Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 71 (șaptezeci și unu) Septembrie 2017
Yüklə 352,19 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Vorbirea corectă românească
- Câteva gânduri despre limba română de astăzi - de Gabriel Liiceanu
- În România și în Republica Moldova se sărbătărește ziua de 31 august ca Ziua Limbii Române! 30.08.2016 FUNDAMENTUL CULTURII NOASTRE – LIMBA ROMÂNĂ
Protocronism este un termen inventat de Edgar Papu, care se referă la ideea că limba și istoria română au precedat limbile și culturile europene antice, care au derivat din vorbirea și scrisul "proto-românilor". Curentul pleacă de la ideile lui Nicolae Densușianu (1846-1911; jurist și istoric, pe numele adevărat Nicolae Pop, care și-a luat numele de familie de la numele localității Densuș, unde s-a născut. El s-a dedicat efortului de a clarifica istoria foarte veche a poporului român. A fost criticat pentru concluzii formulate fără dovezi istorice și lingvistice convingătoare. Cartea lui cea mai importantă este Dacia preistorică, publicată postum în anul 2013). Naționalismul lingvistic și literar a fost reaprins de filologul Edgar Papu în anul 1974, după care a fost preluat de ideologii, istoricii și scriitorii "de serviciu" ai partidului comunist român, care l-au transformat într-un suport al variantei de comunism naționalist, preconizat de Nicolae Ceaușescu. Una dintre cauzele des invocate ale fenomenului (protocronist) este legată de un complex de inferioritate specific naționalismului românesc.[3] Una dintre primele expresii ale unei teze protocroniste ar putea fi atribuită lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.[4] Savant și pionier al culturii române, cu o operă de valoare incontestabilă în ansamblul său, acesta afirmă într-adevăr în Etymologicum magnum Romaniae că dinastiile princiare medievale din Țara Românească și Moldova descindeau dintr-o castă dacică ce își avea originile în vremea lui Burebista.[5] Ideea este reluată astăzi pe numeroase site-uri care vehiculează teze protocroniste. Totuși, un exemplu mult mai edificator este Nicolae Densușianu, ale cărui scrieri sunt grupate în principal în Dacia preistorică. Acesta prezintă într-o manieră speculativ-vizionară o civilizație pelasgă, originară din spațiul românesc, ce domnește de mai bine de un mileniu peste un imperiu întins de la Atlantic până în India și care ar fi la baza întregii culturi europene.[6] Autorul mai califică drept daci personalități istorice ca Asăneștii sau Horea.[7] După Primul Război Mondial și reîntregirea țării, ideologia de nuanță protocronistă a început să câștige în simpatie în unele cercuri politice. Garda de Fier, organizație de extremă dreaptă, cocheta mai ales cu ideea unei integrări a ceea ce se voia a fi, un mesaj zamolxian (adică dacic) în propria sa ideologie.[8] Criticând fenomenul, Șerban Cioculescu introduce în 1941 termenul tracomanie pentru respectivele exagerări.[6] Mircea Eliade, deși el însuși era sursă de inspirație pentru exagerări contemporane și ulterioare, relua termenul lui Cioculescu și vorbea de „un curent care, în expresiile lui cele mai extravagante, a meritat numele de «tracomanie»”.[9] În 1974 Edgar Papu publică în revista culturală Secolul 20[10] un eseu intitulat „Protocronismul românesc”, susținând prioritatea cronologică românească în cazul unor inovații europene.[11] Folosește ca exemple Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, care ar fi anticipat literatura barocă europeană, îl consideră pe Dimitrie Cantemir ca pe un scriitor romantic avant la lettre, iar pe Mihai Eminescu ca pe un predecesor al existențialismului și sociologiei. Concluzia lui Papu este că „protocronismul este una din trăsăturile dominante și definitorii ale literaturii noastre în context mondial”. A fost suficient ca această teorie să fie făcută publică, pentru ca unii oameni de știință și unii ideologi de partid să înceapă să accentueze glorioasele realizări sau descoperiri românești, primele în cele mai diverse domenii. Toate acestea au fost dublate de o glorificare extensivă a realizărilor culturale și politice românești. Ideea a fost imediat adoptată de regimul naționalist al lui Ceaușescu, care a încurajat și amplificat discursul cultural și istoric, afirmând superioritatea culturii autohtone în fața oricărei influențe străine.[12] Ideologia ceaușistă dezvoltă un concept aparte după 1974, când la al XI-lea Congres al Partidului Comunist din România atașează protocronismul marxismului oficial, afirmând că dacii fondaseră „un stat neorganizat” permanent.[13] (www.wikipedia.com)
Mircea Mihăieș: Pierdut în protocronia (1,2). România Literară 2017, august. Vlad Ion Papp: Edgar Papu și protocronismul românesc în spațiul revistei Luceafărul. Eikon 2015.
