Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Mariana Marin. Poezie şi adevăr

Radu Vancu 6 august 2013 ; La Punkt

S-au împlinit anul acesta 10 ani de la moartea Marianei Marin, primul mare poet optzecist plecat Dincolo (între timp, au urmat-o Ion Stratan și Alexandru Mușina). Rândurile de mai jos sunt un mic, prea mic exercițiu de admirație.

Supratema poeziei Marianei Marin e adevărul. Aproape că nu există pagină – atât în comprimata ei operă poetică, dar nu mai puţin în confesiunile risipite în interviul luat de Oana Orlea şi apărut în 1992 (Ia-ţi boarfele şi mişcă) – care să nu fie redevabilă înţelegerii poeziei ca discurs despre adevăr; aşa încât, la recitire, înţelegi că poemul e pentru ea aproape mereu un testimoniu, iar poetul un martor – întotdeauna al acuzării. Adevăr, dreptate, mărturie: dacă e validă (şi cred că e) teoria cuiva privind cuvintele obsesionale care vertebrează, prin recurenţa lor independentă de controlul scriitorului, Textul, atunci e neîndoios că acestea trei sunt cuvintele-obsesii ale poemelor Marianei Marin. Iată câteva exemple (dovezi, era să zic, contaminat de limba poeziei ei): „În grădina de trandafir a spitalului / venise chiar el, adevărul tras la faţă / şi cu ochii plesniţi. (Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!) / Desigur, să-l privesc! / Desigur, să pun acum mâna pe el! / Să-l înghit cu memoria mea veselă” (Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir), „Să suceşti gâtul poemului / când afli că el se scrie / şi în afara ta? / Chinuitoare revoltă şi fără obiect. / Nu-ţi fie teamă: / există oricând cineva / (o gură lipicioasă) / care să-ţi şoptească / adevărul zilei de mâine / şi al istoriei dinapoi” (Elegie), „Aşa cum Omul de Zăpadă al lui Andersen / s-a îndrăgostit într-o bună zi / de vâlvătaia unei sobe, / tot astfel caut şi eu adevărul” (Poem de dragoste), „A devenit vinovată trecerea sub tăcere / a numărului de morţi de la Dachau şi Auschwitz? / A deveniiit… / Să fremătăm atunci de bucurie / tu, spirit, / şi tu, hoit! / Poate se va vorbi într-o zi / şi despre adevărul acesta / aidoma unei condicuţe ieşită noaptea / să aţâţe gunoiul cât muntele de mare, / cât neputinţa şi bestialitatea ei” (O caldă înţelegere umană). Şi aşa mai departe. Mult mai departe. Cine ar avea dorinţa să editeze o antologie esenţializată din şi aşa prea esenţializata poezie a Marianei Marin ar putea, pur şi simplu, să caute (sau să dea un find, după caz) poemele în care vorbirea se face de-a dreptul despre adevăr. Ar ajunge astfel direct la centrii nervoşi ai poeziei ei.

S-ar putea zice, prin urmare, că există poeţi ai adevărului, după cum trebuie atunci că există şi poeţi care sunt înainte de toate ai binelui sau, respectiv, ai frumosului. Mariana Marin face parte, bineînţeles, din cea dintâi familie, în al cărei nomenclator genealogic ar putea fi imediat identificabilă prin aceea că, pentru ea, adevărul e evident, dar nu e o evidenţă. Nu are, adică, o existenţă în sine, constituită prin contragere sumativă şi holistică din evidenţele obiective ale realităţii; după cum nu e nici o sumă de semne memorative pe care ochiul iniţiat le deduce din substanţa lumii – adevărul nu e nici una dintre acestea, pentru (bunul?) motiv că el nu e de pe lumea aceasta. La poeta noastră, adevărul e, ca la vechii greci, o noţiune construită prin opoziţie, cu prefix privativ sau negator – e a-letheia, cu vorba anticilor –; ceea ce vrea să spună că la adevăr se ajunge prin opoziţie, prin delimitare, prin negaţie. Aşa încât, traduse în greaca veche de un mistificator inteligent, un soi de Ossian contemporan filo-helen, versurile ei ar putea figura credibil în contrafaceri simili-borgesiene ale antologiilor elene, într-o fantezistă şi ironică anthologia graeca sau în antologii palatine cu inserţii contrafactuale, alături bunăoară de poemele lui Solon, legislatorul Atenei, despre dreptate şi tiranie, ori de poemul lui Hesiod Către regi. Poetul, prin urmare, nu e atât intelect sau sensibilitate, cât conştiinţă. Şi încă una paradoxală, pusă de sine însăşi în situaţia imposibilă de a vorbi în numele unei lumi în care adevărul ei nu are loc.

