Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 43 (patruzeci şi trei) Mai 2015

Interviul lunii: MARTIN S. MARTIN: SUA-România. Tur-retur. Dialog exclusiv LaPunkt între Martin S. Martin şi Cristian Pătrăşconiu

Text apărut pe platforma www.LaPunkt.ro la data 7 Aprilie 2015

Cristian Pătrăşconiu (C.P.) Cînd vorbeşti despre SUA, de pe ce poziţii o faci? Nu mă refer neaparat, deşi nu le exclud, la fundamentele ideologice, ci ma refer la mult mai mult. Ce intră în componenţa experienţei tale – la modul major, fundamental – cu privire la această ţară? Adică, e, să zicem, un discurs de „îndrăgostit” de SUA sau de „raţionalist prudent” sau ce altceva? O nuanţă: anticipez că opţiunea pentru „sau” nu e adecvată; cred că e cuminte să utilizăm conjuncţia, nu disjuncţia – altfel, că eşti „şi…”, „şi…”, „şi…”…

Martin S. Martin (M.S.M.) Ajuns în Statele Unite, după 42 de ani trăiţi în România, dintre care 35 în comunism, am încercat, din primele zile şi până în prezent să descopăr diferenţele dintre cele două lumi, să înţeleg cauzele acestor diferenţe.

Cum nimeni nu poate fi cu adevărat obiectiv, accept că ceeace cred şi afirm sunt nu numai păreri personale, dar şi că au o componentă subiectivă: atâta ştiu, atât am putut învăţa, atât am putut înţelege, atât pot crede că e adevărat…

Am o mare afecţiune şi admiraţie pentru România şi naţiunea română. Dar când am încercat să definesc din ce arii vin acele lucruri pe care le admir cel mai mult în legătură cu România, am ajuns la concluzia că cele mai multe sunt cele legate de cultură (arte), de vechi tradiţii populare (am avut norocul să cunosc bine lumea ţărănească de până în anii ’50, cea dinainte de a fi spulberată de colectivizarea agriculturii şi urbanizarea masivă şi prost făcută) şi de frumuseţile naturale. Nu din istoria naţională, nu din istoria politică, nu din istoria socială.

Prin comparaţie, ceaace am citit despre scurta istorie americană este mai mult de cât admirabil, întâietăţile şi marile realizări ale acestei naţiuni s-au făcut prin efortul conjugat al unei mase de oameni harnici, tenaci şi cu dorinţa de a progresa cu cei mai puţin de 1% de talentaţi, vizionari, inventatori şi nonconformişti, care avut puterea şi curajul să încerce noul şi necunoscutul, cu rezultatele bine ştiute. Dar care nu au fost niciodată împiedicaţi în America, care au găsit ajutoare şi sprijinitori şi care au dus, în fiecare generaţie, America la progrese noi, nu numai pentru ţara lor, dar şi pentru restul lumii.

Această categorie de oameni, cei sub 1% pe curba Gauss, cei care au sămânţa geniului, au fost întotdeauna atacaţi, loviţi, blocaţi în România de azi şi cea din trecut. Nu uităm procesele Caion şi Petrino, nu uităm marile valori române care nu şi-au realizat performanţele decât după plecarea din ţară, nu uităm exemplele atâtor genii româneşti ostracizate, obligate la compromisuri pentru supravieţuire, împiedicate să progreseze…

Marea diferenţă dintre România şi Statele Unite este felul în care şi-au tratat valorile. Dacă rămânea în ţară, Mircea Eliade ar fi fost, în cel mai bun caz, eliberat cu domiciliu obligatoriu în 1964, după ani grei de puşcărie şi ar fi fost cenzurat în tot ce scris, sau, în cazul cel mai rău, ar fi muritl în închisoare sau la canal.

Va găsi China calea ca să descopere şi să încurajeze cei mai puţin de 1% din populaţie care au dotarea naturală să facă lucruri geniale?

(C.P.) În ce limbă visezi? Şi în ce ţară se întîmplă ceea ce visezi, despre ce ţară – dintre cele două patrii ale tale – visezi mai des? Sau visai mai des…

(M.S.M.) E ciudat ca mi-ai pus întrebarea cu visele, cele de după plecarea din ţară. La câteva luni de la sosirea mea în Statele Unite, am observat că nu visez decât subiecte, întâmplări şi oameni din ţară şi întotdeauna în alb-negru. Am controlat şi cu alţi prieteni, care mi-au confirmat constatarea, dar care nu făcuseră un subiect de cercetare din asta. Pentru mine şi nevasta mea, acest lucru a durat aproape cinci ani şi a dispărut de la sine: vise americane, multe în culori, au început să apară după cei cinci ani iniţiali, apoi am început să visăm amestecat.

Perioada de început a vietii într-o altă ţară a fost grea. Nu uitaţi că aproape cinci ani nu am putut avea decât contacte sporadice cu cei la care ţineam cel mai mult: rude, prieteni apropiaţi…Oamenii se fereau să primească şi să trimită multe scrisori celor dinafară.  Venirea poştei era cel mai aşteptat moment al zilei, dar de multe ori nu avea decât facturi, junk mail (reclame, magazine pentru cumpărători) şi scrisori de la cei din străinătate. Nu exista nici e-mail-ul şi aşteptarea era chinuitoare. Trecea mult până apărea în poştă unul dintre acele plicuri pe care le ghiceai de la început că sunt din România: hârtia proastă, adesea ruptă, timbrele cu motive stupide, scrisul de mână al celor de care ţi-era dor.

(foto: alături de fiica sa, Alexandra)

Fără îndoială că fenomenul cu visele are o explicaţie neurofiziologică: fenomene reprimate în subconştient, (gândurile permanente la cei de acasă, la vechea viaţă, la ce îţi lipseşte şi nu mai poate fi regăsit, la tot ce părea pierdut pentru totdeauna; abia după 1990 noi am putut avea, din nou, legături normale cu cei din România) îşi găseau loc în orele de somn, scăpând de mecanismul de reprimare şi atunci puneau stăpânire pe memoria noastră.