Maria Crișan: Fals tratat de geto-dacă. Limba geto-dacă matcă a limbilor indoeuropene și asiatice. Editura Biblioteca Bucureștilor. 2003 Napoleon Săvescu: Noi nu suntem urmași Romei. Ed.Teodora 2012 Iulia Brânză Mihăileanu: Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române? Editura Științifică București 1961 Vorbirea corectă românească De 10 (zece)! Zece greșeli gramaticale frecvente de Raluca 5 august 2013 www.literparc.ro E greu de realizat o selecție a celor mai frecvente greșeli gramaticale din limba română, pentru că acestea sunt tot mai diverse și, în loc să se rărească, ele devin din ce în ce mai multe. De asemenea, trebuie neapărat făcută diferența între greșelile gramaticale și greșelile de lexic și semantică, pentru că, deși vizează ambele utilizarea unei limbi române normate și îngrijite, ele nu presupun același lucru. Greșelile gramaticale se produc din necunoașterea suficientă a gramaticii limbii române și rezultă în utilizarea de forme gramaticale eronate ale unor cuvinte/structuri de cuvinte. Exemple: dezacordul, anacolutul, despărțirea incorectă/ilogică (cu cratimă) a unor cuvinte, conjugări greșite ale unor verbe, declinări incorecte ale unor substantive, adjective etc. Greșelile de lexic și de semantică sunt cauzate de lipsa cunoașterii sensurilor anumitor cuvinte și folosirea lor inadecvată în anumite contexte, de necunoașterea anumitor perechi paronimice sau neologisme și utilizarea lor cu alt sens, de lipsa unui vocabular vast, bogat etc. Exemple: pleonasmul, contradicția în adaos, etimologia populară, atracția paronimică etc.
Am preluat, în vederea discuției de la acest punct, titlul unui subcapitol al lucrării Florei Șuteu, Dificultățile ortografiei limbii române 1. Articolul, ca și paragraful nostru, se referă (și) la scrierea, adesea incorectă, a verbului a fi la imperativ, persoana a II-a, singular. Atât la forma afirmativă, cât și negativă, pentru că, după cum sugerează și titlul, cele două diferă: la forma afirmativă, verbul (a) fi la modul imperativ, persoana a II-a, singular, se scrie cu doi i (Fii bun!; Fii ascultător!; Fii corect!; Fii cinstit! etc.). La forma negativă însă, regula (dintotdeauna!) ne cere scrierea cu un singur i (Nu FI prost!; Nu FI corupt!; Nu FI rău!; Nu FI obraznic! etc.) „Ca să scriem cu ii sau cu iii nu trebuie să știm altceva decât gramatică. Nu e cazul să o luăm la fugă. Gramatica este ea pe hârtie, dar cea de pe hârtie se află și în capul nostru, fără să știm că e gramatică. Adeseori putem să punem pe hârtie această gramatică din capul nostru, fără să facem greșeli de ortografie. […] Grupul de litere ii reflectă, în multe cazuri, numai o gramatică pe hârtie, adică o gramatică scrisă. De aceea am considerat acest grup de litere, o literă compusă cu funcție gramaticală [subl. aut.].” (Flora Șuteu, op. cit., p. 144) Verbul a fi este verb neregulat, în astfel de contexte (ca și cele de mai sus) având valoare de auxiliar (verb copulativ). Forma de conjunctiv prezent, persoana a II-a, singular este (tu) să fii, cu doi i. La fel și cea negativă: (tu) să nu fii… De ce însă imperativul negativ de persoana a II-a, singular al verbului a fi se scrie cu un singur i? E simplu: „Imperativul negativ se formează însă cu infinitivul verbului și deci forma este nu fi. Valoarea lui -ii la forma pozitivă de imperativ este însă /i/ ca și la forma negativă, astfel că greșeala de scriere nu se poate evita decât prin învățarea regulii de formare a imperativului pozitiv sg. cu -ii (ca la conj. prez. 2) și a celui negativ cu infinitivul: (a) fi.” (Flora Șuteu, op. cit., p. 150) La forma afirmativă, se scrie cu -ii, primul i fiind din rădăcina verbului (a fi), iar al doilea se atașează în urma conjugării verbului, indicând persoana a II-a și numărul singular. De asemenea, la gerunziu, verbul (a) fi se scrie cu –ii-, indiferent de formă (negativă sau afirmativă): (ne)fiind. Deci:
