate de autorități, au fost garantate de stat.

Bugetele statului, județelor și comunelor au fost recalculate în lei noi, de asemenea impozitele, taxele și amenzile restante și curente. Noile prețuri și tarife au fost stabilite diferențiat prin legi, decizii sau ordonanțe locale, mercuriale, liste vizate de Ministerul Industriei și Comerțului sau declarații pe propria răspundere a producătorilor. Ca bază pentru recalcularea prețurilor au fost luate cele din 1938, față de acestea s-a stabilit un raport de 1 la 1 pentru prețurile la produsele agricole, 2 la 1 pentru cele industriale și 1,5 la 1 pentru salarii. Acest sistem, care oglindea politica economică a regimului comunist, avantaja producția industrială în detrimentul celei agricole, urmărind să împiedice acumularea de capital în spațiul rural.

Stabilizarea monetară din august 1947 a recurs la metode deflaționiste radicale al căror rezultat a fost restrângerea imediată a masei monetare. Numerarul în circulație s-a redus cu 99,997%, de la 48 451 miliarde de lei în ziua de 14 august 1947 la 1 377,6 milioane de lei noi a doua zi¹⁴.

Reforma a reprezentat în fapt doar prima etapă a implementării mecanismelor monetare comuniste. A fost lichidată inflația postbelică, acumulările de capital atât cât mai existau au fost lichidate, s-a redefinit leul aur fără să se ajungă la convertibilitate în condițiile în care deținerea de valute și aur era interzisă, cursul leului în dolari SUA și în franci elvețieni era publicat periodic în „Monitorul Oficial”.

Primele rezultate ale aplicării reformei monetare au fost analizate în cadrul ședinței Biroului Politic al CC al PCR din 11-12 septembrie 1947¹⁵. Situația descrisă de Ion Gheorghe Maurer cu acest prilej se caracteriza prin neliniștea și incertitudinea care domneau în toate ramurile economiei, prin slaba aprovizionare a piețelor, precum și prin discrepanța dintre prețurile fixate la produsele industriale față de cele la produsele agricole, cu precădere la cele alimentare, ceea ce determina țărănimea furnizoare de astfel de produse să boicoteze aprovizionarea orașelor. Populația urbană, confruntată pe mai departe cu lipsa alimentelor, încerca să le procure achiziționându-le direct de la gospodăriile țărănești prin eludarea prețurilor oficiale. Situația era considerată de liderii comuniști ca una foarte periculoasă, deoarece dezechilibrul dintre cerere și ofertă genera instabilitatea prețurilor punând sub semnul întrebării succesul reformei monetare. De problema stabilității prețurilor era preocupată și Banca Națională a României care, într-un document din 12 octombrie 1947, preciza că menținerea prețurilor la nivelurile stabilite în urma reformei monetare este de primă importanță pentru succesul acesteia în condițiile în care stabilitatea prețurilor și nu convertibilitatea în aur a biletului de bancă reprezenta garanția valorii însemnelor monetare.

4. De la o reformă la alta

Acest deziderat s-a dovedit cel mai greu de atins. Documentele epocii arată că în realitate raportul stabilit pentru recalcularea prețurilor nu a putut fi respectat, ceea ce a condus în scurtă vreme la modificarea acestuia în favoarea produselor agricole. Menținerea salariilor și veniturilor la niveluri reduse (salariul mediu net în 1950 era de 337 lei¹⁶) concomitent cu persistența penuriei de mărfuri necesare consumului zilnic au determinat dispariția de pe piață a acelor produse care erau distribuite prin cartele sau care aveau prețuri fixe, precum și creșterea prețului la produsele comercializate pe piața liberă. Doar câteva exemple sunt, credem, suficiente. Prețul unui ou a crescut de la 1,60 la 15 august 1947, la 14 lei la 1 septembrie 1951, cel al unui litru de lapte de la 4,30 lei la 35 lei, cel al unui kilogram de făină de la14,50 lei la 60 lei, în vreme ce o găină costa 50 de lei la 15 august 1947, iar la 1 septembrie 1951 de zece ori mai mult¹⁷. În egală măsură s-a putut constata creșterea constantă a circulației monetare de la 26.059 milioane lei la 31 decembrie 1947 la 43.566 milioane lei la sfârșitul anului 1950, respectiv 54.152 milioane lei la 31 decembrie 1951¹⁸.