O astfel de înţelegere a adevărului poetic o aşază, dintr-un anumit punct de vedere, alături de Kierkegaard şi împotriva lui Dostoievski – adică da, e convinsă, la fel ca şi filosoful danez, că experienţa estetică e valorizată abia prin sinteza ei cu cea etică (fără, însă, să se pună în discuţie şi natura religioasă a sintezei); şi nu, în nici un caz nu frumuseţea e cea care va mântui lumea, după cum postulează undeva prozatorul rus. Convingeri axiomatice din care se desface cu necesitate corolarul după care literatura-frumoasă-şi-atât e o inutilitate – nici măcar dulce, ci ca fierea de amară; ba chiar mai rău decât o inutilitate – literatura fantazărilor frumoase şi a adevărurilor călduţe e, indiferent de calitatea ei strict estetică, imbecilizatoare de-a binelea: „Fără prietenii mei – tinerii poeţi germani din România – / subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul / în faţa realităţii. Uşor nătângă şi îngrozită de propria sa umbră, / n-ar fi înţeles niciodată de ce / poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor / şi al sălilor de disecţie cu program continuu. / Fără ei ar fi fost mai greu. / Mi-ar fi crescut pe creier micuţa ciupercă burgheză / citind sub umbreluţă (cu un real interes intelectual!) / romanele obsedantului deceniu / sau problematica prozei sudamericane…” (Fără ei). Cât dispreţ pentru „interesul intelectual” al literaturii, tot atâta ironie pentru jumătăţile de adevăruri şi pentru mirajele realismului magic… Poezia nu admite ca obiect decât adevărul pur şi dur; ba chiar cu atât mai pur, cu cât mai dur. E un răspuns indirect, dar tranşant, dat celebrei întrebări a lui Adorno – anume cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz. Tocmai, ar zice Mariana Marin, că numai după câte un Auschwitz se poate scrie cu adevărat; adevărul poeziei e cel al masacrelor, al catastrofelor, iar etica poeziei cere să spui „nu” minciunii şi „da” vieţii din epicentrul însuşi al cataclismului. „Da-ul spus vieţii chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale” – nu sunt, aşa cum am putea crede, cuvintele Marianei Marin, ci este definiţia dată de Nietzsche tragicului dionisiac într-un cunoscut pasaj din Ecce homo (care reia, la rândul lui, un pasaj de asemenea binecunoscut din Amurgul idolilor).

Mariana Marin 1956-2003

Poetă, aşadar, tragică şi dionisiacă (în acest înţeles nietzscheean amintit mai sus, fireşte), pretinzând, în ciclul eponim din Aripa secretă, că vorbeşte în numele unei Anne Frank devastate de un cataclism istoric, alegându-şi-o ca persona, Mariana Marin scrie unele dintre cele mai adevărate poeme despre libertate în cele mai puţin libere dintre vremuri. Chiar dacă „vremea poemului înalt, ameţitor / a trecut”, cum declară poeta în Limba scrisă sub pleoape, ea scrie aici poeme, cele mai multe vertically challenged, prin care reuşeşte cele mai ameţitoare exerciţii de verticalitate.

„Unde o fi generaţia / să-mi povestească / despre cum confund eu eticul cu esteticul?”, se întreabă poeta în Vorbeşte A.F. Nu ştiu despre care generaţie o mai fi fiind vorba şi ce părere va fi având ea despre confuzia cu pricina, dar cunosc câţiva poeţi tineri adevăraţi, de la Claudiu Komartin la Krista Szocs, pentru care hibridul acesta, observat şi deprins din poezia Marianei Marin, reprezintă chiar Poezia.

Noapte de noapte

Iată cum mă furişez eu la graniţa dintre stiluri!
(Ştiu: altădată flăcări vineţii mi-ar fi mângâiat inconştienţa)
De aici vă spun:-Unde să mai sângereze cenuşa asta
care ne visează, prieteni?
Cui să-i mai bage ea pumnul în gură?
S-a golit visteria şi nimeni nu mai are curajul
să-şi dea viaţa la graniţa dintre stiluri...

"Ah, dacă regele ne-ar citi în al său Luvru!"

Ce sectacol, prieteni!
Ce şansă, pentru cenuşa asta care ne visează

şi tocmai pe noi,

noapte de noapte.

Poem de dragoste

Mă privesc uneori în oglindă

Pentru ca să mai fie cineva în această casă

ce o urăsc de atîta vreme

încît nu mai pot trăi fără ea.