NU AȘA!… „Nu fii «extremist», fii vegan” 2 …ci AȘA! Nu fi „extremist”, fii vegan! 2. nou-născut, nou-născuți Acest cuvânt (nou-născut), cu toate formele sale declinate, este compus dintr-un adverb de mod cu funcție sintactică de complement de mod și un adjectiv. Totuși, acest adverb (nou, cu sensul de „(de) curând, recent”) este perceput ca un adjectiv și confundat cu un atribut adjectival, de aici fiind și tendința de realizare a acordului; confuziile se realizează mai ales la forma de masculin, singular a cuvântului compus: nou-născut. Dar nou este adverb aici; prin urmare, este invariabil (nu își schimbă forma) și nu are decât o singură formă (nou), indiferent de declinarea adjectivului născut. Așadar nu este corect decât nou-născut, nou-născuți, nou-născută, nou-născute, nou-născuților, nou-născutelor etc. Realizarea acordului particulei nou (percepută ca un adjectiv / atribut adjectival), indiferent de forma compusului, este un caz de hipercorectitudine: din dorința de a se exprima cât mai corect, cult, anumite persoane realizează acordul adjectival și, de fapt, greșesc. Și da, conform DOOM2, se scrie cu cratimă: nou-născut 3. Și regula e veche: „Cu unele excepții, se scriu cu cratimă următoarele tipuri de formații compuse din cuvinte în raport de d e p e n d e n ț ă [subl. aut.]: 1. substantivele compuse din s [i.e. substantiv – n.n. R.P.] + atribut genitival sau prepozițional (nu și untdelemn): ochiul-boului, traista-ciobanului, ochi-de-pisică, brânză-n sticlă; 2. substantivele compuse din vb. [i.e. verb – n.n. R.P.]+ complement direct sau complement direct + vb.: cască-gură, târâie-brâu; gură-cască, nu-mă-uita sau vb. + prep. [i.e. prepoziție – n.n. R.P.] + complement: calcă-n străchini; 3. substantivele cu termenii în raport de dependență în cuprinsul unei sintagme dezvoltate sau al unei fraze: iarba-datului-și-a faptului, trei-frați-pătați; lasă-mă-să-te-las, uite-popa-nu-e-popa; 4. adjectivele compuse din adj. + adj. complement, adj. + adv. complement sau adv. complement + adj. [s.n. R.P.]: albastru-azuriu, roșu-portocaliu, liberal-burghez, albastru-închis (albastră-închis), nou-născut (nou-născuți).” 4 Concluzie: NU AȘA!… „Alocație copii / trusou noi nascuți” 5 …ci AȘA! Alocație copii/trusou nou-născuți După modelul compusului de mai sus, este corect prim-ministru și NU primul(-)ministru, prim-miniștri și NU primii(-)miniștri, prim-ministrului și NU primului(-)ministru etc.! 3. Pronumele personale și reflexive neaccentuate + verb auxiliar → se unesc ÎNTOTDEAUNA prin CRATIMĂ! În astfel de situații, vorbim de o joncțiune („lipire”) obligatorie, care se realizează în urma unor legături morfosintactice. Astfel, regula gramaticală spune că formele clitice de pronume personale și reflexive (formele neaccentuate) se unesc neapărat prin cratimă de verbul auxiliar care le urmează, indiferent de natura auxiliarului. Astfel, se scriu întotdeauna cu cratimă:
Desigur, orice combinație între forme atone de pronume personale / reflexive și acele forme de verbe auxiliare (sau oricare altele) se scriu cu cratimă. Precum: mi-aș (face), mi-o da, mi-ai (spune), mi-au (cântat), mi-or (cânta), m–au (chemat), M-AM (spălat), MI-AM (zis); NE-OM (spăla); ne–o (zice); ne-ar (scrie); v-a (făcut); V-AȚI (spălat); v-aș (spune); ți-oi (spune); ți-aș (face); ți-au (zis); i-au (spus); i-am (dat), i-o (spune); le-aș (face); le-o (zice); le-au (dat); S-a spălat/jucat/curățat etc.; V-ați spălat /jucat/curățat etc.; S-au spălat/jucat/curățat etc. De asemenea, formele neaccentuate de pronume, pentru cazurile dativ sau acuzativ, precedate de prepoziție și de prepoziția-marcă a infinitivului, a, se unesc, tot prin cratimă, de a: pentru a-mi cere; (plăcerea) de a-i citi (cărțile); spre a-l sfătui; fără a-ți păsa etc. La fel ca mai sus se procedează și în grupurile cu conjuncțiile că, de, să, urmate de astfel de forme pronominale: că-l vede; de-i zice; să-ți spună; s-o anunțe (cu elidarea vocalei ă din să) etc. 4. Pronume la pronume trage… prin CRATIMĂ! Asemănătoare situațiilor anterioare sunt și cazurile în care avem grupuri formate din două pronume cu forme neaccentuate. Astfel de clitice pronominale, după cum sugerează și denumirea lor, se unesc prin cratimă, în scriere: V-O (dă); I-L (dă); MI-ȚI (lua); NE-O (împrumută); NI-L (cere); VI-L (oferă); I-O (dă); ȚI-O (oferă); ȚI-L (împrumută); MI-L (ia) etc. Așadar, este o greșeală gramaticală „rușinoasă” să scriem astfel de grupuri fără cratimă (împreunat). Și totuși există… 5. Acordul greșit al articolului posesiv genitival: a, al, ai, ale Este una dintre cele mai frecvente chestiuni de acord gramatical care ridică probleme tuturor, la un moment dat. De acord cu ce? Ei bine, un cuvânt atât de mărunt, cu o valoare așa de importantă, cum este acest articol, poate induce în eroare foarte ușor pe oricine nu-i cunoaște regulile de acord. Iar acestea sunt relativ simple: articolul posesiv genitival realizează de fapt legătura semantică (indicând posesia) dintre obiectul posedat și posesor. Astfel, această parte de vorbire, aparent nesemnificativă, se acordă în gen și număr cu obiectul posedat și NU cu posesorul! E corect așadar:
„Vorbirea populară înregistrează tendința greșită de a substitui toate formele articolului posesiv cu forma a, dar acest lucru reprezintă o greșeală și generează, evident, dezacorduri.” 6 În privința utilizării acestui articol însă, cea mai dificilă problemă ține de sintaxă și apare atunci când în sintagma care îl conține sunt enumerați mai mulți termeni care se află în cazul genitiv: „Se pune întrebarea dacă este necesară reluarea acestui articol înaintea fiecăruia dintre elementele enumerării. Normele limbii literare recomandă reluarea. Așadar, nu este corect să spunem: *părerile scenaristului, regizorului și presei sau *atitudinea președintelui, premierului și executivului, ci părerile scenaristului, ale regizorului și ale presei și atitudinea președintelui, a premierului și a executivului. Singura excepție de la această regulă este situația în care genitivele coordonate fac parte dintr-o denumire, dintr-o structură resimțită ca reprezentând un tot, o unitate, cum ar fi: Ministerul Educației și Cercetării, Direcția Generală a Apelor, Pădurilor și Mediului etc. De asemenea, în cazul unei apoziții în genitiv, prezența articolului posesiv este obligatorie. Astfel, vom spune: El este autorul unei cercetări, a unei noi abordări în medicina tradițională.” 7 Mai multe detalii și explicații despre regulile privind utilizarea corectă a articolului posesiv genitival, dar și cum să eviți greșelile de acest tip, poți citi în articolul dedicat: aici. 6. Dezacordul, bată-l vina! Cel mai cunoscut tip de dezacord și cel mai des întâlnit este, fără îndoială, cel care are loc între subiect și predicat. Nu prezentăm mai jos situațiile în care acordul e simplu și logic și nu există vreo piedică în punerea în practică a regulii de bază (predicatul se acordă în persoană și număr cu subiectul; de asemenea, numele predicativ al predicatului nominal se acordă, după context, și în gen), ci arătăm cazurile în care chiar și acordul gramatical dintre subiect și predicat sfidează logica, putând pune în dificultate pe oricine, mai ales în vorbire. 1. „Avem așteptări mari în ceea ce privește investițiile.” sau „Avem așteptări mari în ceea ce privesc investițiile.” 8 Contrar așteptărilor, corect este Avem așteptări mari în ceea ce privește investițiile., pentru că subiectul predicatului (privește) este pronumele relativ compus ceea ce. Aparent, lumea consideră substantivul investițiile ca fiind subiect pentru acest predicat și, în consecință, îl acordă cu acesta, însă investițiile nu este altceva decât complementul direct al predicatului privește. Printr-o schemă simplă, sintagma (în) ceea ce privește investițiile se redă astfel: [S (ceea ce)] + [P (privește)] + [CD (investițiile)], unde S este subiectul, P este predicatul, iar CD – complementul direct. Mai multe detali citești în articolul de aici. 2. „148 de șoferi au rămas fără permis. Majoritatea vor merge pe jos.” 9 sau „148 de șoferi au rămas fără permis. Majoritatea va merge pe jos.”?; „Ce facem cu banii? Majoritatea banilor merge pe mâncare și rate.” 10 sau „Ce facem cu banii? Majoritatea banilor merg pe mâncare și rate.”