Debutul planificării economiei în anul 1949 și introducerea utilizării planului de casă ca instrument al gestionării circulației monetare în cursul ultimului trimestru al acelui an nu au fost suficiente pentru a rezolva situația descrisă.

La 8 martie 1951, cu prilejul prezentării dării de seamă asupra activității Băncii RPR - Bancă de Stat în anul 1950 în fața Colegiului Ministerului Finanțelor, cei mai mulți dintre participanți au formulat critici foarte dure la adresa activității institutului de emisiune ca regulator al circulației monetare. Cel mai virulent a fost chiar D. Dobrohotov, consilier sovietic la Ministerul Finanțelor, care considera că sporul înregistrat de suma banilor aflați în circulație era consecința activității ineficiente a băncii. Acesta preciza că: „Banca este un observator pasiv a ceea ce se întâmplă în sânul economiei, un fotograf.” spre deosebire de URSS unde banca răspunde de cantitatea de mărfuri care se pun în circulație, iar atunci când nu se produc mărfuri nu se acordă finanțare. Dobrohotov arăta în contextul dat că introducerea planului de casă nu era suficientă pentru asigurarea unui control eficient asupra masei monetare fiind necesar ca prin intermediul creditului să se instituie un control asupra economiei. Vasile Luca, ministrul Finanțelor, a reluat toate observațiile precizând că banca trebuie să treacă de la evidențierea disfuncționalităților la adoptarea de măsuri pentru eliminarea acestora încheind: „Banca n-a ajuns din punct de vedere tehnic - ci este în curs de devenire - o bancă socialistă. Ea trebuie să ajungă să înțeleagă economia socialistă și să o aplice.”¹⁹

Se contura astfel ca principal vinovat pentru creșterea masei monetare aflate în circulație nu insuficiența produselor, mai ales a produselor alimentare disponibile pe piață, ci ineficiența Băncii de Stat în eliminarea neajunsurilor în funcționarea economiei prin utilizarea leului ca instrument de control.
5 „Reforma bănească” din 1952 sau leul în lupta pentru putere

În acest context, realizarea unei noi reforme monetare în ianuarie 1952 a fost prezentată de autorități ca o soluție pentru problemele economiei românești. De remarcat că și în alte „țări de democrație populară” au fost realizate astfel de reforme monetare de generația a doua: în Polonia reforma a fost aplicată în octombrie 1950, în Bulgaria în mai 1952, iar în Cehoslovacia în iunie 1953²⁰.

Potrivit documentelor vremii, existența unor „fenomene nesănătoase” în circulația monetară din România a fost semnalată încă din 1950, se avea în vedere urcarea prețurilor mai ales la produsele alimentare în raport cu cele industriale și tezaurizarea numerarului în mâinile populației rurale care dispunea și de cele mai multe mărfuri destinate pieței.

În discuțiile cu I.V. Stalin, această problemă a fost dezbătută, se pare, abia în iulie 1951, cu prilejul uneia dintre întâlnirile avute de Gheorghe Gheorghiu-Dej cu acesta. Liderul român a precizat atunci că situația monetară nu este asemenea celei din 1947, nefiind inflație, dar Stalin a fost categoric: „Trebuie o nouă reformă monetară. Leul este slab, leul se clatină”. Chiar mai mult liderul sovietic a indicat și cauza situației existente ca aflându-se în „politica țărănească, nemarxistă” dusă de comuniștii de la București, mai precis în politica de favorizare a țărănimii în dauna populației urbane. Chiar mai mult, conducătorului de la București i s-a promis și de astă dată sprijinul consilierilor sovietici²¹.

