Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Numărul 34 (treizeci şi patru) August 2014

romclub.wordpress.com

Memorii:Cealaltă față a lui Arghezi- de Andreea Lupşor (din revista historia.ro)



Tudor Arghezi este azi unul dintre autorii canonici ai literaturii române şi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori pe care i-a dat vreodată România modernă. Opera sa poetică este relativ bine cunoscută de către publicul larg, chiar şi numai pentru faptul că ea se studiază intens în şcoli. Însă activitatea de publicist a lui Arghezi şi relaţiile sale cu diversele regimuri ce s-au succedat în România în anii săi de viaţă rămân necunoscute, deşi sunt cel puţin la fel de interesante ca poezia sa.

Ca mulţi alţii din generaţia sa, Arghezi a trăit să vadă România implicându-se în Primul Război Mondial, de partea „greşită” în opinia lui, a primit consacrarea în România Mare, şi a cunoscut, de aproape, toate regimurile din cei 30 de ani ce separă realizarea aspiraţiilor naţionale (1918) şi instaurarea regimului comunist (1948). Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre aceste regimuri, ducând-o mai bine pe vremea Regelui Carol, arestat în timpul lui Antonescu, denigrat şi marginalizat de comunişti, reabilitat tot de aceştia câţiva ani mai târziu.

Tudor Arghezi – sau, pe numele său adevărat, Ion M. Theodorescu – se naşte la Bucureşti în mai 1880, şi debutează în presa literară timpuriu, la doar 16 ani, într-o publicaţie condusă de Alexandru Macedonski. Utilizează pentru prima oară pseudonimul de Arghezi în anii 1897-1899, când publică proză şi poezii în Revista Modernă şi Viaţa nouă. Încă de la început, tănârul scriitor s-a simţit atras de poezia modernistă, cu precădere de simbolism. Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creaţie că:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."

La 19 ani Arghezi a intrat la mănăstirea Cernica, de unde pleacă patru ani mai târziu. Este ciudat să ni-l imaginăm pe autorul faimoşilor Psalmi ca luând-o serios pe calea călugăriei: să ne amintim versurile psalmilor săi: „Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”

 Arghezi, colaboraționistul

Anii 1914-1916 sunt anii în care intelectualitatea românească se împarte în mai multe tabere: antantofilii, adepţii păstrării neutralităţii şi germanofilii. Arghezi a ales cea din urmă tabără, fapt ce i-a adus ulterior numeroase prejudicii. Ca şi în cazul multora, alegerea poetului n-a fost dictată de o puternică germanofilie cât de frica de Rusia. Ca atare, Arghezi a condamnat intrarea României în război de partea Antantei, a denunţat alianţa cu Rusia Imperială şi, în momenul ocupării ţării de trupele germane, a ales să rămână la Bucureşti. În acele luni, a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Activitatea sa din aceşti ani i-a adus un mandat de arestare cu o acuzație și condamnare pentru colaboraţionism. A petrecut un an în închisoare împreună cu alţi ziarişti şi scriitori „colaboraţionişti”, între care cei mai cunoscuţi sunt Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu. Pedeapsa primită fusese de cinci ani de zile, însă lotul ziariştilor a fost graţiat şi a ieşit din închisoare după un an de zile.

Deşi eliberat, au urmat ani grei pentru Tudor Arghezi, asupra acestuia planând stigmatul germanofiliei proclamate anterior. Într-o Românie ieşită învingătoare din război după ce alesese partea Antantei, cei care se aflaseră în tabăra cealaltă au fost supuşi criticii întregii societăţi.

În anii Regelui Ferdinand I, Arghezi a colaborat la diverse publicaţii, atât ale liberalilor, cât şi ale ţărăniştilor, evident în momentele în care unul sau celălalt partid se afla la putere. Se pare că Arghezi avea această predispoziţie de a se alipi partidei puternice ale momentului. Perioada sa de glorie a venit însă odată cu revenirea în ţară a lui Carol al II-lea. Carol a vrut să fie un rege al culturii şi i-a reuşit; este unul din marile sale merite ce nu-i pot fi contestate. Din această poziţie asumată, el „i-a ajutat pe «creatori» şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.” (Lucian Boia, Capcanele istoriei).

 Arghezi, Carlistul

Primul volum de versuri îi apare abia în 1927: Cuvinte potrivite. În 1931 apare celălalt foarte apreciat volum, Flori de mucigai. Critica literară a fost împărţită cu privire la valoarea operei argheziene: generaţiile mai în vârstă, tradiţionaliştii, i-au denunţat poeziile ca fiind vulgare, imorale. Cei care apreciau arta modernă l-au văzut pe Arghezi ca fiind o revelaţie. Între ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovării literaturii moderne – a fost unul din cei mai fervenţi apărători ai creaţiei argheziene. De aceea, a avut şi de suferit, Lovinescu ratând intrarea în Academie: deşi era cel mai cunoscut şi apreciat critic literar al vremii, el era un apărător al literaturii moderne şi, deci, nu putea deveni academician. Însă Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.

În toamna anului 1930, la câteva luni după încoronarea lui Carol, Arghezi nu se afla într-o situaţie materială prea bună, având numeroase datorii. El a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Dând dovadă de o impresionantă generozitate, Carol al II-lea a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor. (Lucian Boia, Capcanele istoriei)

În 1933, a fost întemeiată Fundaţia pentru Literatură şi Cultură „Regele Carol al II-lea”, de fapt o casă de editură ce a publicat unele dintre cele mai importante lucrări ale vremii. Editura i-a publicat lui Arghezi volumul Versuri, care altfel ar fi rămas probabil nepublicat având în vedere indignarea pe care a trezit-o la Academie. Iorga numea acest volum „scabros”, spune că Arghezi foloseşte în unele poezii „cel mai ordinar limbaj”. Practic, consacrarea lui Arghezi s-a făcut prin intermediul Regelui, nu la Academie. În acest context, e de înţeles că poetul a rămas fidel Regelui, pe care nu încetează să-l mai laude. Poezia Făt frumos e un exemplu elocvent:

Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,

De nu se mai zãreste nicãierea,

Oricât si-ar pune soarele puterea,

Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Cum va voi, cãci vrednicul urmaş

Al lui Stefan si Tepes împreunã,

Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,

Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.

 Arghezi, antifascistul

În ajunul plecării lui Carol de pe tron şi din ţară, Arghezi era deja un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească. S-a afirmat însă nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat în toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decât ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Reproducem aici întregul text, prea savuros pentru a fi tăiat:

„Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?

Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...”