Tot un astfel de fenomen este – pentru mine – acea ciudată senzaţie că  trăieşti în ireal, care vine şi dispare în câteva secunde. Dintr-dată, fără să fie legată de nicio condiţie creată voluntar, ai senzaţia că ce trăieşti nu e adevărat, nu poate fi aşa. “Ce caut eu aici? Cum se face că sunt pe strda a 5-a în Manhattan, sau cine ştie unde altundeva?”.

Este exact opusul binecunoscutului “déjà vu”. În “déjà vu” senzaţia este ca ce trăieşti sau auzi ai mai trăit, sau auzit altădată. Fenomenul la care mă refer eu este o anomalie de percepţie, ca şi déjà vu, dar pe dos: ce vezi, ce trăieşti, ce auzi îţi apare, pentru o scurtă durată, ireal, incredibil, imposibil.

(C.P.) Şi atunci, „acasă” ce anume este pentru tine? Nu întreb doar „unde e acasă pentru tine?”, ci mai mult – ce este „acasă”?

(M.S.M.) “Acasă” este pentru noi un lucru complicat. În primii noştri ani de America, “acasă” însemna – fără echivoc – România. Dar după zece  ani amfăcut prima călătorie în ţară: Mioara (nevasta mea) şi cu mine am fost şocaţi de marile schimbări ale locurilor, ale oamenilor pe care îi ştiam bine, ale felului lor de a fi, de a vorbi, de a gândi…Nu ne aşteptasem la asta şi am fost total nepregătiţi pentru diferenţa dintre “acasă” din memoria noastră şi realitate. Întorcându-ne, am comentat, pe toată durata călătoriei, ceeace văzusem şi auzisem, ceeace trăisem în ultimele două săptămâni. Ne-am  spus unul altuia că, de fapt, acum ne îndreptam, cu adevărat,  “acasă”, care devenise Chattanooga din statul Tennessee. Iar această vizită a mai avut un efect: ne-a arătat cât de mult ne schimbasem noi, lucru de care, până atunci, nu fusesem deloc conştienţi.

Nu a trecut mult şi am început să tânjim din nou pentru o călătorie de întoarcere, care s-a repetat de câteva ori, mai mult în ultimii şase ani. Încet, încet ne-am dumirit că avem trei feluri de “acasă”, niciuna completă, dar fiecare cu un miez care lipseşte celorlalate două.

Chattanooga a adunat multe fapte şi evenimente, legate de muncă, şcolile Alexandrei, prietenii noi, situaţii, bucurii, încercări. Aici avem şi case construite de noi şi morţi îngropaţi. Aici ne vom sfârşi viaţa şi aici suntem “acasă”.

(foto: împreună cu soţia sa, Mioara)

România pe care o vizităm este “o acasă” diferită: vrem mereu să ne întoarcem la ea, sa-i revedem pe cei dragi, să trăim un timp grăbit şi ocupat de câte ori ajungem din nou acolo, ne bucurăm să refacem drumurile noastre, să revedem băncile parcurilor noastre, să mergem din nou la teatre, să căutăm cârciumile care au supravieţuit, să umblăm mult pe jos. Dar ceva ii lipseşte acestui “acasă”, atât de schimbat de cea din amintirile noastre. Şi este apoi cea de a treia “acasă”, aceea care nu există fizic, cea din amintirea noastră, de neregăsit de fapt, dar care ne cheamă mereu să ne întoarcem şi – de fapt – face legătura între primele “două acase”.

(C.P.) Martin, ai vorbit şi (în cel puţin 2 cărţi) ai scris despre ceea ce am putea numi mitologiile negative despre Statele Unite ale Americii. În vremuri de mari turbulenţe geopolitice precum sînt cele cu care tocmai sîntem contemporani, cred că această imensă temă (falsă temă, dar care produce consecinte dintre cele mai diverse), te invit să reluăm această problematică. Sigur că – ştim asta inclusiv de la un om pe care îl preţuim amîndoi, Lucian Boia – miturile sînt dincolo sau deasupra de bine şi de rău. Dar, chiar fiind aşa, ele provoacă urmări care sînt mai degrabă pozitive sau mai degrabă negative. Aş începe aşa, cu următoarea provocare: în ce fel crezi că pot ajuta Statele Unite aceste proiecţii negative? Ce bine fac pentru SUA mitologiile negative despre această ţară?

(M.S.M.) Singurul efect pozitiv posibil pe care îl vad ca fiind un rezultat al mitologiei negative antiamericane este  creşterea unui sentiment de solidaritate naţională americană, tendinţa de a mări atenţia asupra defăimătorilor şi asupra acuzaţiilor lor; în fapt, un început de a abandona lipsa de atenţie aratată pînă acum detractorilor (ca nefiind importanţi sau negijabili).

În mai multe rînduri am văzut cum a reacţionat naţiunea americană şi am fost impresionat. Am vazut gradul de compasiune, interes şi dorinţa de a ajuta, toate stîrnite de atacurile din 11 Septembrie 2011.

Am să-ţi spun mica poveste a lui Joey, pe care am menţionat-o şi în „America povestită unui prieten din România”. Cînd atacurile terorist din NY, Washington şi Pennsylvania au avut loc şi cînd, peste noapte, toate maşinile americane au arborat drapelul naţional, Joey termina liceul. Avea intenţia să se înscrie la Academia de Poliţie, dar şi-a spus că asta mai poate aştepta cîţiva ani şi s-a înrolat în armată. După instrucţia de cîteva luni a plecat în Irak şi a fost printre cei care au făcut marea ofensivă soldată cu îndepărtarea lui Sadam Hussein. Cînd l-am întîlnit într-o permisie şi l-am întrebat care a fost principalul element care l-a determinat să facă asta, mi-a răspuns că a fost efectul imaginilor cu familiile disperate care-şi căutau morţii în NY şi imaginile celor care s-au aruncat de la etajele superioare ale turnurilor de la World Trade Center.

