Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 45 (patruzecişicinci) Iulie 2015

miercuri, 23 mai 2007 www.istoriacomunismului.blogspot.com

Începuturile temutei instituţii a Securităţii

PAULA MIHAILOV CHICIUC

Organizare haotică, dar secretizată, cadre cu pregătire puţină şi birocraţie excesivă sunt doar câteva dintre caracteristicile primilor ani de existenţă ai Securităţii Statului. Scopul declarat al noii instituţii era "apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni si externi".

Înfiinţarea unui serviciu de informaţii, cu tot ce presupune ea, nu este subiect de ştire publică. De aceea, despre cum a luat fiinţă Securitatea românească nu avem amănunţite informaţii, cele existente putând fi culese doar din compendiile de istorie sau din memoriile contemporanilor. Oameni din sistem indică şi arhivele sovietice de la Moscova drept sursă de informaţii despre anii de început ai Securităţii. Se pare că, odată cu retragerea lor de pe teritoriul României, consilierii sovietici au luat cu ei şi documente din arhiva secretă a poliţiei politice comuniste. Creaţia lor, de altfel.
SECURITATEA POPORULUI. Oricât de complicate ar părea la prima vedere pregătirile pentru "naşterea" poliţiei politice comuniste, începutul a fost crearea cadrului legal. La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP). La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în "gestiunea" sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional. Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul "de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi". Pentru îndeplinirea rolului său, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină "instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului", formulare general-ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.
HAOS ŞI SECRETOMANIE. Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului. Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca "decizii şi instrucţiuni" secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ. Odată înscrise în registrul special al DGSP şi comunicate cadrelor competente, instrucţiunile şi deciziile Ministerului Internelor erau executate prioritar celor specificate prin legi şi acte oficiale publice.
"DEMASCARE" ŞI DISTRUGERE. Libertatea de mişcare şi decizie a Internelor nu era atât de sigură pe cât poate părea. Fără un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări. La începutul anului 1949, de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele "nou") şi Trupele de Securitate, "înlocuitoarele" jandarmilor. La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951). Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau "demascarea activităţii de spionaj imperialist", precum şi "identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului". În categoria "duşmanilor poporului", adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, ţăranii.
CADRE PUŢINE ŞI SEMIANALFABETE. Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a "strălucit", în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor. În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale. În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi. Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca... ofiţeri inferiori. Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni "lucrător la Securitate" era nevoie de un dosar care să demonstreze "originea sănătoasă" şi "ura de clasă" a "elementului" angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.
"LEGEA SUNTEM NOI!". Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid. De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei: "Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine". La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara: "Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi...". Astfel, fără probe şi dovezi, "duşmanii poporului" au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode "specifice", să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor "cetăţeni vigilenţi". Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

OFIŢERII DIE

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii (aflată în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu – foto) a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951. Ca şi "suratele" ei din domeniu, a avut un "mentor" sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski. Supranumit "arhitectul DIE", Saharovski a "lucrat" acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii. Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, "Istoria spionajului sovietic". Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: "Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm". Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze "creaţia" din România ca fiind "diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională".

Ultima oră: The man may be for turning. Alex Tsipras is reportedly considering an about face

Jun 30th 2015 | the Economist Add this article to your reading list by clicking this button

• 
  
  

BY ANY reckoning today is a crucial moment in the extraordinary Greek debt-crisis drama, as two deadlines pass, with fateful consequences. The first is a payment that is due to be made to the International Monetary Fund by June 30th. The second is the expiry of the bail-out agreement between Greece and its international creditors, leaving it for the first time in five years without official support. Is there any chance that Alexis Tsipras, the Greek prime minister whose ill-judged decision to call a referendum on the terms of a renewed bail-out agreement has caused Greek banks to be closed for at least the next week, might pull back from the brink?

As things stand the first deadline will be missed. The Greek government—which is as strapped for cash as its citizens (who can only withdraw €60 a day from ATMs)—does not have the money to pay the IMF the €1.5 billion ($1.7 billion) that is due this evening. Yanis Varoufakis, Greece's finance minister, confirmed on June 30th that Greece will not make the payment. Greece will therefore suffer the ignominy of becoming the first advanced country to default to the IMF, joining the likes of Sudan and Zimbabwe in that hall of shame. Technically it will go into arrears but Christine Lagarde, the head of the IMF, has said there will be no grace period. In short, it will amount to a default (even if the IMF prefers to call it something else).

Although this will be an abject moment even in Greece’s chequered financial history as a serial defaulter (for over half of its existence since becoming an independent state in 1830 it has been in default, with the British most memorably sending the Royal Navy to seize marine assets in 1850 to pay off the country's debts) it will matter more symbolically than practically. Credit-rating agencies have indicated that a missed payment to an official creditor like the IMF will not trigger "cross-default" clauses in privately-held debt contracts allowing bondholders to demand their money back. And although the European Financial Stability Facility, the main vehicle used by euro-zone states to lend to Greece, does have such clauses, it has indicated that it will not exercise this right.

