Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 54 (cincizeci şi patru) Aprilie 2016

România liberă 23 februarie 2016

Luna trecută, a apărut în Statele Unite voulmul despre România al analistului Robert D. Kaplan sub titlul, “În umbra Europei”, carte care va fi lansată în martie și în limba română la editura Humanitas. Scriitorul și analistul american speră că acest volum ar putea așeza și “mai bine” România pe harta Washingtonului.

Există puține cărți în limba engleză despre România. Credeți că ultima dvs. carte, “În umbra Europei”, dedicată într-un fel Româniai, ar putea să-i influențeze pe liderii Statelor Unite în așa fel încât să aibă un mai mare interes față de România?

Robert D. Kaplan: Da, acesta a și fost unul dintre motivele pentru care am scris această carte. Am vrut să așez și mai bine România pe harta Washingtonului. Există atât de multe cărți bune, scrise în engleză de istorici și jurnaliști despre Polonia, încât poți spune că există o bibliotecă întreagă despre această țară. România are în schimb parte de mult mai puține cărți. Pentru mine, România este la fel de importantă ca Polonia: geografic, demografic, ca fel de organizare cele două state sunt similare în efortul lor de a face față Rusiei.

Expansiunea Rusiei nu a putut fi oprită până acum: Crimeea a devenit parte a Rusiei, iar Ucraina este pe cale să devină un stat eșuat, Georgia a fost invadată în 2008 de Rusia, și la rândul ei are două enclave rusești pe terioriul ei, Osetia de Sud și Abhazia, în vreme ce Republica Moldova are la rândul ei una, Transnistria. Când credeți că acest episod de revenire în forță a Rusiei va lua sfârșit?

R.D.K.: Cred că economia Rusiei va merge din rău în mai rău și din acest motiv agresiunile Rusiei în afară vor merge la fel din rău în mai rău. De asemenea, în interior situația este complicată, de aceea Putin vrea să fie agresiv în afară. Strategia lui Vladimir Putin este de a crea enclave rusești, spații destinate contrabandei, locuri care nu sunt de loc state legale, ca Transnistria, Abhazia, Nagorno-Karabch, dar care pot fi folosite de Moscova pentru a controla statele pe teritoriul cărora există aceste enclave. Este metoda imperialistă a lui Vladimir Putin: nu cucerește statele cu armata, ci le subminează în acest fel.

Cunoașteți destul de bine Europa de Est, unde doar România, Polonia și statele baltice sunt amenințate de Rusia. De ce credeți că celelalte sunt pro-Rusia?

R.D.K: La ce state vă referiți?

Ungaria, Serbia, poate chiar Cehia și Slovacia.

R.D.K.: Serbia, Bulgaria și celalte state slave au legătură lingvistică naturală. Ele au tradiționale istorice. România nu are. Pe de altă parte, Ungaria este diferită și cu toate că nu este o țară slavă, se orienteză spre Rusia datorită premierului Viktor Orban. Cred că Ungaria, în adâncul său, își dorește să recupereze teritoriile pierdute. Nimeni nu spune acest lucru deschis, în public, dar cred acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare

Credeți că Budapesta vrea o Ungarie Mare?

R.D.K.: Se știe că nu e posibilă o Ungarie Mare, ceea ce nu înseamnă că acest lucru nu-i deranjează pe unguri: acela că nu e posibilă revenirea la Ungaria Mare.

S-ar putea ca Ungaria și Rusia să lucreze împreună pentru acest ideal al Ungariei Mari?

R.D.K.: Cred că Rusia și Ungaria ar putea colabora în legătură cu acest lucru până la un punct, dar în același timp, nu uitați, că Statele Unite sunt un factor descurajant în această ecuație. Statele Unite trimite mai multe trupe americane în Europa, mai mult echipament militar și  după cum vedem există o mare rezistență împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Cred că avem motive de optimism

Revenirea Rusiei vine într-un moment de slăbiciune al Occidentului când Ordinea Vestică înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România și regiunea în care se află țara. Cum vedeți această confruntare geopolitică între Est și Vest?