Conştiinţa de sine este în cele din urmă

o stare extrem de confortabilă - un somn greu.

Ea nu poate semăna decît amintirilor

despre lichidul meu amniotic

pe care le numeam mai demult într-o artă poetică

sau morţii,

ce a spart oglinda

pe care de atîta vreme scriu acest poem

Încît el nu mai poate trăi fără mine...

La etajul 5



Poezia,
cînd sub ţeastă îţi bubuie
singurătatea putrezită a fiecărei dimineţi.
La etajul 5 al unui bloc
dintr-un celebru cartier proletar
poezia îţi reface instinctul migrator
al păsărilor mici, cenuşii.
Cîtă iubire
“Cînd toate ne pleacă?
Toate ne lasă?”
(şi era o vreme a cireşelor şi a iederii)
Ce fel de moarte
în obrăznicia ta iepurească
te-a însoţit în anii din urmă,
o, biată spaimă a ţărînei!
Poezia,
cînd sub ţeastă miraculos
te înfrupţi din tine însăţi.
Şi este o vreme a îngheţului şi a rîtului,
a biciului care-ţi plesneşte obrazul
şi a porcilor mici, cenuşii.

Destin
Se iubeau,
dar nu pentru că se vedeau rar
- aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică
şi aceeaşi cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
şi îşi înscenau unul altuia viitorul
/praf şi pulbere,
praf.../

Ramură de măslin

Pentru că eram prea aproape de moarte

începuseră să mă iubească de la o vreme mai toţi.
Doar eu senină şi liniştită
dorind să mă bucur de ceea ce nu voi mai cunoaşte.

Ramură de măslin

— sau cam aşa ceva.

Definiţie

Dincolo de ipocrizia
cu care unii au înconjurat cuvîntul pace,
l-au umilit prin toate dezacordurile,
i-au rîs în faţă,
l-au mituit pe ascuns,
l-au îndepărtat de adevărata lui semnificaţie,

e plînsul meu

care nu se vede.

Ad penates

La sindrofia oaselor bătrâne
e o agitaţie pe cinste.
îşi povestesc ce li s-a mai întâmplat
de la un anotimp la altul,
unde au uitat felinarul
care le ajută să treacă străzile
pe care s-au iubit
şi toate nimicurile
care pot însoţi pe astfel de vremuri
o sindrofie a oaselor bătrâne.
Prin urmare nici vizita ta
ad penates
nu va fi una scurtă.
Vei saluta la dreapta, la stânga
şi în crucea cerului
vei încerca să-ţi îmbrăţişezi
cu un mic semn de recunoaştere viaţa
de parcă ai fi început-o ieri.

Apoi te vei culca lângă ea,

lângă ei.

Scadenţă

La început de mileniu
din periferia globalizării arunc
la coşul abundenţei gândăcei insomniaci,
buni de tortura simţurilor mele primăvăratice,
rebele,
pe când un scump împrumut de nimicuri
îmi hârâie întunecat între coaste.
Cochetăria peste fire
a timpului istoric
pe care îl trăiesc
e o destrăbălare
între setea de viaţă şi setea de sete.
Şi parcă totul mi-e scris: schimb
o singurătate cu alta,
un pat de spital cu un alt pat de spital,
un gândac de bucătărie
cu alte târâtoare înfometate de mine.

Cobor într-un alt loc al morţii

decât cel care îmi aparţine.

Vine scadenţa, vine pe roate,

pe când un scump împrumut de nimicuri
îmi hârâie întunecat între coaste
de parcă totul n-ar fi decât
un vis destrăbălat din Clichy.

Vine scadenţa.

Spitalul cu aripi

Trăiesc în afara vieţii mele
şi, de la o vreme,
găsesc mai mereu pe pragul casei
o pasăre cu ochi vinovaţi.
Trăiesc într-o lume paralelă
care musteşte de boală,
un spital cu aripi rozalii
muşcate parcă de armă,
zdrobite într-un aer în care
nu bate nici o cătare,
nici o mătase.
Vai, mamă,
trăiesc în spitalul cu aripi fără de aripi
şi singură-mi ţin ligheanul
până când nu mai curge
nimic cu ochi vinovaţi din mine.

Am învins.

In Memoriam: Dr. Ion Herescu – Theophyle

În noaptea de 2/3 Mai 2011 a murit Theophyle, inspiratul autor al multor bloguri prin care a răspândit cu generozitate cunoaştere, informaţie şi cultura: Politeia World, paleographia.wordpress.com, theophyl.blogspot.com, religious academy.com şi altele.