În foarte scurt timp, aceștia s-au deplasat la București, conducător al grupului fiind și de ,pentru a discuta pe tema necesității realizării noii reformei bănești, practic a doua etapă a implementării modelului sovietic al mecanismelor monetare în România. Echipa de consilieri străini a colaborat și de această dată cu specialiștii români din Ministerul Finanțelor și Banca de Stat. Concomitent cu analiza documentelor pe care partea română le-a pus la dispoziție, consilierii au formulat un set de 20 de întrebări, cu ajutorul cărora încercau să afle punctele de vedere ale persoanelor cu putere de decizie din România față de situația economică a țării. Cu acest prilej, Vasile Luca, ministrul Finanțelor, a exprimat mai multe rezerve față de necesitatea realizării unei reforme monetare în viitorul apropiat, poziție care ulterior, în lupta pentru putere, va fi speculată în defavoarea sa.

Rezultat al primelor contacte dintre specialiștii români și consilierii sovietici, la 21 septembrie 1951, Comitetul Central al PMR a adoptat o hotărâre care cuprindea principiile și argumentele în favoarea realizării reformei bănești, iar la 26 noiembrie 1951 a fost prezentat raportul echipei de specialiști străini privind situația economiei și principalele trăsături ale viitoarei reforme bănești, inclusiv măsurile adiacente ce trebuiau adoptate²².

În România, reforma bănească din ianuarie 1952 a reprezentat din toate punctele de vedere o nouă etapă parcursă cu succes în procesul de impunere a modelului sovietic în funcționarea sistemul monetar național. Însăși scopul acesteia, formulat în raportul consilierilor străini, era identic cu cel al reformei monetare sovietice din decembrie 1947: „confiscarea mijloacelor bănești acumulate ilegal în mâinile păturilor avute”²³.

Principiile enunțate cu prilejul amintit reluau de asemenea pas cu pas modelul menționat. Pentru a se adapta la realitățile economiei românești au fost modificate ratele de preschimbare a însemenelor monetare vechi cu cele noi și s-a renunțat la introducerea imediată de prețuri unice pentru toate produsele comercializate prin intermediul magazinelor de stat și cooperativelor, întrucât produsele de bază rămâneau cartelate.

Raportul consilierilor sovietici preconiza astfel stabilirea unui raport direct între leu și moneda sovietică. O rublă era echivalentă cu 2,8 lei. Hotărârea Consiliului de Miniștri și a Comitetului Central al PMR privind realizarea reformei bănești preciza că aceasta va stabili cursul „banilor noștri” pe baza rublei sovietice „cea mai stabilă monedă din lume ”²⁴. Conținutul leului nou în aur fin urma să fie fixat la 79,34 mg, ceea ce reprezenta o creștere de circa 12 ori în raport cu leul stabilizat în august 1947²⁵. Și tot ca în 1947, definiția în aur nu avea relevanță pentru puterea de cumpărare a leului, statul având controlul asupra valutelor și aurului ca mijloc de plată. Potrivit documentului amintit, prețurile, salariile și serviciile urmau să fie reduse de 20 de ori. Nu se limitau sumele în lei vechi ce puteau fi preschimbate, dar se preconiza introducerea de rate de schimb diferențiate în funcție de suma preschimbată, deoarece „greutatea reformei” trebuia în principal suportată de straturile avute ale populației urbane și rurale. Pentru populație, preschimbarea numerarului urma să se realizeze la cursul de 200 lei vechi la 1 nou, dar numai o sumă minimă putea fi schimbată în aceste condiții, tot ceea ce depășea acest plafon urmând să suporte o devalorizare mai ridicată.

În relație cu reforma din 1947, care practic a sterilizat depunerile la bănci, în acest caz se propunea ca recalcularea depunerilor să aibă în vedere condiții mai bune decât schimbul de lichidități, se avea în vedere fixarea unui coeficient diferențiat de recalculare în funcție de mărimea sumei depuse.