? Acest subiect este dezbătut și aici. Conform acordului gramatical (strict) și urmând regula de bază, acordul se face cu subiectul majoritatea, care, fiind la numărul singular, ne determină să alegem drept variantă corectă, în fiecare dintre exemple, enunțul cu predicat la numărul singular: „148 de șoferi au rămas fără permis. Majoritatea va merge pe jos.”, respectiv „Ce facem cu banii? Majoritatea banilor merge pe mâncare și rate.” Totuși, gramaticile normative „tolerează” și variantele cu predicat la numărul plural, unde vorbim de un acord după înțeles, care ignoră forma subiectului majoritatea. Prin urmare, care dintre cele două titluri sunt corecte? Ambele! Unul urmează regula acordului gramatical („Ce facem cu banii? Majoritatea banilor merge pe mâncare și rate.”), iar celălalt constituie o excepție de la această regulă, urmând logica și sensul („148 de șoferi au rămas fără permis. Majoritatea vor merge pe jos.”). Uneori însă logica e mai puternică și excepția se impune mai puternic decât regula: „Așadar, renunțând la anumite prejudecăți lingvistice, trebuie să admitem că acordul după înțeles nu este o abatere de la acordul gramatical, ci un alt tip de acord, la fel de legitim, iar uneori singurul posibil.” 11 3. Subsemnatul nu participă. sau Subsemnatul nu particip.? 12 În stilul administrativ (în cereri, mai ales), subsemnatul, deși desemnează locutorul ca autor al unui act oficial, are o valoare referențială (se identifică cu pronumele personal eu, persoana I, singular); prin urmare, se realizează acordul după înțeles (cu pronumele personal de persoana I, singular: Subsemnatul nu particip.): „Echivalarea substantivelor amintite cu persoana I este facilitată și de alăturarea obligatorie, ca apoziție, a numelui și prenumelui celui care semnează. În plus, între subiect și predicat apar și alți termeni explicativi, uneori destul de numeroși, care sporesc distanța subiect-predicat, favorizând acordul după înțeles.” 13 În alte stiluri însă (relatări „obiectivate”), pentru că lipsește numele propriu al semnatarului (care funcționează ca apoziție), acest cuvânt nu mai are valoare referențială, iar acordul predicatului se face la persoana a III-a, singular (acord gramatical): Subsemnatul nu participă. 7. Topica adverbului mai în prezența unui verb Sau poziția adverbului mai față de verb… Prin urmare, cum e corect: „Nu mai mă aștepta!” sau „Nu mă mai aștepta!”? Regula gramaticii spune: Adverbul mai este proclitic, adică stă numai în fața verbului; precedă verbul în prezența căruia este ocurent. Mai mult chiar, întotdeauna adverbul mai stă în vecinătatea imediată a centrului/radicalului verbal, indiferent de forma verbului. Prin urmare, este CORECT să se scrie/spună doar: Nu mă MAI aștepta!; Nu m-ar MAI aștepta.; Nu m-a MAI așteptat.; a nu MAI aștepta; Să nu mă MAI aștepți!; Mă vei MAI aștepta? etc. Cealaltă construcție se folosește ca regionalism în graiurile transilvănene și în subdialectul bănățean, nefiind o formă literară și, implicit, nici recomandată. Legătura strânsă a adverbului mai cu rădăcina verbală se relevă mai ales în cuvintele derivate negative cu structura ne + mai + verb la gerunziu/participiu: nemaiîntâlnit; nemaiauzit; nemaivorbind; nemaisocotind etc., care probează încă o dată regula de mai sus. Singura excepție de la regula de mai sus, când adverbul mai urmează verbului, este reprezentată de situațiile în care verbul pe lângă care este ocurent acest adverb, are forme care se construiesc cu verbul auxiliar a fi (care ajută la formarea timpului perfect al modurilor infinitiv, condițional-optativ, conjunctiv sau prezumtiv): a mai fi vorbit; ar mai fi vorbit; să mai fi vorbit; o mai fi vorbind. 