În mod evident, a urmat închisoarea. Arghezi a plătit pentru acest pamflet cu câteva luni de închisoare petrecute la Târgu-Jiu. Momentul 23 august l-a mulţmuit probabil pe poet, deşi influenţa sovieticilor în România – şi, poate, intuiţia că lucrurile se vor înrâutăţi – n-avea cum să-l bucure pe mai vechiul adversar al Rusiei imperiale. Antifascist, Arghezi n-a fost niciodată comunist.

 Arghezi, marginalizatul...

Au urmat vremuri grele pentru cel care fusese cu câţiva ani înainte marea revelaţie a artei moderne românești. Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. În plus, dacă până în acel moment publicistica lui Arghezi, fie ea pro-regim (ca în timpul lui Carol), fie ea anti-regim (anii lui Antonescu), putuse fi tipărită în ciuda cenzurii (mai mult sau mai puţin relative) impuse de cele două regimuri dictatoriale, după 1947 Arghezi n-a mai putut semna aproape nimic în presă.  O primă reacţie împotriva noii ordini ce se impunea treptat în România a constituit-o seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei.

Din 1948 Arghezi e stigmatizat de noul regim. Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, a publicat în Scânteia un articol devenit celebru: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei. Din acel moment, lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.

 Reabilitarea: Arghezi, poet național

El va fi reabilitat abia la mijlocul anilor '50, de către Dej, evident cu un preţ. După zece ani de marginalizare, Arghezi a acceptat să colaboreze cu noul regim. I s-a permis să publice din nou, apărându-i mai multe volume de poezii. Revine şi în presă, în Cultura poporului, Veac nou, Contemporanul. În 1955, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost ales membru al Academiei (dacă ar mai fi trăit, Iorga ar fi fost revoltat!), iar 10 ani mai târziu aniversarea sa de 85 de ani a fost sărbătorită la nivelul întregii ţări.

Arghezi moare în 1967, beneficiind de funeralii naţionale. După zeci de ani de oscilări între diverse regimuri, după 10 ani de recluziune şi respingere, după compromisul făcut cu autorităţile comuniste, Tudor Arghezi a murit considerat unul din marii poeţi naţionali

Din istoria comunismului românesc: Cine a fost Emil Bodnăraş? Spion rus, stalinist naţional şi dinozaur leninist

Vladimir Tismaneanu Mai 3, 2014 contributors.ro

Era unul dintre cele noua portrete eterne ale finalului domniei lui Gheorghiu-Dej. Fara el si Maurer, Ceausescu n-ar fi ajuns la putere. Biografia lui Emil Bodnaras (1904-1976) este printre cele mai stranii si contorsionate din intreg Olimpul comunismului romanesc. Persista numeroase mistere, dar lucrurile esentiale sunt, cred, lamurite. Ofiter roman, a dezertat in URSS in clipa cand a aflat ca era urmarit pentu actiune de spionaj. A urmat cursurile scolii speciale de informatii a Armatei Rosii. A revenit in tara cu misiuni de spionaj, a fost arestat, nu ca activist comunist clandestin, ci ca spion si dezertor. Dupa expirarea condamnarii, a fost eliberat (in timpul dictaturii lui Ion Antonescu).

A luat legatura cu aparatul ilegal al PCdR, a fost unul dintre arhitectii eliminarii politice a conducerii Foris-Koffler (aprilie 1944). Unul din organizatorii evadarii lui Gheorghiu-Dej de la Targu-Jiu, implicat in arestarea lui Antonescu (nom de guerre in acele luni, inginerul Ceausu). Sef al SSI (Serviciul Special de Informatii) de pe langa presedintia guvernului, personaj temut si tenebros. Ministru al armatei in 1947, general de armata, membru al Biroului Politic, a fost principalul responsabil pentru sovietizarea armatei romane.

Auster, cu un stil de viata spartan, inchis in sine, necomunicativ, fara umor, a fost casatorit cu ilegalista Florica Munzer, conferentiara de socialism stiintific la IMF. Trei copii: Viorel (adoptat), Ioana (a murit in adolescenta de leucemie) si Gheorghe (traieste in Vest). Varul primar al Florcai era faimosul Sasa Musat, implicat in ceea ce a fost descris drept “Marele jaf”, recrutat, se pare, de Bodnaras insusi in aparatul de spionaj al regimului. Divortat de Florica, nu s-a recasatorit. In aprilie 1954, ca membru al Biroului Politic, a votat pentru condamnarea la moarte a lui Patrascanu si a lui Koffler. In 1956, este intermediarul in efortul de a testa reactia lui Hrusciov la ideea retragerii trupelor sovietice din Romania. Initial, liderul sovietic a reactionat furibund, apoi, din ratiuni complexe, a acceptat sugestia si a prezentat-o drept propria sa initiativa.

In martie 1961, criticat de Dej, Apostol, dar mai ales de Ceausescu (fostul sau adjunct la Ministerul Fortelor Armate), etc pentru “atitudini netovarasesti”, “infumurare” si “aroganta”, Bodnaras isi face autocritica, este iertat. I se reproseaza si oarecare slabiciune (‘impaciuitorism”) in lupta impotriva “deviatorilor” si “fractionistilor”, afinitati cu Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu, ezitari in condamnarea acestora. Inveteratul cominternist Petre Borila, alt membru al cercului intim al lui Dej, ii reproseaza faptul nemaipomenit si impardonabil ca “are ordonanta”.

Poate ca aceasta rafuiala cu “tovarasul Emil” era de fapt revansa tarzie, polita platita de bizantinul Dej, dupa 14 ani, pentru nota informativa facuta de Bodnaras in iunie 1947, transmisa prin generalul Susaikov direct secretarului CC al PC (b) al URSS Mihail Suslov, in care se exprimau critici aspre la adresa relatiilor exagerat de cordiale ale lui Dej si ale echipei sale (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Simion Zeiger) cu anglo-americanii. In acel denunt, Bodnaras sugera chiar “masuri radicale” la adresa lui Gheorghiu-Dej. Cum ar fi putut Dej si Maurer sa uite acel episod?

Se pregatea debarcarea celui care se tutuia cu Dej si i se adresa cu diminutivul Ghita? Mai plauzibil este ca era un avertisment in interiorul unei mafii politice, un semnal ca fiecare pas al celui pus la zid este urmarit cu maxima atentie, ca nimic nu se sterge din mereu vigilenta memorie a nomenclaturii. Bodnaras a inteles mesajul, iar la Plenara din noimebrie-decembrie 1961 a fost unul dintre cei mai infierbantati sustinatori ai mitului lui Dej ca salvator al “cadrelor de nadejde” ale partidului. Dupa Declaratia din aprilie, a condus prelucrarea acestui document pentru cei care lucrau in presa si edituri.

