Inţepenii de spaimă şi pricepui greşeala...
Flanela
Îţi aminteşti desigur flanela violetă,
flanela aceea sublimă pe care o îmbracasem
în cea mai frumoasa din serile noastre;
despre care spuneai că îmi şade
ca o armura de smalţ, stii tu, în seara
când ne porniseram împovaraţi de garoafe şi iasomie
către Ierusalim…Când madam Zambilovici
ne-a dat câte doua tartine ( ca să avem pe drum)
flanela pe care apoi am adus-o
fluturând ca un steag zdrenţuit în razboaie,
pe care apoi am purtat-o
cu frenezie pe trupu-mi uscat de hangiu,
pâna ce-a fost absorbita prin pori şi s-a asimilat
în toate celulele trupului meu,
şi în schelet,
iar ţesătura ei sclipitoare a devenit un ţesut.
De ce încerci să negi,
de ce pretinzi ca nu ştii ce flanelă,
ce seară, ce Ierusalim şi aşa mai departe?
De ce vrei musai s-o pipai, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acuma când nu se mai poate,
de ce pretinzi ca n-a fost nici o flanelă,
că nu mă vezi, că nu mă simţi, că nu mă recunoşti?
Magie Şi Alcool
Magia şi alcoolul viaţa`mi guvernează ,
pe care-am început-o studiind filosofia ,
anatomia , dreptul şi vai , teologia ,
dar negăsind în ele nici linişte nici bază .
Sacrificai Venerei şi-am zis : oricum o fi ea ,
sublimă ori sordidă , în trupu`i se ascunde
misterul fără nume şi coapsele`i fecunde
în spasmul ca o moarte confea veşnicia .
Imperialul spirit mă are`n a sa pază
şi nici o conştiinţă`i egală cu beţia
şi tainica lucrare în nopţile de groază
Tărâm fără`ndoiala aflat-am , ăi cuteaza
mereu rătăcitorul pe căile profunde :
"Am aurum non vulgi , leonem , poezia ."
O viaţă bogată
De jur împrejur nălucire de ape,
răstoace rotunde şi rotitoare
şi glasul de îngeri răzbate aproape,
din care izvoare, din care izvoare...
Acuma din nou mă opresc la fântâna,
am fost noi pe-aici, am mai fost noi vreodată,
un om rătacit c-o pribeagă străină...
am duce-n adâncuri o viaţă bogată.
Acolo-s palaturi verzui şi tăcute,
cu turnuri de apă, statui de rusalce,
făcliile
ude şi pletele ude,
verzuile plete de alge.
Mihai Ursachi (n. 17 februarie 1941, Băile Struga, județul Iași - d. 10 martie 2004) a fost un poet și traducător român.
În anii '60, a fost închis pentru încercarea de a trece înot Dunărea lângă Porțile de Fier. Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut nici un fel de loc de muncă stabil. Vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric, lângă Iași, activitatea sa literară însumând mai multe volume de poezie, eseuri și traduceri din limba germană.
A tradus în limba română creațiile unor scriitori ca Hölderlin, Schiller și Paul Celan.
În Statele Unite a intrat în viața universitară, fiind, pe rând, asistent de limba germană la Universitatea Statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand și lector la Universitatea Statului California. Cu toate acestea, Ursachi a revenit în România după Revoluție, când a obținut și primul său contract de muncă în țara natală, fiind numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iași.
După ce în 1992 a fost demis, printr-un decret al ministrului culturii, a preferat să trăiască cât mai discret, având puțini prieteni. În 1998, a publicat un volum retrospectiv al carierei din România, intitulat Nebunie și lumină. Autorul locuia în Iași, România, unde preda la universitate și era secretar al Uniunii Scriitorilor.
Cuvântul de rămas bun, cel care l-a vorbit magistrul Mihai Ursachi, aflându-se pe patul de moarte
Opinii: Câştigă eutanasia teren? – de Martin S. Martin
"Nu voi prescrie niciodată otrăvuri,
chiar daca mi se va cere şi nici nu voi da sfaturi în această privinţă."(Hippocrates din Kos 460-370 î.e.n.)
Daca veţi vizita Olanda, s-ar putea sa vedeţi un microbuz ca cel din imaginea alăturată. Din simbolurile pictate pe el veţi înţelege mai greu ce fel de servicii oferă firma posesoare, dar dacă veţi vedea microbuzul parcat în faţa unei case, puteţi fi siguri ca asistaţi la derularea business-ului pe care îl practică: firma furnizează moarte la domiciliu.