Conturile curente ale întreprinderilor de stat și cooperatiste, precum și împrumuturile acordate de Banca de Stat, impozitele sau obligațiile care decurgeau din datoria publică contractată de statul român ulterior anului 1945 urmau a fi recalculate potrivit cursului de 20 la 1. În privința întreprinderilor particulare, sumele necesare activității curente urmau a fi recalculate la 20 la 1, în vreme ce restul disponibilităților trebuia recalculat la 200 la 1²⁶.

Raportul consilierilor sovietici nu se oprea însă la realizarea reformei. În textul amintit se preciza necesitatea introducerii unui regim de stricte economii, mărirea productivității muncii, urmărirea cu strictețe a disciplinei financiare prin încasarea completă și la timp a impozitelor și prin restituirea creditelor acordate de Banca de Stat. În plus, mai buna aprovizionare cu produse alimentare, în special, urma să fie realizată prin lărgirea sistemului de achiziții de stat la produsele agricole.

În același timp, consilierii sovietici preconizau și o reformă a prețurilor prin lichidarea sistemului de comercializare a produselor pe cartelă și introducerea prețurilor unice în comerț la un nivel care trebuia să se situeze între prețurile produselor cartelate și prețurile comerciale. Se aprecia, de asemenea, că era necesară schimbarea raportului între prețurile mărfurilor industriale și cele ale mărfurilor agricole în avantajul primelor.²⁷

De asemenea se arăta necesitatea realizării unei reforme fiscale prin reducerea scutirilor de impozit pentru producătorii din mediul rural și creșterea impozitelor pentru „chiaburi”, precum și pentru întreprinderile industriale și comerciale particulare²⁸.

Un rol foarte important în mecanismele ce urmau să regleze circulația monetară era acordat Băncii de Stat. Activitatea acesteia trebuia reorganizată „în așa fel încât să se asigure în fapt controlul prin leu asupra activității organizațiilor economice”²⁹. Dacă ne gândim la aceste recomandări, precum și la analiza asupra raportului anual al Băncii de Stat a RPR pentru anul 1950, ne dăm seama că procesul de restructurare a institutului de emisiune, mergând până la îndepărtarea în epoca imediat următoare reformei nu numai a conducerii, ci și a unui important număr de funcționari, a fost fundamentat tot pe baza concluziilor formulate de consilierii sovietici. De asemenea, este, credem, evident că „sfaturile” consilierilor sovietici au servit indiscutabil ca fundament în lupta pentru putere la nivelul conducerii PMR. Trebuie doar să reamintim aici că raportul semnat de consilierii sovietici Zlobin și Makarov asupra pregătirii reformei și asupra atitudinii ministrului Finanțelor Vasile Luca față de aceasta se afla pe masa lui Stalin încă de la începutul lunii ianuarie 1952³⁰.

Reforma s-a realizat în intervalul în 28-31 ianuarie 1952. Au fost retrase din circulație vechile însemne monetare. Hotărârea de guvern făcea, în acest sens, trimitere la „proasta calitate a semnelor bănești, circulația unor însemne bănești ce s-au păstrat încă din timpul monarhiei răsturnate de poporul nostru sau a altor semne bănești cu efigii necorespunzătoare noului caracter al statului nostru.”³¹. Ca urmare au fost puse în circulație noi însemne monetare, bancnote ale Băncii de Stat cu valoare nominală de 10, 25 și 100 lei și bani de stat (bilete de tezaur) puși în circulație de Ministerul Finanțelor cu valoare nominală de 1, 3 și 5 lei. Însăși circulația în paralel a bancnotelor băncii de emisiune și a banilor de stat emiși de Ministerul Finanțelor era expresia transpunerii modelului sovietic. Au mai fost emise și monede divizionare de metal cu valori de 1, 3, 5, 10 și 25 bani. Potrivit scrirsorii transmise de conducerea Băncii de Stat a RPR și a Ministerului Finanțelor din România ministrului Finanțelor din URSS, A.G. Zverev, românii au solicitat sovieticilor fabricarea noilor însemne monetare ce urmau a fi puse în circulație începând din 28 ianuarie. Astfel, bancnotele și biletele de tezaur de 1, 5, 25 și 100 de lei au fost tipărite în URSS, iar pentru cele de 3 și 10 lei URSS a pus la dispoziția României fotografiile și clișeele originale, tipărirea acestora realizându-se la București. Pentru continuarea emiterii noilor însemne monetare, s-a solicitat Ministerului Finanțelor din URSS să pună la dispoziția autorităților din România ștanțele, clișeele în original și în copie, modelul de hârtie, cernelurile și rețetele de fabricație pentru ultimele două. O situație asemănătoare regăsim și în cazul monedelor metalice divizionare³², monedele de 1, 5, 10 și 25 de bani au fost produse în URSS, iar cele de 3 bani în România cu ștanțe confecționate de sovietici.