Viziteaza China comunista in repetate randuri, inainte si dupa moartea lui Dej. Dezgustat de Hrusciov si hrusciovism, privea maoismul ca o formula teoretica menita sa salveze unitatea miscarii comuniste mondiale. Alaturi de Maurer si Chivu, a fost intre oamenii care l-au adus pe Ceausescu la putere (spre a cita titlul unui studiu scris in Franta de sora mamei mele, Cristina Luca-Boico). A participat la debutul orgiei cultului personalitatii lui Ceausescu. In 1974, pentru a ramane in gratiile lui Ceausescu, a acceptat sa o propuna pe Elena Ceausescu pentru intrarea in Comitetul Executiv. A fost, probabil, cel mai pro-Mao dintre magnatii comunisti din Romania. Intr-o convorbire de doua ore si jumatate din 1974, descrisa drept remarcabil de sincera, cu ambasadorul american Harry G. Barnes, Bodnaras deplangea in termeni duri continuitatea imperialismului rus si sovietic. Era o tema predilecta a lui Mao. Mi-l pot imagina conversand cu Zhou Enlai despre “noii tari de la Kremlin”.

A murit in 1976 si a fost inmormantat, conform cererii sale, in comuna natala din nordul Moldovei, Iaslovat (judetul Suceava), intr-o cripta din vecinatatea bisericii. Deci nu alaturi de Dej si Groza, de Ana Pauker si de Patrascanu, la Mauzoleul din “Parcul Libertatii”. Cel care a facut propunerea oficiala pentru alegerea lui Ceausescu ca presedinte al RSR, el insusi vicepresedinte al Consiliului de Stat, a preferat sa-si doarma somnul de veci departe de camarazii si de victimele sale. Noua ani mai tarziu, fratele sau mai mic, Manole Bodnaras, ilegalist si el, era ingropat tot acolo.

Se pare ca Emil a tinut un jurnal, oricum si-a scris o parte din amintiri. Securitatea le-e confiscat imediat dupa deces. Cand a revenit din Anglia unde se afla la doctorat, pentru a participa la funerallile tatalui sau, Gheorghe Bodnaras a constatat ca imensa vila de pe Bulevardul Primaverii 17 (azi Casa Americii Latine) fusese perchezitionata meticulos. Amintirile lui Bodnaras puteau zdruncina viziunea oficiala asupra istoriei partidului pe care otelitul militant il servise fara scrupule si fara rezerve. In linii mari, acesta a fost fi traseul personajului. Sa adaug ca Bodnaras, martial, sever si emfatic i-a last o impresie puternica politolgului emerican Ken Jowitt care l-a intervievat pentru cartea sa “Revolutionary Breakthroughs and National Development. The Case of Romania”. A fost, spre a prelua o imagine a lui Jowitt, un dinozaur leninist. A imbratisat inca din tinerete crezul bolsevic si nu s-a despartit de el in pofida atator dovezi ca sistemul era unul intrinsec criminal si ilegitim.

Pamfletul lunii: Slobozia, slobozenie, căpătoșenie!

 

DINESCU ŞI  „RIVOLUȚIA”  Petre Anghel

Fiindcă vor unii să ştie cum e cu Mircea Dinescu, scrisei şi eu mai ieri următoarele:
Primul care a apărut la Televiziunea română, în 1989, a fost chiar revoluționarul de profesie Mircea Dinescu. Era cel mai indicat să reprezinte poporul, fiindcă venise de la Slobozia (născut în 1950), localitate care, prin denumire, vorbea deja de originea lui nobilă în sensul dorinței de slobozenie.
Mircea Dinescu a venit prima dată la București cu gândul să se facă actor. Nu a reușit la facultate și s-a aciuiat pe lângă cenaclul lui Eugen Barbu, încă lansator de talente pe acea vreme. De sub bagheta magică a lui Barbu și a lui Fănuș Neagu va ajunge, peste ani, un apropiat al lui Marin Preda. Dar până atunci mai avea de curtat niște frumoase tinere și câțiva critici și istorici literari: Romul Munteanu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu.

În 1971, lui Mircea Dinescu îi apare primul volum de versuri, „Invocație nimănui”.

Avea 21 de ani și este socotit „noul Rimbaud român”.
Scandalurile cu scriitorii, succesul la fete, băutul în public, lipsa respectului pentru ceilalți justificau elogiul. Curând va deveni secretarul organizației tinerilor uteciști din Uniunea Scriitorilor. Poemul lui „Sunt tânăr, doamnă!” face furori:

„Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost

și ochiul sclav îmi cară feciorele prin sânge,

cum aș putea întoarce copilul care-am fost

când carnea-mi înflorește și doar uitarea plânge”.
Mircea Dinescu este un bun actor, chiar dacă nu-l ajută prea mult dicția; discursul lui se bazează pe limbajul non-vebal, mâinile, buzele și scărpinatul în ceafă (la tâmplă se atinge rar) fiind componente de bază.

Biografia lui este demnă de un erou balzacian: venit în Capitală doar cu iluzii, ca mai toți scriitorii, se va însura cu fiica unei rusoaice și a unui ungur, va fi premiat și răspremiat de Uniunea Scriitorilor, de Academie și va trăi din sinecură: întâi portar (?) la Asociația scriitorilor (evident, doar cu numele), apoi redactor la revista Luceafărul (ei, da, ăsta chiar era visul oricărui tânăr scriitor). Armata o face lângă casă, cică la intervenţia lui Fănuș Neagu, întâmplător, desigur, la o unitate a Securității. Cărțile lui au fost traduse în maghiară și în germană (de Werner Söllner, un distins colaborator al securității române).

Debutul lui în poezie a fost strălucitor: critici tineri, bătrâni, universitari sau debutanți s-au grăbit să-l elogieze. Lucian Raicu, cel cu care va sta cu Marin Preda la masă în noaptea morții, văzuse în Dinescu un poet „bântuit de talent, un extraordinar talent, cuvintele șoc și metaforele percutante îi vin în cascadă, proaspete și nepăsătoare, cu încărcătură afectuoasă și cinică, brutal repezite și tandre, proletare și nobile, înscriindu-se laolaltă pe un traseu totuși bine determinat, spunând exact ce li s-a menit să spună, fără ezitări, fără ambiguități.”

Pentru cazul în care „rivoluția” ar fi întârziat și mai mult, Mircea Dinescu își pregătise și varianta „trăiesc bine cu comuniștii până la moarte, că am origine  sănătoasă”  și astfel a absolvit academia de Științe politice Ștefan Gheorghiu, patronată de tovarășul Leonte Răutu.