8. Pronumele relativ care: cu sau fără prepoziția pe? Una dintre cele mai întâlnite greșeli gramaticale, mai ales în vorbire, este utilizarea pronumelui relativ care, cu rol de complement direct, fără prepoziția specifică acestei funcții sintactice și cazului acuzativ: pe. Mulți vorbitori de limba română uită să îl mai rostească pe acest pe, fapt ce constituie o greșeală. Astfel, este GREȘIT să spunem: Mașina care am cumpărat-o…; Copiii care i-am văzut…; Cartea care o citesc…; Revista care am luat-o…; Lumina care am aprins-o… etc. Este CORECT și obligatoriu să spunem, și în vorbire, chiar și când ne grăbim: Mașina PE care am cumpărat-o.; Copiii PE care i-am văzut…; Cartea PE care o citesc…; Revista PE care am luat-o…; Lumina PE care am aprins-o… etc. De ce? Pentru că așa spune regula: Complementul direct, exprimat prin pronumele relativ care, în cazul acuzativ, trebuie precedat de prepoziția pe. „Prepoziția pe are rolul de a diferenția complementul direct de subiectul exprimat prin care. Astfel, în enunțul «El este omul care m-a salvat», care este subiect, iar în «Omul pe care l-am salvat mi-a mulțumit», pe care este complement direct. Semnul de recunoaștere că într-o construcție avem complement direct, și nu subiect, este acela că relativul care este reluat prin pronumele personal formă neaccentuată în acuzativ (îl, o, îi, le): «omul pe care l-am salvat», «cartea pe care am citit-o», «băieții pe care i-am întâlnit», „cadourile pe care le-ai făcut»” 14. 9. decât ≠ numai Deși ambele adverbe indică restricția (fiind, de fapt, semiadverbe de restricție), ele nu sunt sinonime totale (și din punct de vedere gramatical), pentru că decât nu poate fi folosit în contexte care cer utilizarea lui numai și invers. Dar când îl utilizăm pe numai și când folosim adverbul decât? E foarte simplu: Adverbul numai se folosește doar în construcții afirmative (având el un sens negativ), iar decât – în construcții negative, cu același rol semantic. Astfel, e INCORECT să spunem: *Am decât cinci lei.; *Nu am numai cinci lei., ci AȘA: Am numai cinci lei.; Nu am decât cinci lei. De asemenea, semiadverbul doar este sinonim total cu numai; prin urmare, se utilizează în aceleași contexte (afirmative!) în care apare și numai, aplicându-i-se aceeași regulă. E corect numai /doar așa: Am doar două mere. și NU *Nu am doar două mere. (pentru că se schimbă înțelesul comunicării). 10. Anacoluturi „rușinoase” Parafrazând titlul unui subcapitol al lucrării lui G. Gruiță 15, considerăm anacoluturile de orice fel o eroare gramaticală (ce ține de sintaxă chiar) rușinoasă, însă realizată foarte frecvent în vorbire, din neatenție și mai puțin din… neștiință. În scris, se produce din cauza frazelor prea lungi, cărora le pierdem șirul și firul logicii. Așadar, anacolutul constituie o greșeală de exprimare, care constă în discontinuitate sintactică, și implicit logică, a frazei. Totodată, anacoluturile simple (produse în fraze scurte) trădează totuși o gândire superficială, lipsa logicii și a grijii pentru exprimarea îngrijită, corectă. De aceea, anacoluturile realizate în fraze scurte sunt… rușinoase și nu prea au scuză. Ele au, la bază, un dezacord logic și adesea sintactic, între părți de propoziție care impun acordul (de exemplu: între subiect și predicat, între predicat și complement direct etc.). Printre cele mai dese anacoluturi „rușinoase”, produse mai ales în exprimarea orală, din grabă, sunt: *El, care nu îi place muzica de acest gen, a început să fredoneze melodia mea. ÎN LOC DE El, căruia nu îi place muzica de acest gen, a început să fredoneze melodia mea. *Eu, pentru că îl cunoșteam, mi-a convenit situația. ÎN LOC DE Mie, pentru că îl cunoșteam, mi-a convenit situația. SAU Eu, pentru că îl cunoșteam, am acceptat situația. (prin înlocuirea verbului cu alt verb care să păstreze înțelesul frazei și forma cazuală a pronumelui personal – subiect). *„Cei ce nu închid geamurile de la ghenă și se sparg din cauza curentului, vor plăti toți studenții ce locuiesc pe acel etaj.” 16 ÎN LOC DE Din cauza celor ce nu închid geamurile de la gheenă și [acestea] se sparg din cauza curentului, vor plăti toți studenții ce locuiesc pe acel etaj. Câteva gânduri despre limba română de astăzi - de Gabriel Liiceanu www.contributors.ro decembrie 30, 2015 Tweet