Dacă facem acum apel la textele legislative, vom vedea că nu numai principiile, dar chiar ratele de preschimbare a leilor vechi în lei noi au fost însușite de autoritățile de la București. Legislația a adus doar precizările necesare pentru modul cum se realiza schimbul leilor vechi. Astfel, sumele în numerar de până la 1.000 lei vechi inclusiv se preschimbau la raportul de 100 la 1, sumele cuprinse între 1.000 și 3.000 de lei vechi inclusiv la raportul de 200 la 1, iar cele ce depășeau 3.000 lei la raportul de 400 la 1. De asemenea, legislația cuprindea precizări referitoare la plafoanele privind recalcularea depunerilor la CEC. De remarcat că se respecta indicația privind asigurarea unui regim privilegiat pentru acestea. Soldul de până al 1.000 lei inclusiv era preschimbat la rata de 50 la 1, soldul cuprins între 1.000 și 3.000 lei se recalcula la raportul de 100 la 1, iar ceea ce depășea 3.000 de lei la 200 la 1³³.

În urma reformei din 1952, volumul circulației monetare care se ridica la 44.841 milioane lei la 27 ianuarie s-a redus masiv, dar nu în proporția din august 1947. Potrivit documentelor emise de BNR, populația civilă, militarii și corpul diplomatic au prezentat la preschimbare 38.187 milioane lei vechi în schimbul cărora au primit 204 milioane lei noi³⁴.

La 28 ianuarie 1952 au fost publicate noile liste de prețuri și tarife recalculate potrivit coeficienților stabiliți prin hotărârile de guvern, dar care cuprindeau în continuare atât prețuri raționate, cât și prețuri comerciale.
6. Concluzii

Din cele prezentate mai sus este evidentă prezența factorului sovietic în toate momentele cheie legate de pregătirea celor două reforme monetare din România postbelică.

Ca și în alte state comuniste, reformele monetare postbelice nu au însemnat doar lichidarea inflației generate de condițiile de război. Ele au vizat pe lângă restabilirea echilibrului monetar și subminarea factorilor economici capitaliști, până la distrugerea oricăror posibilități de tezaurizare și formare a capitalului.

Pe lângă aceasta, nu este greu de observat că evenimentele amintite au reprezentat în fapt etape ale implementării mecanismelor monetare de sorginte sovietică în economia românească. Prin măsurile adoptate în continuarea sau completarea acestora s-a realizat introducerea unui nou sistem de organizare și gestionare a circulației monetare, subordonat principiilor planificării economice și s-a asigurat pe această cale controlul întregii activități economice cu ajutorul monedei.

Un alt aspect ce nu trebuie trecut cu vederea este tocmai faptul că în urma celor două reforme monetare, moneda românească a fost legată de rublă, considerată în lumea comunistă cea mai stabilă monedă din lume. Aceasta consfințea în fapt înglobarea economiei românești în spațiul economic dominat de URSS.

