Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 56 (cincizeci și șase) Iunie 2016 Trivia
Yüklə 192,4 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Geopolitică
- Articolul lunii
- Din lumea banilor
Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 56 (cincizeci și șase) Iunie 2016 Trivia: Cine a inventat Internet-ul? În niciun caz inventatorul internetului nu a fost Al Gore, cel care a candidat fără succes la preșidenția americană în anul 2000 și a făcut această afirmație, atribuindu-și merite pe care nu le avea. Dar el a avut alte contribuții la progresul comunicării digitale: în calitate de senator și mai târziu de vicepreședinte al Statelor Unite, Gore a sprijinit activ pe oamenii de știință care au dezvoltat primele variante ale conectării computerelor. 
Ca și în cazul altor descoperiri tehnologice, apariția internetului a fost stimulată de condiții aparent nelegate de știința informației. Așa cum RADAR-ul și mașinile de descifrare a codurilor, devenite ulterior computere, au fost rezultatul celui de al doilea Război Mondial, internetul este un produs al Războiului Rece. În anul 1957, URSS a lansat - pe neașteptate - primul satelit artificial al pământului, Sputnik 1. Aceasta a luat lumea științifică și militară din USA prin surprindere, ceace a dus la creerea de către guvernul american a Agenției Proiectelor de Cercetare Avansată pentru Apărare - DARPA. Rolul ei era să nu permită noi surprize în competiția cu rușii, în care USA trebuia să mențină poziția cea mai avansată. JCR Licklider a inițiat o formă de comunicare între computerele din mai multe universități și laboratoare de cercetare (ARPANET), prima rețea find stabilită între universitățile Santa Monica și Berkeley din California și Institutul de Tehnologie din Massachussets (MIT). Au trebuit uniformizate comenzile și limbajele și s-a găsit o modalitate de transmitere a informației sub forma pachetelor de date. În anul 1972, ARPANET reunea 23 de participanți care comunicau intre ei.
Primul domeniu înscris vreodată a fost www.Symbolics.com, ales de firma de computere Symbolics în anul 1985. Internet-ul nu este creația unui singur inventator, ci rezultatul muncii și descoperirilor mai multor laboratoare și a mai multor cercetători, care au colaborat de la început. (MSM)
The jihadist movement has progressed closer to bin Laden's vision for the world in the past five years than it had in the almost 10 years between 9/11 and his death. An arc of jihad now spreads from West Africa through the Middle East and into Southeast Asia. Reflecting on bin Laden's demise provides a reminder not to lose sight of the forest — the wider jihadist movement — by focusing on the trees — individuals and groups. The Vision Bin Laden aspired to a world ruled by a Muslim caliph who would be guided by the principles of Sharia. To get there, he envisioned the establishment of a series of Islamic emirates practicing "true Islam" that eventually would expand into a global caliphate. Until his death, bin Laden maintained that jihadists should focus primarily on attacking what he termed the far enemies — the United States and its "European crusader allies." He believed that until they were driven out of the Muslim world, it would be impossible to establish such emirates because the United States and its allies would overthrow "true Muslim" leaders as they did Mullah Mohammad Omar and the Taliban in Afghanistan. Furthermore, unless the far enemies were stopped, they would continue to support the "apostate" governments, such as those in Saudi Arabia and Pakistan, that did not share bin Laden's interpretation of Islam. Bin Laden's strategy centered on use of spectacular terrorist attacks to draw the United States into invading the Muslim world. He believed that once the United States invaded, Muslims would be compelled to join a defensive jihad to fight the "crusader armies" in a long war of attrition. Bin Laden believed that this action would lead to the collapse of the U.S. economy and government in much the same way he believed the jihad in Afghanistan had precipitated the collapse of the Soviet Union. In his plan, once the United States and its allies were defeated, local uprisings would be able to overthrow the corrupt governments in the Muslim world, clearing the way for the global caliphate to rise. Realizing the Vision Bin Laden and al Qaeda's early attacks against the United States such as the 1993 World Trade Center bombing, the 1998 East Africa embassy bombings and the failed Millennium bombing plot did not provoke the desired U.S. response. But the spectacular 9/11 attacks certainly struck the proper chord, prompting the United States to invade Afghanistan in 2001 and topple the Taliban government. The reaction was fierce and fast, and a large number of al Qaeda and other foreign jihadists fled Afghanistan. Many settled in the friendlier confines of Pakistan's wild Pashtun areas, while some fled to other havens in the region. Abu Musab al-Zarqawi and his followers relocated to northern Iraq, a lawless region that had thrown off the yoke of Saddam Hussein's rule. But the stricken American behemoth was not finished. In 2003, the United States invaded Iraq and toppled Saddam, who had absolutely no connection to the 9/11 attacks. This proved a boon to the jihadist cause. While Afghanistan was a relative backwater, Iraq was seen as the heart of the historical Muslim world, and therefore alluring to those wanting to fight a defensive jihad. It also helped that Iraq was wedged between Iran and Syria, two countries hostile to the United States that would aid jihadists in their efforts to bleed the United States and drive its troops out of the region. Iraq quickly became a jihadist magnet, and as money poured in, the number of foreign fighters traveling there rapidly surpassed the number that were in Afghanistan. This infusion of men and cash (Iraq was already awash with weapons) helped dramatically increase al-Zarqawi's profile. He merged his Jamaat al-Tawhid and Jihad group into al Qaeda, but as we have noted since 2005, the marriage was precarious from the beginning. Other jihadist groups adopted the al Qaeda ideology and even its brand name, and soon there were franchises in Saudi Arabia, Yemen and Algeria and sympathetic or aligned groups in the Philippines, Indonesia, Somalia and Nigeria. Grassroots cells and lone attackers sprung up across the globe. Some groups conducted noteworthy attacks in places such as Bali, Madrid and London. But mostly, jihadists did not make any appreciable headway and struggled merely to survive. The places where jihadists were able to thrive were mostly wild or ungoverned, such as along the Afghanistan-Pakistan border and in Somalia, the deserts of the Sahel and Yemen, and the Indonesian/Philippine archipelago. 
Even though al-Zarqawi's group had proclaimed an "Islamic State in Iraq" a few months after his death in 2006, by 2010 the group had been severely damaged and was in danger of annihilation. But 2011 was about to bring dramatic change. First, the United States was in the middle of a drawdown that would remove all U.S. troops from Iraq by December 2011. Second, events in Tunisia in December 2010 sparked a regional uprising, later called the Arab Spring. The wave of protests that broke across the region would not only result in the overthrows of rulers such as Tunisia's Zine El Abidine Ben Ali, Egypt's Hosni Mubarak, Yemen's Ali Abdullah Saleh and Libya's Moammar Gadhafi, but also led to civil wars in Libya, Syria, Yemen and Mali. Even in countries such as Tunisia and Egypt where the existing order was not overthrown, the uprisings would provide room for jihadist groups to gain a foothold and grow. But in most places, the Arab Spring itself did not inspire the growing acceptance of jihadist ideology as much as the failure of democratic reform efforts and the government counteractions that threw many into the arms of the jihadists. When nonviolent protests are met with violence, it is hard to keep protesters from responding in kind, and that is what happened in Syria, Libya, Yemen and even Iraq, where Shiite authority violently put down Sunni protests. This spiral of violence provided a recruiting bonanza for jihadist groups. This created a no-win situation for the United States and its allies. They intervened on the side of the crowds in Libya and helped smash Libya's army, plunging the country into anarchy as fighting erupted along regional, tribal, religious and ethnic lines. In Syria, the United States and its allies helped equip and train anti-government forces but did not directly intervene as in Libya. Nevertheless, Syria still fell into the same sort of chaos, and jihadists have benefitted greatly from the resulting civil war. Syria became such a large jihadist prize that a nasty fight erupted over who would control the jihadist movement there, leading the Islamic State to break from al Qaeda and engage it in open combat. The division would eventually spread globally, with the Islamic State and al Qaeda each competing for primacy — and ideological control of the jihadist movement. In Libya, Somalia and Afghanistan, this struggle has shifted from ideological battles to armed conflict. In many ways this struggle mirrors those waged between Marxist and Maoist ideologues for the leadership of the communist world. It is hard to see an end to the Islamic State-al Qaeda conflict, and we are skeptical of claims that al Qaeda and the Islamic State could eventually patch up their differences and reunite. The Future People and governments alike tend to focus on personalities such as bin Laden and self-declared caliph Abu Bakr al-Baghdadi, and groups such as the core of the al Qaeda and the Islamic State organizations. In fact, governments struggle greatly in combatting more amorphous targets, such as movements and ideologies. But there is a danger that by focusing on the trees, one can miss the forest. Certainly, governments must continue to apply all the tools of counterinsurgency and counterterrorism against these jihadist groups and their leadership, but it is also crucial to recognize that the world simply cannot kill or arrest its way out of this problem. The broader jihadist movement, whether inside the arc of jihad or in other parts of the globe, will continue to pose a threat until the ideology of jihadism is defeated as Marxism and Maoism largely were. The struggle is going to require strong U.S. leadership and cooperation from an array of regional allies and alliances. Despite the internal al Qaeda/Islamic State conflict, overall the jihadist movement is larger and casts a wider shadow now than it ever has. The number of foreign fighters who have flocked to Syria, Libya and elsewhere in recent years has far surpassed the number of fighters who made similar jihad pilgrimages in past decades. The realization of bin Laden's dreams is nowhere close, but the jihadists' utopian vision of a just and secure society ruled under Sharia remains especially appealing to Muslims who are living under a dictatorship, kleptocracy, or anarchy in the case of Afghanistan after the fall of the Mohammed Najibullah administration. However, this utopianism quickly fades once it meets reality. People who have lived under jihadist rule in Afghanistan, Yemen, Mali, Libya, Somalia and Syria have learned that oppression and corruption do not disappear in a jihadist society — they merely take on a new form. Jihadist polities have consequently proved to be unpopular and short-lived, and the jihadist dream of creating lasting emirates is clearly more delusional than practical. The modern form of jihadism that bin Laden helped nurture and propagate will eventually be relegated to history's rubbish bin of failed ideologies where it will languish next to Marxism and Maoism. But until that happens, jihadists will continue to kill and destroy, much like the communists who went before them. The death and destruction that jihadists will leave in their wake as the ideology withers will be his true legacy.
Alexis de Tocqueville vorbește la un moment dat de comportamentul viciat al celor care, cu gândul numai la treburile lor, întorc spatele treburilor publice. Iată magnificul pasaj: „Când totalitatea cetățenilor nu vrea să se ocupe decât de treburile particulare, partidele (…) au toate șansele să devină stăpânele treburilor politice. Putem vedea atunci adesea pe scena mare a lumii (…) o mulțime reprezentată de câțiva oameni. Aceștia vorbesc singuri în numele unei majorități absente sau neatente; numai ei acționează în mijlocul unei nemișcări generale; ei hotărăsc în toate, după capriciul lor; ei schimbă legile și tiranizează după plac moravurile; și rămânem uluiți văzând în ce număr mic de mâini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor mare.” [1] Recunoaștem în descrierea aceasta situația în care am ajuns în România. Comoditatea cetățeanului preocupat numai și numai de treburile lui, lipsa de civism, lenea politică, ar fi numele păcatului pe care-l descrie aici de Tocqueville. Urmarea acestui păcat este căderea, cu vremea, în prizonieratul clasei politice, în „mâini nevolnice și ticăloase”. Obișnuiți decenii la rând să hotărască Partidul pentru noi, nemaiprivindu-i pe miniștri și pe înalții slujbași ca slujitori ai noștri, ne-a fost greu să schimbăm paradigma societății totalitare cu una democratică și să înțelegem că „cei aleși” au să ne dea socoteală pentru tot ce fac. Că puterea cu care au fost investiți trebuie să se consume numai pentru binele nostru, al „lor” neintrând nici o clipă în ecuație. Întorcând spatele celor chemați să ne slujească, i-am lăsat să-și facă de cap. Obișnuindu-i cu lenea noastră cetățenească, ei au ocupat spațiul rămas gol, s-au destrăbălat în el, și-au creat mecanismele de autogenerare a puterii sub masca jocului democratic. Au făcut ce-au vrut cu forța de decizie care le-a fost pusă în brațe, simțind că nimeni nu-i controlează și nimeni nu le va cere vreodată socoteală. Au furat cu nemiluita banii publici, au sărăcit țara, ne-au lăsat fără spitale și medici, cu școala și mințile vraiște, ne-au distrus patrimoniul, au închis drumurile celor mai buni dintre noi și i-au făcut să plece. Nepăsându-ne de felul în care se iau hotărârile în numele nostru, am ajuns la bunul plac al intereselor și capriciilor lor. Ne-am pomenit de fapt acolo unde eram pregătiți de-atâta vreme să fim. Lenea socială, acesta e „păcatul cetățenesc” în care trăim de un sfert de secol. Când am început să ne trezim și să înțelegem că destinele ne-au fost confiscate, când am început să strigăm în stradă „corupția ucide”, era deja prea târziu. Pe fondul acestei delăsări și al acestui dezinteres afișat ani la rând față de lucrul public, calea tuturor uzurpărilor posibile a fost deschisă. Acum suntem prizonierii câtorva zeci de mii de indivizi lipsiți de scrupule care se prefac că veghează la binele nostru, știind prea bine că sunt de fapt liberi să dispună cum vor de puterea pe care au înhățat-o: să dea ce legi le convin, să taie păduri, să dărâme case strămoșești („ființa de timp” a unei națiuni), să fure titluri academice, să se organizeze în mafii locale. Ei știu că marea masă a electoratului nu se poate organiza într-un corp de control al puterii, iar că societatea civilă activă, formată din cetățenii care au conștiința suveranității lor și care știu să ceară socoteală, este firavă pe lângă masa alegătorilor ignoranți și dresați de-a lungul anilor să voteze cu inima ușoară chiar împotriva lor. În clipa de față, cu o clasă politică deprinsă să nu se mai slujească decât pe ea, alternativele au dispărut. Spațiul politic este populat în așa fel încât, oricum ai alege, rezultatul dezastruos este același. Nimeni, fără binecuvântarea celor care au ocupat „locul puterii”, nu se mai poate apropia de terenul politic de joc. Cercul din care nu se mai iese a fost astfel închis. În acest peisaj social, totul pare pregătit pentru a ne instala în cel mai mare păcat cetățenesc, altul decât lenea politică: păcatul cetățenesc suprem al democrației din România în clipa de față, sau cel puțin cel care ne paște în imediat, este lehamitea. Lehamitea este expresia depresiei sociale, este starea care te cuprinde la capătul unui eșec istoric repetat. Să ne-nțelegem. Într-o societate totalitară sau într-o dictatură nu există „păcate cetățenești”, pentru că, neexistând libertăți, și deci nici drepturi și nici îndatoriri, nu există nici cetățeni și, ca urmare, nici lehamitea legată de exersarea unui statut inexistent. Lehamitea se raportează la renunțarea activării unei posibilități existente, tocmai ca urmare a dificultăților ivite în activarea ei. De aceea, ea nu poate să apară decât în democrație. În societățile totalitare nu poți revendica drepturi pe care nimeni nu le (mai) are și nici nu te poți lehămisi de ele. Să luăm un exemplu. O analfabetă, Elena Ceaușescu, devine doctor în științe și academician. În codul social al epocii nu există nici o posibilitate de a denunța scandalul, de a spune că gestul reprezintă o sfidare, o batjocură la adresa academicienilor, a doctorilor în științe, a intelectualilor și a poporului român. Treizeci de ani mai târziu. Plagiatul ca fraudă devine o plagă a clasei politice. Se nasc academii de plagiatori, conducători de doctorate plagiatori care conduc doctorate de plagiatori. Din aceste academii de plagiatori se selectează clasa politică și demnitarii țării. Ei vor intra astfel în funcție, în indiferent care, cu o fraudă la activ. Parlamentari, prim-miniștri, miniștri, procurori, înalți ofițeri din armată și poliție sunt plagiatori. În actualul guvern există un ministru plagiator și altul care e ocotitorul plagiatorilor. Și un prim-ministru care tolerează acest lucru. De astă dată, societatea reacționează. Spațiul politic al noii societăți îi permite s-o facă. Ziariștii scot la lumină noi și noi cazuri de plagiat ale membrilor clasei politice. Au loc întâlniri între ministrul educației și societatea civilă. Se cer termene ferme pentru retragerea titlurilor de doctori-plagiatori, înființarea unei comisii de cercetare a plagiatelor, cu un regim de funcționare în urgență. Puterea promite, dă date precise. Au loc ședințe speciale de guvern. Dar nu se întâmplă nimic. Lumea cere insistent demiterea ministrului plagiator și a celui care amână indefinit lămurirea cazurilor de plagiat și sancționarea lor. Între timp parlamentul votează amendamente care îngroapă problema sancțiunilor și-i lasă pe plagiatori să defileze public cu decorația falsului în piept. Societatea civilă e cuprinsă de lehamite. Renunță. „Sistemul” a învins. Președintele țării tace. E liniște și pace. Alt exemplu. Bună parte dintre candidații partidelor puși pe liste pentru alegerile locale sunt condamnați penal sau în curs de cercetare. Lucrul e strigător la cer. Cum să propui primar sau consilier un delapidator dovedit, un pungaș, un mituit și mituitor, un om care transformă bunul public în afacere de familie? Opinia publică se revoltă. Și totuși listele se închid, toți penalii sunt prezenți pe ele, majoritatea vor fi aleși. Societatea civilă e cuprinsă de lehamite. Renunță. „Sistemul” a învins. Alegerile vor avea loc, într-o atmosferă de promiscuitate politică, un talmeș-balmeș de sfidare și acceptare resemnată. Președintele țării tace. E liniște și pace. Am descris în rândurile de mai sus felul în care se înlănțuie două păcate capitale ale democrației: lenea politică și lehamitea socială. Primul îl face cu putință pe al doilea. Lenea politică e cea care apare mai întâi. Lenea politică e de obicei trufașă: ea vine de la cei care vor să fie aparte, deștepții cărora „le-a căzut fisa” de la bun început, care nu se lasă prostiți cu una-cu două de circul și mascarada democrației, care trag primii pe dreapta și care râd de tine dacă nu-ți vezi „de treaba ta”. Ei sunt cei care nu-și pierd timpul cu nimicuri, care au o părere mult prea bună despre ei ca să meargă la vot și să se înjosească alegând dintr-o adunătură de netrebnici. Cei care sunt prea trufași ca să se mire când vor constata, apoi, că pe inerția și pe neimplicarea lor au fost – și am fost cu toții – încălecați. Pe drumul lăsat liber de neimplicarea lor, se instalează la putere o tagmă de politicieni-căpușe pe care nimic nu-i mai dezlipește de pe trupul unei națiuni. Dar ei, agenții lenii politice, au pe conștiință nu numai cadrul de viață pe care l-au primit de-a gata și-n care nu se recunosc, ci și pe concetățenii lor pe care i-au lăsat să se lupte cu puterea, singuri, în numele societății civile. Aceștia, după ce și-au luat ani la rând în serios meseria de cetățeni, au terminat prin a obosi și a se socoti învinși, trecând în categoria depresivilor sociali, a celor lehămesiți în cele din urmă de tot și de toate. Acesta e momentul pe care-l pândește blocul devenit compact al clasei politice. Când lehamitea ne cuprinde pe toți, când resursele noastre de-a ne indigna s-au epuizat, atunci drumul politicienilor către o „dictatură prin consimțământ” este deschis. Lehamitea, de care va fi cuprinsă în cele din urmă întreaga societate, e păcatul capital care îngroapă o democrație. Va fi liniște, va fi pace. NOTE__________ [1] Despre democrație în America, volumul II, capitolul XIV. Interviu cu Lucian Boia. Comuniștii au câștigat partida chiar dacă comunismul a pierdut-o. Despre cartea Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe) Tweet
“Va rog sa-mi ingaduiti cu tot respectul ca in aceste clipe de adanca responsabilitate si in numele Sinodului permanent, al clerului si credinciosilor sa ne indreptam un gand de aleasa cinstire si pretuire catre doamna Elena Ceausescu, om de stiinta de renume mondial…,” spunea patriarhul Teoctist la intrevederea pe care a avut-o cu Ceausescu in 1986. Pasajul face parte dintr-o stenograma publicata pentru prima oara de istoricul Lucian Boia in volumul “Strania istorie a comunismului romanesc (si nefericitele ei consecinte)” – Humanitas 2016 Un alt document, publicat tot in premiera, relateaza o discutie a lui Ceausescu in 1977, discutie care incepe cu o fraza infioratoare: “Sa stiti ca daca demolam tot Bucurestiul, va fi frumos”. Noua carte a lui Lucian Boia va produce, si ea, la fel ca mai toate cartile din ultimii ani ale reputatului istoric, destule controverse. Teme precum colaborarea B.O.R. cu regimul comunist, industrializarea, modernizarea, pasivitatea populatiei, perioada post-comunista vor starni reactii, probabil si cateva comentarii indignate. Si e firesc poate sa fie asa din moment ce multi oameni inca aproba mostenirea comunista in societatea romaneasca. Lucian Boia povesteste, in aceasta carte, comunismul romanesc din doua perspective: particularitatile “stranii” ale comunismului romanesc, adica deosebirile fata de alte regimuri comuniste si, doi, repercusiunile si mostenirile comunismului in lumea prezentului. Centrul de greutate al cartii este felul in care a trait societatea romaneasca comunismul, cum i s-a adaptat si cum, din pacate, intr-o masura, si l-a insusit. Nu este o carte despre doctrine si idei, ci o relatare despre viata romanilor in comunism. “Comunismul a pierdut partida. Comunistii insa au castigat-o.” este una dintre frazele cheie ale acestui volum.
LUCIAN BOIA: Eu mă ocup de mult de comunism. Am scris o carte la începutul anilor ‘90, “Mitologia științifică a comunismului”, o interpretare generală a fenomenului comunist, nu numai românesc. Și apoi am abordat comunismul în România, țară de frontieră a Europei, sunt capitole întregi destul de consistente despre perioada comunistă din România și în alte lucrări. Aproape în toate lucrările privitoare la România, într-un fel sau altul, sub un unghi saul altul, am privit și comunismul, așa că nu e ceva nou în cariera mea, ca să spun așa, interesul pentru comunism. De ce o interpretare? Păi, e firesc, dacă nu interpretezi în istorie, ce faci? Sigur, descrii fenomenul, cum l-am descris și eu. Cartea asta e și o povestire. Am povestit comunismul așa cum îl văd eu, așa cum mi s-a părut interesant să fie relatat, dar, în același timp, la fiecare pas, am încercat să și interpretez, în felul meu. Interpretarea e chestiunea cea mai complicată în istorie. Faptele le restabilim într-un fel sau altul, cu o aproximație mai mare sau mai mica, dar când ajungi la interpretare, aici lucrurile sunt foarte complicate. De ce? Istoria a mers într-un anume fel, fenomenele sau înlănțuit într-un anume fel și nu altminteri. Asta am încercat, să interpretez în felul meu. REPORTER: Faptul că volumul apare în 2016 cartea, când există o anumită maturitate a studiilor despre comunism are vreo semnificatie? Cartea are de-a face cu ceea ce trăim astăzi și cu moștenirea comunismului….
LUCIAN BOIA: Dacă vreți, sigur că are de-a face, dar nu trebuie căutate motive așa, ascunse sau obscure, sau conspiraționiste, de ce apare cartea in 2016. Apare pur și simplu pentru că acum am gândit-o eu, fără să am vreun motiv bine definit. Pur și simplu acum i-a venit rândul să fie scrisă. Altminteri sigur că e conectată la realitatea românească de astăzi, cum să nu fie? România de astăzi se trage din România comunistă. Am scris într-un loc, ne tragem din comunism mult mai mult decât din daci și din romani și mai mult decât din perioada interbelică pe care o tot invocăm… REPORTER: Spuneti in carte, “Marca pe care a lăsat-o comunismul e mai adânc întipărită decât istoria anterioară.” LUCIAN BOIA: Evident, comunismul a distrus enorm și a construit enorm. România lăsată de comunism este o altă Românie, oricum am privi-o, și economic și social, și cultural și mental, este altă Românie decât România de dinainte de comunism. Comunismul a făcut enorm. Si l-am moștenit, construim pe fundamentul lăsat de comunism – sau pe ruinele rămase în urma comunismului. REPORTER: Comunismul a apărut având o bază de cultură politică precară a oamenilor, și, în același timp a transmis un anumit primitivism, astfel că societetea după ‘89 era tot o societate primitivă și din punct de vedere politic, nealiniată valorilor europene… LUCIAN BOIA: Sigur, comunismul ne-a insularizat, pe noi ca și pe celelalte țări comuniste, dar România în și mai mare măsură. România a ajuns la un moment dat să fie izolată, nu complet, nu etanș, fiindcă asta nu se poate, dar oricum izolată în și mai mare măsură de circulația universală a ideilor, în toate privințele. A ajuns să fie mai izolată decât celelalte țări comuniste. REPORTER: De ce credeți că a existat o atat de mare pasivitate a populației de-a lungul anilor de comunism? LB; Eu încerc să răspund și chiar îmi pun întrebarea asta, mi-o pun singur, nu trebuie să mi-o pună altcineva, e o întrebare la care nu e ușor de răspuns și niciodată n-o să ai un raspuns complet. De ce lucrurile se petrec într-un anume fel. Se petrec din foarte, foarte multe motive care se împletesc REPORTER: Ați enumerat câțiva factori în carte… LUCIAN BOIA: Un prim factor ar fi o întreagă tradiție istorică, o tradiție de supunere în fața istoriei, exprimată și de cronicar, bietul om este sub vremi. Românii au cunoscut o mulțime de năvăliri, de stăpâniri străine și s-au învățat să plece capul, așteptând să treacă valul sau să treacă furtuna. Este o manieră de a îndura istoria mai curând decât de a o combate, de a încerca să i te împotrive;ti, de a încerca să ieși dintr-o anume situație. E o anume filosofie care-și are fundamentul ei și semnificația ei în istorie. Apoi, să nu uităm că societatea românească a fost scindată dinainte de comunism, și asta a usurat implantarea comunismului. Să nu idealizăm perioada interbelică, sigur, este remarcabilă în multe privințe, în alte privințe e mai puțin reușită decât ne-a plăcut s-o imaginăm. Populația era, în bună măsură, săracă, neștiutoare de carte, cam jumătate sau mai mult de jumătate din populația României se află într-o situație precară și din punct de vedere material, și din punct de vedere cultural. Or comunismul a mizat tocmai pe jumătatea asta de populație, căreia i-a dat sentimentul că e luată în considerare, că e pusă în frunte. Vechea elită a fost dezmembrată, anihilată. În anii comunismului, mai ales în prima perioadă, dar de fapt cam tot timpul, a existat o mobilitate socială ascendentă extraordinară. S-au ridicat categorii întregi din straturile de jos – să le spun așa, nu cu dispreț, ci ținând seama de starea lor materială și culturală – s-au ridicat și au luat locul altora. Masele de țărani care au trecut la oraș și au devenit muncitori industriali, au avut sentimental unei promovări, de pildă. Așa se explică faptul că nu a existat în România o rezistență anticomunistă care să cuprindă cea mai mare parte a societății și care să fie într-adevăr eficientă. Nu toată România – cum poate ne-am imaginat, dar ne-am imaginat greșit – nu toată România era pătrunsă de gânduri anticomuniste. Dimpotrivă. România a fost scindată și înainte de comunism, iar comunismul a mizat pe această scindare socială și culturală. REPORTER: Nu vi se pare că prea ușor un partid făcut dintr-o mie de oameni a devenit un partid de 400 000, în câțiva ani. LUCIAN BOIA: A, nu , chiar mai mult, la sfârșitul lui 1947, începutul lui ’48 cred că sunt deja vreo 800 000 de membrii de partid, iar până la urmă, spre sfârșitul epocii Ceaușescu, puțin înainte de prăbușirea comunismului, se ajunsese la aproape 4 milioane de membri de partid. Bine, nu înseamnă că toți erau comuniști autentici și că ar fi crezut cu ștrășnicie în adevărurile comunismului. Era și mult oportunism și adaptarea la o anumită situație. REPORTER: O temă cred că destul de importantă din carte este continuitatea regimului comunist, continuitatea unor ideologii și a unor idei și a unor instituții în societatea românească de tranziție. Și continuitatea oamenilor, a cadrelor… LUCIAN BOIA: Nu știu cât a supraviețuit comunismul, dar comuniștii cu siguranță că au supraviețuit și cu ceva din ideologia și apucăturile epocii comuniste. REPORTER: Teoriile naționaliste comuniste au succes până în ziua de astăzi … LUCIAN BOIA: Naționalismul nu l-a inventat comunismul. Aici a fost un paradox interesant și destul de complicat. Comunismul în prima lui variantă n-a fost deloc naționalist, a fost chiar internaționalist și chiar antinațional, adică a încercat să facă tabula rasa din cultura tradițională românească, să schimbe complet interpretările istoriei. Comunismul românesc a devenit național și apoi naționalist și apoi tot mai naționalist de la un moment dat. Când s-a detașat atât cât s-a detașat de Uniunea Sovietică, de Pactul de la Varșovia, și s-a combinat cu o atitudine naționalistă. Comunismul a recuperat naționalismul anterior care nu era caracteristic gândirii comuniste. Ideologia marxistă, marxist-leninistă nu este una naționalistă, dimpotrivă, e universalistă, internaționalistă. ">< video on www.youtube.com, or enable JavaScript if it is disabled in your browser. REPORTER: Asta e o particularitate, o stranietate… LUCIAN BOIA: Da, da, sunt multe particularități în comunismul românesc, de aceea am și intitulat cartea Strania istorie a comunismului românesc. Uite o țară unde nu există decât 1000 de comuniști în 1944 și care se comunizează nu numai la suprafață, dar în profunzime, asta s-a văzut după 1989, cât de greu a ieșit societatea românească din comunism. Cei mai mulți români se obișnuiseră cu comunismul. Iată un comunism românesc antinațional în ultima fază, care devine nu doar național, ci naționalist de-a dreptul și naționalist într-un grad foarte înalt. Nu mai spun comunismul dinastic care nu-și are echivalent în Europa printre statele comuniste europene. Poate fi comparat doar cu regimul din Coreea de Nord. Cu anumită originalitate chiar în raport cu Coreea de Nord. Acolo e tatăl și fiul, la noi au fost soțul și soția, fiul în așteptare să urmeze la tron. REPORTER: Când am citit cartea dvs mi-am amintit de un episod, puțină lume îl mai ține minte, din 2002. Eu zic că e un episod semnificativ. A fost atunci un scandal când în Camera Deputaților a fost expus la loc de cinste portretul lui Alexandru Drăghici, fost președinte al Marii Adunări Naționale. Și președintele Camerei Deputaților de atunci și partidele – PSD, PRM – au apărat existența acelui portret în Camera Deputaților. Sunt unii care spun ca Raportul Final făcut de comisia prezidențială a fost cumva inutil. Totuși după Raportul final așa ceva n-ar mai putea să se întâmple, adică să fie declarată o continuitate între Marea Adunare Națională și actualul Parlament, să mai fie asumată public o astfel de continuitate. LUCIAN BOIA: Cu siguranță, Raportul final și-a avut rostul lui și nu-i neg câtuși de puțin importanța. Problema e cât de eficient a fost în toate privințele. Ne-am fi așteptat să aibă unele consecințe, inclusiv în plan juridic, pe care nu prea le-a avut. REPORTER: Cel putin la nivel simbolic cred că a avut efect, portretul lui Drăghici nu cred că ar mai putea să-l mai repună cineva în Camera Deputaților. S-a creat o discontinuitate… LUCIAN BOIA: Cu acest raport s-a făcut un pas semnificativ în despărțirea de comunism. REPORTER: Un capitol care, cred, va stârni ceva discuții este cel despre biserică și felul cum… LUCIAN BOIA: Intotdeauna indiferent ce zicem despre biserică se stârnesc discuții… REPORTER: A colaborat BOR cu regimul comunist? A existat o complicitate a BOR cu regimul comunist? LUCIAN BOIA: A existat, sigur, nu în totalitate. Bisericile au pierdut în urma instaurării comunismului, toate bisericile au pierdut, inclusiv biserica ortodoxă, regimul comunist fiind un regim ateu, li s-au desființat școlile, li s-au confiscate proprietățile, și ortocșilor, și catolicilor, la toate cultele au existat împotriviri față de regimul comunist, e clar că sunt odouă viziuni complet diferite asupra lumii, două idelogii diferite. Nu vreau să exagerez și să spun că a existat o colaborare perfectă între Biserica ortodoxă și regimul comunist, dar în anumite zone o cooperare a existat, nici nu se discută. E un capitol în carte care îndrăznesc să spun că e destul de convingător, cel puțin așa zic care l-am scris. REPORTER: Avem și un document, o probă de absurd, discuția dintre Patriarhul Teoctist… LUCIAN BOIA: Da, primirea Patriarhului Teoctist, imediat după alegerea sa în fruntea Bisericii ortodoxe REPORTER: Aveți o exclamatie in carte: Ce dovadă de servilism! LUCIAN BOIA: De slugărnicie, spun. Gândiți-vă, întâlnirea asta e datată în 1986, momentul de vârf în dărâmarea bisericilor, iar Patriarhul și ceilalți ierarhi prezenți, mai mulți mitropoliți, îi ridică laude neîncetate lui Ceaușescu. Bineînțeles, nimeni nu are un cuvânt de spus despre dărâmarea bisericilor, sau despre suferințele oamenilor și nu e vorba doar de biserici. În 1986 România era cufundată în frig, în întuneric, oamenii abia mai reușeau să găsească de mâncare. Biserica a avut o atitudine pasivă, și până la urmă de acceptare, și chiar de colaborare cu regimul comunist. Ajunge s-o comparăm cu acțiunea bisericii în Polonia și cu asta am spus tot. Nu înseamnă că e vorba de întreaga biserică, sunt preoți care s-au opus de la început și până la sfârșit. Eu ma refer la Bierica Ortodoxă ca instituție și la ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane. Este clar că bisericile în genere au avut și partea lor de colaborare cu regimul comunist, și poate că nici nu se putea altfel. Dar Biserica Ortodoxă în mod deosebit. Iar regimul comunist a ținut la colaborarea cu Biserica Ortodoxă, fiindcă este biserica net majoritară, biserică net românească independentă, spre deosebire de biserica catolică care depinde de Vatican. Avea acele calități care determinau și regimul comunist să privească cu interes… A existat o zonă în care interesele au fost comune. Interesul deosebit pe care conducerea partidului o avea pentru organizarea vieții religioase românești în Europa occidentală și în lume în general, în Statele Unite. Sunt parohii aflate sub jurisdicția Patriarhiei române și controlate direct sau indirect de regimul comunist din România. REPORTER: M-am uitat pe siteul Patriarhiei să văd dacă au vreo poziție despre comunism. Și au un fel de istoric al Bisericii ortodoxe române și perioada ‘44-’89 nici nu e rostit cuvântul… LUCIAN BOIA: A, da nu există nimic? REPORTER: În schimb am găsit o frază, “între faptele mai de seamă din viața bisericească trebuie să mai reținem revenirea la ortodoxie a majorității covârșitoare a clerului și credincioșilor uniți în anul 1848 precum și prima canonizare a unor sfinți…” LUCIAN BOIA: Ar trebui întrebați și Greco-catolicii ce părere au despre o asemenea afirmație, a fost un abuz teribil al regimului comunist, și prețul pe care biserica ortodoxă l-a primit pentru genul de colaborare cu regimul comunist. A fost un câștig evident pentru biserica ortodoxă, dar prin lovirea, prin nedreptățirea celorlalți. REPORTER: Comuniștii cu câștigat partida, spuneti… LUCIAN BOIA: Elita românească, actuala elită romănească, spun elită ca termen tehnic, cei care se află la vârf, în plan politic, economic, intelectual, elita românească, sau clasa conducătoare românească, provin din comunism. Sunt creația comunismului, nu 100%, dar destul de aproape de 100%. Comunismul nu mai există, s-a dus, dar oamenii ridicați de comunism, descendenții lor și toate rețelele care s-au creat și care îi cuprind pe acești oameni au supraviețuit comunismului. REPORTER: Mai mult decat o reîntoarere la perioada interbelică e deci mai profitabil să încercăm o reconstrucție, o formula nouă? LUCIAN BOIA: Asta nici nu se discută. În primul rând că n-avem cum să ne întoarcem la perioada interbelică, în istorie nu te întorici îndărăt. Istoria merge înainte, mai bine, mai rău, dar merge înainte, cum să ne ntoarcem la perioada interbelică? Era altă Românie. Și nici nu merită să te întorci. A fost o Românie care și-a avut partea ei de strălucire, generația intelectuală a anilor ’30, monarhia în multe privințe, o Românie care arăta bine, pe de-o parte, și care nu arăta chiar atât de bine, avem și Mișcarea legionară și toate excesele la care s-a ajuns, vezi sărăcia multor români, neștiința de carte. În fond, e un exemplu pe care îl dau din când în când, Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu – cine i-a produs? I-a produs România interbelică și pe ei, nu doar pe Mircea Eliade și pe Emil Cioran, sunt în aceeași măsură un produs al României interbelice. Nici nu se discută, nu te poți întoarce înapoi în istorie și nici nu are rost să ne întoarcem. Istoria a mers înainte. Sunt mulți cei ce regretă comunismul. Mă amuză văzându-i cât de tare regretă comunismul și le spun – am scris și în carte într-un loc – nu vă temeți și nici nu va făceți iluzii, nu se mai întoarce regimul comunist. Poți să bocești cât vrei pe mormântul lui, poți să bocești reîntoarcerea frumoaselor vremuri de altădată, ce-a fost în istorie nu se mai întoarce – dar acum vorbind serios, modelul nostru de astăzi este totuși modelul occidental. Spre Occident trebuie să privim, eu nu spun că Occidentul e o societate ideală, nu există societate ideală. Dar dintre toate societățile este și încă rămâne cea mai bună, cea mai corect, și mai drept, și mai eficient organizată. N-are rost să privim spre perioada interbelică – unii privesc spre daci, spre Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, sunt și obsedați din ăștia ai istoriei. Noi trebuie să privim spre viitor, iar în ce privește prezentul, modelul este totuși modelul democrației occidentale este singurul model viabil. Oricâte critici s-ar putea aduce și acestui model. (a consemnat Lucian Popescu) www.contributors.ro
Yüklə 192,4 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