Începând cu anul 2001 Olanda a legiferat eutanasia cu contribuţia personalului medical. La început, lucrurile au mers mai încet, dar “progresul” s-a înregistrat în doar câţiva ani: în anul 2006, au fost “rezolvate” 2.400 de cazuri, în 2013 peste 4.800, iar 2014 pare să fi fost și el un an bun, de vreme ce cei “ajutaţi” pare că s-au apropiat de 6.000 de cazuri.
Belgia a urmat exemplul Olandei în anul 2002, când a decis – prin vot parlamentar – să transforme eutanasia medicală într-un proces legal, dar a mai adăugat ceva: a extins eutanasia şi la copii. Această extindere a legii a fost adoptată ulterior şi de Olanda, cerându-se acordul părinţilor pentru copiii de vârstă mică, dar lăsându-se libertatea de decizie în cazul adolescenţilor (Groningen Protocol publicat în New England Journal of Medicine 2005; 352: 959-962).
Practica eutanasiei constă îa administrarea unor substanţe intravenoase care induc întâi o anestezie profundă (tiopental de sodiu), urmată de administrarea unul agent curarizant (pancuronium), care opreşte respiraţia. Este o tehnică similară cu cea folosită în mai multe state americane, pentru executarea sentinţei de moarte.
Legislaţia olandeză a decis că eutanasia poate fi aplicată la cei care au “o suferinţă de nesuportat şi fără speranţă”, fără să facă nicio menţiune despre incurabilitatea bolii care ar motiva-o, nici despre durata de supravieţuire estimată la cel în cauză.
Eutanasia, numită de cei care o susţin “moartea cea bună”, “moartea cu demnitate” sau “moartea prin caritate”, are o veche istorie. În antichitate, printre cei mai cunoscuţi susţinători ai ideii au fost Socrate, Platon şi Seneca cel Bătrân, dar părintele medicinii moderne, Hippocrates din Kos, s-a opus categoric eutanasiei şi avorturilor, neacceptând nicio excepţie.
În numărul 1/2015 al Vieţii Medicale Româneşti, doctoriţa Marinela van den Heuvel Olăroiu se declară foarte mulţumită de faptul că s-au făcut progrese în prelvarea de organe de transplantat de la cei care sunt eutanasiaţi, chiar dacă aceasta implică neplăcerea de a face procedura prin internarea în spital, renunţând deci la comfortul de a avea actul final petrecut în propria locuinţă. După nume, putem ghici că doctoriţa van der Heuvel Olăroiu trăieşte şi practică medicina în Olanda şi după comentariile domniei sale înţelegem că dânsa este cu totul de acord cu practica medicinii olandeze de a apela la eutanasierea medicală în cazurile “fără speranţă”. De fapt, aceasta este opinia dominantă în rândurile populaţiei din ţara lalelelor, unde, la zece ani de la legalizarea eutanasiei medicale, a existat o puternică mişcare populară “Dreptul de a alege sfârşitul” (Out of free will), care a preconizat că orice persoană mai vârstnică de 70 de ani, să aibă dreptul ca, indiferent de starea de sănătate, să solicite eutanasia medicală. Propunerea nu a trecut de organele legislative.
Kathryn Jean Lopez a publicat o anchetă făcută de ea în Belgia (National Review on line Nr. 26 din Ianuarie 2015) şi a aflat că nu toţi cetăţenii sunt de acord cu aşa zisa “moarte cu demnitate” şi că mulţi cred că, de fapt, situaţia creată devine periculoasă pentru indivizii vulnerabili, în special cei deprimaţi. Mulţi doctori dau cu prea multă uşurinţă sfatul de a sfârşi existenţa celor care, altfel, ar putea trăi perioade îndelungate, dacă ar fi bine trataţi. Tom Mortier, fiul unei bolnave care s-a aflat la un pas de moartea la care era împinsă de propriul ei oncolog, spune: “Belgia este astăzi o ţară sinucigaşă, care a ajuns la o medie de şapte sinucideri pe zi”. El, ca şi alţii, aduc în discuţie rapoarte recente din Olanda şi Belgia care arată că mulţi din cei eutaniasiaţi sunt bolnavi mintali şi că numărul acestora creşte. Liz Lovett, mamă a patru copii, care suferă de un cancer renal incurabil, a spus: “Din momentul în care ai etichetat sinuciderea ca un act de demnitate, aceasta face ca eu să fiu privită ca o persoană nedemnă, fiindcă nu accept să mă omor. Pentru mine viaţa e demnitate şi voi aştepta cu demnitate moartea, când va veni”.
În Statele Unite ale Americii, eutanasia este ilegală. Patru state americane (Vermont, Oregon, Montana şi Washington) permit sinuciderea asistată. Un comitat (Bernalilo) din statul New Mexico permite deasemeni această procedură. Pentru a proceda cu sinuciderea asistată, în Montana se cere hotărârea unei instanţe judecătoreşti.
Care este diferenţa între eutanasia medicală şi sinucidere cu consimţământ medical? În sinuciderea asistată, medicul prescrie o doză letală de medicament, pe care bolnavul decide când să o ia. Criteriile sunt stricte: boala nevindecabilă şi durata de supravieţuire estimată să fie sub şase luni. Personalul medical nu este implicat în actul şi momentul sinuciderii, cu excepţia completării reţetei. În documentaţia medicului care eliberează reţeta, trebuie să fie prezente toate datele care confirmă condiţia de boală, stagiul şi durata de supravieţuire.
Momentul Kevorkian a fost o etapă foarte controversată în istoria medicinii americane. Jacob “Jack” Kevorkian (1928-2011), poreclit Doctorul Moarte, a fost un anatomopatolog din statul Michigan, care a devenit un pionier al eutanasiei medicale în Statele Unite, a iniţiat procedura de eutanasie a circa 130 de pacienţi, a fost judecat pentru omor de patru ori şi condamnat în cele din urmă. A fost încarcerat pentru opt ani, după ce s-a dovedit că a fost direct implicat într-un caz de eutanasie voluntară. Între cei eutanasiaţi de dr. Kevorkian, mulţi nu sufereau de boli terminale, unii au avut tulburări psihice şi multe din cazurile lui aveau un prognostic de supravieţuire îndelungată. Prin aceasta, Dr. Kevorkian a scos în evidenţă cât de uşor este să se ajungă la abuzuri, dacă procedurile de eutanasie devin legale şi larg accesibile şi el a contribuit la discreditarea ideii şi la răspândirea unei atitudini sceptice în rândul populaţiei şi al comunităţilor medicale americane, în legătură cu moartea indusă.
In religia şi morala iudeo-creştină, care stau la baza eticii lumii moderne europene şi americane, omorul şi sinuciderea sunt proscrise şi condamnate. Înclinaţia de a accepta, sau chiar a cere, un sfârşit de viaţă indus de profesioniştii medicali pare să fie mai frecventă în ţările unde secularismul învinge credinţa. Argumentul că aceasta ar fi singura cale de a “curma suferinţele de nesuportat" este fals: medicina modernă dispune de toate mijloacele pentru a controla, în orice condiţii, suferinţa dureroasă şi anxietatea indusă de durere.
Când este vorba de copii nefericiţi, născuţi cu malformaţii incompatibile cu viaţa, este logic să nu se recurgă la terapie intensivă sau procedee de resuscitare, adăugând tratamentul potrivit pentru simptomele negative, ale unei vieţi care este lăsată să se stingă în mod natural. Reţinerea de a aplica resuscitarea, în cazul opririi cardiace, la cei cu afecţiuni dincolo de potenţialul de tratament, este larg aplicată în spitalele americane şi este documentată prin acordul bolnavilor şi aparţinătorilor. Dar moartea nu este indusă de personalul medical
Când un bolnav ajunge în faza de ireversibilitate (decerebrare, şoc de organe multiple, traumatisme incompatibile cu supravieţuirea, come avansate) terapia este limitată la hidratare-nutriţie, controlul durerii şi reconsiderarea nevoii de tehnica de reanimare (ventilator, rinichi artificial, suport circulator etc). Pentru mulţi dintre cei care au boli prea avansate pentru a putea fi tratate, soluţia terapiei în ospicii (hospice), fie în spital, fie la domiciliu, este aleasă: bolnavul continuă să fie îngrijit, simptomele lui sunt controlate, dar sfârşitul vieţii este cel natural, nu cel provocat.
Spre deosebire de aşa-zisele “ştiinţe exacte”, medicina, cu toate progresele ei, continuă să aibă o variabilitate imensă în felul în care se manifestă afecţiunile şi în felul în care răspund bolnavii la tratament. Un principiu solid pentru cei care practică medicina este optimismul, de care are nevoie şi doctorul care îsi asumă tratamentul, dar şi cel suferind. Medicul este cel care are privilegiul de a-şi încuraja bolnavii, de a-i face să creadă că sunt soluţii în cazul lor şi, de cele mai multe ori, chiar și sunt. Descurajarea bolnavilor şi abandonul nu trebuie lăsate să câştige gândirea noilor generaţii de medici.
Este o mare diferenţă să fii de acord cu renunţarea la terapie în cazul unui nou născut anencefalic sau să accepţi eutanasierea unei bolnave profund deprimate, dezorientate şi dependentă de medicul ei, care îi recomandă moartea. În cazul unui doctor care se întâmplă să fie un activist în favoarea eutanasiei, ideologia devine precumpănitoare faţă de adevărata compasiune şi față de adevăratul devotament pentru bolnav.
Argumentele celor care susţin eutanasia şi sinuciderea asistată nu sunt multe: dreptul de a avea un sfârşit fără durere (despre care am argumentat că este o afirmaţie inexactă), nevoia acută de organe de transplant în societatea de astăzi şi, în sfârșit -- un argument mai rar declarat oficial --, reducerea cheltuielilor în sistemul medical. Două din trei se arată a fi argumente materiale, nu de caritate.
Oponenţii aduc în atenţia opiniei publice că în ţările unde eutanasia este legală, bolnavii şi familiile lor sunt adeseori supuşi unei presiuni din partea personalului medical pentru a-și da consimţământul şi că, în multe cazuri de sinucidere, există o persoană care dă medicamentul bolnavului (rudă, soră, îngrijitor). Este cea de a doua persoană implicată întotdeauna neintersată? Alege ea bine şi prin compasiune cel mai potrivit moment pentru bolnav?
Apoi, cei care nu sunt de acord cu eutanasia aduc în discuţie riscul ca procedura să fie extinsă de interesele materiale ale firmelor care recoltează organe de transplant, ale doctorilor corupţi sau ale administratorilor de spital ghidaţi de economii impuse peste principiile de etică medicală.
În fine, adversarii morţii induse atrag atenţia multelor erori care se pot întâmpla atât la luarea deciziei, cât şi la executarea ei. De curând, o adolescentă din statul Connecticut, care suferea de un limfom Hodgkin (foarte tratabil, majoritatea bolnavilor se vindecă) a refuzat chimioterapia şi decizia ei a fost susţinută de părinţi. La solicitarea medicilor, curtea supremă a statului a decis obligativitatea pacientului de a primi să urmeze tratamentul.
Pentru mulţi doctori, chiar dacă societatea obţine dreptul legal la eutanasie, aceasta nu trebuie să cadă în sarcina profesiunii medicale. Medicina trebuie să rămână, aşa cum a fost pentru secole, credincioasă principiului Primum non nocere, deinde salutarex..
Cu toate acestea, interesul în intervenţiile pentru sfârşitul vieţii creşte, atât în societatea contemporană, cât şi în comunitatea medicală. În decembrie 2014, Medscape a sondat părerea a 21.531 de medici americani de toate specialităţile în legătură cu sinuciderea asistată şi 54% s-au arătat favorabili. Cu zece ani în urmă, procentul fusese submajoritar, de 48% (Medscape Ethics Report about Life, Death and Pain – December 2014).
Unde vor merge lucrurile într-o societate modernă, dominată de obsesia comfortului, din ce în ce mai puţin înclinată spre stoicism şi care a arătat demult că iubeşte medicaţia, că, nu arareori, foloseşte drogurile şi alege cu mai mare uşurinţă calea uşoară, autocompătimirea şi victimizarea? (articol trimis la publicare revistei Viaţa Medicală Românească)
________________________________________________
x Primum non nocere, deinde salutare – dicton latin, despre care se crede că a fost creat de un autor necunoscut în Evul Mediu. El a fost introdus în medicina britanică şi americană de Worthington Hooker (1806-1867) în cartea sa
Doctorul şi Pacientul publicată în anul 1849.