R.D.K.: România, alături de Polonia, este cel mai mare stat din Estul Europei și împreună cu Turcia și Azerbaidjan este unul dintre cei patru pivoți geopolitici ai regiunii în această confruntare între Est și Vest. Aceste state i-au rezistat Rusiei și ele sunt puternice din motive diferite: România are o economie de succes, o coeziune mare în interior la fel ca Polonia; Turcia este o țară masivă cu o armată mare, în vreme ce Azerbaidjanul are rezerve importante de petrol și gaz. România este unul dintre statele cele mai importante din această regiune aflată între Marea Baltică și Marea Neagră, care se confruntă cu Rusia.

După anexarea Crimeei de către Rusia, Occidentul, prin politica sa de securitate, a pus accentul mai mult pe Nordul Europei Centrale: pe Polonia și pe Statele Baltice.

R.D.K.: Este corect ce spuneți și cred că e parțial greșită această politică îndreptată mai mult spre Marea Baltică, fiindcă Putin se îndreaptă de asemenea spre Sud-Estul Europei: subminează cu ușurință Republica Moldova și încearcă să preia controlul în Marea Neagră, prin statele din jur, iar în acest moment presează Turcia. Cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra sud-estului european nu asupra Nordului Europei Centrale.

Credeți că R. Moldova va cădea în cele din urmă pradă Rusiei sau va merge spre Europa?

 R.D.K.: Republica Moldova este o regiune vulnerabilă cu instituții slabe, cu un nivel extrem de mare de corupție și un stat haotic, din punct de vedere politic.  Deci nu se va putea apăra în fața Moscovei

România sau mai degrabă marile puteri ar putea ajuta R. Moldova?

R.D.K.: Cred că marile puteri trebuie să ajute R. Moldova. România poate la rândul ei fi de folos, dar n-ar trebui să intre într-o astfel de combinație: ar fi prea provocator pentru Moscova. Eu cred că deocamdată România este norocoasă: nu s-a reunit cu R. Moldova, nu este parte a Spațiului Schengen și nu a aderat la Euro Zonă. Dacă ar fi fost membră a zonei euro ar fi ajuns ca Grecia, iar în Schengen ar fi avut multe bătăi de cap cu refugiații. Reunificarea cu R. Moldova ar fi dus la o situație internă care ar fi fost de departe mult mai rea decât cea actuală.

Fostul președinte Traian Băsescu a vorbit despre reunificarea României cu R. Moldova ca despre următorul obiectiv major al țării. Există de asemenea o serie de mișcări în acest sens. Sunt utile aceste planuri și aceste discuții despre reunificare?

R.D.K.: Oamenii au planuri pe termen lung, dar în climatul politic actual, a vorbi serios despre reunificarea României cu R. Moldova n-ar fi înțelept.

În ultima dvs. carte, “În umbra Europei” ați observat că “oficialitățile de la Washington se comportă ca și cum ar avea mai puține interese în această chestiune decât autoritățile de la Kremlin”. De ce credeți că liderii SUA nu vor să fie mai implicați?

R.D.K.: Totul este legat de geografie: în secolul 20, România  a experimentat o situație extrem de tragică, înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. România a fost între Hitler și Stalin, iar acum România este mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite. În vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România. E adevărat, totuși, că susținerea pe care o acordă Washingtonul României este semnificativă. Statele Unite nu sunt o țară izolaționistă, deci România este apărată în NATO, este protejată de UE și Wasington, dar în final trebuie să recunoaștem că Rusia are mai multe interese strategice în Balcani decât puterile Vestice sau decât SUA

Ce planuri credeți că are Rusia în România?

R.D.K.: Rusia poate acționa indirect: poate încerca să facă statele est-europene să fie mai dependente de Moscova din punct de vedere energetic, poate pune în operă operațiuni subversive cu ajutorul serviciilor secrete, poate susține crima organizată, poate influența mass-media sau chiar partidele. Toate acestea par să existe mai puțin în România decât în cazul vecinilor slavici ai țării dvs. Dar există întotdeauna un risc.