Acesta era bun prieten cu tovarășul Gheorghe Rădulescu, astfel că, înainte de 89, Mircea face parte dintre apropiații lui Gogu, pe care-l vizitează la casa de vacanță a acestuia, situată în Câmpia Dunării, icișa la Comana. Nu vorbeau numai despre „cetatea ideală” a lui Platon, ci și despre literatură, căci acolo poposeau și alți viitori revoluționari, ca Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Ion Caramitru. Iar el nu era prea ocupat cu studiile, fiind la fără frecvență și, oricum el era intersat de școala vieții, nu de doctrine, fie ele chiar de stânga (oare, de stânga?).
După apariția de la televizor, imediat după fuga dictatorului, jucând bine rolul oferit de Ion Caramitru (devenit regizor prost dintr-un actor foarte bun) care-i recomandă „Mircea, fă-te că lucrezi”, Dinescu ajunge, chiar în acea  seară, președintele Uniunii Scriitorilor. Va fi susţinut de floarea cea vestită a întregului Apus (sau Răsărit): Octavian Paler, Eugen Simion, Aurel Dragoș Munteanu. Nu a fost, totuși, prea ușor, fiindcă poeta Ana Blandiana (și ea contestatară și prietenă cu Gogu) l-ar fi vrut pe George Macovescu. A ieșit învingătoare generația tânără. Macovescu era cominternist, dar făcuse „greșeala” de a-l susține pe Ceaușescu la congresul în care îi contestase C. Pârvulescu realegerea ca secretar general al partidului. Acum lua sfârșit naționalismul ceaușist, se creau condiții pentru globalizarea venită dinspre Vest.

Despre prestația lui Dinescu, fostul coleg de la revista Luceafărul, poetul Cezar Ivănescu, va afirma: „Uniunea Scriitorilor trebuia să devină după Revoluţie acea centrală de energie, acel nucleu de energie care să numească şi să buşească preşedinţi în ţara asta. Pentru că aveam această autoritate. Din această instituţie de autoritate şi de ţinută morală, a ajuns o instituţie oarecare, falimentară. Din ce cauză? Din cauza faptului că s-a ocupat numai cu bişniţa măruntă, cu afacerile lor de bişniţari nenorociţi de la Dinescu şi până la actualii conducători ai Uniunii – şi nu cu lucrurile mari. Nu s-au gândit la condiţia scriitorului român, nu s-au gândit cum să transforme această instituţie, care a fost foarte puternică sub comunişti şi a fost o  adevărată redută a democraţiei, cum s-o transforme din nou într-o instituţie puternică şi în democraţie, care să poată să facă ceva în ţara asta”.

Nemainsemnând prea multe Uniunea Scriitorilor, fiindcă noii guvernanți nu mai aveau nevoie să țină scriitorii într-o organizație puternică și cu autoritate morală, Mircea Dinescu se dedică afacerilor. Mărturisește că sfatul l-a primit de la o funcționară a ambasdei germane care i-ar fi spus prietenește că literatura nu mai înseamnă nimic în capitalism, banul este totul. Drept urmare, înființează reviste, le vinde, înființează altele, mai vinde din ele și cupără terenuri agricole și vii.
La o lansare de produs, vin marca Dinescu, îl are oaspete chiar pe președintele Iliescu. La plecare îl conduce pe acesta la automobil și vrea să-i dea o damigeană de vin. Președintele, sărac și cinstit, cum îi e felul, refuză, dar Mircică insistă: „ia-o, bre, nea Ioane, ce dracu, dacă nu bei dumneata, bea coana Nina”! Harașo democrație! Lume civilizată, soro, nu glumă.

Având de ales între eternitatea artei și foșnetul rublei, poetul din Slobozia a optat pentru moneda europeană. Din tânărul prin care treceau „săgețile vestirii”, se mai văd cu ușurință doar buzele groase, de lăutar care a cântat pe la nunțile boierilor, salivând după un ciubuc gras.

Istoria religiei: Protestanţii (10, 11, 12, 13) – Protestantismul germanic (1, 2, 3, 4) - Theophyle

Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană

In sfarsit am ajuns dupa 10 articole in locul la care de obicei majoritatea naratorilor isi incep dizertatiile legate de Reforma Protestanta. O asemenea metodologie tinde sa lase cititorul nesatisfacut si numai din cauza complexitatii motivelor si fenomenelor mult diferite decat in alte locuri din Europa.

Germania secolelor XV – XVI este foarte diferita de alte tari europene. Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae, germ. Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation) – dupa doua dinastii (Ottonieni si Salieni) in care marele Imperiu intemeiat de Carol cel Mare se faramita prin legile de succesiune aberante (eu le-as numi de-a dreptul idioate), apare dinastia Habsburgilor, care va incerca sa reunifice tot ceeace se putea reunifica din vechiul imperiu.

Ideile Renasterii si noul umanism care a insotit acesta perioada migreaza dupa aproape un secol si jumatate din Italia si Franta spre Centrul Europei. Lipsa de esenta populara a religiei catolice si faptul ca majoritatea credinciosilor habar nu aveau la ce si de ce se roaga, neintelegand o iota latina si faptul ca deja clerul catolic era atat de corupt ca nimeni nu-l mai putea lua in considerare ca reper moral incep sa creeze o presiune populara spre un nou format religios, diferit de cel existent.

Fara a incerca sa sustin teorii marxiste, aceasta presiune populara isi avea si un motiv socio-economic pregnant prin stratificarea sociala excesiva pe care aproape nu o gasim nicaieri si relatiile opresive dintre diferitele clase sociale.

In aceasta perioada teritoriile germane erau administrate (conduse de facto) de prinţi  care aveau puterea executiva, dar foarte putin bani pentru ca erau saraciti de armate de mercenari si o birocratie ineficienta; mica nobilime sau nobilimea rurala, fosti vasali feudali ai printilor care aveau teritoriile lor in goana sa le mareasca prin mezaliante sau razboaie, bineinteles scutiti de taxe; clerul, care mai tarziu se va diviza si el in catolici si protestanti, care administrau averi bisericesti, unele destul de substantiale si eu scutiri de taxe; patricienii (patrizier), o elita oraseneasca care contituia inalta birocratie, cei care trebuiau sa stranga taxele si sa administreze averile prinţilor si care aveau grija sa-si insuseasca majoritatea lor, de fapt cei mai bogati oameni ai perioadei; burghezii (burghers), orasenii, mestesugari, mica birocratie, care lucra pentru patricieni. Au fost si au ramas cei mai mari sustinatori ai miscarii reformante si sustinatorii ei ferventi, in primul rand din cauza averilor bisericesti si scutirea lor de taxe.