În ultima perioadă, asistă la o creştere a nemulţumirii generale legate de inerţia şi lipsa de reacţie punitivă a prezentei administraţii americane, la acte duşmănoase oribile, ca decapitarea ziariştilor americani şi străini, sau omorul prin incendiere al pilotului iordanian. Lumea compară reacţia regelui Iordaniei cu cea a lui Barak Obama şi îşi exprimă marea insatisfacţie faţă de ultimul. Aud asta în stînga şi dreapta şi urmăresc comentatori de politică, pînă nu demult adulatori a lui Obama, care exprimă păreri şi judecăţi critice.

La o întîlnire ţinută recent (Micul Dejun pentru rugăciune), preşedintele Obama a spus (citez din memorie): …americanii ar trebui să se dea jos de pe caii cei mari. Să nu uite cîte crime oribile au făcut creştinii şi cruciaţii în numele lui Iisus. Lumea a fost supefiată; astfel de afirmaţii au fost făcute în zilele care au urmat omorului oribil al pilotului iordanian. Şi preşedintele american, în loc să condamne fără echivoc asasinii, foloseşte argumente din retorica Al Queda, aducînd în discuţie fapte petrecute cu sute de ani în urmă, comentate corect de istorie şi oferind scuze teroriştilor islamici. Între America de azi, contemporană şi Orientul Mijlociu, există foarte multe diferenţe şi americanii au toate motivele să fie pe caii cei mari ai moralei şi să susţină că sunt mari deosebiri între creştinismul  american şi lumea islamică de azi. Chiar dacă teroriştii islamici sunt numai o minoritate a lumii de religie musulmană, lipsa de critici din partea coreligionarilor, tăcerea care ţine de mulţi ani trezeşte, pe drept, suspiciunea că majoritatea musulmană aprobă, că e complice sau chiar că se bucură de acţiunile barbare ale multor organizaţii “musulman fundamentaliste” ca Al Queda, ISIS, Boko Haram, etc.

(C.P.) Şi, complementar, cum anume fragilizează SUA aceste descrieri negative, uneori la modul absolut-negative? Ce rău sau ce rele, ce pagube produc Statelor Unite aceste revărsări – în bună măsură psihanalizabile pentru cei care le etalează – de negaţii?

(M.S.M.) Efectele nocive sunt multiple:

– Coruperea şi mai mare a lumii academice, mai întîi profesorii, apoi studenţii, care folosesc argumentele propagandei antiamericane, cele mai multe generate în ţări străine, pentru a acuza naţiunea americană de “crime” şi “nedreptăţi”, de a răspîndi judecăţile de tip “blame America first” (fosta ambasadoare americană la ONU, Jeane Kirkpatrik). Să nu uităm că studenţii Universităţii Columbia din NY au invitat ca vorbitor pe Mahmoud Ahmadinejad, cînd era preşedintele Iranului şi cînd poziţiile sale declarat antiamericane şi antisemite erau binecunoscute pe întreg mapamondul.

– Această lume academică formează, de cîteva decenii, absolvenţi indoctrinaţi “de stînga”, viitori membri ai elitelor academice, de media, financiare, industriale, corporatiste, literare şi artistice. Cea mai mare parte a “antiamericanismului intern” este cel exprimat şi difuzat de elite. În contrast, clasa de mijloc păstrează vechiul tip de patriotism şi naţionalism american, susţine cu căldură şi entuziasm armata, educaţia de modă veche, educaţia religioasă, biserica, tradiţia de binefacere şi ajutor, pe plan individual sau naţional. În cartea sa “Cine suntem?”, celebrul Samuel Huntington (autorul “Ciocnirii civilizaţiilor) arată că elitele sunt primele care se “desnaţionalizează”, care adoptă ideile globalizării, care renunţă la exprimarile sau reacţiile de patriotism. Cum lucrează asupra minţilor tinerilor studenţi afirmaţiile unor scriitori şi politologi europeni, cînd profesorul din universitatea americană, el însuşi convins de adevărul paragrafului pe care îl  face cunoscut elevilor săi, îl prezintă în sala de curs: „confruntarea între America şi Europa nu arată o apropiere, ci mai degrabă o prăpastie de netrecut…Există o prostie, un caracter schimbător, o extravaganţă naivă şi o excentricitate a componentelor sociale, rasiale, morale, morfologice şi arhitecturale ale societăţii lor (americane)…America este o lume complet descompusă de avere, putere, senilitate, indiferenţă, puritanism şi igienă mintală, sărăcie, risipă, tehnologie inutilă şi vilenţă fără scop…este singura ţară din care cantitatea poate fi extrasă fără nicio pierdere (Julian Brouillard. America. New York, London 1988)

– O şi mai mare parte a lumii din exterior este cîştigată de concepţiile, ideile şi criticile antiamericane, unele în cea mai aberantă formă (America este total condusă de evrei, americanii sunt cîini, America este imperiul lui Satan, America a ajuns unde este prin spolierea lumii, crimele americane sunt imense – Guantanamo, închisorile CIA, spionajul digital).

– Teoriile fanteziste (CIA a declanşat atacurile de WTC, omorurile politice sunt forma prin care USA conduce lumea, America are un guvern mondial secret, masoneria americană a stat la baza tuturor catastrofelor lumii, cutremurul de la Fukushima a fost declanşat de o armă americană secretă) “prind” pe fondul antipatiei pentru America generate de media internaţională.

– Materialul ideologic antiamerican este o componentă de bază a indoctrinării musulmanilor de pe teritoriul american, cei destinaţi să devină viitori terorişti activi. De asemenea, acest material ajută la recrutarea celor care pleacă în Orientul Mijlociu, dornici să participe la jihad. Întoarcerea lor în ţară, după antrenarea acestora în tehnicile teroriste, este privită ca o mare ameninţare pentru anii viitori.

– SUA devin şi mai izolate de alte state. Vechea admiraţie şi respectul pentru marile înfăptuiri americane, care au generat principala atitudine în perioada de după al II-lea Război Mondial, au fost înlocuite de o atitudine antiamericană, care creşte în rîndul oamenilor politici, parlamentarilor, şefilor de stat din Europa contemporană.

(C.P.) Care ar fi, după părerea ta, cele mai negative, cele mai întunecate proiecţii făcute despre sau cu privire la Statele Unite ale Americii? De genul – că SUA sînt ţara lui Satan, sau că sînt ţara lui…? Cinci, zece asemenea mari idei negative, negatoare, dinamitarde?