Folosind toate aceste instrumente despre care ați vorbit, până unde poate merge Rusia? Poate ajunge să controleze această regiune sau, în orice caz, tinde spre acest deziderat?

 R.D.K.: Nu. Rusia știe că Pactul de la Varșovia nu poate fi recreat: a fost prea scump și atunci când exista. Control direct din perioada comunistă asupra statelor estice s-a dovedit mult prea scump. Rusia crede că Europa Centrală și de Est este o zonă tradițională a influenței sale imperiale

Într-un articol recent publicat în The Wall Street Journal și intitulat Noua hartă medievală a Europei scrieți că UE continuă să se “fractureze” și că “acest vacum de putere ar putea crea în secolul 21 un echivalent al sfârșitului Sfântului Imperiu Roman”. Analiza dvs. sugerează un final al Uniunii Europene. Prevedeți un astfel de viitor?

R.D.K.: Prezic o slăbire a Uniunii Europene, nu sfârșitul ei. Cred că reacțiile diferite față de refugiații musulmani care vin din Africa și Orientul Mijlociu aruncă în aer Europa și conduce la regândirea granițelor libere și amenință Spațiul Schengen. UE se frânge sub propria-i greutate. Deci Rusia, Orientul Mijlociu, Africa de Nord se alătură Europei într-o singură mare zonă geopolitică, cu toate că înainte UE era separată de toate acestea.

Care ar fi soluția pentru a UE?

R.D.K.: Soluția optimă pentru Europa ar fi să facă o reformă economică structurală. Statul social generos pe care l-au adoptat statele europene a devenit accesibil cu adevărat doar în statele din nordul continentului, care sunt mult mai dinamice. E nevoie de reformarea acestui stat social pentru ca economia UE să poată merge mai departe. Pentru că doar creșterea economică  i-ar putea face pe europeni să fie mai primitori cu refugiații, ceea ce ar duce și la pacea socială

Credeți că pentru moment România ar trebui să renunțe la ambiția ei de a intra în Schengen și la spirațiile spre Zona Euro?

R.D.K.: Cred că pentru moment România se află într-o poziție bună, tocmai fiindă este în afara Schengen și a Zonei Euro, fiind în același timp în interiorul UE. Situația s-ar putea schimba în viitor. Dacă vor avea lor reforme economice în UE, dacă Bruxelles-ul va reuși să țină sub control criza refugiaților, atunci România ar trebui să adere la Schengen sau la Zona Euro, dar nu acum.

În ultima dvs. carte, “În umbra Europei” ați vorbit despre “imposibila geografie a Românei” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Cum e acum?

R.D.K.: Într-adevăr geografia României a fost tragică. România are trebuie să-și întărească instituțiile, să lupte împotriva corupției și să creeze un mediu atractiv pentru investițiile străine

România ar avea nevoie de o armată mai puternică?

R.D.K.: România trebuie să-și întărească armata din motive geopolitice evidente. Cred că țara a făcut progrese serioase în acest sens în ultimii 20 de ani. E bine pentru România că găzduiască trupe americane pe teritoriul său ca o măsură de protecție. împotriva Rusiei.

La nevoie, România ar putea rezista singură în fața unei invazii până la primirea unui sprijin din partea Alianților?

R.D.K.: Da. S-ar putea apăra singură destul de bine pentru că are o puternică identitate națională. O coeziune internă serioasă și o identitate națională puternică sunt importante și ajută imens din punct de vedere militar.

Pamfletul lunii: … de fapt, nu de puscarie se teme Ion Iliescu. De Aristotel se teme! – de Alin Fumurescu

… sincer, nu credeam sa mai apuc sa scriu despre Ion Iliescu. Nu credeam sa mai gasesc in strafundurile sufletului resursele motivationale. Crezusem ca le-am stors pe toate, pana la ultima picatura, acum vreo cinci ani. Dar, iata, au fost suficiente cateva replici pentru a le redescoperi tot acolo, la fel de proaspete precum in 1990, un sfert de veac mai tarziu. Banuiesc ca nu sunt singurul care simte la fel, ceea ce ma face sa-mi fie cumva mila de Ion Iliescu. Trebuie ca nu e usor sa ai pe constiinta o natiune intreaga.