Plebeii, clasa muncitoare daca doriti, formata in majoritatea ei din muncitori industriali sau burghezi falimentati, plateau taxe la sursa, de obicei taxe care ramaneau in buzunarele perceptorilor. Ţaranimea, majoritatea populatiei si mari platitori de taxe cu drepturi reduse si cu taxe care ajungeau la 60% din ceea ce produceau. La moartea sefului casei, 50% din animalele familiei treceau automat la nobilul rural pe pamantul caruia traiau. Judecati de patricieni si burghezi, sansele lor erau aproape nule intotdeauna. Mari sustinatori ai reformei la inceputurile ei  si mai putin dupa ce Martin Luther si-a retras sustinerea pentru doleantele lor provocand de fapt unul dintre cele mai violente conflicte care au avut loc la inceputul reformei – Războiul Țărănesc German.

Reforma Luterană

Baza reformei germanice este extrem de complexa, asa cum am descris-o partial in articolul anterior. Daca in prima parte am descris structura lumii germanice si am incercat sa descriu problematica socio-economica, in articolul actual am sa incerc sa tratez divergentele doctrinare si acuzele canonice aduse catolicismului de catre “pionierii” protestantismului germanic.

 Bazele dogmatice ale reformei germanice poti fi gasite in doctrinele Augustiniste (sau Augustine de la Augustin de Hipona) detinute de Calvin si Luther si acuzele lor de pelagianism catre biserica Catolica. Astazi e clar ca acuzele lui Calvin si Luther nu pot fi probate si nici macar dogmele Augustine nu pot fi vazute asa cum au fost percepute de acesti doi eroi ai Reformei protestante. Cateva explicatii sunt necesare.

 Primele idei ale Reformei protestante germanice au fost enunțate de Martin Luther în 1517, în calitatea  de preot catolic și profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Avand in vedere ca Luther a fost un exeget lucrurile pot fi inteles prin experientele lui de a gasi adevarul in scrierile sfinte si interpretarea lor.

 Prin Exegeză (gr. exegesis = explicație, comentariu) înțelegem interpretarea dogmatică filologică, istorică si eventual gramaticală a unui text, referindu-se în special la comentarea textelor biblice. Iudaismul, cât și creștinismul, s-au dezvoltat prin evenimente istorice, Biblia, spre deosebire de literatura sacră a altor religii, a făcut totdeauna obiectul unor analize critice.

 Cu toate că cele mai multe cărți ale Vechiului Testament, cât și ale Noului Testament, au fost redactate anonim, ele au fost scrise de oameni si de la inceputuri s-a considerat  legitim ca acestea să fie supuse unor criterii de analiză critice. Comentatorii religioși, evrei sau creștini, consideră însă că aceste scripturi sunt de inspirație divină, fiind o revelație a lui Dumnezeu făcută autorilor (vezi nota despre Ipoteza Documentara), fie cuvânt cu cuvânt, fie sub formă de visuri, viziuni sau alte forme de apariție, dar transpunerea lor in scris poate fi discretionara sau gresita.

 În comentariul său asupra Genezei (“Cartea facerii”), Sfântul Augustin constată o discrepanță între imaginea lumii din vremea sa și cea a autorilor biblici (De Genesi ad Litteram, 401-415 d.Hr.) și subliniază necesitatea unei cercetări critice a scrierilor biblice. Tradiția augustiniană în epoca premodernă a fost continuă în Vest de Toma de Aquino. În Biserica răsăriteană, învățatul Teodor din Mopsuestia face deosebirea între “spiritul profetic”, adică iluminația divină care stă la baza celei mai mari părți din Biblie, și “spiritul înțelepciunii”, prezent la diverși autori, aparținând însă propriilor lor idei și considerații omenești, fără a avea origine în revelația lui Dumnezeu.

 Exact aici intervine si viziunea Augustină a lui Calvin si Luther , care a fost si monah in ordinului Augustin, si ambii preluand de la Augustin de Hipona elementele principale ale “doctrinei predestinarii”, doctrina de baza a protestantismului. . Referitor la predestinare, luteranii susțin că Dumnezeu știe totul mai dinainte și rânduiește totul mai dinainte, deci intr-un fel sau altul “liberul arbitru este limitat” (comform  Augustin) si chiar anulat in unele interpretari Luterane.

 Acuzatia lui Luther si Calvin legata de Pelagianismul bisericii Catolice nu poate fi probata astazi asa cum nu a putut fi probata niciodata. Pelagianismul este doctrina provenită, ca denumire, de la teologul Pelagius (354 – c.420 d.Hr.). Pelagius considera că oamenii au capacitatea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu prin exercitarea libertății voinței umane (deci liberul arbitru), independent de slava lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, libera voință a unei persoane este pe de-a întregul capabilă să-L aleagă pe Dumnezeu și/sau să facă bine sau rău fără ajutorul intervenției divine.

 Deși pelagianismul a fost condamnat, discuțiile teologice au continuat, dând naștere unui nou conflict: disputa post-pelagiană. Augustin, apărând doctrina bisericii față de pelagianism, a mers prea departe. Susținând necesitatea absolută a harului divin, Augustin afirma că vointa omului este atât de slăbită si neputincioasă din cauza păcatului strămoșesc, încât nu poate face, fără ajutorul lui Dumnezeu, decât fapte rele. Augustin a susținut și ideea că Dumnezeu nu vrea ca toți oamenii să se mântuiască, ci numai cei aleși sau predestinați să scape de osânda. Cei sortiți osândei rămân printre cei pierduți pentru vecie, fără întoarcere, ideea a fost preluată de protestantismul Lutheran si Calvin. De mentionat ca doctrina Mormonă se bazeaza in totalitate pe pelagianism si exact de aceea ei nu pot fi considerati protestanti de nici un fel.

 De ce nu accept acuzatia de pelagianism a bisericii catolice?  Simplu, nu avem cum sa o dovedim. Tot ce avem astazi despre aceasta “erezie” este prin surse contra-pelagiene. Noi nu ştim exact cum şi-a argumentat Pelagius concepţia, deoarece tot ce a scris el a fost ars. Ştim despre afirmaţiile sale numai din ceea ce scriu adversarii lui şi din citatele pe care le dau aceştia din scrierile lui. Probabil că dacă am avea cărţile lui în întregime şi am vedea modul în care şi-a argumentat doctrina am putea hotărî care este adevărul.

 Exact aici incepe Reforma germanica si doctrina protestanta a lui Luther. Problema coruptiei bisericii catolice si vinderea de indulgente nu a fost perceputa numai ca o fapta de coruptie, ci ca o inselaciune, iar vanzarea unor promisiuni inacceptabile din punct de vedere religios.