În atmosfera de liniște a acestor zile, recitind Caietele lui Cioran, am dat peste un loc în care e evocată o vorbă a lui Platon: „Socrate către Criton înainte de a muri: «Reaua folosire a cuvintelor nu este numai o greșeală de limbă, ci și un chip de a face rău sufletelor ».” Dar de ce, m-am întrebat, insultată, gramatica ne poate handicapa pe toți? Un prim răspuns care mi-a apărut în minte ar fi: pentru că de la ea ne vin primele reguli pe care le primim în viață. Prin ea domesticim animalul din noi care intră în lume împachetat în țipete, scâncete și onomatopee. Limba e prima con-venție pe care copilul o învață, primul nostru mod de „a veni laolaltă cu ceilalți”. Primii pași în educație se fac prin corectarea greșelilor de limbă. Doar învățând limba, copilul este adus la numitorul comun al umanității. El intră în lume în numele limbii pe care a învățat să o vorbească și iese din lume lăsând în urmă amprenta limbii pe care a vorbit-o. Așa cum într-o țară străină limba te exclude din comunitatea celorlați, limba vorbită la tine acasă e cea care te include, te integrează și te face egalul celorlalți. Ea e marea „trăsură de unire” a societății. Înseamnă atunci că, dacă pocești limba, toate regulile pe care se înalță societatea vor fi nesocotite pe modelul limbii schilodite. Reflexul rigorii va fi izgonit din suflete și toate convențiile ulterioare ale vieții vor intra pe făgașul lui „merge și așa”. Ne vom închina la idolii aproximației. Vom fi nepunctuali, vom face totul de mântuială, nu ne vom ține de cuvânt, vom face reguli pentru a nu le respecta, în cele din urmă vom fura și ne vom minți unii pe alții zi de zi. Vom face să sufere sufletul fiecăruia dintre noi. Vom fi o silabă pe dos, un accent greșit pus, un inoportun „ca și”, un dezmățat „care”, un „vizavi” grețos, o „locație” lăbărțată peste lume. Vom fi crescuți prost, cu mintea necurățată. Vom sfârși prin a trăi atât de urât pe cât de urât vom vorbi. Și-apoi limba este și nu este a noastră. E a noastră în măsura în care o folosim, dar nu noi am făcut-o. Nu putem dispune de ea după bunul nostru plac. E casa care ni s-a dat în folosire pe timpul unei vieți. Și pe care o locuim împreună. Nu e totuna dacă o ținem curată sau murdară, dacă aruncăm sau nu în stradă gunoaiele noastre verbale. Se spune că avem o limbă frumoasă, că Homer, Biblia și Shakespeare sună bine în română, că poezia noastră e bună și că scriitorii mari au fost provocați de cuvintele ei. Când pocești ceva ce nu e doar al tău, îi faci să sufere pe toți cei care posedă bunul acela în comun cu tine. Îi tragi în jos, le nesocotești un standard. Le ameninți infrastructura civilizației. Le dărâmi un templu. Devii profanator. Ajungi un dușman al civilizației locului. Și mai e ceva, mi-am zis. Regulile de îmbinare a cuvintelor urmează logica gândirii. Când pui cuvintele prost laolaltă, înlănțuirea gândurilor se va face și ea prost. Judecata va suferi și va deveni din ce în ce mai strâmbă. Vei vorbi în dodii, halandala, fără șir. Și vei gândi la fel. Vei fi năuc. Vei spune tot mai des prostii și, cu vremea, vei deveni prost. Este apoi și o chestie de igienă. Greșelile de limbă sunt ca virușii. Se dau și se iau. Poți infesta o întreagă comunitate cu un strănut lingvistic. E de ajuns ca un repetent la gramatică – mai ales dacă are o funcție! – să deschidă gura și aerul din jurul lui va deveni infestat. Ceilalți nu-l vor corecta, dimpotrivă, îl vor imita. Vor strănuta ca șeful. Gândiți-vă cum e când omul acesta își exhibă funcția la televizor. Spunând la fiecare trei-patru cuvinte „ca și”, va da virusul celor din jur. Iar de virusul lui „ca și”, odată luat, nu se mai poate scăpa. „Ca și” – un alien lingvistic. Iese din gura cui nu te-aștepți. România e deja contaminată. 90% din populație suferă de gripa lui „ca și”.* Felul în care am ajuns să ne vorbim limba ar trebui să fie grija și rușinea noastră de fiecare zi. Căci totul se trage de aici. Înaintea bădărăniei și a corupției, a minciunii și a prostiei – și explicându-le pe toate – vine schilodirea limbii. Iată cum se exprimă șeful celui mai mare partid de la noi: „Oamenii politici trebuie să facă decât promisiunile care le pot ține”. Cum să te lași pe mâna unora ca el? Pe mâna unora ca ei? Trebuie să recunoaștem că lucrurile au ajuns departe cu limba română. Nu numai bazele ei gramaticale sunt subminate; luate cu asalt sunt înseși redutele alpine, limbajul academic.