Sub pseudonimul Theophyle se ascundea Dr. Ion Herescu, român american care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în SUA şi a fost medic militar. După pensionare, s-a stabilit în Bucureşti şi şi-a dedicat viaţa publicaţiilor sale. Multe din articolele de analiză politică, remarcabile prin claritatea judecăţii, au fost preluate de contributors.ro şi hotnews.ro

Dr. Herescu a lăsat serii foarte frumoase despre istoria poparelor vechi, istoria Bibliei, istoria scrisului şi a manuscriselor celebre, istoria românilor, istoria barbarilor, istoria protestantismului şi multe altele. El a răspuns cu graţie cererii noastre de a ne permite reproducerea articolelor sale în buletinele noastre şi pe care vom continua să le publicăm

Dumnezeu să-l odihnească în pace şi seninătate!

Pictorul lunii: Ioan Oraţie



Ucenicul şi maestrul

Ceea ce a învăţat mai întâi de toate „ucenicul” Ioan Oratie de la Vasile Chinschi a fost faptul că nu trebuie să încerce să-l imite. Poate tocmai de aceea, lăsând deoparte precedentele figurative şi necesarele exerciţii de  compoziţie, desen, culoare, valoraţie etc. specifice studiului în atelier, prima direcţie spre care el s-a îndreptat, în încercarea de a-şi găsi propriul drum, a fost expresionismul abstract, pe care nu l-a îmbrăţişat însă pe de-a-ntregul, menţinându-se prudent undeva, la frontiera acestuia cu figurativul. Ideea de bază a acelei etape fiind necesitatea de a „fugi” de sub tutela stilistică a maestrului − a cărui pictură se remarcase la timpul respectiv prin extrema sa rigoare compoziţională, prin geometria perfectă a perspectivelor şi prin cromatica de o puritate şi de un echilibru fără cusur (nu întâmplător i se spunea Vermeer-ul picturii româneşti contemporane) −, o soluţie plastică bazată pe destructurarea intenţionată a acestui tip de armonie i s-a impus lui Ioan de la sine.

„Aerian”, tandru şi ceremonios

Dacă vom privi cu suficientă răbdare lucrările lui recente, vom reuşi cu siguranţă să identificăm o serie întreagă de subtilităţi stilistice şi de „automatisme” ale manierei în care se exprimă din punct de vedere plastic − semne certe ale eficienţei efortului de a se individualiza, pe cât posibil, în contextul atât de variat şi de acut concurenţial al picturii româneşti de azi. Devitalizarea luminii, cu toate consecinţele pe care acest procedeu, de regulă evitat de artiştii care lucrează după natură, le are asupra impactului şi atractivităţii imaginii, proiectarea umbrelor uşor stranii ale unor obiecte, aflate în afara câmpului vizual al pictorului şi care din acest motiv nu apar în tablouri, peste chiar centrul optic al compoziţiilor, o serie de stângăcii  studiate scoase voit în evidenţă, mai ales în ceea ce priveşte redarea atitudinilor diferitelor personaje, sunt doar câteva dintre notele distinctive ale formulei stilistice pe care artistul o practică în prezent şi cu care cred că ne vom întâlni şi de aici înainte. (Corneliu Ostahie)

Iarna 1

Iarna 3

Linişte

 

Nud

Memorii: Ion Barbu: Eterul cotidian şi cocaina săptămânală

By Horia on 1 ianuarie 2013 i

 

Cazul poetului Ion Barbu este extrem de interesant. Narcofilia lui Ion Barbu este atestată din 1921, când avea douăzeci şi şase de ani. În perioada 1921-1924 poetul a locuit în Germania (la Göttingen şi apoi la Berlin, Tübingen ş.a.), unde s-a dus pentru a-şi da doctoratul în matematică, la recomandarea profesorului său Gheorghe Ţiţeica. Barbu a renunţat destul de repede la ideea doctoratului (încă din 1921, la Göttingen), inclusiv din cauza narcomaniei. În termenii poetului-matematician, el a abandonat studiile doctorale („uitasem docta muză”), înlocuindu-le cu „un facil Eden“.

„Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat (la Berlin) obiceiul anumitor stupefiante : eter şi cocaină!”, se destăinuie Barbu într-o scrisoare adresată prietenului său flamand Léo Delfoss. Din aceeaşi epistolă aflăm despre periodicitatea practicii: „eterul meu cotidian şi praful [de cocaină] săptămânal”, scrie Ion Barbu. Ocazional, Ion Barbu îşi administra cocaină împreună cu prietenul său Tudor Vianu, aflat şi el la studii în Germania Republicii de la Weimar.