 Nota [1] : Ipoteza Documentara – (DH), Propune ca primele cinci carti ale Vechiului Testament, denumite impreuna Pentateuh (Tora) si care includ Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri si Deuteronomul, reprezinta o combinatie de documente culese si editate din diferite surse, in diferite timpuri si de diferiti autori. (1) Sursa J, sau Jahwist (din Germana Iahovist, dupa numele lui Dumnezeu de care se foloseste); scrisa aproximativ in 950 î.Hr. in sudul regatului iudeu – Iudea. (2) Sursa E, (sau Elohist – dupa numele lui Dumnezeu de care se foloseste), scrisa aproximativ in 850 î.Hr. in nordul regatului Israel. (3) Sursa D, sau Deuteronomist, scrisa aproximativ in 620 î.Hr. in timpul reformelor religioase ale regelui Iosia. (4) Sursa P (sau Priest/Preot – dupa identificarea stilului canonic) atribuita unui Mare Preot ( Eb. Cohen Gadol) din linia lui Aaron, fratele lui Moise. Editorul tuturor acestor fragmente este atribuit de Julius Welhausen lui Ezra, numit si Sursa R (Redactor). SURSA.

 Nota [2]: Pelagianismul sustine că firea omului este bună, la bază. Astfel ea neagă păcatul originar, doctrina conform căreia noi am moștenit o fire păcătoasă de la Adam. El spunea că Adam și-a făcut rău doar sieși, când a decăzut, iar toți descendenții săi nu au fost afectați de păcatul lui Adam. Pelagius susținea că o persoană este născută cu aceeași puritate și virtuți morale ca cele ale lui Adam, atunci când a fost făcut de Dumnezeu. El afirma că oamenii îl pot alege pe Dumnezeu prin exercitarea liberului arbitru și a gândirii raționale.

Tezele lui Luther

Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum

 Reforma Luterana a fost  una dintre cele mai puternice lovituri date oranduirii feudale. Desi tezele lui Luther sunt in primul rand de natura teologica, ele s-au dovedit  ulterior de natura sociala si economica, iar treptat de natura politica. Transformarile religioase produse in Europa secolului XVI erau sprijinite si produse de doi poli: filosofic-teologic, pol formulat si generat de noile idei umaniste ale  Renasterii, care tolerau pluralismul exegetic al Sfintelor Scripturi si infruntau viziunea de monolit promovata de scolasticismul bisericii Catolice, singura institutie (in occident) a carei dogma era pana atunci continutul acestui pol. Bineinteles ca acest prim pol era accesibil doar unei minoritati (intelectuale), care detinea monopolul gandirii si propagarea ideilor. Reforma Luterana a generat (cel mai eficient) un al doilea pol, teologic-umanist, care a reusit mai bine decat celelalte curente reformiste sa ajunga la o majoritate larga a populatiilor europene. Sfaramarea acestui monolit nu doar ca a divizat monopolul catolic, ci a facut posibila circulatia ideilor de schimbare.

 Important de mentionat ca Martin Luther a fost un bun catolic. In plus, nici pe de parte teologia lui nu reprezenta prima incercare de reformare (asa cum am demonstrat in articolele precedente) a Bisericii Catolice si nici gandirea sa nu era originala. Multe din ideile lui Luther isi datorau influenta teologiei premergatorilor lui, care punea accentul pe rolul ratiunii in descoperirea adevarului teologic. Miscarea Husita condusa de Jan Hus a dovedit ca se poate desprinde de biserica Catolica. Revolta sangeroasa a lui Hus s-a incheiat cu un compromis: recunoasterea unei biserici (generata de aceasta miscare), care nu mai apartinea bisericii Catolice. Totusi, daca acest lucru poate primi caracterul unei schisme, de ce nu capata recunoasterea ca atare? In primul rand, spre deosebire de Biserica Luterana, compromisul husit nu cunoaste ulterior aderenti decat prin aliante si in afara teritoriului de origine (vom vedea asta ceva mai tarziu cand vom discuta despre neo-protestantism). Problema Husitilor a fost lipsa spijinului politic al elitelor locale care ramaneau in continuare devotate catolicismului. Lucru ce nu s-a intamplat in  cazul Reformei Luterane

 Important de mentionat, poate cel mai important, este ca argumentele teologice promovate de Luther au cunoscut o forma simpla, usor de citit, scrise in limba germana (deci usor de inteles de clasa mijlocie si cea de jos, necunoscatoare de latina), usor de tiparit si usor de procurat (datorita pretului scazut). S-ar putea spune ca Luther a inaugurat epoca manifestelor care vor schimba istoria. La fel cum pentru Reforma cele 95 de teze sunt citate adesea mai mult decat lucrarea din 1530 (Sendbrief von Dolmetschen “Scrisoarea despre tălmăcire“) care fundamenteaza diferenta teologica dintre Protestantism si Catolicism, tot asa pentru socialismul marxist conteaza mai mult “Manifestul Comunist” decat lucrarea “Capitalul” de Marx. Capacitatea de comunicare a lui Luther nu sta doar in puterea cuvantului scris, ci si in capacitatea sa de predica.

 Cele 95 de teze au fost facute publice pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz și Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Neprimind un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuție în întreaga Germania.

 Povestea in care se sustinea ca Luther a afișat pe ușa principală a bisericii din Wittenberg cele 95 de teze este data de o singura marturie, serioasa, dar singulara. Martorul a fost marele pedagog, teolog și filosof umanist Philipp Melanchthon. Aici imi permit un excursus cu accent romanesc si voi dedica cateva randuri acestui mare om care a fost  Philipp Melanchthon, pe care l-am amintit cand am vorbit despre “Scrisorile Turcesti ale lui Ghislin de Busbecq” si Despot Voda.

 

Philipp Melanchthon (1497 – 1560; numele grecizat din originalul Philipp Schwarzerd) a fost filolog, filosof – umanist, teolog si mare pedagog, fiind unul dintre promotorii reformei. Multi ii atribuie multe dintre ideile preluate de bunul sau prieten si coleg Martin Luther. Politizarea miscarii reformiste luterane il distanțeaza pana la ruperea relatiilor dintre ei. Philipp Melanchthon a fost si bun prieten cu Despot Vodă pe care l-a gazduit aproape un an in casa sa din Bretten.

 Despot Vodă sau Iacob Eraclide sau Heraclid (1511-1563), a fost domn al Moldovei în perioada 18 noiembrie 1561 – 5 noiembrie 1563. De origine greacă, s-a născut în anul 1511 pe insula Creta sau Samos. În 1555 el trece la reformanti, parasind religia ortodoxa. Ghislin de Busbecq ne informeaza ca aceasta schimbare a religiei a fost una formala pentru a putea sa-si asigure suportul politic necesar planurilor sale. Un intelectual adevarat, om al renasterii si viteaz conducator de osti, a fost imortalizat de Grigore Alexandri in drama lui versificata Despot Voda, cu o mai mare blandete decat autorii moderni, care habar nu au despre ce vorbesc.