Ganditi-va: iesiti din gaoacea comunismului, romanii au reactinat aidoma puilor de gaina sau de gasca (pentru curiosi, Douglas Spalding, Oskar Heinroth si Konrad Lorenz au fost pionierii in domeniu) – s-au luat dupa ce-au vazut ca noul “parinte”. Asta, in psihologie, se numeste “imprinting”. Altii, insa, printre care si subsemnatul, s-au simtit precum ratusca-cea-urata, straini printre cei care trebuiau sa fie “de-ai lor”. Are si imprinting-ul asta opusul sau. Indiferent de tabara, cu totii am iesit din gaoace afectati profund, pe viata, de acest model.

Iar Ion Iliescu, in strafundurile subconstientului sau, stie asta. Si-si reprima gandul. Pentru ca se teme.

Si-atunci spune ca redeschiderea de catre CEDO a dosarelor Revolutiei si mineriadelor nu slujeste nimanui: “Revolta [sic! "revolta", nu"revolutia" - nota mea] din decembrie a insemnat sacrificii umane. Acum sa stam sa tot … plangem mortii, in loc sa tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societatii romanesti…A fost un moment de istorie cu parti bune si cu parti mai putin bune, cu stari conflictuale. Am trecut peste ele, am depasit. Ce rost are sa dezgropam…?”

Dar nu de puscarie se teme, de fapt, Ion Iliescu. Ce i se mai poate intampla? Omul n-are vicii (precum Hitler, nu bea, nu fumeaza, e cumpatat), conditiile de detentie ar fi, cu siguranta, mai mult decat decente, s-ar putea uita in continuare la televizor, ar putea scrie, etc – adica tot ce (mai) poate face si-n libertate.

Nici de Judecata de Apoi nu se teme, ca doar s-a declarat agnostic cu tot riscul de a pierde presedintia (laudabil).

Si-atunci de ce se teme, de fapt, Ion Iliescu? De el insusi se teme si de istorie, asa cum o intelege.

Ca orice om, si Ion Iliescu are o imagine despre sine insusi – se vede, sincer, ca un “facator de pace”, un element benefic in “meandrele concretului”, pe calea “multi-dezvoltarii” Romaniei si alte aschii ale limbii de lemn. Asa spera sa-l vada si istoria materialist-dialectica, unde, la scara numerelor mari, trebuie sa se mai sparga si niste oua pentru a face o omleta (“cu bune, si rele“, dar per ansamblu cu bune, c-a iesit omleta).

Si-acum vin unii si-i ameninta si imaginea si istoria! Cum sa mori asa? Asta ar insemna ca s-a mintit toata viata. Asta ar insemna ca si-a ratat toata viata. La aceasta varsta, o asemenea posibilitate nu e usoara pentru nimeni.

Asa ca de Aristotel se teme, de fapt, Ion Iliescu. Pentru ca Aristotel zice, in Etica Nicomahica, ca viata unui om nu poate fi catalogata drept fericita, indiferent cat de glorioasa a fost mai tot timpul, cand o sfarseste prost, aratata cu degetul. Mai mult, ca si dupa moarte poti fi rusinat – si-atunci ce fel de viata fericita a fost asta?

Nu de un viitor petrecut la puscarie se teme, asadar, Ion Iliescu, ci de trecut – de intelesul intregii sale vieti.

Una e sa te inseli cu o ideologie, sa zicem comunsimul, alta e sa te inseli cu intelesul intregii tale vieti.