(M.S.M.) Unele dintre cele mai nocive afirmaţii făcute despre SUA:
-America este ţara lui Satan (Ayatolahul Khomeiny)
-Americanii trebuie omorîti oriunde pot fi găsiţi (îndemnul jihadist pentru teroriştii musulmani). Ţinta principală a organizaţiei AlQueda, preluată de la Khomeiny, nu este nici lumea vestică, nici creştinismul, nici capitalismul global, ci USA. Pentru teroriştii islamici, exemplul american, cel despre construirea unei naţiuni de succes, prospere, care a cîştigat influenţă în întreagă lume, este exemplul diavolului insidios, care atrage credincioşii pe o cale greşită, dăunătoare lumii islamice. Islamicii, convinşi că sunt în  posesia adevărului absolut, au datoria de a distruge lumea decadentă şi coruptă, începînd cu cel mai de succes şi mai influent membru al ei, USA. (referinţă: Understanding antiamericanism, Paul Hollander editor,Ivan R. Dee, Chicago, 2004)
– America e o ţară complet controlată de evrei. Aceasta adaugă antiamericanismului latura antisemitismului, puternic ancorat în mentalitatea colectivă a multor naţiuni şi în  special a ţărilor arabe din Orientul Mijlociu.
– Fără protecţia americană, Israelul ar fi putut fi distrus demult. De aproape şapte ani, preşidenţia americană este deţinută de un şef al Executivului care a arătat în repetate rînduri lipsă de imparţialitate în problema Orientului Mijlociu, o înclinaţie în a simpatiza Palestina, Hamas şi Fraţii Musulmani şi o ostilitate abia camuflată faţă de Israel. Cu toate acestea, Israelul a continuat să existe şi să aibe cea mai puternică forţă militară în zonă.
– America este un stat imperialist, care a dominat şi vrea să domine şi mai mult lumea. Nu a existat în istorie un Imperiu American. SUA nu a ocupat teritorii străine în secolul XX şi XXI. America nu a avut colonii. Dominarea lumii de către americani a avut la bază succesul economic şi succesul intreprinderilor şi companiilor înfiinţate pe teritorii străine. Profitul a fost ideea de bază a dominaţiei americane, dar el a adus şi beneficii majore în toate ţările în care SUA şi-au implantat corporaţiile.
– America a spoliat resursele lumii. Inexact, toate materiile prime extrase din alte ţări au fost compensate financiar; cînd companiile americane au fondat intreprinderi manufacturiere în alte ţări, salariile plătite de ei au fost la limita superioară pentru acele ţări.
– America domină militar lumea. Este adevărat că, pînă acum, SUA au avut control asupra întregii lumi, prin multele baze militare, de aviaţie şi flotele distribuite în toate zonele. Dar această putere a fost în favoarea menţinerii păcii şi stabilităţii. Vedem cum prezenţa militară americană este azi ameninţată de naţiunile care au intenţia să-şi stabilească supremaţia ca puteri regionale, eliminînd prezenţa americană: China, Rusia.

(C.P.) Care ai remarcat că sînt cele mai frecvente motivaţii – explicaţii pentru asemenea „naraţiuni” revanşarde, resentimentare, aneantizante cu privire la SUA? Ca să formulez în termeni vagi poetici româneşti: ce îi mînă în luptă pe cei care – fie inşi inteligenţi, fie idioţi utili, fie inşi -masă de manevră a căror ignoranţă cochetează cu abisul – produc, rulează, întăresc această mitologie întunecată despre SUA?

(M.S.M.) Pînă la apariţia şi extensia islamismului radical, cea mai frecventă motivaţie a celor care fabricau şi difuzau mitologiile negative despre SUA a fost invidia, iritarea în faţa unui succes continuu al USA şi o putere şi influenţă mereu crescătoare, insatisfacţia că lumea europeană post WW II se dezvoltă încet, în timp ce economia şi puterea militară a SUA se dezvoltau rapid.
Pe alt plan, cel ideologic, influenţa ideologiei şi propagandei comuniste au fost foarte eficiente: Orientul Mijlociu, Africa şi America Latină au răspuns “foarte bine” la acţiunile foarte susţinute ale sovieticilor de a blama, acuza şi “denunţa” imperialismul american.
În fine, în plan personal, avem de a face cu indivizi atît de indoctrinaţi că nu pot accepta nici o schimbare a părerilor lor induse de dogmatismul comunist-socialist-liberal (în sensul american al cuvîntului). Îmi amintesc că, vorbind cu un individ din “nomenclatură”, a doua zi după cutremurul din 1977 din Bucuresti, i-am spus că am auzit la radio un avertisment al vicepreşedintelui american Walter Mondale, care atrăgea atenţia asupra riscului unor cutremure repetitive. Individul, cu o faţă crispată şi care părea foarte sinceră, mi-a spus: “să-i bată Dumnezeu, cît sunt de ticăloşi, vor să sperie lumea şi să producă panică”. Lui nu-i putea trece prin cap ca un om din SUA poate avea intenţii bune, poate pur şi simplu să încerce să ajute.
Cu islamismul radical, lucrurile stau cu totul altfel: indiferent de ţară, de profesie, de vîrstă, anti-americanismul este iraţional, visceral, intens şi intransigent la toţi musulmanii care au aderat la “radicalism”. Este extrem de asemănător cu antisemitismul şi apare ca un “rasism antireligios”. Cei care nu sunt musulmani trebuie – în concepţia radical  islamică – să fie exterminaţi. De aici termenul de fascism islamic.

(C.P.) Ar putea fi evitabile asemenea mitologii negative de către SUA sau, pur şi simplu, ele sînt o fatalitate în condiţiile în care, de decenii bune, această ţară domină – în sens unipolar sau bipolar – lumea?

