Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Mi-e sufletul curat ca un pahar Mi-e sufletul curat ca un pahar Nemurdărit de buze. Cînd respiri Se abureşte fin de amintiri De care tu, acum, nici nu ai habar. Oh, ele te vor face să roşeşti: Căci vei afla ce şolduri tandre ai (Dacă te uiţi la hergheliile de cai!) Şi-ncerci cu mine să le-obişnuieşti Să-şi unduiască-n talia lor fină Fesele mari care de ea atîrnă Încît mai-mai să cazi pe spate, plină De năbădăi în clipa ce îţi scurmă Sînii din faţă, şi ei prea umflaţi De pofta îngerilor făr` de saţ! din volumul Rezervaţia de îngeri, Editura Humanitas, 2013. Emil Brumaru s-a născut la 25 Decembrie 1939, în comuna Bahmuţea din judeţul Tighina, Basarabia. A absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi şi a practicat în comuna Dolhasca, până în anul 1975, când s-a dedicat exclusiv literaturii. A debutat în anul 1970 cu două volume de poezii Versuri şi Detectivul Arthur, pentru care a primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat multe volume, între care Cântece naive (1976), Dulapul îndrăgostit (1980), Poeme alese (2003), Submarinul erotic (2005), Cerşetorul de cafea (2011). Ultimul volum este Rezervaţia de îngeri (2012). Brumaru este în primul rând un poet al dragostei, al iubirii obsesive pentru femei. Versurile sale, uneori îndrăzneţe, au putere de evocare, savoare, sunt încântător de originale, imaginile sunt neaşteptate. Poezia lui a trecut peste multe bariere pudice şi “morale”, fără ezitare sau regrete. Actul dragostei este - pentru Brumaru- sensul vieţii, singurul. Alex. Ştefănescu: „Emil Brumaru este un clasic în viaţă“ S-a vorbit mult despre influenţele lui Emil Brumaru, printre care Rilke, Shakespeare- din sonete-, Vasile Voiculescu cu Ultimele sonete închipuite, dar şi Tudor Arghezi din Psalmi, din poeziile de dragoste şi din poeziile ludice. Cu toate acestea, poate cel care a punctat cel mai uşor profunzimea poemelor şi a descifrat sensul intrinesc al cuvintelor lui Emil Brumaru a fost criticul Alex. Ştefănescu. Să îl auzi pe Alex. Ştefănescu vorbind despre Emil Brumaru e ca şi când l-ai asculta pe Eugen Simion vorbind despre Nichita Stănescu. Între cei doi există o prietenie veche de peste 30 de ani, presărată cu numeroase anecdote, dar şi cu un titlu – „Dulapul îndrăgostit“ – stabilit de Alex. Ştefănescu pentru Emil Brumaru. ,, Emil Brumaru este un clasic în viaţă. Pare simplu, dar nu este aşa, deoarece avem mulţi clasici, care nu mai sunt în viaţă şi avem mulţi scriitori în viaţă care nu mai sunt clasici. Emil Brumaru întruneşte ambele calităţi- este un clasic în viaţă. Pe mine întotdeaună mă intidimează, deşi ne-am contrazis şi de foarte multe ori ne-am şi certat, dar în sinea mea rămâne un respect aproape paralizant pentru că mereu ştiu ce valoare are. [...] mergând cu el alături pe străzile Iaşului mă miram că nu-l salută şi statuile. [...] După Nichita Stănescu este al doilea mare poet pe care am avut ocazia să îl cunosc. [...] de la Emil Brumaru am învăţat să mă joc.“ Fiind o lansare cu accente personale, toţi cei prezenţi au avut ocazia să afle numeroase detalii picante despre relaţia lui Emil Brumaru cu Alex. Ştefănescu, dar şi elemente de fundal, din spatele procesului creator. Interesant de ştiut este că „Rezervaţia de îngeri“ a lui Emil Brumaru există de mai bine de 40 de ani, de când acesta în 1973 îşi scrie numele pe o tablă la un festival de literatură : Îngerul Emil Brumaru, Preşedinte al Rezervaţiei naturale de îngeri, Dolhasca, stat independent. Dolhasca este o comună din Bucovina, judeţul Suceava. Are circa 11.000 de locuitori şi a devenit oraş din anul 2004. În vecinătatea Dolhascăi se află Mânăstirea Probota, ridicată în anul 1530 de domnitorul Petru Rareş. În comuna în care a practicat medicina poetul Emil Brumaru s-au născut neurochirurgul Constantin Arseni şi actorul Alexandru Arşinel. Mânăstirea Probota Cartea lunii: Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste – de Andrei Pleşu (Editura Humanitas 2012) Acum câteva zile, la librăria Humanitas Cişmigiu, a avut loc o prezentare a Cărţii Anului 2012. Prezentarea a fost sub forma unui interviu din ciclul Înapoi la argument, moderator fiind Horia Roman Patapievici. Rugăciunea, o formă de a uni mintea cu inima Autorul a precizat că parabolele nu aduc răspunsuri prompte şi a explicat ce înseamnă libertatea pe care o aduc Evangheliile, vorbind despre bogăţia enormă pe care o deschide libertatea individuală în faţa unei întrebări. „Pentru mine întâlnirea cu textele parabolelor mai mult a deschis întrebări decât a dat răspunsuri. Îndrăznesc să sper cu oarecare teamă că Iisus însuşi nu a vrut să dea răspunsuri univoce, nişte reguli fixe de tip mecanic“. Parabolele trebuie citite în contextul lor, a subliniat Pleşu, care a accentuat că există „o ruptură între minte şi inimă care de obicei creează opacitate “. „Există un obstacol între inimă şi minte. Ce vrea mintea nu vrea inima, ce vrea inima nu vrea mintea, e o permanentă tensiune care rareori ajunge la armonie. Aş spune, că aproape niciodată. Aici apar şcolile filosofice, apar psihologii. Şcolile filosofice spun că trebuie să cunoaştem numai prin intelect, asta e singura cunoaştere, cea raţională. Apar pe urmă misticii care spun că numai cunoaştearea cardiacă e cunoaşterea adevărată.Materialiştii spun că fără senzaţii, fără corp, fără organele noastre de simţ, nu putem cunoaşte nimic. (…) Citez mereu din Maxim Mărturisitorul: «Nu poţi cunoaşte decât cu toate trei o dată». Trebuie să cunoşti prin corp,suflet, spirit, cu toate astea la un loc “. Autorul a explicat că rugăciunea e şi ea o formă de a a uni mintea cu inima: „Exerciţiul de a citi parabolele poate fi de tipul unei asceze şi a unei rugăciuni, e un efort de a aduce în acelaşi plan reflecţiunea, cu emotivitatea, cu adeziunea şi cu aplicarea“. „Nu am soluţii“ Parabole deschid întrebări, deschid reflecţia spre anumite răspunsuri, însă trebuie să existe şi interogativitatea din partea oamenilor: „Dacă tu nu ai întrebări, nu poţi primi răspunsuri. (…) Spunând toate astea, eu am aerul că vă spun, în subtext, că eu am înţeles, eu m-am prins, ştiu care sunt predicile, ştiu care sunt clarificările necesare, am făcut şi o carte, luaţi aminte. Vreau să vă spun cinstit că nu m-am prins, că nu socotesc că am ajuns la un capăt de drum de la înălţimea căruia pot să dau verdicte, reţete şi sfaturi. Am păţit ruşinea asta de câteva ori, după ce a apărut cartea, să vină lumea să spună: «Am un frate cam isteric, nu ştiu cum să mă port cu el. Dumneavostră care aţi citit Evangheliile». Fac acest anunţ public: Nu am soluţii. Nu sunt duhovnic. Nu sunt psihiatru. Sunt şi eu un om care caută, care are întrebări, care caută soluţii, care nu le găsesc decât rareor decât rareori şi niciodată sub acoperămâtul unei certitudini. (...) Vorbesc ca unul care vă invită la o însoţire, la un drum comun, vorbesc ca bolnavul despre sănătate, ca nedesăvârşitul despre desăvârşit, vorbesc ca mine, despre parabole", a accentuat scriitorul. „Să nu te grăbeşti să-i judeci pe ceilaţi“ Provocat de interlocutorul său, Andrei Pleşu a vorbit şi despre scopul unei lecturi spirituale: „O lectură spirituală nu-ţi dictează să faci anumite fapte, cât îţi dictează anumite stări. Despre ce stări e vorba? O stare de veghe, să fii atent, să fii disponibil, să nu ratezi împrejurarea decisivă, să nu ratezi întâlnirea decisivă, să te gândeşti tot timpul la amplasamentul tău în propriul tău parcurs. (…) Să nu geometrizezi, să nu tratezi lumea şi viaţa ca pe o schemă. (…) Să nu judeci, tocmai fiindcă te ştii, să nu te grăbeşti să-i judeci pe ceilaţi, să te pui tot timpul într-o stare de căutare, să fii tenace, chiar impertinent în întrebările şi căutarea ta, să refuzi gata făcutul de toate tipurile şi să te preocupe tema orientării tale. Dacă eşti cinstit, ajungi să te întrebi într-un moment al vieţii tale: Ce sens are chestia asta?“, a mărturisit, cu onestitate, Andrei Pleşu. Parabolele nu induc obedienţa Andrei Pleşu a subliniat că e foarte important că în pabole nu avem de-a face cu legi. „E o precizare foarte importantă din punctul meu de vedere. Nu se pot deduce din textele evanghelice reguli fixe, etichete. Legea care impune o atitudine de obedineţă e înlocuită cu un model, cu om viu. Ce faci cu un om viu? Comunici. Avem de-a face cu o înlocuire a obedienţei prin comuniune. Altel, te raportezi la un model care reacţionează la cazul tău particular şi altfel te mişti într-o lume cadastrată de legi în care nu ai decât să te înscrii“, a precizat filosoful. „Textele pe care le-am citit eu nu sunt despre obedienţă, despre înscriere, despre înregimentare, despre legi. Sunt despre libertate, despre autenticitate, despre interogativitate şi despre emulaţie“, a mărturisit filosoful, subliniind că o lege trebuie să fie seducătoare înainte de fi o obligatorie, dând exemplul lui Socrate căruia legile i-au apărut întruchipate în nişte fete, într-un dialog al lui Platon. „În rest, eşti în faza de înregimentare. Eu regret că practica creştină curentă cade în legiferare, în reţetă, în regulă strictă, când e vorba de a încerca să găseşti libertatea ta particulară înăuntrul unei legi“, a punctat Pleşu. Peste 30.000 de exemplare vândute Volumul lansat de Humanitas în luna noiembrie a anului trecut s-a vândut până acum în 30.000 de exemplare, după cum a declarat Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, care a fost maestru de ceremonii al întâlnirii. De altfel, Gabriel Liiceeanu, care va fi urmărul invitat al lui H.-R. Patapievici pe 28 martie, a spus că îi pare rău că „nu a închiriat un stadion“ ca să încapă toată lumea, dar că se simte onorat că a reluat dezbaterea „Înapoi la argument“, în cadrul Librăriei Humanitas Cişmigiu. Liiceanu a punctat, la finalul întâlnirii, care a fost secretul succesului emisiunii de la TVR Cultural: atitudinea moderatorului. O personalitate de valoarea intelectuală a lui Patapievici ştie să facă un pas înapoi, a subliniat el. Directorul Editurii Humanitas a a accentual că iniţiatorul emisiunii „Înapoi la argument“ ştie să-şi asculte cu modestie interlocutorul, să-l pună pe acesta în valoare, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu se mai întâmplă în dezbaterile noastre televizate, când moderatorii ies în faţă în mod agresiv, devenind ei înşişi „adevăratele“ vedete. „Treziţi-vă! Nu fiţi adormiţi!“ Andrei Pleşu, alături de Horia-Roman Patapievici FOTO: Marian Iliescu Fragment din Omiliile lui Plesu. Credinţa ca atenţie de Mihnea Măruţă, publicat în Adevărul din 16 Decembrie 2012. Să recunoaştem: pentru un tânăr al secolului XXI, care creşte vrăjit de tehnologii fascinante într-o lume confortabilă şi obsedată de viaţa aceasta, istoriile biblice şi (mai ales) terminologia religioasă par de pe altă planetă. Ca să le priceapă, ca să ajungă la miezul lor, el are nevoie de o aducere a temelor creştine în lumea sa, de o iniţiere care să concureze cu jocul său cel de toate zilele. Are nevoie de un mistagog. Ei bine, asta face Andrei Pleşu în noua sa carte*: decriptează, în cea mai frumoasă limbă română posibilă, subtilitatea pildelor lui Hristos. "Accesează" creştinismul dinspre întrebările prezentului şi îi dovedeşte prospeţimea vorbind firesc despre singurele probleme care, la urma urmei, contează pentru fiecare dintre noi. Şi care sunt aceleaşi dintotdeauna. "Pentru cei pregătiţi, El (Iisus - n.M.M.) trebuie să funcţioneze ca o indicaţie, iar pentru cei nepregătiţi - ca o piedică, sau ca o interdicţie. (...) A găsi un procedeu care să li se potrivească tuturor implică o mare subtilitate strategică: trebuie, pe de o parte, să laşi mereu deschisă perspectiva "intrării", dar, pe de alta, să ai precauţia de a revela voalând, de a bloca ferm accesul celor opaci." (CITAT, pag. 49) * Pentru mine, o carte de o asemenea frumuseţe grea n-a mai apărut de la "Jurnalul fericirii" încoace. Doar Steinhardt a mai realizat la un nivel atât de înalt joncţiunea dintre cultură şi credinţă, dintre raţiune laică şi adevăr teologic, dintre artă a scrisului şi interpretare biblică. La fel ca monahul de la Rohia, Andrei Pleşu dansează şi el pe sârma întinsă între versanţii nevăzuţi ai ereziei şi dogmei. Şi nu numai că rezistă acolo, la înălţime, ci te atrage şi pe tine, cititor, deasupra hăului. (În fapt, aceasta e credinţa.) Parabola semănătorului devine astfel un elogiu al răbdării bine dozate, un argument pentru ne-grabă şi ne-renunţare, în ciuda lipsei vreunei dovezi că există un Dincolo. Mai departe, interpretarea parabolei copiilor din pieţe atinge una dintre cele mai îngrijorătoare boli contemporane - continua nemulţumire, cârcoteala acră, criticarea deviantă a altora. Acestea sunt traduse ca imaturitate în receptarea eventualelor semne divine şi ca neasumare a unei decizii personale, din care poate curge ratarea întâlnirilor mirabile. Parabola talanţilor critică auto-mulţumirea şi teama de a miza pe ceea ce te face deosebit, iar parabola fiului risipitor, poate cea mai cunoscută dintre toate, ne descoperă trei feluri de risipă: risipa de cuminţenie, risipa de iubire şi risipa de... risipire. Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei pictează iluzia că refuzul oricărei autorităţi, accentul pe "eu", ar avea vreo şansă pe termen lung. În parabola furului, sensurile duhovniceşti sunt pregătirea permanentă, ne-dormirea, aşteptarea activă, trăirea simultană în două timpuri - cel finit, al propriei existenţe, şi cel etern-salvator. Credinţa înseamnă atenţie, trezie, antene conectate continuu la muzica vieţii, libertate conştientizată şi monitorizare creatoare a opţiunilor. Creştinismul - scrie Andrei Pleşu - "e dozajul optim (...) între autoritate supramundană şi compasiune omenească: ne aflăm faţă-n faţă cu un foarte sus coborâtor, care deschide astfel calea unui foarte jos în ascensiune. Se vorbeşte despre altceva, despre cu totul altceva, în termenii lui aici. Se vorbeşte despre ceea ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta e definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus." (pag. 77) Această viziune - care poate părea contrariantă - a creştinismului ca religie a curajului şi a "tupeului" chibzuit, ca respingere a pre-judecăţilor şi a oricărei ideologii (evident generalizatoare), căreia i se adaugă incursiunile în cele mai complicate paradoxuri hristice, dar cu rămânerea controlată în teritoriul dilemelor actuale, pentru a nu pierde nici o clipă concentrarea şi interesul celui care citeşte, constituie puterile acestei cărţi extraordinare, apărută oarecum de nicăieri, ca un nesperat dar de Crăciun făcut culturii române. * Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, de Andrei Pleşu, Editura Humanitas, 2012, preţ: 44,9 lei Drinkology: Despre whisky Şapte lucruri mai puțin cunoscute despre whisky (Material trimis de prietena clubului nostru Diana Pruteanu, Washington, DC) Whiskyul și-a început drumul către titlul de cel mai apreciat distilat al planetei. Faptul că provine în special din Scoția și că este obținut prin distilarea malțului de orz este informația general cunoscută, dar care sunt lucrurile mai puțin știute despre băutura? StyleReport și Whiskypedia.ro trec în revistă câteva dintre ele. 1. Numele whisky este un derivat din limba celtă Denumirea whisky a apărut prin transformarea repetată a unor termeni din limba celtă. Cum în jurul anului 500 d.H. strugurii erau foarte greu de procurat și la prețuri foarte mari, călugării scoțieni au încercat să folosească grânele pentru obținerea unei băuturi alcoolice. Sfântul Patrick a importat tehnica distilării în zona Irlandei iar rezultatul, extrem de apreciat de localnici și monahi deopotrivă, a primit numele „uisge beatha“ – apă vie sau apa vieții. De acolo, prin transformări repetate ale termenului s-a ajuns la englezescul „whisky“. 2. Whisky și Whiskey nu sunt neapărat același lucru Un „e“ în plus sau în minus poate părea o greșeală de scriere sau pur și simplu o preferință a redactorului, dar de fapt, paronimia oferă câteva informații despre proveniența distilatului. În Scoția există mai multe regiuni în care se produce whisky-ul, regiuni ce imprimă diferite caracteristici produsului finit. Ele au fost inițial denumite folosindu-se vechile zone administrativ teritoriale de unde se percepeau taxele: Speyside, Highlands, Lowlands, Islands, Islay, Campbeltown. Dincolo de țara de origine, whisky-ul are deja tradiție și este numit ca atare în Irlanda, Statele Unite, Suedia, India, Noua Zeelandă, Africa de Sud și Japonia. Irlandezii folosesc pentru distilarea whiskyului un decoct în care pe lângă orzul malțificat adaugă și orz crud. Tot ei sunt cei care au inventat distilarea continuă prin alambic cu coloană, iar considerând că whisky-ul produs de ei este calitativ superior scoțienilor, au decis să-l scrie whiskey, metodă preluată de la ei și de către americani sau canadieni. 3. Un whisky mai bătrân nu este obligatoriu mai bun. Vârsta unui whisky, inscripționată de cele mai multe ori pe etichetă, este un indiciu brut despre calitatea unui whisky și influențează foarte mult prețul de vânzare. Cu toate acestea, deși utilă, informația referitoare la vârstă nu este un indiciu edificator asupra calității. Un whisky bâtrân nu este întordeauna un whisky mai bun. În cazul unui blend scotch, vârsta se referă obligatoriu la cel mai tânăr whisky aflat în compoziția amestecului. Vârsta trecută pe etichetă nu reprezintă o medie a vârstelor whisky-urilor din amestecul unui blend și nici nu înseamnă că tot whisky-ul are aceeași vârstă. În cazul în care vârsta lipsește cu totul de pe etichetă, atunci putem presupune că whisky-ul poate avea vârsta minimă legală impusă, de 3 ani pentru cele scoțiene sau 2 ani pentru cele americane. 4. Butoiul în care se păstrează whiskyul nu este niciodată nou În Scoția nu este permisă folosirea de butoaie noi din lemn de stejar pentru maturarea whisky-ului. Ele trebuie să fi fost umplute, anterior, pentru minim 6 luni, un alt produs alcoolic: vin, bere, rom sau whiskey american. În Statele Unite, legea sună total opus. Aici, nu este permisă refolosirea butoaielor pentru maturarea whiskey-ului. Dacă un distilat din orz malțificat este lăsat la învechit în butoaie care nu sunt din stejar, atunci el nu poate primi denumirea de whisky/whiskey. 5. Whisky on the rocks însemna la propriu „whisky pe pietre“ Denumirea se referea în urmă cu câteva secole la răcirea whisky-ului cu ajutorul pietrelor reci luate din râu. Odată cu apariția răcitoarelor și a frigiderelor pietrele au fost înlocuite de cuburile de gheață dar expresia a rămas. În mod normal, whisky-ul se bea sec sau doar cu apă adăugată. Gheața îngheață aromele și creează senzația domolirii puterii alcool-ului din pahar. În lumea pasionaților de whisky nu există termeni precum whisky and soda sau whisky and cola. 6. Japonezii produc cel mai bun whisky…cel puțin deocamdată Cel mai bine vândut single malt este Glenfiddich, cel mai bine vândut blend scotch este Johnnie Walker, țara cu cea mai mare producție și cel mai mare consum de whisky este India iar în statul Kentucky sunt mai multe butoaie pline cu whiskey lăsate la învechit decât numărul de locuitori. Și totuși, conform premiilor de specialitate, World Whiskies Awards, Japonia produce cele mai bune whisky-uri din lume. În 2012, producătorul Yamazaki a primit premiul pentru cel mai bun single malt continuând dominația japoneză într-o competiție cu mai mult de 300 de mărci înscrise. 7. Și îngerii beau whisky Odată pus în butoaie, prin interacțiunea dintre alcool și lemnul de stejar, în fiecare an distilatul pierde prin evaporare o cantitate egală cu 2%. Tot două procente se pierd anual și din tăria alcoolului. Acest proces chimic este denumit plastic în industrie „angel’s share“ – partea îngerilor. Top of Form Bottom of Form ZIUA PĂCĂLELILOR, 1 APRILIE: De unde vine ziua farselor PUBLICAT Sâmbătă, 31 Martie 2012 10:23 pe REALITATEA.NET ZIUA PĂCĂLELILOR are origini îndelung disputate, istoricii considerând că obiceiul farselor este o împletire de obiceiuri populare locale specifice fiecărei ţări cu legende străvechi şi cu ceremonialuri de întâmpinare a Anului Nou şi ulterior a primăverii e Ziua păcălelilor ZIUA PĂCĂLELILOR, legată de schimbarea calendarului O ipoteză, acceptată de majoritate, susţine că originea zilei de 1 aprilie are strânsă legătură cu schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. În vechiul calendar, ziua Anului Nou era sărbătorită pe data de 1 aprilie, în loc de 1 ianuarie. După schimbarea calendarului gregorian, în 1582, în timpul lui Carol al IX-lea al Franţei, oamenii au avut iniţial probleme de a se obişnui cu sărbătorirea noului an la 1 ianuarie. Cei care sărbătoreau Anul Nou la 1 aprilie au fost numiţi "nebuni de aprilie". Pe măsura trecerii timpului, felicitările trimise pentru Anul Nou la 1 aprilie au început să fie considerate farse, fiind însoţite adeseori de cadouri hazlii. Indiferent de unde se trage, ziua de 1 aprilie este recunoscută ca fiind Ziua Păcălelilor în majoritatea ţărilor lumii. Marcată mai întâi în Europa, Ziua Păcălelilor a emigrat peste Ocean şi apoi pe tot globul. În Franţa, unde Ziua Păcălelilor a fost marcată pentru prima dată în secolul al XVI-lea, cel care cade victima unei păcăleli este numit "poisson d' Avril" (peşte de aprilie). Acesta trebuie, conform tradiţiei, să poarte întreaga zi o hârtie prinsă cu un ac cu gămălie, pe spate. Hârtia trebuie ori ori să fie decupată în formă de peşte, ori să aibă un peşte desenat. Toate acestea din cauza faptului că în luna aprilie, potrivit astrologiei, soarele părăseşte semnul zodiacal al "Peştilor". Ziua Păcălelilor este marcată timp de două zile în Anglia: cel păcălit este numit "noddy" şi trebuie să poarte o coadă ataşată pantalonilor sau fustei. În Scoţia, acestuia i se spune "April qowk" sau "April cuckoo"(cuc de aprilie), pentru că aceasta este prima pasăre care vesteşte venirea primăverii. Importanţa cu care este privită Ziua Păcălelilor în Marea Britanie este dovedită de emisiunile TV, care nu de multe ori au derutat populaţia. De exemplu, acum câţiva ani, televiziunea naţională a tansmis un documentar despre o fermă specializată în cultivarea de spaghete. Imaginile prezentau fermierii care culegeau spaghetele din arborii de spaghete! Nu este însă singurul caz în care mass-media s-a implicat în păcăleli de 1 aprilie. Astfel, în 1998, un ziar din Alabama a anunţat că parlamentul statului Alabama a hotărât să schimbe valoarea numărului lui Pi, rotunjindu-l la valoarea 3; în 1950, o televiziune olandeză a anunţat că Turnul din Pisa s-a prăbuşit; în urmă cu ceva ani, anumite pagini de internet din China şi Coreea au anunţat că Bill Gates a fost asasinat, iar în 1995 televiziunea din Malta a anunţat descoperirea unei grote subterane în care se află un templu preistoric. În Spania, celor păcăliţi de 1 APRILIE zi li se atribuie epitetul de "nătărăi". Japonezii sărbătoresc la 1 aprilie "Ziua păpuşilor", sau "Ziua bucuriei celor mici", cărora le oferă în dar păpuşi. Ziua Păcălelilor este sărbătorită şi în unele state din America Latină - Peru, Mexic şi Columbia, dar la 28 Decembrie, sub numele de "Dia de los inocentes" (ziua celor naivi). Aceeaşi sărbătoare este marcată şi în Belgia, unde însă se sărbătoreşte şi 1 aprilie. În Iran şi în unele părţi din India, Ziua Păcălelilor ("Sizdah Bedar") are loc în cea de-a 13-a zi a Anului Nou (Noruz), anul acesta la 2 aprilie, după calendarul zoroastrian. ZIUA PĂCĂLELILOR În România: FARSELE de 1 aprilie au început să fie practicate în secolul al XIX-lea. Păcălelile practicate de 1 aprilie variază de la cele simple, de genul, "Ţi s-au murdărit pantofii" la cele foarte elaborate, la care unul sau mai mulţi membri ai familiei sau prieteni "lucrează" mai multe zile. Un grup de istorici contemporani a realizat un top al celor mai reuşite farse de 1 aprilie ale tuturor timpurilor. Primul loc este ocupat de farsa jucată de primăria oraşului Koln (Germania), în 1993, celor care practicau jogging în parcul din centru. Gardienii i-au oprit pe alergători, spunându-le că tocmai a fost votată o lege, cărora dacă nu i se conformează, vor fi amendaţi. Gardienii spuneau că legea impune încadrarea alergătorului în limita de 6 km/h, nici mai mult, dar nici mai puţin. Motivul? O altă viteză ar fi deranjat veveriţele din parc, aflate în perioada împerecherii. Există şi superstiţii legate de păcălelile de 1 aprilie. Se spune că este bine să faci farsele înainte de ora prânzului, pentru că altminteri vei avea ghinion tot anul. Povestea lunii: Într-o localitate din Munţii Pamir se vorbeşte limba română  de Acad. Nicolae Dabija (Text trimis de prietena clubului nostru Diana Pruteanu Washington, DC)  Întâmplarea de mai jos mi-a fost povestită de un scriitor tadjic, acum vreo zece ani. Mi s-a părut instructivă prin ingeniozitatea de care dă, câteodată, dovadă basarabeanul nostru când e pus în condiţii-limită. În primii ani de după război, un compatriot de-al nostru, ca să scape de deportare, a fugit în... chiar locurile către care erau deportaţi unii dintre consângenii săi. Adică nu chiar acolo, dar cam încolo. S-a ascuns în nişte munţi de la celălalt capăt al fostei URSS, undeva aproape de frontiera cu Afganistanul, într-un aul din Badahşanul-de-Munte al Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba franceză. Aulul era mic, situat între două prăpăstii de munte, rar cine ajungea în acel sătuc, rar cine pleca din el. Până aici nimic prea neobişnuit. Au mai fost cazuri din acestea. Şi cu estonieni sau armeni care s-au ascuns în colhozurile basarabene şi cu basarabeni care s-au ascuns în închisorile din Siberia. Dar inventivitatea acestora păleşte pe lângă cea a eroului nostru. S-a întâmplat ca în toiul restructurării un tadjic sau o tadjică din acel cătun să coboare – cu „parașuta”?!, cu funiile unor salvamontişti?!, cu ajutorul alpiniştilor?! – ca să-şi încerce puterile ca să intre şi el (sau ea) la o instituţie de învățământ, unde urma să susţină şi examen la limba franceză. Dar, spre stupefacția membrilor comisiei de examinare, deşi aceştia erau mari specialişti în studiul limbii franceze, nici unul dintre ei n-a priceput nici o iotă din ce le vorbea în franceză candidatul. Fostul elev, cel mai bun la obiectul respectiv din acea şcoală, a rămas şi el foarte surprins că aceştia nu-l înțelegeau. Alertată, comisia a anunţat pe dată ministerul, iar Ministerul Învățământului din Tadjikistan a trimis o inspecţie să vadă ce fel de franceză se predă acolo în aulul cela din creierul munţilor, de n-o poate pricepe nici un specialist. Ajunşi la faţa locului, membrii comisiei au constatat cu stupoare că mai bine de patruzeci de ani, în loc de limba franceză, basarabeanul nostru le predase mai multor generaţii de tadjici limba... română. Cu atât mai mult, le-a recunoscut membrilor înaltei comisii, de-acum bătrnul profesor, că o alta el nici nu cunoaşte. Până la urmă comisia a fost de acord cu argumentele că şi limba română e o limbă străină, că şi ea e una de proveniență latină, că şi limba română e frumoasă (concetăţeanul nostru exemplificând, bănuim, cu strofe din „Mioriţa” sau „Luceafărul”), că şi ea poate fi vorbită în nişte ţări din lume ş.a.m.d. Comisia a dat până la urmă a lehamite din mână şi – cum profesorul era prea bătrân şi-l iubea tot aulul, ca să-l pedepsească prea aspru – i-a permis s-o predea mai departe, până va sosi în localitate un specialist de adevărată franceză, cu o singură condiţie – să nu-i mai spună limbii predate de el „franceză”, ci română... Astfel, în cataloagele acelei şcoli – unica în Tadjikistan, dar bănuim şi-n toată Asia Mijlocie – la capitolul „limba străină” e trecută „limba română”, iar mulţi dintre maturii care țin în mâini atestatele acelor fii şi fiice de tadjici se întreabă poate în gândul lor: la ce le-o fi trebuind acestora limba română şi unde o vor putea aplica aceştia vreodată în viaţa lor de tadjici?! Mi s-a mai povestit că – aşa cum în acea fostă republică sovietică începuse imediat după aceea şi un război fratricid, care mai continuă – autorităţile au şi uitat în curând de „profesorul” basarabean, un alt profesor de „limbi străine” Ministerul de la Dușanbe şi aşa n-a mai expediat în sătucul din vârful Pamirului, acesta predând în continuare limba română acelor tadjico-persani. Cum domnul profesor a fost unul bun, dar şi exigent –neposedând suficient de bine nici tadjica, nici rusa, a comunicat cu mai multe generații de elevi deveniţi ulterior părinţi şi bunici doar în „franceza” lui –, tot aulul cela de lângă Afganistan vorbeşte două limbi: tadjica şi româna. Iar când a aflat că ministerul intenționează să le trimită un alt profesor, mai tânăr, cu o altfel de „franceză” „adevărată”, satul a expediat pe dată o scrisoare de protest la Dușanbe, menționând că el nu doreşte o altă franceză, că el s-a obişnuit cu aceasta vorbită de „efendi învățător” şi pe care locuitorii lui – fiind elevi sârguincioși la vremea lor – o cunosc suficient ca să-și poată ajuta copiii sau nepoții să-şi facă temele pentru acasă, fiind şi prea bătrâni ca s-o ia de la capăt. Undeva prin Pamir, munţii cei mai înalţi din Asia, cărora li se mai spune şi „acoperişul lumii”, se află un aul mic, pierdut între pietre, care vorbeşte româneşte. Atunci când Basarabia – aşa cum visează azi Voroninii, Mişinii, Ostapciucii, Ţaranovii, Potlogariovii şi alţi jalnici trecători prin istoria noastră – nu va mai vorbi româneşte, Dumnezeu, sunt sigur de acest lucru, va putea reconstitui limba română cu ajutorul copiilor acelui sătuc din Munţii Pamir, de deasupra lumii, care o vorbesc cu mai mult drag şi cu mai mult respect decât cei care opt ani au condus Republica Moldova ca pe o ţară duşmană, precum cotropitorii nemiloşi, care îngenunchind o ţară aveau un singur scop: cum să o distrugă în aşa fel încât aceasta să nu-şi mai revină niciodată. Acad. Nicolae Dabija Nicolae Dabija este literat, poet, patriot român, preşedintele Forumului Democrat al Românilor din Moldova şi membru al Academiei Române. Rubrica gastronomică: De-ale gurii în Prier – de Mihai Creangă Nu ştiu cum vă veţi fi distrat dumneavoastră de 1 Aprilie, ziua Păcălelilor, dar eu unu’ ştiu că am petrecut minunat! Nu vă mai spun pe câte pioneze m-am aşezat, câţi nasturi a trebuit să cos, câte mâneci să descos, ce cataif cu muştar am gustat – în fine, tot glume d-astea bune, când se distrează omu’ mai abitir decât altădată, iar neamul nostru românesc mai straşnic decât ălelalte, ştiut fiind că românu-i născut şi umorist, nu numai poet…Căci duhul râsului nu cred să fi lăsat vreun muritor sau vreo instituţie orfan/orfană de frenezia veseliei:mai întâi, maşina 182 a venit la timp, încât două femei au apucat chiar loc pe scaune – una era şoferiţa, cealaltă era campioana noastră olimpică de la Beijing, la judo, desigur;în vitrina de la “Café” scria mare “Avem CAFEA” şi chiar aveau;în sfârşit, am mai văzut un automobilist zâmbindu-le pietonilor, un fotbalist bând lapte şi un poliţist dând lecţii de engleză unor turişti veniţi de pe malurile Tamisei, excesiv de încântaţi de malurile Dâmboviţei…Tot felul de năzdrăvănii! Şi revenind la mioarele noastre, m-am gândit eu: ce răzbunare, demnă de un Spânzurăfoame, să le pregătesc ăstora cu pionezele, nasturii, mânecile şi muştarul? Şi-am gândit una teribilă, ba chiar cruntă… Am luat un pachet de margarină, un pahar de iaurt şi, cu câtă făină înghiţeau ele, am făcut un aluat mai molcuţ.L-am lăsat câteva ceasuri să …dospească a răzbunare! Între timp, am pregătit mai multe umpluturi: ba un amestec de brânză de vaci cu telemea, ba nişte ciupercuţe tocate şi călite cu mărar, ba nişte griş cu ceapă rumenită, ba nişte ouă fierte, curăţate de coajă şi zdrobite cu furculiţa împreună cu puţin muştar (chiar că le-am bătut obrazul!) şi piper proaspăt măcinat, ba cu nişte tocătură de carne bine perpelită în tigaie şi (cruzimea cruzimilor!) nişte miez de pâine muiat în lapte şi frecat cu mieji de nuci pisate… Am întins aluatul foaie, l-am tăiat cu un pahar cu gură largă, aşezând pe fiecare cerc de aluat câte o linguriţă din câte un fel de amestec; am acoperit cu un alt cerc de aluat şi am lipit marginile;le-am mângâiat faţa cu o pană muiată în ou crud şi bine bătut.Le-am pus în tăvi şi le-am dat la cuptor, la un foc nu foarte iute.Ş-apoi, când le-am scos calde de-acolo, ia gândiţi-vă ce crâncenă răzbunare a mea pe ăi cu pionezele, cu mânecile, cu nasturii, cu muştarul…Că luau câte o plăcinţică şi credeau că-i cu brânză.Când colo – era cu cu carne! Când credeau că-i cu carne, era cu ciuperci! Şi tot aşa, i-am văzut că se înverşunau să ghicească, încât mult mi-am mai sărat şi eu inima! Acu’, măcar de m-aş fi oprit aici, da’ negru la suflet cum sunt, am scos şi nişte berică rece de-ţi crăpau până şi măselele de minte, ceea ce i-a prins şi mai tare în năvodul strâns al păcălelii răzbunătoare pe care le-o urzisem. Încît şi acum, când descopăr că am cravat tăiată fideluţă şi că nu mai mă pot ridica de pe scaunul uns din belşug cu ulei de tâmplărie, îmi zic în sinea mea: teribilă glumă le-am mai trântit, dom’le! Al Dumneavoastră, Spânzurăfoame Borşul de huşte de Matei Pleşu ( din volumul Amintiri din bucătăria lumii. Mică antologie de gusturi, stări şi gustări, Editura Humanitas 2012) La subsolul delabrat şi supraîncălzit al casei – într-o bucătărie -dormitor, cu un cuptor care duduia întruna şi un pat ponosit, alături – o familie vindea borş. Toamna, când coceau bostani, mirosul acru de huşte, cel dulceag al plăcintei cu dovleac şi aerul stătut de vizuină se combinau într-un abur otrăvit şi ospitalier deopotrivă. Aurel, soţul borşăresei – un beţiv blajin, cu răsuflarea îmbibată de alcool şi fum de ţigară, prietenos cu copiii, umil cu vecinii şi mut cu soţia -, stătea mereu acasă. Când avea muşterii, era, după puteri, lucid şi serviabil: se scobora anevoie din pat, scotea capacul putinei şi sufla deasupra borşului, cu buzele ţuguiate, până se risipea floarea şi ieşea la iveală un luminiş de zeamă verzuie, în care scufunda, cu tandreţe, polonicul cu smalţul pleznit. Aşeza apoi o sticlă de un litru pe un prosop împăturit şi îi punea o pâlnie largă de plastic galben. Turna borşul vânturat, de la înălţime, polonic după polonic, aşteptând să se isprăvească turbionul şuierător al fiecărei şarje şi să se astâmmpere clăbucul din sticlă. Dacă era din cale-afară de beat, uita să se oprească şi turna până când borşul se revărsa, mustind, pe prosop şi pe masă. După ce ieşeam la aer, sorbeam câteva guri din sticla plină ochi şi revedeam putina de lemn, cojile de dovleac din gunoi, cârpa muiată în borş, pe Aurel în papuci, pe marginea patului. Gustul acru, călduţ, lânced şi hrănitor mă fermeca, dar îmi făcea şi puţină greaţă. Luna Aprilie: Una dintre cele patru luni ale anului cu durata de 30 de zile, este mijlocul primăverii în emisfera nordică şi al toamnei, în cea sudică. În fiecare an, luna Aprilie începe cu aceeaşi zi a săptămânii cu luna Iulie şi în anii bisecţi cu prima zi a lunii Ianuarie. Sfârşeşte în toţi anii cu aceeaşi zi a săptămânii cu luna Decembrie. Originea numelui nu e sigură: cuvântul latin aprilis, de la care s-ar fi luat numele lunii, ar fi fost derivat din verbul aperio, aperire, care înseamnă a deschide, ca un simbol al înfloririi plantelor din luna primăverii în plin. O altă explicaţie este că luna şi-a luat numele de la greci, de la care s-a numit Aphrilis, în cinstea zeiţei frumuseţii Afrodita. Anglosaxonii numesc luna Oster-monath (sau Eostur-Monath), de la zeiţa înoirii şi fertilităţii Eastre (perioada de oestru, hormoni estrogeni), care este legată şi de legenda Paştelui (Easter), a păsării transformată în iepuraş şi a ouălelor colorate risipite în iarbă. În calendarul folcloric românesc, luna poartă numele de Prier, care se crede că ar avea origine în adjectivul “prielnic” : vreme prielnică agriculturii, formării turmelor, păşunatului. De la porecla de “traistă-n băţ”, dată vânturilor care nu aduc ploaie şi care sunt frecvente în această lună, lunii i se mai spune “luna lui traistă-n băţ”. Date importante în luna Aprilie: 1 Ziua Păcălelilor. 2 Armata Sovietică în ofensivă a intrat pe teritoriul românesc (1944) S-a deschis prima sală de cinema în SUA la Los Angeles (1902) Ponce de Leon declară Florida posesiune a regelui spaniol (1513) 3 Iosif Vissarionovici Stalin a fost ales secretar general al PCUS (1922) 4 Charle De Gaulle, în colaborare cu partidul comunist francez, formează guvernul francez în exil (1944) Martin Luther King a fost asasinat la Memphis, Tennessee (1968) 5 Winston Churchill îşi dă demisia din funcţia de prim ministru (1955) Primele bancnote din lume au fost emise de Banca Olandei (1814) Alexandru Nevski îi înfrânge pe Cavalerii Teutoni (1242) Prinţesa indiană Pocahontas se mărită cu imigrantul englez John Rolfe (1614) 6 Joseph Smith înfiinţează biserica mormonă, după ce anunţă că a primit direct de la Dumnezeu instrucţiuni, pe care le-a reprodus în Cartea Mormonilor (1820) 9 Se reînfiinţează Partidul Comunist Spaniol, după patruzeci de ani de întrerupere a activităţii (1977) 11 Insula Ellis din portul New York a fost destinată ca sediu al Centrului Naţional de Imigrare (1890) 12 A murit preşedintele Franklin Delano Roosevelt (1945) 13 Cruciaţii au cucerit Constantinopolul (1204) Preşedintele Egiptului Hosni Mubarak a fost arestat (2011) 14 La teatrul Ford din Washington a fost împuşcat preşedintele Abraham Lincoln (1865) de către actorul John Wilkes Booth, şeful unei conspiraţii de sudişti. A fost prezentat, de către firma RCA, primul microscop electronic (1940) Napoleon Bonaparte a abdicat şi a luat drumul insulei Elba (1814) 15 S-a scufundat transatlanticul Titanic (1912) James Ross a ajuns la Polul Nord (1800) A fost comunicată descoperirea insulinei de către Banting, McLeod şi Best (1922) Franklin National Bank a emis prima carte de credit (1952) 17 Alexander Dubcek, secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, a fost îndepărtat din funcţie (1968) 18 Primul zbor transatlantic al unui avion de pasageri cu reacţie (jet) (1952) Cutremur de 8.25 grade Richter la San Francisco: 4000 de morţi, oraşul distrus în proporţie de 75% (1906) 20 Trupele sovietice ajung la Berlin (1945) Descoperirea Radium-ului, primul element radioactiv, de către Pierre şi Marie Curie (1902) 21 Premiera la New York a piesei Scaunele de Eugen Ionescu (1952) 23 Sfântul Gheorghe. Identificarea virusului AIDS (SIDA) în anul 1984. 28 Explozia reactorului nuclear de la Chernobâl, Ucraina (1986) Charles De Gaulle demisionează din funcţia de preşedinte al Franţei (1969) 29 Croaţia declară independenţă (1991) Ziua Sfântului Gheorghe – 23 Aprilie Sfântul Gheorghe s-a născut în Cappadocia (în greacă Kappadokia – regiune din estul Turciei de astăzi, situată între muntele Taurus şi litoralul de sud al Mării Negre) şi a trăit în timpul împăratului roman Diocletian (244-311 e.n). A fost militar în armata romană şi – după ce şi-a mărturisit credinţa creştină – a foat întemniţat şi suspus unor torturi groaznice. A murit fără să se dezică de credinţa în Iisus. Iconografia creştină îl reprezintă cel mai des călare pe un cal alb (puritatea, cinstea, binele), răpunând balaurul (forţele răului, diavolul) cu suliţa, ca un luptător în numele credinţei. În legendele despre el, uciderea balaurului - care stătea lângă singura fântână în care se mai găsea apă şi cerea ca plată un suflet de la toţi oamenii care veneau să îşi umple ulciorul – a fost posibilă după ce Dumnezeu a trimis pe Sfântul Gheorghe, la rugăciunile împăratului local, a cărui singură fiică era destinată să fie următoarea victimă a monstrului. După izbânda eliberatoare, împăratul şi-a oferit fiica drept mireasă lui Gheorghe, care a refuzat, spunând că el nu se va căsători, având misiunea să facă bine pe pământ. În ţările româneşti, ajunul zilei de 23 Aprilie este Sângeorzul, care este începutul anului pastoral. În acea noapte, tinerii aprind un foc mare pe câmp, sau în apropierea stânelor, Focul Viu, în jurul căruia dansează toată noaptea şi pe care se întrec să-l sară. Este o tradiţie precreştină, foarte veche, cu legături cu mitul lui Prometeu. Biserica ortodoxă a suprapus sărbătorirea Sfântului Gheorghe peste această veche sărbătoare, poate chiar mai veche decât Dacii. Ceremonia Focului Viu are rol protector pentru anul care vine. Sunt numeroase derivate ale numelui originar Georgios, care înseamnă ţăran, muncitor al câmpului (greacă: ghe-pământ, ergon- muncă), în toate limbile lumii: română Gheorghe, George, Georgeta, Georgiana, Gina, Ghiţă cu derivatele pentru numele de familie Georgescu, Gherghescu, Gherghel, Gherman, Gheorghiu, etc. Numele apare foarte asemănător cu originalul în unele limbi: engleză George, franceză Georges, Georgette, germană şi estonă Georg, italiană Giorgio, dar foarte schimbat în altele: albaneză Gjergj, bască Gorka, catalană Jordi, croată Juraj, Jurica, Juro, cehă Jiri, daneză, norvegiană şi germană Jorgen, spaniolă şi portugheză Jorge, rusă unde pe lângă Georghii, apare şi Yuri şi Yegor, suedeză Orjan, Joran, Goran, Jorgen şi Georg, sîrbă Joraj, Djordje, Djoradj, finlandeză Yrjana, Yrjo şi lituaniană Jurgis. Expresia lunii: S-a suit scroafa în copac şi acum se crede privighetoare. Face parte din grupul expresiilor româneşti care sancţionează ridicolul, lipsa de ruşine, parvenitismul. Dragoş Vlad Topală ( Din universul proverbelor româneşti: elemente de analiză etnolingvistică pe site-ul academiaromana – is.ro) clasifică această expresie în etno câmpul ierarhiei sociale, arătând că forma de critică a situaţiei se face prin reducere la absurd şi că înţelesul critic se adresează ascensiunii sociale nemeritate, imposturii sociale flagrante. În anii ’50- ’60 ai secolului trecut, iubitorii de cultură nu prea aveau multe alegeri: revistele culturale erau puţine şi cenzurate şi cărţile publicate, româneşti şi traduse , erau selectate cu grija pentru conţinutul ideologic. Dar circulau ediţiile vechi ale scriitorilor interzişi şi cărţi şi ziare aduse din străinătate. Cele mai citite săptămânale erau România Literară şi Contemporanul (reintrodus în 1946). Pe prima pagină a Contemporanului, în colţul din dreapta-sus, era o tabletă, semnată prentru mulţi ani de George Călinescu (Cronica optimistului 1955-65) şi Tudor Arghezi(1961-67).După cei doi, care făcuseră o demonstraţie de obedienţă necondiţionată faţă de noul regim în acele texte, a urmat Geo Bogza. El însuşi unul dintre scriitorii “murdăriţi” de ataşamentul viguros pentru realismul socialist de după 1948, Bogza simţea la mijlocul deceniului şase nevoia de a se “reface” în ochii publicului. În tableta din revista Contemporanul a publicat texte de suport pentru primăvara de la Praga, altele de critica mascată pentru evenimente şi oameni din epocă şi un text memorabil Când se suie scroafa în copac. Nimeni nu a avut niciun dubiu asupra persoanei căreia i se adresa pamfletul versificat. Nicoale Ceauşescu venise la putere în anul 1965 şi imediat nevasta lui, Coana Lenuţa, avansase de la cercetător şi secretar de partid al Institutului de Cercetări Chimice la funcţia de director general, primise un doctorat fabricat de alţii şi îşi pregătea cariera de “academician şi savant de reputaţie internaţională” parcurgând rapid treptele unei imposturi neruşinate şi umilitoare pentru toţi oamenii din educaţie şi cultură. Iată textul lui Bogza: Cu scroafa să nu-ţi baţi capul./ Când va fi să se urce în copac,/ să ştii că se urcă! /Oricât ar fi de tânără şi de nătângă,/ oricât de bătrână şi de grea,/ şi oricât de înalt copacul,/ când va fi să se urce, să ştii că se urcă! Vizitaţi site-ul clubului nostru la www.romclub.wordpress.com Veţi găsi buletinele din anul acesta, o selecţie de articole din presa română şi internaţională şi link-uri de publicaţii străine şi româneşti. Călătorii în locuri puţin umblate (4): Mali (Partea 1-a) Dr. Nicolae Dimache, Roma, Italia (Din volumul O privire dincolo de orizont. Jurnal de călătorie in jurul lumii, Editura Vremea, Bucureşti 2009) [Venind din Senegal] După obişnuitele, agasantele controale de poliţie, de jandarmi de frontieră şi de vamă, am trecut în Mali. Peisajul era identic cu cel senegalez. Savană nesfârşită cu rari baobabi, pământul roşu, care seara la asfinţit părea o mare de sânge. Am mers o bucată de drum pe lângă fluviul Senegal, care dădea viaţă naturii: de-a lungul apei creşteau plante, stuf, uneori se vedeau terenuri agricole. Peste tot zburau mii de păsări acvative. După ce am trecut de Kayes, un orăşel pe malul fluviului, am intrat pe un drum de pământ roşu intens, ca un teren de tenis. Satele din Mali sunt complet diferite de cele din Senegal: casele sunt mai îngrijite, au un aer de sărăcie demnă, sunt curate, iar spaţiile publice – pieţe, străzi – sunt ordonate. Sat în Mali A venit din nou noaptea; luna plină, culcată ciudat pe partea dreaptă, luminează peisajul, dându-i un aspect fantastic. Am ajuns la Bamako, “fluviul crocodililor”, pe la trei dimineaţa, după aproape patruzeci de ore de călătorie şi imediat am fost înconjuraţi de şoferii de taxi, care vroiau să ne ia rucsacurile şi să ne ducă la hotelurile pe care ni le propuneau ei (de la care, bineînţeles, primeau un procentaj). Aveam o adresă de hotel şi şoferul ne-a spus că ştie cum să ajungă acolo, aşa că ne-am suit în taxi, acordându-i încredere. A urmat o cursă de peste o oră prin Bamako; şoferul, care evident nu ştia hotelul, încerca să afle adresa întrebând pe câte un rar trecător. Până la urmă, disperaţi de atâta pierdere de timp inutilă şi obosiţi morţi, ne-am oprit la primul hotel care ne-a apărut în drum. Sordid şi murdar ca o închisoare mexicană… Bamako capitala statului Mali Bamako este capitala Mali-ului, aşezat pe malul fluviului Niger, care aici este foarte larg, peste un kilometru şi jumătate şi curge printre sute de insuliţe verzi. De pe podul care traversa fluviul, vedeam pirogi lungi şi înguste pluind elegant în acest labirint acvatic. Predomina o atmosferă de calm, pescarii aşteptau nemişcaţi cu undiţele lor, femeile spălau în apa fluviului rufe viu colorate: părea o pictură flamandă din secoulul XV. Bamako este un oraş relaxant, nimeni nu ne-a inoportunat pe străzi, ca la Dakar. Caracterul locuitorilor este amabil, toţi se mişcă lent, poate si datorită căldurii intense, de peste 4o^0C. După câteva ore de somn, am ieşit în oraş, încercand să merg la umbra copacilor care mărgineau străzile. Oraşul era foarte