[...] În ianuarie 1924, fiind la Cottbus, viitoarea soţie a lui Ion Barbu, Gerda Hossenfelder (devenită Barbilian în iunie 1925), îi găseşte poetului în buzunar o cutiuţă plină cu cocaină. Confesiunea agitată a lui Barbu e rememorată cu multă înţelegere de Gerda. „Printr-un prieten [Barbu] căpătase într-o zi drogul. Luase mai întâi din curiozitate – nu trebuie să uit că era poet, iar eu ştiam despre alţi poeţi că încercaseră senzaţiile drogurilor! –, i-a dat o stare de euforie, de eliberare. Mai pe urmă şi l-a procurat din când în când, ca să uite mizeria sufleteascã în care se zbătea. Nu devenise sclavul drogului”.

Diagnosticul Gerdei nu a fost corect. De fapt, Ion Barbu devenise dependent de narcotice puternice. În februarie 1924, cu bani trimişi de părinţi, de la Giurgiu, el a trebuit să se întoarcă rapid în România, ca să uite „visul urât al Berlinului în plină decadenţă, în plină nebunie a drogurilor”.

În memoriile sale, Şerban Cioculescu a omagiat-o pe Gerda Barbilian pentru repunerea pe picioare a poetului care „alunecase parcă definitiv” în narcomanie. Ea l-a găsit pe Ion Barbu în Germania „bătut de vânturi, năucit de «paradisuri artificiale» şi de aventuri erotice”, ea „l-a adunat de pe drumuri” şi, până la urmă, ea „l-a dezintoxicat”.

Dar nici în ţară Ion Barbu nu reuşeşte să se smulgă de sub dominaţia narcoticelor, continuând să consume cocaină şi eter (poate, ocazional, şi morfină). În cursul anului 1924, însem; „I. Barbu mă aşteaptă de la [ora] 4: îmi citeşte poezia unui eteroman [= poemul Un personaj eteroman] – o fumisterie care nu mai e balcanică” (10 aprilie 1924); „I. Barbu citeşte încă o zăpăcită poezie asupra cocainei [= probabil poemul Înfăţişare]” (4 mai 1924) ; „I. Barbu […] îmi povesteşte aventurile amoroase din Germania ce l-au dus din desperare la… eter şi cocaină” (13 mai 1924).

Depresia psihică prin care trece Ion Barbu se accentuează şi, la jumătatea lunii august 1924, poetul este internat pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare „la Mărcuţa”, spitalul de boli mintale amenajat în Mănăstirea Mărcuţa de lângă Bucureşti. În pofida primelor diagnostice, extrem de pesimiste, Barbu depăşeşte perioada de sevraj, se înzdrăveneşte şi părăseşte spitalul după jumătate de an, în ianuarie 1925.

[...] Şi-a mai administrat Ion Barbu substanţe stupefiante după ianuarie 1925, adică după terminarea tratamentului de dezintoxicare? Se pare că da. În orice caz, eterul a rămas un provocator de poezie. [...] Administrarea narcoticului îi provoca poetului o anumită labilitate comportamentală, care îl făcea pe E. Lovinescu, de pildă, să se întrebe dacă Ion Barbu „e poseur sau iremediabil ţicnit!” (8 septembrie 1937). Şerban Cioculescu îşi aducea aminte că în acea perioadă, în a doua jumătate a anilor ’30, poetul-matematician nu mai îndrăznea să intre în farmacii să-şi cumpere eter. Îl cunoşteau cam toţi farmaciştii şi nu îi mai vindeau dozele de care avea nevoie. De aceea Barbu îl ruga pe Cioculescu să intre el în farmacie ca să-i cumpere flaconul de eter.

[...] La două decenii după episodul dezintoxicării (august 1924 – ianuarie 1925), Ion Barbu încă mai vorbea de narcomanie ca de o „specialitate” proprie. În 1947, de pildă, Barbu îi scria următoarele tinerei poete Nina Cassian: „Voi putea distruge legenda că am fost ori sunt modernist? E o eroare care s-a acreditat din vina îndoitei mele specialităţi: toxicomania şi matematica, pe care n-am ştiut să le ţin bine, să nu [se] prelingă în scrisul meu”.

Ion Barbu a murit la 11 august 1961, la vârsta de şaizeci şi şase de ani, în urma unei come hepatice (poate din cauza abuzului de substanţe narcotice din tinereţe).

sursa: Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Iaşi, Polirom, 2010, pag. 215-223

Citiţi articolele de pe website-ul romclub.wordpress.com