The much bigger question is whether Mr Tsipras will take advantage of a last-last-minute offer by Jean-Claude Juncker, the president of the European Commission, to pull back from the precipice. Mr Juncker has offered to call an emergency meeting of the Eurogroup of euro-zone finance ministers on June 30th if Mr Tsipras accepts a version of the creditors’ proposals published on Sunday. This might allow an emergency payment to Greece that would avoid it defaulting on its IMF liabilities.

The initial response from the Greek government was to dismiss the offer. Mr Tsipras stuck to the line that he would be campaigning against the proposals in the referendum due to be held on Sunday July 5th. But sources today told Kathimerini, a Greek newspaper, that the government is reconsidering the offer. Mr Tsipras has reportedly spent the day on the phone with officials in Brussels (and may in fact be boarding a Brussels-bound plane) and members of his party have hinted that Athens will make an offer later today. Greece may in fact ask for a third bail-out. The government certainly has good reason to back away from the edge of the cliff. The effects of Mr Tsipras’s foolish call for a referendum have almost certainly been far more calamitous than he anticipated (though they were quite predictable according to economists). Moreover, indications from polls suggest that the Greeks will vote in favour of the proposals and thus against their government on Sunday.

Such has been his pattern of reckless behaviour that few would put much money on Mr Tsipras stepping back from the brink. He has after all made much of the humiliation of the creditors’ offer, so that it would be humiliating for him to concede now. But that may only postpone the humiliation of having to stand down until after the referendum—if it goes against him.

Acest blog

ULA MIHAILOV CHICIUC. 23 mai 2007.

www.istoriacomunismului.blogspot.

Organizare haotică, dar secretizată, cadre cu pregătire puţină şi birocraţie excesivă sunt doar câteva dintre caracteristicile primilor ani de existenţă ai Securităţii Statului. Scopul declarat al noii instituţii era "apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni si externi".

Înfiinţarea unui serviciu de informaţii, cu tot ce presupune ea, nu este subiect de ştire publică. De aceea, despre cum a luat fiinţă Securitatea românească nu avem amănunţite informaţii, cele existente putând fi culese doar din compendiile de istorie sau din memoriile contemporanilor. Oameni din sistem indică şi arhivele sovietice de la Moscova drept sursă de informaţii despre anii de început ai Securităţii. Se pare că, odată cu retragerea lor de pe teritoriul României, consilierii sovietici au luat cu ei şi documente din arhiva secretă a poliţiei politice comuniste. Creaţia lor, de altfel.

SECURITATEA POPORULUI. Oricât de complicate ar părea la prima vedere pregătirile pentru "naşterea" poliţiei politice comuniste, începutul a fost crearea cadrului legal. La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP). La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în "gestiunea" sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional. Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul "de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi". Pentru îndeplinirea rolului său, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină "instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului", formulare general-ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.
HAOS ŞI SECRETOMANIE. Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului. Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca "decizii şi instrucţiuni" secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ. Odată înscrise în registrul special al DGSP şi comunicate cadrelor competente, instrucţiunile şi deciziile Ministerului Internelor erau executate prioritar celor specificate prin legi şi acte oficiale publice.
"DEMASCARE" ŞI DISTRUGERE. Libertatea de mişcare şi decizie a Internelor nu era atât de sigură pe cât poate părea. Fără un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări. La începutul anului 1949, de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele "nou") şi Trupele de Securitate, "înlocuitoarele" jandarmilor. La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951). Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau "demascarea activităţii de spionaj imperialist", precum şi "identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului". În categoria "duşmanilor poporului", adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, ţăranii.
CADRE PUŢINE ŞI SEMIANALFABETE. Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a "strălucit", în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor. În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale. În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi. Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca... ofiţeri inferiori. Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni "lucrător la Securitate" era nevoie de un dosar care să demonstreze "originea sănătoasă" şi "ura de clasă" a "elementului" angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.
"LEGEA SUNTEM NOI!". Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid. De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei: "Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine". La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara: "Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi...". Astfel, fără probe şi dovezi, "duşmanii poporului" au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode "specifice", să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor "cetăţeni vigilenţi". Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

OFIŢERII DIE

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii (aflată în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu – foto) a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951. Ca şi "suratele" ei din domeniu, a avut un "mentor" sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski. Supranumit "arhitectul DIE", Saharovski a "lucrat" acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii. Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, "Istoria spionajului sovietic". Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: "Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm". Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze "creaţia" din România ca fiind "diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională".