Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 56 (cincizeci și șase) Iunie 2016 Trivia

Antiliberalismul organic al Rusiei şi propensiunea spre autoritarism (amplificate de dimensiunile teritoriale imense, de dispreţul conducătorilor din toate regimurile ruseşti pentru libertăţile şi drepturile individuale, de corupţia structurală şi de specificul ortodoxiei răsăritene) au ţinut imperiul slav la periferia spaţiului occidental, nu numai geopolitic, dar şi (sau în primul rând) pe dimensiunea culturii politice şi a formulei de organizare statală;

Incapacitatea istorică şi culturală a Rusiei de a se integra paşnic sau de a fi compatibilă cu ordinea politică europeană de esenţă westfalică, a determinat şi determină în continuare o mare parte din mizele şi încărcătura emoţională a politicii internaţionale pe continentul european. După succesul major repurtat la Congresul de la Viena (1815), în care ţarului Alexandru I şi Rusiei le-au fost recunoscute statutul de mare putere europeană şi participarea la echilibrul de forţe de pe continent, în principal datorită victoriei asupra Grande Armée a lui Napoleon, Rusia nu a mai dorit sau nu a mai reuşit niciodată să se integreze politic armonios în sistemele de organizare liberale de mai târziu ale Europei. Ţari desprinşi de realităţi, comisari ai poporului abuzivi, secretari generali de partid monstruoşi şi preşedinţi autoritarişti, cu trecut de ofiţeri KGB, au preferat, în schimb, într-o succesiune a înstrăinării Rusiei de cultura liberală, pluralistă şi autonomă a Europei, să adopte felurite strategii de intimidare, de forţă şi de exprimare a pretenţiilor privind recunoaşterea unei sfere de influenţă în Europa Centrală şi de Est. Toate acestea s-au întâmplat în paralel cu pierderea competiţiei cu Occidentul pentru modernizare şi dezvoltare economică şi socială, implicit a atractivităţii externe a Rusiei ca soft power;

Exceptând perioada Războiului Rece (singurul interval al istoriei moderne în care Moscova a fost parte a ordinii europene şi globale, negociate de Stalin cu aliaţii occidentali din timpul celui de-al doilea război mondial, e drept în mod abuziv şi împotriva voinţei naţiunilor Europei Centrale), Rusia s-a aflat în dezacord cu sistemele succesive de aranjamente politice şi instituţionale din Europa, pe care le-a considerat în mod ipocrit „ameninţări la adresa securităţii sale”, cu unicul scop a-şi legitima doctrina bazată pe capacitatea tradiţională de intimidare militară;

După încheierea Războiului Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, Rusia, să-i zicem postcomunistă, nu a mai putut şi nu a mai găsit soluţii politico-diplomatice să revină în cadrul ordinii europene, decât ca posibil agresor, ca furnizor de gaze gata oricând să şantajeze o ţară „neprietenă” sau ca putere nostalgică, revendicând iluzorii drepturi şi „interese specifice” în regiunea cuprinsă între Germania şi frontierele occidentale ale Rusiei, numită atât de sugestiv Zwischeneuropa;

Agitaţia creată recent de operaţionalizarea scutului american antirachetă de la Deveselu şi de viitoarea instalare a componentelor scutului şi în Polonia, un gest politic, militar şi simbolic prin care Statele Unite şi NATO îşi delimitează definitiv şi categoric teritoriul intereselor strategice pe flancul estic al spaţiului euro-atlantic, în acord cu voinţa democratică a naţiunilor din Europa Centrală, este o reacţie patognomonică a frustrărilor Moscovei. Rusia doreşte să arate lumii că nu a acceptat noua ordine europeană şi mondială şi nu este împăcată cu rolul deloc impresionant care îi revine în noua configuraţie a sistemului de relaţii internaţionale, dar mai ales cu pierderea capacităţii de intimidare militară asupra regiunii aflate în proximitatea frontierelor sale occidentale;

În mod evident, lăsând ipocrizia de ambele părţi deoparte, trebuie admis că discursul despre rachetele Iranului care ar ţinti Europa Centrală nu s-a „vândut” nicăieri, nici în Rusia, nici în Statele Unite, nici în Europa (iar în Iran tema nici nu există), programul strategic american de apărare antirachetă avându-şi în fond originea în anii ‘80, în perioada preşedintelui Ronald Reagan (Iniţiativa Strategică de Apărare – SDI, 1983), reflectând, atunci ca şi acum, dorinţa benefică şi legitimă a Statelor Unite de a crea o umbrelă de securitate asupra teritoriului său şi al aliaţilor, precum şi de a minimaliza implicit potenţialul ofensiv al puterii rivale. Pentru nimic altceva nu s-ar fi justificat o investiţie americană de miliarde de dolari, derulată de-a lungul a zeci de ani, Iranul fiind totuşi doar o putere regională a Orientului Mijlociu, care nu a ameninţat niciodată Europa. Chiar şi în aceste condiţii, o Rusie democratică, liberală şi cu cele mai bune intenţii faţă de Europa tot nu ar fi avut motive să fie în dezacord cu scutul antirachetă, în condiţiile în care miza Moscovei nu ar fi fost de fapt, ca scop în sine, tocmai contracararea puterii şi influenţei Statelor Unite în Europa;

Scutul antirachetă amplifică, ce-i drept, puterea politică, strategică, militară şi simbolică a Statelor Unite în Europa (fiind integrat acum oficial în instrumentarul NATO), dar nu justifică nicidecum discursul anti-scut al Rusiei, decât prin confirmarea indirectă a ambiţiilor de păstrare a capacităţii de intimidare a Moscovei asupra ţărilor din regiune. La urma urmei, dacă Rusia şi-ar construi şi ea un scut antirachetă pe teritoriul unui stat aliat (de exemplu, în Kazahstan), nu ar interesa pe nimeni, acesta fiind semnul cel mai clar că tema în discuţie nu vizează o eventuală agresiune asupra Rusiei, ci doar influenţa Statelor Unite în ordinea de securitate europeană şi globală. Dar Rusia nu este interesată să instaleze scuturi antirachetă, ci vorbeşte în continuare de amplasarea de noi baterii de rachete balistice;

Este de presupus că, prin acţiuni politice şi militare viitoare, Rusia va dori să decredibilizeze scutul antirachetă, nu pentru a distruge sau invada un teritoriu din proximitatea ei geografică (căci oricum nu ar avea ulterior capacitatea să-l hrănească şi să-l administreze), ci doar pentru a impune în conştiinţa publicului european că puterea ei militară trebuie luată în considerare pe mai departe. Dacă ar pierde definitiv capacitatea de intimidare militară, fie şi pe plan simbolic, neavând practic alte pârghii de putere stabile, Rusia s-ar simţi invalidă.

*

De peste două sute de ani, Rusia, în versiunile ei ţaristă, sovietică sau capitalist-autoritaristă, persistă în greşeala de a se vrea temută. În accepţiunea liderilor de la Moscova de ieri şi de azi, puterea Rusiei nu constă în atractivitatea ei pentru alte state şi naţiuni, ci în capacitatea de a semăna groaza în jur şi de a te obliga să i te supui. A rămas poate, în acest tragic şi brutal complex al istoriei ruse, ceva din trauma invaziei „Hoardei de Aur” a lui Ginghis-Han şi a îndelungatei dominaţii mongole, care a supus Rusia kieveană în secolul al XIII-lea şi i-a marcat evoluţia, timp de cel puţin două secole. Dacă Germania, Japonia şi mai nou China, toate având în trecut sau în prezent regimuri dictatoriale, au reuşit la un moment dat să găsească drumul spre influenţă globală fără apelul la instrumentul intimidării şi al puterii militare brute, ci prin dezvoltare economică, deschidere, modernizare culturală, diplomaţie publică şi soft power, Moscova a rămas încremenită în proiectul diviziilor de tancuri şi al bateriilor de rachete nucleare, cerând „sferă de influenţă” la schimb cu pacea Europei. Prea mult le-a plăcut generalilor şi secretarilor de partid ruşi momentul de graţie 1944-1945, când împărţeau lumea de la egal la egal cu anglo-americanii, şi chiar perioada Războiului Rece, când erau trataţi ca superputere, ca să îşi mai poată imagina acum o altă ordine europeană, în care Rusia să nu mai fie în măsură să decidă direcţiile de evoluţie ale ţărilor din regiune. După 1989, Rusia a rămas suspendată între nostalgia puterii pierdute şi incapacitatea de a se integra în logica noii ordini europene şi globale, fiind depăşită net ca influenţă internaţională de Statele Unite, China şi Uniunea Europeană.

Din nefericire pentru Europa tradiţiilor liberale de după Revoluţia Franceză, dar şi pentru proprii ei cetăţeni, conducătorii unei Rusii incompatibilă structural cu liberalismul nu au putut depăşi paradigma puterii temute şi nu au putut „inventa” o altă metodă de a pretinde un loc la masa împărţirii influenţei globale şi regionale decât forţa armată. E adevărat, faptul că doi mari dictatori ai Europei occidentale, Napoleon şi Hitler, şi-au găsit declinul în iernile din marea câmpie rusă, le-a întărit ruşilor de ieri şi de azi sentimentul absurd că Occidentul doreşte să distrugă Rusia şi că numai prin expansiune teritorială şi supremaţie militară Moscova se poate apăra de „planul secret al Vestului”.

Scutul antirachetă, fără să fie „îndreptat împotriva Rusiei” în sens agresiv, diminuează incontestabil potenţialul de intimidare al acesteia asupra Europei. E ca şi cum ai administra un „vaccin” împotriva unei vechi epidemii care bântuie zona sau ai împărţi veste anti-glonţ locuitorilor unui cartier terorizat vreme îndelungată de o bandă de prădători din apropiere. Scutul nu-ţi bagă bani în buzunar şi nu-ţi dă de mâncare, dar, făcându-i pe adversari nepericuloşi, cel puţin ca percepţie subiectivă (s-ar putea ca tehnic lucrurile să nu stea chiar aşa), redefineşte geopolitic şi strategic întreaga regiune, mutând-o dintr-o anumită categorie de riscuri într-o ligă cu o cotă de încredere superioară, aflată sub un alt centru de coordonare. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, bătălia este pur simbolică, scutul nu va fi folosit niciodată. America aduce însă în regiune un instrument care reduce teama de Rusia, iar gândul în sine că ţările din regiune nu s-ar mai teme de Rusia pare insuportabil la Moscova. Putin ar face acum orice pentru a anula acest sentiment local de încredere în scutul american antirachetă. Având de partea lor Europa, Statele Unite, la rândul lor, au fost şi vor fi întotdeauna mai puternice în sistemul relaţiilor internaţionale, având în vedere bagajul impresionant istoric, strategic, cultural şi de influenţă al micului continent care a fost până acum o sută de ani centrul lumii. Alianţa SUA-Europa este aşadar un win-win game care trebuie să continue.

În întreg spaţiul euro-atlantic şi mai ales la Washington, singurul actor politic de prim nivel care pare să nu priceapă această interdependenţă sau să nu îl intereseze raţionamentul cu privire la securitatea Europei este Donald Trump, candidatul republican pentru Casa Albă. Aproape că nu s-ar găsi o soluţie mai bună pentru ambiţiile lui Putin de menţinere a fragilităţii ordinii europene şi influenţei Rusiei în Europa de Est decât victoria lui Trump, care ar întoarce Statele Unite la izolaţionism şi ar scoate scutul antirachetă din priză, pentru a face economie la curent, pe motivul „managerial” că e plătit din banii contribuabililor americani. Cel puţin din acest punct de vedere (dar mai sunt şi altele) faptul că nici măcar establishmentul Partidului Republican, format din congresmeni cu vastă experienţă politică, nu îl susţine pe Donald Trump, câştigătorul alegerilor primare la Grand Old Party, este un semn relevant al crizei republicanilor americani.

În sinteza acestor consideraţii, ar fi interesant să ne întrebăm dacă tensiunea dintre Rusia şi ordinea europeană de securitate este sau nu insolubilă. Cu alte cuvinte, dacă Rusia ar putea deveni vreodată simpatică în Europa Centrală şi de Est, schimbându-şi profilul internaţional de putere expansionistă, abuzivă şi ameninţătoare, care a divizat continentul, a răpit teritorii şi a distrus trei generaţii de est-europeni, într-unul de democraţie liberală care îşi respectă vecinii, este prietenoasă, deschisă şi ofertantă. Uşor de zis, greu de făcut. Este Moscova capabilă de o asemenea schimbare esenţială de etos? Eu zic că pe termen scurt şi mediu nu, şi nu mă refer aici doar la conducerea actuală, ci şi la precaritatea resurselor interne (partidele de opoziţie) capabile să furnizeze o alternativă reală la tradiţiile politice ruseşti.

Aşa cum Germania a devenit, din putere agresoare, ţara cea mai populară în România (sunt sondaje recente în acest sens), sau Japonia a câştigat simpatii într-o Asie care o ura înverşunat (şi nu fără motive) până acum câteva decenii, teoretic este posibil să vedem, în viitor, şi un alt tip de relaţie al Rusiei cu Europa. Mă îndoiesc însă că asta ar fi posibil în timpul generaţiei noastre, chiar dacă Moscova şi-ar schimba de mâine discursul extern şi conduita internă. E nevoie de timp, de mult timp pentru a reaşeza profilul unei mari puteri şi percepţiile asupra ei, uneori de mai mult de o generaţie. Dar, în primul rând pentru binele propriilor cetăţeni, Rusia are nevoie să-şi construiască un alt model de leadership, care să-şi propună modernizarea internă, ieşirea din autoritarismul de inspiraţie ţaristă şi reconcilierea istorică la nivel european, prin renunţarea la dorinţa obsesivă de a fi temută din perspectivă militară, oferind în schimb europenilor alte argumente pentru a întoarce capul spre ea.

Din gramatica limbii române: Apostroful - de Dan Caragea
Ziarul Adevărul din 20 mai 2016
În limba română, apostroful este un semn folosit în ortografie. Istoria lui este aproape la fel de lungă ca şi cea a punctului. Îl moştenim de la greci şi latini, pe linie cultă, dar folosirea lui în limba noastră scrisă este astăzi destul de limitată.

O bună definire a apostrofului o găsim în Dicţionarul de termeni lingvistici (1998): APOSTRÓF s. n. (< fr. apostrophe, lat., gr. apostrophos): semn ortografic în formă de virgulă ('), care marchează apocopa sau sincopa unui sunet sau a unei silabe, fără ca prin aceasta să se formeze silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: „Las' pe mine” (absenţa lui ă); „Cin' ţi-a dat-o?” (absenţa lui e); „Ce faci, dom'le?” (absenţa silabei -nu-); „Un' s-a dus?” (absenţa silabei -de); „Am obosit cu trebur’le astea” (sincopa vocalei i) etc.

Pentru ca toată lumea să înţeleagă această definiţie, va trebui să explicăm ce este o „apocopă” şi o „sincopă”. Apocopa este o „cădere a unui sunet final al unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârşitul acestuia, fără ca înţelesul său să sufere. Astfel: vocala ă din fără în «făr' să-mi spui», din până în «pân' la tine», din niciodată în «grăbit ca niciodat'» etc.; silaba finală -de din unde în «Un’ te duci?»”(DTL, 1998). Sincopa se referă la o cădere a unui sunet sau a unei silabe din mijlocul unui cuvânt. De exemplu: „jumate” în loc de „jumătate”, „cinşpe” în loc de „cincisprezece”, „dom’le” în loc de „domnule”. Apocopa şi sincopa (când forma nu a fost acceptată ca variantă mai scurtă, sudată) cer folosirea apostrofului.

Cum există tentaţia de a folosi cratima sau liniuţa de unire în locul apostrofului, va trebui să fim atenţi la următoarea precizare: apostroful marchează căderea unui sunet (sau grup de sunete) de la începutul, din mijlocul sau de la finalul unui cuvânt cu condiţia să nu apară silabă între sunetele care au ajuns să fie alăturare. Vom pronunţia: „dom’/le”, în două silabe, „făr'/ să-mi/ spui/. Înainte de a enumera cazurile (rare) de folosire a apostrofului în limba română actuală, vom face o incursiune istorică, aşa cum am procedat şi în textul despre punct. Spuneam că apostroful a apărut la greci, după cum putem atesta prin Dracon din Stratonikeia, un grămătic din secolul al II-lea. Şi Diomede menţionează „apostrophus” în Ars grammatica. (sec. V).

În franceză, este atestat la 1514, dar nu este deloc sigur că semnul gramatical a fost luat de la francezi, cum susţine etimologia actuală.

În limba română, cu sensul retoric de apostrofă, cuvântul apare la Miron Costin, ed. Dosoftei (1673) şi la Dimitrie Cantemir. Înainte de 1953, apostroful era un semn important în ortografia românească. Se scria: într’un, n’am putut etc. Astăzi, în limba scrisă, folosim apostroful în următoare situaţii:

În cazurile de apocopă și sincopă.

Pentru a marca, în scrierea anilor calendaristici, absenţa primei sau primelor două cifre: la '918, anii '90.

În expresii sau nume proprii străine, pentru a respecta ortografia din limba de origine: five o'clock, D'Artagnan, Mc Donald's.

Opinii: Este depresia boala secolului? - de MS Martin

Fragment din ancheta publicată de Cristian Pătrășconiu în revista Orizont Nr.5/2016

Este depresia boala secolului? Atunci cum rămâne cu bolile de inimă, cu cele maligne, cu înfricoșătoarea maladie a lui Alzheimer, cu SIDA, cu accidentele lumii moderne și cu infecțiile netratabile, care reapar după ce, pentru jumătate de secol, ne-am bucurat de protecția antibioticelor? Sub multele ei forme, deprimarea afectează o mare parte din omenirea de azi, fără să fie ceva nou. A existat demult, a schimbat multe destine și a fost abordată în felurite moduri. Până la începutul secolului trecut, singura speranță erau rugăciunile, postul și spovedania. Apoi a venit hipnoza lui Charcot, apoi electroșocurile, medicația tranchilizantă, cea stimulatoare, psihanaliza, psihoterapia, yoga, meditația, modificarea stilului de viață, inhibitorii recaptării de serotonină, terapia cognitivă, medicina alternativă etc. În loc să scadă, frecvența depresiunii, sau mai degrabă a celor care se plâng de ea, crește întruna, ca și uzul și abuzul tehnicilor care promit vindecarea și ale medicației "protectoare". Niciuna din metodele de tratament menționate mai sus, toate lansate cu promisiuni și speranțe, nu a reușit să schimbe lucrurile.

Lăsând deoparte depresia majoră, care este o stare gravă de alterare a sănătății mintale, în marea majoritate a cazurilor obișnuite, deprimații sunt cei care le ascund ceva altora și lor înșiși. Am privit fața înstrăinată a celor care au aflat că au o boală nevindecabilă, care-i va ucide în curând și care se retrag, încă trăind, din scurta viață rămasă. Am fost martorul durerii înfricoșătoare prin care trec părinții cărora le-au murit copiii și care îi scoate pentru totdeauna din lumea devenită fără rost. Când astfel de cazuri de deprimare îți apar în cale, simți, odată cu fiorul spaimei, cât de mare este neputința compătimirii noastre. Dar am văzut de atâtea [i atåtea ori deprimarea frivolă, caricatura suferinței, prefăcătoria cerșetoare de suport, înțelegere și ajutor, cerând mereu de la alții ceva, împovărându-i.

Cu ajutorul acuzelor de deprimare se pot masca insuccesul, eșecul social și familial, nereușita proiectelor, ratarea, viciile, vina pentru neîmplinirea datoriilor și abandonarea responsabilităților. Deprimații refuză cel mai adesea să facă un efort, să se ajute singuri, să încerce și să vrea să fie mai bine. În întreaga mea carieră medicalaă am fost de nenumărate ori martorul acelor situații în care indivizi sănătoși și viguroși își neagă norocul, fără să se gåndească la cei cu adevărat suferinzi, a căror viață este chinuită și scurtată. Și mulți dintre aceștia se abandonează plaângerilor neîntrerupte, inactivității, înghitțirii a tone de medicamente, cutreieratului din doctor în doctor, încercării celor mai bizare forme de vindecare, unele chiar dăunătoare, în goana lor după remediul miraculos. Adeseori deprimarea este un răsfăț, un lux pe care și-l permit cei care nu se vor legați de obligațiile de muncă și de efort cinstit.

Nu am experiență personală în diagnosticul și tratamentul depresiei la oamenii de creație. Nu știu nimic despre ce efect ar avea deprimarea sau tratamentul ei la cei care scriu, pictează sau compun. Dar suspectez că cei care sunt dăruiți cu talente creatoare sunt oameni ca toți oamenii și bolnavi, caând sunt bolnavi, cu nimic deosebiți de bolnavii mei. Și nu mă pot împiedica să gaândesc că, și la creatori, cei care ating succesul sunt foarte puțin deprimați, în timp ce, la aceia cu promisiuni neîndeplinite, acuzele de deprimare sși strigătele pentru ajutor sunt mult mai des întaâlnite.

Deprimarea mundană și larg răspaândită este – după foarte subiectiva mea părere – plângerea secolului, și nu boala secolului, slăbiciunea secolului și iluzia justificării neputinței și dependenței de alții, un viciu uman des întaâlnit la oamenii obișnuiți, ca și la cei dăruiți cu talente rămase, de multe ori, doar promisiuni.