Asa ca se zbate. E normal ca se zbate. Cine a pescuit si-a simtit stiuca la capatul firului, a vazut-o facand salturile cele mai spectaculoase si inutile, stie si ce simte acum Ion Iliescu. E la capatul firului. www.contributors.ro 26 februarie 2016

O istorie a scrisului (3) – Materiale / prima parte – de Theophyle

Papirusul

Papirusul este un material produs din seva plantei numita popular  cu acelasi nume,  botanic fiind cunoscuta sub numele Cyperus papyrus.  Aceasta planta creste de obicei intr-o clima calda, in regiunile umede sau mlastinoase. Delta Nilului fiind perfecta din ambele puncte de vedere, a fost un loc propice pentru cultivarea ei. Planta, ajungand la circa 2 m inaltime, se poate utiliza in fabricarea multor obiecte casnice, rogojini, captuseli de perete sau mici ambarcatiuni. Metoda de fabricare a papirusului pentru scris este descrisa detaliat de Plinius cel Bătrân (lat. Plinius maior) in cartea sa “Istoria Naturala” (Naturalis Historia). Dupa Plinius, plantele erau taiate la o dimensiune de vreo 40 de cm, cojite si tinute umede pana la limita putrefactiei. Dupa acest proces erau intinse pe lespezi si presate cu un fel de facaleţ, pana ajungeau la un format de folie subtire. Aceasta folie subtire era suprapusa pe o alta folie fabricata asemanator. Ambele folii erau presate pentru a se contopi si a ajunge la o grosime si o suplete perfecta pentru inscriptionare. Dupa un proces de uscare, care dura inca o zi sau doua, aceste “pagini” erau finisate prin lustruire cu ajutorul unei pietre perfect rotunjite. Maiestrirea producerii papirusului consta in alinierea perfecta a fibrelor pentru a produce o suprafata omogena necesara inscriptionarii.  Papirusul a fost folosit continuu de la prima dinastie Egipteana (sec XXIX-XXX i.Hr) si pana aproximativ in secolul XII d.Hr. in imperiul Bizantin. Ultima bula papala scrisa pe papirus a fost cea din anul 1022 de Papa Victor al II-lea. Dupa secolul al XII si pana pe la sfarsitul secolul al XIV-lea d.Hr majoritatea documentelor au fost scrise pe pergament. Hartia a fost introdusa de Arabi in peninsula Iberica numai in secolul al X-lea si a inceput sa fie folosita curent pe teritoriul Europei numai din secolul al XIV.

Frunze de Palmier (Palm Leaf)

Frunzele de palmier au fost folosite ca material de inscriptionare in locatiile in care nu se putea cultiva papirus. Desi majoritatea manuscriselor  provin din India si Tibet, au fost descoperite manuscrise si in Malaezia, Gambodgia si Tailanda. Acest material a fost folosit pentru prima data in Palmira (Palmyra), orasul palmierilor, situat la 250 de kilometri in nordul capitalei siriene Damasc. Palmierul din care se prepara aceste folii de inscriptionare se numeste Palmier Talpiot (Corypha umbraculifera) si creste aproape peste tot in zonele in care palmierul se poate acomoda. Tehnica de preparare a acestor folii a disparut din nefericire in secolul XIX, cand a fost inlocuit total cu hartia. Exista o probabilitate ca modul de preparare a fost prezervat in manastirile Tibetane, care insa nu-l prea divulga. Cel mai faimos manuscris pastrat in aceasta forma este “Manuscrisul Medical Tamil” o capodopera a medicinei antice Indiene.

Amatl (Spaniola: amate sau papel amate)

Amatl este un material de inscriptionare apropiat hartiei, care a fost folosit in America meridionala si de sud. Acest material a fost fabricat prin fierberea miezului copacului desmochin (ficus sycomorus), pisarea si nivelarea lui in folii subtiri. Acest material a fost folosit timp indelungat de catre populatia indigena, chiar dupa cucerirea spaniola. El a incetat de a fi folosit la inceputul secolului XX. Cel mai vestit document produs pe acest material a fost asa numitul “Codex Huexotzinco” care a folosit ca jalba impotriva administratiei coloniale spaniole intr-un proces intre indigenii fosti aliati ai lui Cortez impotriva lui Moctezuma, regele Aztecilor. Acesti indigeni au fost aspru prejudiciati de spaniolii colonisti desi le-au fost aliati. Cortez a initiat acest proces ajutandu-i pe indigenii fosti lui aliati sa-l si  castige (Carol –I al Spaniei 1538).



Memorii: Amintiri despre Nichita Stănescu – de Ştefan Agopian