In finalul acestui referat, dar nu în ultimul rând, a doua reformă monetară, cea din anul 1952, a reprezentat pretextul în declanșarea luptei pentru putere la nivelul conducerii PMR, care s-a încheiat prin eliminarea grupului Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu.

1^ Opiniile prezentate în această lucrare sunt în întregime ale autoarei şi nu implică sau angajează în vreun fel alte persoane sau instituţii.

2^ Aurel Vijoli Sistemul bănesc în slujba claselor exploatatoare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958, p. 330.

3^ Ibidem.

4^ Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României Cercetări statistico-istorice, vol. III Monedă –credit – comerţ – finanţe publice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 26, 304-305, 332-333.

5^ Arhiva Băncii Naționale a României (ABNR), fond Serviciul Studii, dos 1/1919, f. 1092-1094.

6^ Ibidem, f. 1322-1325.

7^ Ibidem, f. 1096-1099, Alec Nove, An Economic History of the URSS, Penguin Books, 1989, p. 300.

8^ Dan Cătănuș, Vasile Buga (editori) Gheorghe Gheorghiu-Dej la Stalin Stenograme, note de convorbire, memorii 1944-1952, INST, București, 2012, p. 79, 85-87.

9^ Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006, p. 125.

10^ I.D. Zlobin a făcut parte din delegația sovietică care a participat la Conferința monetară de la Bretton Woods vezi Benn Steil, The battle of Bretton Woods: John Maynard Keynes, Harry Dexter, White and the making of a New World Order, Princeton University Press, 2013, p. 248-249.

11^ Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej Însemnări de viață, Editura Evenimentul Românesc, București, 2000, p. 128-129; Gh. Zane, Memorii 1939-1974, Note explicative de Al. Bârlădeanu, Editura Expert, Bucureşti, p. 269.

12^ Legea nr. 287 pentru reformă monetară în „Monitorul Oficial” nr. 187 din 16 august 1947.

13^ Legea nr. 284 pentru cedarea către BNR a aurului, valutelor efective şi al altor mijloace de plată străine, „Monitorul Oficial” nr. 186/15 august 1947.

14^ Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 125.

15^ Sabina Mariţiu, Din istoria monetară a României, Banca Naţională a României, Bucureşti, 2006, p. 41.

16^ Anuarul statistic al României 1990, p. 123.

17^ Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), CC al PCR, Secţia economică, dos. 72/1951, f. 74.

18^ Ibidem, f. 65-66.

19^ ABNR, Reforma monetară 1952, cutia 1, dos. 3, f. 605-609.

20^ Costin C Kiritescu, op. cit., p. 260-261.

21^ Dan Cătănuş, Vasile Buga (editori), op.cit., p. 155-159.

22^ ANIC, fond CC al PCR, Secţia economică, dos 72/1951, f. 55.

23^ Ibidem, f 55-59.

24^ Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 147 cu privire la efectuarea reformei bănești și la reducerile de prețuri în „Buletinul Oficial” nr. 7 din 26 ianuarie 1952.

25^ Costin C. Kiriţescu, op. cit, p. 264.

26^ ANIC, fond CC al PCR, Secția economică, dos. 72/1951, f. 55-56.

27^ Ibidem, f 58-59.

28^ Ibidem, f. 59.

29^ Ibidem, f 57-58.

30^ Gheorghe Onișoru, Pecetea lui Stalin Cazul Vasile Luca, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 96.

31^ Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 147 cu privire la efectuarea reformei bănești și la reducerile de prețuri în „Buletinul Oficial” nr. 7 din 26 ianuarie 1952.

32^ ABNR, Reforma monetară din 1952, cutia 1, dos. 2, nenumerotat.

33^ Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 147 cu privire la efectuarea reformei bănești și la reducerile de prețuri în „Buletinul Oficial” nr. 7 din 26 ianuarie 1952.

34^ ABNR, fond Reforma monetară din 1952, cutia 1, dos. 2, nenumerotat.