curat şi ordonat, o plăcută surpriză după Senegal. Peste tot erau magazine, dughene, vânzători ambulanţi, dar fără agitaţia şi haosul din Dakar. În unele cartiere, istoria colonială a locului era foarte evidentă: Hotel de Ville, Place de l’Indépendence, nume tipic franceze. În cartierele populare, canalizarea era deschisă, cu şanţuri adânci de-a lungul străzilor, cu miros neplăcut şi pătrunzător. Mali are o lungă istorie de regate şi împerii, începând cu secolul IV. Primul regat, Imperiul Ghana, se întindea peste teritoriile actuale ale Senegalului şi Mali-ului; puterea sa economică se baza pe comerţul trans-saharian cu aur, sare şi sclavi. În 1076, acest imperiu a fost distrus de Almoravizi, care alcătuiau o puternică dinastie musulmană din Mauritania. În secolul XIII, Sundiata Keita a fondat Imperiul Mali şi s-a convertit la Islam; în decurs de un secol, imperiul s-a extins de la Oceanul Atlantic până la actualul Niger. Oraşele importante ale imperiului, Djenné şi Timbuktu, erau destinaţiile intensului comerţ dintre Africa de Vest şi Mediterana. Iată ce a scris Ibn Battuta în 1352 despre Mali: “ Am ajuns la Tasarahla (localitate din extremul nord al actualului Mali – n.a), unde era un puţ de apă şi caravana s-a oprit trei zile, ca să se odihnească, să repare burdufurile de apă, să le umple şi să le învelească în saci de pânză pentru a le apăra de vânt. De aici încolo, este trimis în explorare un takhsif ; aceste este angajat de membrii caravanei pentru a-i precede la Iwalatan (oraş pe drumul caravanelor spre Timbuktu – n.a.) cu scrisorile către prietenii de acolo, cu rugămintea de a le închiria case şi de a le veni în întâmpinare cu apă şi provizii la patru zile înainte de sosire. Câteodată se întâmplă că takhsif-ul moare în desert, fără să poată să anunţe socirea caravanei, şi astfel mor şi membrii caravanei. În acest deşert, de altfel, sunt mulţi shaytan, care ochesc un explorator solitar şi încearcă să-i distragă atenţia, până când omul îşi pierde orientarea şi moare, pentru că nu sunt drumuri vizibile şi nici semne, ci doar nisip suflat de vânt. Uneori vezi munţi de nisip într-un loc şi, când priveşti din nou, aceştia s-au deplasat în altă parte. Am ajuns la Iwalatan, căldura era toridă, erau doar câţiva palmieri anemici, la umbra cărora se cultivau pepeni. Locuitorii se îmbracă cu haine frumoase, de factură egipteană; majoritatea sunt massufa (un trib berber – n.a.), iar femeile lor – de o frumuseţe rafinată – sunt respectate mai mult decât bărbaţii. . Lumea de aici are un mod ciudat de a trăi. De exemplu, bărbaţii nu sunt nicidecum geloşi pe nevestele lor şi totuşi sunt musulmani practicanţi, fac rugăciunile canonice, studiază jurisprudenţa şi memorizează Coranul. Femeile nu au nicio pudoare faţă de bărbaţi şi nu îşi acoperă capul chiar dacă se roagă. Cine vrea să se căsătorească cu o femeie, o poate face, dar ea nu pleacă impreună cu bărbatul ei şi – chiar dacă ar vrea – familia ei ar împiedica-o. Femeile au prieteni şi concubini, străini de familia lor, aşa cum şi bărbaţii au prietene; dacă un massufa intră în casa lui şi îşi găseşte nevasta cu un prieten, nu are nimic de spus. Au urmat, în secolul XV, dominaţia etniei Songhai, care avea capitala la Gao, un oraş situat spre est, pe fluviul Niger; apoi invaziile din nord ale marocanilor au dezmembrat imperiul Songhai în mai multe state, până când triburile Bambara au reuşit, pentru un scurt timp, să creeze imperiile Ségou şi Kaarta. În secolul XIX, francezii, deja instalaţi pe coasta de vest a Africii, au pătruns în interiorul continentului, ocupând teritorii imense, cunoscute ca Sudanul francez. În 1960, Sudanul francez a devenit independent, luând numele de Republica Mali. Primul preşedinte Modibo Keita a orientat ţara spre socialism, o decizie catastrofală pentru economia Mali-ului . Industriile de stat au continuat să devoreze, fără niciun rezultat, puţinele resurse financiare ale ţării; corupţia, ineficienţa, protestele sociale brutal înăbuşite au generat lovituri de stat şi insurecţia separatistă a tuaregilor. În 2002 a fost ales preşedinte, în mod democratic, generalul Amadou Toumani Touré, numit ATT. Politician abil, el a reuşit să stabilizeze ţara şi să introducă reforme economice eficiente. (Va urma) Picturile lunii: Artişti plastici din Republica Moldova Ştim foarte puţin despre ce se întâmplă în viaţa naţiunii române de dincolo de actuala graniţă de nord-est a ţării. Şi încă şi mai puţin ştim despre cultura românilor basarabeni şi bucovineni, despre literatura lor şi despre pictorii şi sculptorii moldoveni. În numărul acesta, vom prezenta câţiva dintre artiştii plastici din Republica Moldova. Învăţământul modern de arte plastice a fost iniţiat de doi oameni: pictorul de origine franceză Auguste Baillayre (1879-1961) şi sculptorul moldovean Alexandru Plămădeală (1888-1940). Primul a înfiinţat Ecole de Beaux Arts din Chişinău, a fost mentorul multor generaţii de artişti şi a fost curatorul primului muzeu naţional din acelaşi oraş. Alexandru Plămădeală a colectat lucrări de la artiştii locali şi a inaugurat Galeria de Pictură din Chişinău în anul 1939. Galeria s-a dezvoltat şi a devenit Muzeul Naţional de Artă al Moldovei. Alexandru Plămădeală a absolvit Şcoala de Pictură, Sculptură şi Arhitectură din Moscova şi este autorul statuii lui Ştefan cel Mare inaugurată la Chişinău în 1927. La Muzeul Naţional se gâseşte şi un frumos autoportret făcut de sculptor. Alexandru Plămădeală – Autoportret Auguste Baillayre s-a născut în Franţa, în regiunea Munţilor Pirinei, dar şi-a petrecut o mare parte a copilăriei în Georgia. A studiat pictura la Amsterdam, St. Petersburg şi Grenoble. Cea mai mare parte a lucrărilor lui, ca si colecţia de artă pe care a adunat-o în timpul vieţii, au fost donate Muzeului din Chişinău. A fost ales membru al Academiei Române. A murit la Bucureşti în 1961. Auguste Baillayre – Natură statică cu peşti Soţia pictorului Mihai Petric (1923), absolvent al Şcolii Naţionale de Arte din Chişinău, este un peisagist de fineţe, atras de locurile deschise şi de singurătate. . Mihai Petric – Dealuri Mihai Petric – Drum Mihai Petric – Nistru în amurg Valentina Rusu Ciobanu (1920) Fată la fereastră Dumitru Rusu este un pictor contemporan, interesat de natură şi de lumea satului. Lucrează în ulei şi acuarelă. Dumitru Rusu - Sat Dumitru Rusu – Câmp cu căpiţe Dumitru Rusu – Anotimpurile Bucovinei Igor Vieru (1923-1988) a fost un artist modern, a cărui artă este caracterizată ca expresivă, umanistă şi cu legături puternice cu tradiţia naţională, Igor Vieru – Toamnă la Cernoleuca Igor Vieru - Nucari Igor Vieru - Mărţişorul