Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 27 (douăzecişişapte) Ianuarie 2014
Yüklə 268,55 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Balada pasarii
- Izbavire
Inserarestingîndu-se ramîn numai miresme strune
casufletul aproape. Balada pasariivie Lumina venind, pe cale inima-mi cere pasăre lină sufletu-n lacrimi vrea, fără vină numai să-l apere numai să-l poarte sus
Izbaviremic cearcăn al marii-ncercuiri, o picătura ce se prelinge înapoi în chipul apei în urma setei în adînc. Poetul Daniel Turcea, un model de convertire şi de trăire duhovnicească Paula SABĂU; Ziarul Lumina Sâmbătă, 10 mai 2008Daniel Turcea este un mare poet creştin, despre care s-a scris mult prea puţin. El reprezintă un model de convertire, dar şi de trăire intensă a credinţei şi a spiritualităţii creştine la Mănăstirea Cernica, unde şi-a petrecut utimii ani din viaţă. Curajul şi demnitatea de care a dat dovadă în faţa unei crunte boli care l-a doborât „în floarea vârstei“ arată întregii lumi un creştin care a înţeles în profunzime planul divin şi rostul omului pe acest pământ. Creaţia poetică a lui Daniel Turcea, împletită cu destinul tragic, unic în felul său în literatura noastră, reflectă o perpetuă zbatere între trup şi suflet. Pornit din Târgu Jiu sub aripa ocrotitoare a visului brâncuşian, poetul ţinteşte spre culmile virtuţii şi ale devenirii. „Entropia“ şi „Epifania“ sau drumul de la pământ la cer Naşterea fusese de ajuns pentru ca poetul să-şi extragă seva din infinita rugă încremenită în piatră, din iubirea pecetluită de „Poarta Sărutului“ sau poate din înţelepciunea „Mesei Tăcerii“, din apele repezi ale Jiului sau din crestele înzăpezite ale Parângului. Le va fi purtat în suflet toată viaţa, ca pe o amintire sfântă, mereu roditoare şi nesecată. Se va reîntoarce în aceste locuri doar spiritual, transfigurat în operă, dar fizic, niciodată. Întreaga sa viaţă şi operă reprezintă un urcuş aproape nepământean, deosebit de fragil, sprijinit doar în versuri, căci trupul se mistuia crunt, încet, încet. În primul său volum de versuri, „Entropia“, Daniel Turcea acoperă domenii vaste din cadrul culturii asiatice. Reuşeşte să convertească, anticipându-şi parcă propriul destin, înţelepciunea orientală în trăire profund creştină, experimentând nevoinţa necesară drumului spre adevăr. „Devorator“ de lecturi temeinice în filosofie, fizică şi matematică, are sclipirea de geniu de a se orienta către calmul refugiu al ortodoxiei. În „Entropie“ se află germenele „Epifaniei“. Poemele din acest al doilea volum (care poartă un nume cu puternice conotaţii mistice) ne dezvăluie un drum de la suferinţa reală la dobândirea virtuţii rugăciunii curate. Câtă intensitate a trăirii, neeclipsată de evoluţia unei boli incurabile, scurtă şi năucitoare, a unui suflet chinuit, întors din pitorescul Orient brusc, dar iluminat şi povăţuit pe calea cea dreaptă! De la călătorii fantastice prin grădini geometrice, deşerturi colorate şi flori de lotus, ajungem la înţelepciunea ortodoxă, ca la un liman necesar, o supremă izbândă a raţiunii. Transfigurarea se petrece la Mănăstirea Cernica, acolo unde, în liniştea chiliei, înserarea fiinţei sale îşi va afla odihna. Observator lucid al propriei dezintegrări, Daniel Turcea înalţă către cer poezii-rugăciuni, aproape şoptite, aureolate de sfinţenia suferinţei. Împreună cu scriitorul Dumitru Ţepeneag, putem afirma cu tărie că apogeul creaţiei sale este... sfârşitul. „În acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat!“ Aşa cum îl descriu apropiaţii, nu puţini la număr - Dumitru Ţepeneag, părintele Iustin Marchiş, Gheorghe Pantelie, Aurel Sibiceanu, Valeriu Pantazi, Cristian Ionescu - poetul era o prezenţă discretă, retrasă, un introvertit prin excelenţă. Reproducem în continuare, ca o edificare necesară asupra omului Daniel Turcea, câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut. Dumitru Ţepeneag, scriitor, l-a întâlnit pe Daniel Turcea în perioada studiilor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, timp în care frecventa şi cenaclul literar „Luceafarul“, prezidat de Eugen Barbu. „Mic de statură, cu mustaţa neagră şi părul uşor ondulat, Daniel era o prezenţă plăcută, discretă. Pot spune că, în acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat, fără compromis. Retragerea la Mănăstirea Cernica a reprezentat, după mine, vârful biografiei sale. Prietenia literară ce ne-a legat a luat sfârşit odată cu exilul meu la Paris, în 1972“. „Locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire“ Valeriu Pantazi, poet şi pictor: „Mi-l aduc aminte ca pe un om introvertit, chiar morocănos, fragil, căruia îi plăcea să ia parte la discuţii, impunând oarecum prin calmul şi blândeţea sa. Fiinţă delicată, cu vorbă domoală, mai mult tăcut, cu o atitudine retrasă, aproape ştears. Aş putea spune că locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire. Căuta peste tot perfecţiunea. Mi-aduc aminte că m-a rugat într-o după-amiază să-l iau la Nichita acasă, să îl prezint, fapt care mi-a făcut mare plăcere, deoarece aveam să discutăm despre poezie, să facem poezie. La sfârşitul vizitei, m-a rugat stăruitor să-i vând un distih de-al meu: „Privesc în taină florile de nufăr, /Mi-aduc aminte şi încep să sufăr“. M-am tot întrebat de ce. Aveam să aflu curând de tulburătoarea sa moarte. Frecventa, de asemenea, Clubul „A“, cenaclul de literatură unde am asistat la întâlniri cu Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu, cel din urmă prieten nedespărţit al lui Turcea. Îşi căuta libertatea interioară prin divinitate. A fost un poet în formare, care a cedat fizic, nu psihic“. „Avea o existenţă aproape de sfinţenie“ Pictorul piteştean Gheorghe Pantelie ne-a dezvăluit prima amintire despre Turcea: „Pasiunea sa pentru geometrie, i-a fost insuflată, cel mai probabil, de mama sa, profesoară de matematică. Retras, firav, meditativ, ne privea cu înţelepciune, ne încuraja blajin. Avea o fascinaţie pentru misticism. Deşi nu ştia că va muri, se grăbea să publice «Trebuie să public cât mai repede, să aflu». Avea un timbru calm, o tristeţe întipărită pe chip, era de o rară calitate sufletească, distins, care impunea prin tăcere. Îl consider, dintre noi, apropiaţii, singurul vârf de lance în a se desprinde de materie. Chiar înainte de a se retrage la Cernica, cu certitudine o spun, avea o existenţă aproape de sfinţenie.“ Cristian Ionescu, directorul Universităţii de Arte, coleg de clasă cu Daniel Turcea, ne-a povestit despre autoportretul pe care poetul i l-a dăruit. La rândul său, domnul Ionescu i l-a înmânat părintelui Iustin Marchiş, de la Mănăstirea Stavropoleos, unde se găseşte până astăzi. „M-a impresionat figura ascetică, parcă intuind suferinţa“. „E mult zgomot în fiinţa noastră“ Poetul Aurel Sibiceanu, care a avut ocazia să discute cu Daniel Turcea despre problemele epocii, dar şi despre dileme existenţiale, a subliniat religiozitatea acestuia, care se evidenţia atât în comportament, cât şi în vorbire. „Deşi era slăbit la trup şi la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puţin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu ştiu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuţie, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în fiinţa noastră, ne lamentăm, cerem vrute şi ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-l putem auzi pe Domnul.»“ ▲ Daniel Turcea a trăit puţin, dar cu mare intensitate spirituală 22 iulie 1945 constituie o dată ce marchează începutul unei vieţi pe cât de scurtă, pe atât de intensă. Data naşterii poetului, la Târgu Jiu. Din pământ gorjean porneşte în pelerinajul existenţei Daniel Turcea, cel de-al doilea copil din cei patru ai lui Gheorghe şi ai Mariei Turcea. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Piteşti, unde a absolvit secţia reală a Liceului „Nicolae Bălcescu“. Îl regăsim apoi în Bucureştii anului 1968, ca licenţiat al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“. S-a stins din viaţă la Mănăstirea Cernica, la 34 de ani. Debutul său literar se petrece în 1966, în revista „Amfiteatru“, iar în 1970 publică volumul de poezii „Entropia“, pentru ca, în 1978, să-i apară cel de-al doilea volum, „Epifania“. Cu acest esenţializat testament literar îşi încheie, concentrat şi eliberat, în acelaşi timp, concepţia asupra vieţii şi a morţii. Mărturisire un tânăr, obosit acum de lipsa de tinereţe şi de ascultare faceţi ce vreţi, am marturisit, El va veni din nou şi pentru fiecare îşi va depune mărturia Sa eu am uitat şi frica şi tristeţea nu mai am de străbătut decât propria-mi umbră, înserarea fiinţei mele, Doamne, am aflat celor ce au sfârşit un început. Rugăciune I. Rugaţi-vă pentru mine, rugaţi-vă, biruitorilor, fericiţilor. rugaţi-vă în lumină în har şi în adevăr să-ncep eternitatea ascultării lui Dumnezeu a vieţii în Dumnezeu a rugăciunii iartă-mă, Te-am căutat în petale, în chipul cel mai frumos, am crezut că erai în clipa cea scrisă Te iubesc dar prea puţin, Dă-mi să Te iubesc cu întreaga-mi fiinţă! II. Tu Cel care, întreg locuieşti în mine, acum străin mie, lasă doar razele Tale să strălucească în inima mea. învie sufletul meu cel pustiit cum din piatră ai izvorât apa cea vie. Doamne, eu sunt orbul, deschide ochii cei din taină ai inimii, sunt cel mai ticălos dintre oameni - lepra păcatului acoperă sufletul meu - Curăţeşte-mă! Ajută necredinţei mele… Învierea (fragment) „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ale Cărui urme se văd pe plaja stelelor, La ţărmul lui Dumnezeu A venit într-un grăunte şi acolo între pustiul mic şi pustiul apei sub măslini a fost răstignit. Lumea nu are decât o singură justificare 
Expresia lunii: S-a dus pe apa Sâmbetei Are sensul de pierdut pentru totdeauna, irosit, prăpădit. Ca o pagubă venită din senin, neaşteptată, ireversibilă. Când este o expresie adresată cuiva: Du-te pe apa Sâmbetei!, este o urare rea du-te la moarte!De-ai muri! În mitologia românească foarte veche (stră-română, precreştină), apa Sâmbetei este limita dintre lumea aceasta (văzută) şi cealaltă (nevăzută), dintre viaţă şi moarte. Apa Sâmbetei ar izvorî de la rădăcina Pomului Vieţii din Rai şi – după ce înconjoară pământul de şapte sau de nouă ori – ajunge în Iad. Înainte de a întra in Iad, apa se transformă în flăcări. Pe drum, apa Sâmbetei înconjoară o insulă (un ostrov), unde locuiesc Blajinii (care mai sunt numiţi Rahmanii). Aceştia sunt un popor de suflete foarte bune şi paşnice. Ei sunt mici, înţelepţi şi se hrănesc numai cu fructe. Fiindcă nu au putere să muncească, au fost ajutati de Dumnezeu, care i-a pus pe această insulă din apropierea Raiului. Acolo au tot ce le trebuie. Blajinii nu ştiu socoteala timpului, Deaceea, în Duminica Tomii, care e la o saptamână după Duminica Paştelui, oamenii merg la cimitir şi împart ouă roşii şi cozonac, apoi merg la o apă curgătoare, pe care pun cojile ouălelor mâncate de Paşte. Credinţa este că toate apele ajung la acea a Sâmbetei, cojile de ouă vor pluti pană la Ostrovul Blajinilor şi acestia, văzându-le, se vor bucura că a venit Paştele. Astfel apa Sâmbetei este o limită unde lumea vie se sfârşeşte, dar mai este si un vehicul şi un mijloc de comunicare cu cei binevoitori din lumea cealaltă. Numele apei legendare ar fi venit fie de la Sfânta Sâmbăta, fie de la ultima zi a săptămânii, în care – prin tradiţie – se face pomenirea morţilor. Nu are nimic de a face cu apa Sâmbetei din Muntii Făgăraş, care udă localităţile Sâmbăta de Sus şi de Jos. Ciorbă de linte verde, după reţeta lui Radu Anton Roman (Autor: Maria Markov (Chef de cuisine)
|