(M.S.M.) Unii susţin că vina cea mai mare în generarea antiamericanismului revine Americii însăşi: ei au invadat lumea, ei au luat avantajele materiale, ei au stîrnit războaiele şi loviturile de stat din Orientul Mijlociu şi America Latină. Eu nu cred în această explicaţie. Nici nu cred în teoria că “soft power” ar fi fost o alegere mai bună, decît “hard power “(puterea militara). (Joseph S Nye: The future of power. Public Affairs NY 2011). SUA au făcut mari eforturi (ajutor economic, schimburi culturale, burse, transfer de tehnologie, etc) ca să ajute alte naţiuni. Nu a lucrat! Luaţi exemplul Venezuelei. Ar fi fost ţara aceea mai bună dacă extindea colaborarea cu SUA, în loc să aleagă calea socialismului? Cu resursele ei, ar fi putut să ajungă un al doilea Dubai. În loc de asta, a sărăcit, magazinele sunt goale, cozile pentru alimente sunt precum cele din România de dinainte de 1989 şi toate astea s-au întîmplat din cauza adoptării utopiei socialiste.
Ce au urmărit şi urmăresc SUA a fost stabilitatea în lume. Dar lumea este nebună, periculoasă şi adesea vulnerabilă la ideologii devastatoare (primavara arabă, revoluţia culturală chineză, islamismul radical, comunismul sovietic). Nu SUA i-au creat pe Lenin, Mao, Fidel Castro, Khomeiny… Toţi marii dictatori ai lumii din secolul XX-XXI au urît SUA.

(C.P.) Sau, nu neapărat evitabile, ci restrînse, „îndiguite”? Dacă da, care ar fi bornele minimale ale unor asemenea acţiuni – complexe, fără îndoială – de îndiguire a proiecţiilor şi discursurilor negative despre SUA?

(M.S.M.) Soluţia politicienilor americani de stînga de a limita prezenţa SUA în lume, de a reduce “aroganţa” americană care generează antiamericanism nu lucrează, nu e eficientă. Politica externă a lui Obama, care se bazează pe astfel de idei, neagă excepţionalismul american şi preconizează un non intervenţionalism sau un intervenţionalism minim, o relaţie tolerantă (reseting) cu Rusia şi altele nu a dat niciun fel de roade. Dimpotrivă, o prezenţă americană continuă şi bazată pe putere a SUA în lume are şansa de a menţine ordinea, stabilitatea, de a elimina organizaţiile teroriste pe pămîntul lor, fără să le dea şansa să ajungă şi să opereze pe teritoriul american şi de a menţine “pax americana”, care a fost foarte eficientă pentru o lungă perioadă după WW II. Slăbirea prezenţei şi influenţei americane, scăderea puterii NATO, SEATO au creat noile ameninţări. Lumea nu este făcută să fie paşnică, stabilitatea ei nu poate fi niciodată perfectă, dar fără SUA lumea ar fi mult mai rea (Dennis Prager: Still the best hope: Why the world needs American values? Harper Collins 2013). Sunt multe feţe ale excepţionalismului american, dar una dintre cele mai importante şi care rezistă în timp este exceptionalismul şi superioritatea morală a Statelor Unite faţă de orice altă supraputere din istorie.

(C.P.) Superioritate morală” spui…Termen, concept foarte interesant. Te invit să îl descrii. În ce anume constă această „superioritate morală” a SUA?

(M.S.M.) Nu cred să existe multe exemple în istorie despre naţiuni care au sărit în ajutorul altor ţări, când acestea au fost invadate, le-au eliberat şi apoi s-au retras pe continentul lor. Cele două războaie mondiale au arătat lumii o supraputere care s-a comportat cu totul altfel decât cele care au precedat-o. Şi, în cazul celui de al doilea RM, Statele Unite au iniţiat şi pus în practică după încetarea ostilităţilor, un ajutor economic fără egal, pe care l-au primit, în mod egal, atât ţările care le fuseseră aliate, cât şi cele care li s-au opus şi le-au provocat pierderi atât de mari.

După armistiţiul care a încheiat războiul din Vietnam (1974), imigrarea în Statele Unite a vietnamezilor a fost un fenomen de masă şi a inclus oameni din sudul, dar şi din nordul ţării. Eu nu am auzit de vreun conflict în care cetăţenii americani au persecutat pe noii veniţi vietnamezi, mulţi fiind, până  nu cu mult în urmă, inamici.

Aş  mai da un exemplu de superioritate morală, din experienţa conflictelor din Balcani, consecinţa dezintegrării Iugoslaviei. Atât în cazul atacurilor sârbe împotriva Bosniei şi Herţegovinei, cât şi a regiunii Kosovo, amândouă soldate cu atrocităţi  bine documentate (genocid, violuri în masă, curăţire etnică, etc), US au dat ajutor militar, apoi au organizat emigrarea a mii de victime în Statele Unite.

Sunt exemple numeroase de ajutor umanitar acordat cu promptitudine celor din zone de catastrofe naturale, la un volum care depăşeşte cu mult contribuţia altor ţări.

În domeniul misionarismului religios, care continuă neabătut de numeroasele victime care au plătit cu viaţa curajul de a se duce să ajute pe cei din zone lipsite de cele mai elementare mijloace de viaţă, americanii sunt pe primele locuri şi la volumul ajutorului şi la numărul participanţilor, dar şi la numărul de victime din rândul lor.

(C.P.) În cel fel şi, de fapt, în cîte feluri, crezi că e justificat un discurs critic despre SUA? Altfel spus – ce, formulat în termeni critici, e just, legitim, întemeiat cu privire la SUA?