Tot ce se petrece este coerent: așa cum discursul public se poate lipsi, în gura politicienilor, de cunoașterea gramaticii, lucrările de doctorat pot fi scrise acum de polițiști și cărțile de știință de către borfași în închisori. Cândva, înainte de ’90, limba română a fost obligată să se prostitueze câteva decenii la rând. Pervertirea limbii în spațiul public este de altminteri primul lucru cu care se ocupă orice regim comunist odată ajuns la putere. Trebuind să construiască totul din capul locului pe minciună, el nu are cum să-și procure materia primă a sistemului altfel decât prin siluirea limbii. Așa se face că, de pe o zi pe alta, cuvintele sunt constrânse să spună altceva decât ai sub ochi. Au fost nu puțini scriitorii care s-au simțit bine în bordelul comunist al limbii. Se plătea bine o pagină de cuvinte prostituate. Câte unii dintre cei care le-au scris atunci au astăzi statui în parcurile capitalei. Ce semn mai bun al continuității cu ceea ce a fost ne-am putea dori? Toate limbile lumii care au trecut prin comunism au ieșit din această experiență șubrezite. Minciuna ofilește. Pe acest corp umilit al limbii care a pierdut relația cu adevărul apar astăzi toate bolile ei și, prin ele, tot ce e maladiv la noi. Cei care se exprimă astăzi la rampă sunt pegra lingvistică a fostei societăți: activiștii și securiștii de ieri, cu limba lor de lemn și cu înjurătura facilă, au devenit politicienii și „oamenii de afaceri” de azi. Limba publică vorbită astăzi în România s-a cernut din limbajul cinic și golănesc cu care ei au trecut pe celălalt mal al istoriei. Acești descălecători de pripas, care întrețin un raport cleios și huliganic cu limba, sunt dușmanii civilizației din România. Nu ne vom putea redobândi țara decât recuperând româna din gurile lor. Vom fi urâțiți, jefuiți în continuare și vom rămâne cea mai săracă țară a Europei câtă vreme vom asista neputincioși la triumful discursului sordid în spațiul public. La fel de sordid – și în fapt generându-le – ca „afacerile” care-i fac să defileze zilnic prin fața procurorilor. Iată ce gânduri mi-au venit, în aceste zile de liniște, pornind de la o vorbă a lui Platon, citată de Cioran în Caietele sale.
Devenită deja tradiţională, sărbătoarea naţională – „Limba noastră”– este un prilej de bucurie, de izbândă, de trăire colectivă, iar felicitările, mesajele încurajatoare din afara republicii conțin îndemnul de a păstra și de a cinsti limba pe care o vorbim, pentru că este comoara lăsată de generaţiile trecute, tezaur sfânt pe care trebuie să-l păstrăm cu sfinţenie pentru a-l transmite generaţiilor care vin. A-ți cinsti limba înseamnă a-ți demonstra dragostea de patrie și de neam. A-ți respecta limba înseamnă a te mândri cu valorile și cultura sa. A-ți vorbi corect limba înseamnă a o cinsti și respecta, în același timp, dar mai înseamnă independență, suveranitate, libertate, demnitate umană și națională.
Yüklə 352,19 Kb. Dostları ilə paylaş:
|