 Despot Voda a fost primul intemeietor al unui lacas de invatamant pe teritoriul Moldovei si al Munteniei – Scoala Latina de la Cotnari. Ioan Sommer (1542-1574), autorul de mai tarziu al biografiei lui Despot, ne povesteste ca Despot( Iacob Heraclid) in peregrinarile sale, a locuit in 1533 in casa celebrului profesor si umanist german Philipp Melanchthon (1497-1560), din Wittenberg (supranumit ulterior preceptorul Germaniei). Desi nu a fost matematician, a contribuit totusi mult la propasirea acestei stiinte, iar Despot si l-a facut prieten. Cand Despot a infiintat Scoala Latina, a creat o biblioteca de curte, gandindu-se si la infiintarea unei academii, idee care pana la urma insa a ramas numai in stare de proiect. El i-a cerut totodata lui Melanchton sa-i trimita oameni invatati. L-a cerut in primul rand pe George Ioachim Rhaeticus (1514-1576), profesor de matematici la Wittenberg si Cracovia, aderent al ideilor lui Copernic si cel care a tiparit opera marelui astronom. Despot i-a mai cerut lui Melanchton sa i-l trimita si pe propriul sau ginere Caspar Peucer (1526-1602), care a fost profesor de matematica la Wittenberg intre anii 1554 si 1559. Nici unul, nici altul insa nu au venit in tara. Scoala Latina de la Cotnari a lui Despot a avut gradul de colegiu (gimnaziu) si nu de academie, sinonim cu universitate. Iohannes Sommerus, in cartea sa, “Vita Iocobi Despote Moldavorum“, dupa ce expune viata lui Despot, incheie cu 15 elegii intitulate De clade Moldavica, adica Prapadul din Moldova. Elegia a zecea este subintitulata “Ad princepem Despot, de bibliotheca et Scoala instituta“, ceea ce inseamna: “Lui Despot Voda despre biblioteca si scoala ce el a intemeiat“. Numai ultimele 8 versuri din elegia a zecea trateaza despre scoala de latina; toate celelalte versuri se refera la biblioteca de curte a lui Despot (nicidecum nu e vorba de o biblioteca a scolii de latina).

 In Scoala Latina, scoala cu destinatie limitata pentru invatarea limbei latine, nu s-au predat ca materii de studiu de catre Sommer (si eventual un ajutor), decat cel mult partea I din invatamantul latinei: tabula (un abecedar cu litere si silabe si mici texte incepatoare latine). Chiar daca scoala latina a fost de 5 ani de studiu, ca in Apus (deci scoala elementara si gimnaziu), invatamantul in ea a fost impartit in 3 ani de gramatica, din care 2 ani de retorica si dialectica. In cadrul lectiilor de lecturi de texte in latina se predau si notiuni stiintifice, deci si ceva cunostinte din domeniul aritmeticii. Dar daca Sommer sau un ajutor al sau, a predat notiuni de aritmetica in latina, la fel cum se proceda in Apus in acel timp, n-a putut sa predea decat cifre romane, numararea, adunarea si scaderea. In Apus, inmultirea si impartirea nu s-au predat in mod curent in scoli decat incepand cu secolul al XVII-lea. Despot isi alesese ca loc pentru Scoala Latina Cotnarii, fiindca pe vremea aceea in orasul Cotnari locuiau multi protestanti, prin intermediul carora ar fi dorit sa raspandeasca protestantismul in Moldova. La scoala veneau copii de mici boieri de tara, razesi si mazili. La aceasta Scoala Latina s-au predat insa in mod sigur din cunostintele care pana azi ne raman o parte necunoscute.

 Asta ar fi si legatura intre Moldova, Despot Voda primul domn renascentis al romanilor (cam 150 de ani inaintea lui Cantemir).

20/02/2014

Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric

Nici un comentariu

Confesiunea de la Augsburg şi începuturile luteranismului politic

Principala urmasa a invataturilor lui Martin Luther este Biserica Evanghelica-Lutherana C.A. (C.A de la “Confessio Augustana” adica “Credinta / Confesiunea de la Augsburg”). Bisericile Evanghelice-Luterane, grupate în Federaţia Luterană, sunt Bisericile şi obştile bisericeşti care au acceptat Reforma protestantă şi care urmează, într-o măsură mai mare sau mai mică, teologia lui Martin Luther, teologie numită şi luteranism.

***

 Confesiunea de la Augsburg este un document care sta la baza doctrinei luterane, avându-l ca principal autor pe Philipp Melanchthon. Documentul a fost prezentat împăratului Carol V la Dieta de la Augsburg, la data de 25 iunie 1530 si trebuia sa-i disculpe pe Luther si pe cei care l-au sustinut de acuzele de erezie. Documentul  avea ca scop prezentarea dogmelor luterane compatibile catolicismului, fiind un document teologic care putea fi acceptat de romano-catolici.

 Documentul numit astazi Confesiunea de la Augsburg este format din 28 de articole care rezumau doctrina luterană şi prezentau erorile de interpretare aparute în cadrul creştinismului catolic de-a lungul timpului. Documentul original a rămas o lucrare de referinţă pentru luterani şi unele biserici reformate acceptă  mai tarziu chiar o variantă vizibil revizuită, a lui Melanchthon (Variata). Documentul a fost formulat in latina si germana.

 Confesiunea de la Augsburg a fost tradusa în engleză în 1536 si a stat la baza redactării celor 39 de articole ale Bisericii Angliei şi a celor 25 de articole ale cultului metodist.

 Carol al V-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, a convocat aceasta dieta (adunare) de la Augsburg, dieta formata din prinții și conducatorii oraselor din Germania pentru a media intre convingerile lor religioase (care deja erau influentate de invataturile lui Luther) si crestinismul catolic într-o ultima încercare de a restabili unitatea religioasă și politică a Sfântului Imperiu Roman și a primi sprijinul lor împotriva invaziei turcești.

 Bineinteles ca nu s-a ajuns la nici o intelegere, Luther fiind declarat eretic si chemat in fata autoritatilor si a dietei din Worms.

 Luther s-a bucurat de protectia principilor germani care au profitat de ocazie inbogatindu-se prin  confiscarea averilor bisericilor si manastirilor. Sentimentul national a triumfat dupa multe veacuri de conflicte intre papalitate si imparatii germani. Dupa excomunicare, Luther a refuzat sa se prezinte in fata dietei din Worms pentru a se justifica si s-a ascuns in castelul lui Frederic de Saxonia din Wartburg, lasand sa se inteleaga ca e mort.

 O cauza importanta a raspandirii rapide a protestantismului in Germania a fost faptul ca momentul Luther a servit drept pretext pentru principii germani de a se revolta si impotriva autoritatii imperiale (catolice) a lui Carol al V-lea. Desigur, poate ca altul ar fi fost cursul istoriei daca Frederick al Saxoniei nu ar fi cerut ca Luther sa fie judecat in principatul sau. Altfel ar fi sfarsit la fel ca si alti reformatori ai timpului respectiv. Perioada pe care a avut-o dupa ce s-a retras sub protectia principelui Frederick i-a permis continuarea operei de fundamentare a teologiei sale.

 In cei 12 ani cat a stat ascuns, a tradus Biblia in limba germana, fiind considerat unul din creatorii  limbii germane literare. Taranii germani, auzind vorbindu-se de „libertatea evanghelica”, au refuzat dijmele si clacile si s-au rasculat impotriva nobililor si a bisericii, declansand razboiul despre care am mai discutat.

 La inceput, Luther a fost de partea taranilor. Apoi a trecut de partea nobililor, indemnandu-i sa inabuse in sange rascoala, caci in mainile lor trecusera toate drepturile luate de la papa, de la episcopi si de la preoti. Ingrozitoare alegere, care a costat viata a multor mii de oameni.

 Din nefericire, multe din scrierile lui Martin Luther au fost profund antisemite, mult mai antisemite decat ale oricarui crestinism istoric si au fost folosite de generatii de antisemiti in Germania, inclusiv cea care a declansat holocaustul. Mi-e greu sa inteleg cum luteranii pot apela la traditia iudeo-crestina cu asemenea traditie istorica mult mai recenta.

Din istoria Românilor: Cine sunt aromânii?

Autor: Marius Diaconescu



Împrăştiaţi prin Balcani încă din Evul Mediu, aromânii trec astăzi printr-o criză identitară fără ieşire. Academiile fiecărui stat în care trăiesc susţin propria teorie despre originea aromânilor: români, macedoneni romanizaţi sau greci latinofoni. Chiar şi specialiştii cu origine aromână s-au integrat curentelor academice din ţara în care locuiesc, ceea ce provoacă un semn şi mai mare de întrebare printre aromânii din România, Albania, Macedonia şi Grecia. Izvoarele şi istoriografia îi menţionează sub diverse nume: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fârşeroţi, saracaceni, armâni, rrămâni etc. Vă propunem în paginile următoare o discuţie despre originea aromânilor şi despre cauzele crizei lor identitare, fără pretenţia de a găsi elixirul. Dar sperăm să aducem în atenţia cititorului crâmpeie din istoria fascinantă a aromânilor balcanici, dintre care un număr destul de mare ne sunt azi concetăţeni.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, un demnitar bizantin cu origini armene, Kekaumenos, dedică mai multe pasaje românilor balcanici, de obicei în legătură cu răscoalele lor împotriva autorităţilor bizantine. Despre originea aromânilor, Kekaumenos ne povesteşte într-o diatribă contra acestora, pe care îi vedea veşnic răsculaţi contra autorităţilor: „Vă sfătuiesc deci pe voi şi pe urmaşii voştri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios şi stricat, neavând credinţă dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten... şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţă faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor. Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite de natură şi greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că nutresc prietenie şi că sunt supuşi faţă de împăraţii de mai demult ai romeilor şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor. De aceea romeii mâniindu-se au pornit, cum am spus, împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Bucureşti, 1975, p. 39-41, s.n. – M.D.).

 Originea aromânilor în primele izvoare bizantine: dacii lui Kekaumenos...

Potrivit acestei relatări, vlahii din Balcani, adică aromânii, ar fi urmaşii dacilor învinşi de Traian. Dar cum au ajuns între Sava şi Dunăre, adică în actuala Serbie? Dacă ne uităm prin istoriile romane contestate de istoriografia română, care povestesc despre retragerea aureliană, în urma căreia s-au înfiinţat două provincii sud-dunărene cu numele Dacia, ne apropiem de regiunea indicată de Kekaumenos la originea vlahilor. Dar dacă acceptăm teoria cronicarului bizantin, ar trebui să acceptăm că cel puţin o parte a populaţiei romanizate din Dacia romană s-a retras, în 275, în sudul Dunării. Povestea despre Decebal a preluat-o din istoriile romane păstrate în mediul bizantin. Care este sursa celorlalte informaţii? Cum face legătura între dacii lui Decebal şi vlahii din Balcani? Parcursul acestora este clar delimitat de autor: învinşi de bizantini, s-au refugiat în Epir, Macedonia şi Elada, adică în regiuni în care sunt atestaţi din Evul Mediu până azi. Autorul i-a cunoscut destul de bine pe vlahi: descrie implicarea lor în răscoala antibizantină şi le cunoaşte obiceiul transhumanţei. Cu ocazia pregătirii unei răscoale în vara anului 1066, vlahii, la întrebarea despre locul în care se aflau animalele şi nevestele lor în acel moment, au răspuns că în munţii Bulgariei, identificaţi de specialişti cu Munţii Balcanici până în Pind şi Rodope. Kekaumenos completează: „Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munţi înalţi şi în locuri foarte reci.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p. 31-33). Este prima dovadă a migraţiei sezoniere sau transhumanţei practicate de aromâni până la mijlocul secolului al XX-lea şi este prima atestare a principalei ocupaţii a aromânilor – păstoritul.

 ...şi romanii lui Kinnamos

Un secol mai târziu, un alt cronicar bizantin, Ioan Kinnamos, relatează episodul unei lupte dintre bizantini şi unguri. În 1166, împăratul bizantin plănuia să atace regatul maghiar din două părţi. Una dintre oşti, comandată de Leon Vatatzes, urma să îi atace dinspre Marea Neagră. Vatatzes aducea o oaste numeroasă „ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p. 239, s.n. – M.D.). Părerile istoricilor despre localizarea acestor vlahi sunt împărţite, unii susţinând că ar fi fost români din nordul Dunării, în timp ce alţii îi plasează în Balcani sau Dobrogea. În condiţiile în care bizantinii nu aveau autoritate în nordul Dunării, nu se poate accepta plasarea lor aici. Nici Dobrogea, locuită de multe populaţii, printre care izvoarele nu îi amintesc de români, nu putea sta la originea unui contingent de români suficient de numeros încât să fie remarcat de comandanţii militari bizantini şi de cronicar. Singura localizare plauzibilă a lor este în Peninsula Balcanică, teritoriu supus bizantinilor, de unde aceştia puteau recruta oaste şi unde sursele îi atestă cu sarcini militare. Dar mult mai importantă este consemnarea tradiţiei despre originea acestor români sud-dunăreni: „despre care se spune” arată o tradiţie care circula deja în cercurile culte de la Bizanţ despre originea romană a aromânilor. Este o tradiţie cultă, care se vehicula în mijlocul învăţaţilor bizantini. Este exagerat să considerăm că exista o conştiinţă a originii romane la români, cu atât mai mult la românii nord-dunăreni (apologia acestei idei la A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pp. 31-32).

.......