(M.S.M.) Sunt multe lucruri negative în viaţa americană şi în politica externă a Statelor Unite. Un exemplu recent: acea parte din doctrina George W. Bush care a preconizat eliberarea unor ţări dominate de dictatori (Irak) şi apoi o reconstrucţie a statului cu adoptarea democraţiei de tip Jeffersonian. Aplicarea votului liber, care merită toată lauda, nu poate fi făcută la fel peste tot şi nu se poate aştepta de la ea o naştere imediată a democraţiei. În ţări cu sisteme de putere de tip tribal, democraţia jeffersoniană este o utopie la fel de mare ca revoluţia comunistă. Amintiţi-vă de votul universal al palestinienilor, care a adus la putere organizaţia teroristă Hamas, ca şi de votul universal din Irak urmat de sistemului abuziv al şiiţilor.
Scopul puterii americane este să introducă în cele mai multe zone din lume ordinea, legalitatea şi stabilitatea, nu să încerce să fabrice democraţii şubrede şi vulnerabile.
În viaţa politică din SUA sunt multe lucruri greşite: durata nelimitată a mandatelor de parlamentari, cu creerea unei clase privilegiate, aristocraţia politică (Partidul Republican a impus doi preşedinţi din familia Bush – ambii mediocri – şi se pregăteşte acum să-l fabrice pe al treilea; nevasta unui fost preşedinte, Hillary Clinton, o persoană de inteligenţă medie, cu rezultate derizorii în cariera de senator şi de secretar de stat, apare ca inevitabila candidată a Partidului Democrat; niciun politician contemporan nu este cu adevărat dedicat reducerii cheltuielilor şi echilibrării bugetului naţional; nimeni nu face o carieră politică şi nu este ales dacă nu este sprijinit de enorme sume de bani, etc.). În domeniul politicii externe, toţi preşedinţii sunt ignoranţi în materie de istorie, istorie politică şi istorie diplomatică şi se bazează pe consilieri “experţi”, cel mai ades căutînd soluţii de rezolvare a problemelor imediate, nu soluţii de durată şi bazate pe principii solide, de unde butada ” în politică, americanii joacă poker, chinezii joacă şah”.
Dar negativele pe care le cară SUA sunt probleme americane, cu consecinţe americane: ele nu afectează alte ţări, nu pun în pericol lumea. Dacă aş fi întrebat care este cea mai importantă modificare de care are nevoie politica americană, aş răspunde fără ezitare: limitarea mandatelor de parlamentari în congresul federal şi cel al statelor, la maximum două mandate.

(C.P.) „Sunt multe feţe ale exceptionalismului american, dar una dintre cele mai importante si care rezista in timp este exceptionalismul si superioritatea morala a Statelor Unite fata de orice alta supraputere din istorie.” – spui tu, mai sus. Vreau să te invit să detaliezi această temă – mi se pare foarte importantă. Să mergem, aşadar, în cel puţin două direcţii: ce e „excepţionalismul”? & de ce formula americană este, odată în plus, fără precedent? De ce spui asta?

(M.S.M.) Prima dată când am întâlnit expresia excepţionalismul american a fost după ce am ajuns în Statele Unite, în anul 1985. Nu mi-a trebuit mai mult de câteva zile ca să îmi dau seama că mă aflu în faţa unui enorm număr de lucruri noi şi că trebuie să mă apuc serios de învăţat, ca să înţeleg noua mea ţară şi naţiune. Şi am început să citesc istorie, politică, sociologie, eseistică…

Termenul de ceva excepţional în America îşi are originea în scrierile lui Alexis de Toqueville, care a fost foarte impresionat de situaţia creată de o societate care a luat-o de la zero şi în care nu există privilegiile de clasă. Descriind mai multe lucruri, dar mai ales vorbind despre relaţiile umane, el a folosit termenul de excepţional.

Primatul expresiei excepţionalism american aparţine – în mod ironic – unui lider comunist, membru al Partidului Comunist American, al cărui secretar a devenit mai târziu. Era în anul 1929 şi Jay Lovestone a scris un text de răspuns la critica adusă de Stalin PCA. Critica era legată de faptul că Lovestone emisese idea că PCA nu trebuie să adopte o strategie legată de legile marxiste, întrucât el are de făcut faţă unor condiţii social istorice complet diferite de cele din Germania şi Anglia secolului XIX şi că acestea sunt legate de resursele naturale, capacitatea industrială şi absenţa criteriilor rigide ale diferenţelor de clasă.

Astăzi înţelegem prin excepţionalism capacitatea unui stat, grup, al unei comunităţi sau naţiuni de a face lucruri pe care alţii nu le-au făcut, sau de a face lucruri care au fost făcute înainte, dar la o scară mult superioară. Invenţii americane care intră în această categorie sunt: producţia de masă, performanţele tehnice care au schimbat lumea (Ford, Edison, Gates, Jobs,etc), piaţa liberă, drepturile omului, libertatea absolută a religiei, etc. Americanii nu au inventat automobilul, dar au făcut – pentru prima dată – o producţie de masă a lui, care l-a făcut larg accesibil. Americanii nu au inventat autostrăzile, dar –după ce Eisenhower le-a văzut în Germania anilor ’40 – a făcut să treacă prin congres o lege care a creat – în doar câţiva ani – un sistem naţional de atostrăzi, copiat ulterior de mai multe tări.

Primul exemplu de excepţionalism american este colonistul de prime generaţii: hotărât, tenace, modest, harnic. Cu doar câteva unelte primitive, cu o puşcă şi câteva provizii, a plecat în necunoscut, şi-a stabilit bucata de pământ care va fi ferma lui, a defrişat locul, a eliminat prădătorii şi şi-a crescut copiii bazat pe o etică  religioasă simplă, tolerantă şi umanitară.

Un alt exemplu este cel al Părinţilor Fondatori. Ei au avut de ales ce fel de stat va fi creat şi au făcut o alegere nu numai bună, dar bazată pe ideile de bază ale revoluţiilor care urmau să apară în alte ţări: libertate, dreptul la viaţă, drepturi egale. Ei nu au proclamat egalitatea indivizilor, ci egalitatea în faţa legii. Ei au ales dreptul egal de a-ţi căuta propria fericire (succesul), legiferând individualismul. Nu numai din punctul de vedere al primului început, dar şi prin faptul că nici o altă ţară nu a urmat întregul exemplu american (în marea majoritatea a democraţiilor lumii, egalitatea este un punct al constituţiei, nicio altă ţară nu a adoptat sistemul cu adevărata independenţă a justiţiei – care în USA nu e subordonată unui minister/ departament de justiţie, parte a executivului), structura sistemului politic american este de excepţie si şi-a dovedit rezistenţa în timp.