Drinkology: Alcoolul și istoria americană - Cucerirea Vestului

Vestul a fost o noțiune care s-a modificat, pe măsură ce popularea Americii de Nord a făcut ca Statele Unite să se extindă continuu. Pe vremea celor treisprezece colonii britanice, Vestul era zona care azi face parte din statele Ohio, Virginia de Vest, Tennessee și Kentucky. Când penetrația s-a mutat mai la apus, aceasta regiune a devenit Vestul Apropiat, în timp ce zone din ce este azi Illinois, Indiana, Michigan, Wisconsin au fost numite pentru un timp Vestul, ca apoi să devină Midwest.

O mare schimbare a avut loc în anul 1803, când - prin achiziționarea Louisianei de la francezi - Statele Unite au luat toată întinderea dintre fluviul Mississippi și Munții Stâncoși, o suprafață egală cu o treime din ce este astăzi teritoriu american.

Ultimele cuceriri, sud-vestul (Arizona, New Mexic, Texas) și uscatul de la munți până la țărmul pacific, au rămas multă vreme Vestul American, care și-a făurit obiceiuri, o cultură și tradiții specifice.

Înaintarea spre vest s-a făcut mai întâi prin exploratori și misionari, apoi prin mineri și agricultori și în cele din urmă prin industrializare precedată de pătrunderea căilor ferate.

Noii veniți au adus cu ei toate noutățile economiei și progresului, dar și tradiția de producție și consum a băuturilor alcoolice.

Și în epoca precolumbiană se făceau băuturi alcoolice în America Centrală și în Mexic: pulque (octil) din sucul fermentat de maguey, tepache din ananas, tejuino, tiswin și chicha din porumb, vinul din cactus, un precursor al tequilei. Unele se mai folosesc și astăzi.

Dar au învins băuturile aduse de coloniști: berea (fabricată local sau importată din Anglia), whiskey-ul din secară (rye) și porumb (bourbon) și amestecurile făcute de cârciumarii inventivi. Unul din aceste amestecuri mule skinner (whiskey amestecat cu lichior de afine sau mure) a devenit foarte popular. Numele vine de la vizitiii de convoaie, care foloseau cu mare îndemânare biciul lung și gros, care pocnea ca un foc de armă și atingea acel animal care trebuia stimulat. Se spune că un mule skinner bun era în stare să omoare cu biciul o muscă de pe ureche catârului, fără să atingă urechea. Numele de bourbon vine de la comitatul din statul Kentucky unde a fost produs prima data whiskey-ul american din porumb. Comitatul luase numele familiei regale franceze, ca să-și arate recunoștința pentru ajutorul primit de la francezi de revoluționarii americani.

Când cârciumarii adăugau prea multă apă la whiskey, pentru a-i face pe consumatori să nu simtă diferența, adăugau boia, praf de pușcă, amoniac, tutun, terpentină sau alte "stimulante". Numele de apă de foc, dat de indieni whiskey-ului a venit de la obiceiul lor de a cere să se dea foc băuturii, pentru a dovedi că nu e diluată.

Consumul de alcool în Vestul american este inseparabil legat de imaginea saloon-ului, un stabiliment cu care suntem foarte familiarizați din filmele western: o sală mare cu mese și scaune, o tejghea de lemn lungă și lustruită, ușile batante din lemn, prispa mai ridicată cu câteva trepte față de strada cu praf și noroi, stâlpii de legat caii.... Primul saloon a fost deschis în anul 1822, la o încrucișare de drumuri vecină cu granițele a trei state: Wyoming, Utah și Colorado și s-a numit Brown's Saloon. La început niște barăci simple, saloon-urile au evoluat spre mobilă mai de calitate, construcții cu două etaje, au introdus muzica, jocurile de cărți și fetele. Ulterior s-au diversificat: drinking saloons, gambling saloons, hotel saloons, restaurant saloons,etc.

Unde apărea un fort militar, o mină, o colectivitate de fermieri, un șantier de cale ferată se deschideau imediat saloon-urile aducătoare de profit. Oricine era bine primit, cu unele excepții: chinezii, trișorii, cei care fuseseră dovediți purtători de boli venerice și doamnele decente. O mare răspândire a stabilimentelor a venit cu goana după aur din California în anul 1848.