Sunt multe feţe ale excepţionalismului american şi discuţia noastră despre el a plecat de la exemplul atitudinii marii puteri americane faţă de învinşii din războaiele de eliberare din RM I şi mai ales II. Planul Marshall nu are echivalent în istorie. Sunt mulţi critici care judecă iniţiativa americană de a ajuta ţările europene şi asiatice învinse, după încheierea ostilităţilor, indiferent de ce parte fuseseră în timpul conflictului, ca pe o tentativă de “control economico-politic”, ca pe o formă de a aduce profit. Dacă e aşa, de ce URSS-ul învingător a ales să spolieze, nu să ajute ţările ocupate, de ce nu există exemplul istoric al unei alte supraputeri să fi făcut ceva asemănător. Ţările est europene, au fost private de beneficiile Planului Marshall, prin interdicţia URSS-ului de a le lăsa să participe. Nu ne-am ales decât cu laptele praf şi untura de peşte date copiilor pentru câţiva ani.

(C.P.) Într-o carte în care vorbeşte mult despre SUA şi despre cum în cele din urmă SUA s-au impus, într-o confruntare planetară uluitoare, Neagu Djuvara indică Statele Unite despre ultimul mare „hegemon” al planetei, dar, spune, din poziţia uni admirator al SUA, spre final – „„apar mai multe simptome, care ar fi semnul că hegemonia americană nu poate fi de lungă durată”. Acesta este un  tip de lectură – care este foarte des afirmat public – cu privire la ceea ce se întîmplă acum cu SUA şi, în genere, cu Vestul – că sîntem într-o fază de declin, că oboseala acumulată e aşa de mare încît nu ne putem duce spre ceva tonic, ci dimpotrivă, că sîntem tot mai aproape de un colaps de proporţii. Mai e însă şi un altul – tu însuţi ai afirmat cîteva ceva în această direcţie – care spune că, deşi semnele de criză sînt evidente, cel puţin în cazul SUA, forţa de regenerare e magică şi că, la fel ca pasarea din mitul celebru, SUA va şi poate renaşte din propria-i cenuşă.  Către ce versiune înclini? Ce spune raţiunea în această privinţă? Dar „raţiunile inimii”? (în sensul clasic-filosofic: „inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le înţelege”)

(M.S.M.) Cartea lui Neagu Djuvara Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1941-1991) (Humanitas 2008) este, ca şi alte cărţi ale aceluiaşi istoric, interesantă şi cu bune observaţii. Djuvara crede că durata “hegemoniei imperiale” a Statelor Unite va fi cea a unui hegemon de scurtă durată şi că decăderea deja începută este rezultatul schimbărilor culturale, de concepţie, religie şi de idealuri sociale apărute la sfârşitul sex. XX.

Eu contest că USA a fost vreodată, sau a urmărit să fie, un imperiu. Este adevărat că SU au căutat întotdeauna să fie prezente în întreaga lume, să facă profit acolo unde se putea şi să fie actorul principal al unei dispuneri a forţelor ei miltare pentru a asigura stabilitatea lumii. Dar asta nu înseamnă imperiu, ci strategia unei supraputeri economice şi militare de a preveni dezastrele ca războaiele precedente, în care USA a trebuit, deşi nu a avut intenţia, să participe.  Acesta este rostul sistemului militar mondial, al NATO, SEATO, al aliaţilor din fiecare regiune. Fără ele, lumea ar fi trăit un număr mult mai mare de conflicte distrugătoare după  RM II, decât cele de care a avut parte. Pax Americana a fost bună, dar nu perfectă. Şi cum ar putea fi perfectă într-o lume care generează permanent motive de război?

Decăderea economică a USA a fost prezisă de mai mule ori. În anii ’60, sistemul comunist mondial urma să întreacă producţia industrială a Statelor Unite în doar câţîva ani. Nu s-a întâmplat. În decada a 8-a a sec XX, toată lumea era convinsă de iminenta supremaţie a economiei japoneze. Specialiştii şi cifrele lor nu făcau decât să se contrazică despre cum şi când se va întâmpla, nu şi dacă se va întâmpla.

Apoi a venit rândul analiştilor care nu au dat nicio şansă Americii faţă de noua formată Uniune Europene: prin număr de locuitori, volum de producţie şi prin şansa eforturilor unite, UE urma să fie forţa economică dominată a lumii de după anul 2000. Nu s-a întâmplat nici de data asta. De câţiva ani, şansa de a învinge economia americană îi este dată Chinei, care ar fi găsit soluţia ideală: regim dublu cu structura statului de tip comunist, combinată cu sistemul economic original al capitalismului de stat. Hibridul comunist a demonstrat o mare putere de creştere şi poate ajunge la realizări cantitative uimitoare în industrie, comerţ, dezvoltare militară, tehnologie cosmică, automatizare…Dar va trebui să aşteptăm încă vreo câţiva ani ca să vedem cât de departe va merge, cum va împăca producţia cu distrugerea mediului, cum va face faţă conflictelor sociale crescânde şi cum va rezista presiunii nemulţumiţilor. Până azi, diferenţa de forţă creatoare ca număr de invenţii este încă în favoarea Americii, nu există oameni (tehnicieni, cercetători, inventatori, genii) care să vrea să se mute în China, ritmurile producţiei chineze încetinesc, există posibile surprize legate de viitoare Pieţe Tianamen.

Sunt mai multe exemple istorice care demonstrează capacitatea excepţională de refacere a naţiunii americane: Războiul Civil, criza drepturilor civile, războaiele mondiale, criza economică 1929-1933, criza drepturilor civile, războaiele din Asia de Sud Est, atacurile teroriste. America a trecut prin toate aceste crize-încercări, din care a ieşit – de fiecare dată – mai puternică.

Această calitate există încă în inima naţiunii americane. Schimbarea naţiunii prin imigraţia necontrolată masivă, degradarea învăţământului public, alterarea calităţii învăţământului academic prin ideologia nihilistă, antiamericană şi de extremă stângă, efectul nociv al mediei ideologizate anti americane, creşterea antiamericanismului extern, modificările sociale cu distrugerea familie de tip tradiţional, excesul de droguri sunt factori care ameninţă conservarea naţiunii şi spiritului american tradiţional, a valorilor ei. Din acest punct de vedere, există varianta ca în viitor, puterea de regenerare a naţiunii americane să se diminueze, în paralel cu naţiunea însăşi.

Doar dacă aşa ceva nu se va întâmpla, putem crede că reacţiile societăţii americane la provocări viitoare vor fi diferite, dar nu inferioare, de cele pe care le-a avut în trecut şi îi dau dreptul să se numească o naţiune puternică şi capabilă de sacrificii în numele binelui.

(C.P.) Fiind atît de pregnantă – multilateral (ca să folosesc un termen care ne amuză azi, dar care, pe vremuri, stîrnea alergii, nevroze, şamd) pregnantă – SUA e şi se oferă, vrem-nu vrem, ca model. SUA e, în mod fatal, inevitabil, un model. Întrebare bifurcată: i) acceptă România suficient de mult din ceea ce, în bine, i-a oferit şi îi oferă SUA? ; ii)ce e cel mai rău din ceea ce, în rău, România e dispusă să copieze, sa împrumute, să replice din modelul american?

(M.S.M.) Ai dreptate, Statele Unite sunt prea mari ca să fie trecute cu vederea. Vrei nu vrei, vei fi informat de ce se face, de cum se face, în America. Imitatorii sunt de neevitat.

Mă întrebi care ar fi cele mai rele exemple de lucruri rele pe care alte ţări le-au luat, sau le iau, de la americani.

Cu siguranţă, în plan social, cel mai rău fenomen luat de europeni şi români de la americani este răspândirea folosirii de droguri. Tot atât de rea ar fi şi ideea de a imita schimbarea legislaţiei, care, începând de anul trecut, a făcut liberă folosirea marijuanei în două state americane şi se pregăteşte zilele acestea să facă acelaşi lucru în districtul Columbia, cu megaoraşul Washington. Sigur că vor urma şi alte state în curând.

O cauză fundamentală a schimbărilor negative din societatea americană este erodarea şi dispariţia familiei tradiţionale. Copiii rezultaţi din părinţi necăsătoriţi, care cresc apoi într-o familie monoparentală, ca şi cei ai căror părinţi divorţează devreme, au performanţe şcolare şi sociale mult inferioare faţă de copiii care cresc sub grija a doi părinţi devotaţi şi responsabili. Ei vor furniza mai mulţi tineri care au tendinţa  de abandonarea a şcolii,  către delicvenţă şi criminalitate .

Lipsa componentei parentale în ghidarea copiilor este şi cauza decăderii permanente a şcolilor publice din marile oraşe, care au o rată foarte mare de elevi care părăsesc şcoala înainte de absolvire, iar între cei care termină şcoala sunt foarte mulţi al căror câştig în educaţie este mult sub minimul necesar pentru succes profesional şi social. Pomparea de bani de către guvern în aceste şcoli nu a schimbat nimic. Dacă îi cunoşti mai îndeaproape pe aceşti tineri (17-22 ani), rămâi uimit ce puţine lucruri ştiu. Ei sunt mult inferiori tinerilor de aceeaşi vârstă din România, care trăiesc în cele mai sărace sate. Aceştia din urmă pot scrie, citi şi socoti, pot face treburi simple, ştiu puţin grădinărit şi îngrijire de animale, cunosc semnele după care se schimbă vremea, ştiu multe din cum funcţionează familia şi comunitatea, sunt capabili de respect, sunt mai orientaţi în mediu şi comunitate decât echivalenţii lor americani. Unii dintre americanii de generaţie tânără sunt literalmente analfabeţi, au o totală lipsă de experienţă în muncă, nu ştiu să mânuiască nicio unealtă, nu au afecţiune şi respect pentru nimeni, trăiesc din cecurile de la asigurările sociale şi din comerţul ilicit, sunt subordonaţi bandelor şi sfârşesc adeseori tragic prin violenţa de stradă. Dar numărul lor nu e mic. M-am întrebat adesea ce s-ar întâmpla într-o situaţie critică, aşa cum ar fi incapacitatea bruscă a guvernului de a mai trimite cecurile lunare. Va fi asta asociată cu un haos agresiv, în care uriaşe bande dezlănţuite vor devasta oraşe întregi?

În domeniul politic, ceeace nu ar fi de copiat de la modelul american sunt: corectitudinea politică, nihilismul cinic şi indiferent, antiamericanismul elitelor liberale din media, perpetuarea politicienilor în funcţie (aşa zisa aristocraţie politică de care s-au temut Părinţii Fondatori) şi continua creştere a influenţei banilor în campaniile electorale (SUPERPAC – super comitetele de acţiune politică, votate de ambele partide, au desfiinţat practic orice limită în contribuţiile băneşti în scopuri politice).

Şi în artă sunt curente de nedorit: un exemplu este muzica rap: ritmuri primitive, absenţa melodiei, texte vulgare, violente, insultătoare.

În fine, pentru a sfârşi această incompletă şi deprimantă listă de “negative”, aş menţiona atitudinea nepatriotică a multor politicieni contemporani, care susţin şi promovează măsuri şi legi anti-americane: legalizarea imigranţilor intraţi ilegal în ţară, permanentizarea controlului precar şi incomplet al graniţelor, blocarea  deportării imigranţilor ilegali, egalizarea veniturilor (un fel de furt în care guvernul extrage o parte a venitului generat de producători, pentru a-l distribui celor care nu au nici o contribuţie socială), creşterea taxelor individuale şi ale companiilor, continuarea ajutoarelor sociale fără limite de timp, legalizarea drogurilor, legalizarea căsătoriilor între indivizi de acelaşi sex, boicotarea religiilor şi în primul rând a celei creştine, introducerea statului asistenţial (deja instalat parţial), legalizarea eutanasiei, etc.

(C.P.) Cu cine îi e mai bine României şi, aş lărgi cadrul, Estului Europei – cu republicani (dacă sînt şi conservatori, cu atît mai bine!) în fruntea SUA sau cu democraţi?

(M.S.M.) Partidul Democrat a luat naştere în anul 1828, venind din precedentul Partid Democrat Republican (în