By Gius. Laterza Figli Spa, Roma-Bari 2000 by Editura polirom, Iaşi, pentru prezenta traducere

98 OMUL RENAŞTERII

(după pontificatul lui Alexandru al Vl-lea), pentru a coborî din nou la 6 din 25 în 1513 şi la 3 din cei 39 care în 1521 l-au ales pe Adrian al Vl-lea, ultimul papă neitalian pentru mai bine de patru secole şi jumătate. De altfel, dacă trăiesc la Roma, cardinalii străini acţio­nează cel mai adesea ca nişte ambasadori ai ţărilor lor, într-o logică proprie statelor, iar nu Bisericii, şi care reflectă într-o oarecare măsură pălirea conceptului de christianitas o dată cu criza imperiu­lui, cu dezvoltarea monarhiilor naţionale, cu consolidarea sistemului statelor italiene şi cu importanţa crescîndă, printre acestea, a statu­lui pontifical. Nu întîmplător, începînd chiar cu sfirşitul secolului al XV-lea, se instituie postul de cardinal protector al „naţiunilor" străine, în timp ce reprezentanţii dinastiilor deja afirmate la putere în peninsulă apar în sfîntul colegiu, pe care mai apoi îl vor ocupa în mod stabil. întîiul Gonzaga învestit cu purpura va fi Francesco (1461), după care vor veni Sigismondo (1505), Ercole şi Pirro (1527), Francesco (1561), Federico (1563), Gianvincenzo (1578), Scipione (1587), în timp ce întîiul d'Este, Ippolito, o va primi în 1493, urmat de un alt Ippolito, în 1538, şi de Luigi, în 1561. Sixtus al IV-lea a numit cardinal un Sforza, iar Inocenţiu al VlII-lea - pe acel Giovanni de' Medici care, devenit Leon al X-lea, va izbuti să consolideze domi­naţia familiei sale asupra Florenţei şi să-şi asigure prezenţa con­stantă a unui exponent al acesteia în sfîntul colegiu, de la Giulio (1513) la Ippolito (1529), de la Giovanni (1560) la Ferdinando (1563) şi Alessandro (1583).

Ceea ce îi lipseşte papalităţii în această logică internă şi externă de construcţie a statului este însuşi fundamentul noii puteri centrale, care pretutindeni se impune anevoie, şi anume continuitatea caracte­ristică unei dinastii sau unei monarhii naţionale. Autoritatea religi­oasă supremă a Apusului creştin, cel ce guverna Roma şi Biserica proclamîndu-se succesor al lui Petru şi vicar al lui Cristos, suferă, în realitate, de întreaga precaritate a unei puteri elective, netransmi­sibilă erediar şi, îndeobşte, din cauza vîrstei adesea înaintate a papilor, de scurtă durată. De-a lungul profundei crize traversate de autoritatea pontificală în epoca schismelor, acest fapt a contribuit la întărirea rolului politic al cardinalilor, rol ce avea mai apoi să intre, la rîndul său, în criză, după înfrîngerea conciliarismului şi consoli­darea monarhiei papale, în raport cu care sfîntul colegiu exprimă totuşi o voinţă de condiţionare, de control şi, uneori, de opoziţie, lucru dovedit, încă în primele decenii din secolul al XVI-lea, de conciliul rebel de la Pisa sau de conjuraţia urzită de Alfonso Petrucci împotriva lui Leon al X-lea. în această realitate îşi adîncesc rădăci­nile înseşi diviziunile interne ale sfîntului colegiu, accentuate în perioada de scaun vacant, dînd viaţă unor adevărate facţiuni cores­punzătoare diferitelor lealităţi politice şi intereselor particulare ale membrilor, ca şi funcţionarea sa ca loc de confruntare, ciocnire şi mediere a unor pretenţii particulare, a unor ambiţii personale, a

CARDINALUL

99

unor exigenţe contradictorii din partea puterilor străine, gata să stabilească înţelegeri cu unii cardinali în parte, cu scopul de a influ­enţa orientarea politicii papale. De aici însă şi acţiunea sa în bloc în opoziţie cu papa, pentru a-i limita acestuia autoritatea şi pentru a revendica pentru membrii proprii bogăţii şi privilegii, încercînd să se folosească de conclav pentru a-i impune viitorului papă unele înţele­geri electorale care să-l îndatoreze şi opunîndu-se oricărei tentative de lărgire a senatului Bisericii, care i-ar fi diminuat prestigiul. Pe tot parcursul secolului al XV-lea şi chiar mai tîrziu, clauzele numirii cardinalilor sînt stipulate cu mare dificultate de către pontifi, ale căror exigenţe se ciocnesc cu acelea ale corpului electoral care îi alege. Primele numiri anunţate de Pius al II-lea în 1460, de pildă, au deşteptat opoziţia dîrză a consistoriului, care a reuşit să reducă drastic numărul acelora care cibum nobis auferant. Cel care a pronun­ţat aceste cuvinte, în numele său şi al colegilor, a fost puternicul cardinal Trevisan, care (nu fără a stîrni surîsul unora qui hominem norant) a protestat vehement împotriva îndelung comentatei numiri a unor oameni de origine modestă, quos nolim - a spus el dispreţui­tor — in coquina mihi aut in stabulo famulari.

De altfel, este suficient să parcurgem acordurile aprobate în con­clavele următoare ca să vedem reapărînd aceleaşi probleme: apelul la concentrare asupra reformei Bisericii, la convocarea conciliului, la eliminarea ereziei, la luptă împotriva turcilor, la restabilirea păcii răsună neschimbat, însoţit, din ce în ce mai ritualic, de mult mai concreta revendicare a unor favoruri, privilegii şi în special a garan­tării unei rente minimale (care era stabilită încă în 1522 la suma de 6.000 de ducaţi), a promisiunii de a nu proceda la noi numiri, a angajamentului de a atribui cele mai mari beneficii numai cu acordul consistoriului şi de a consulta părerea acestuia în toate problemele mai importante. Faptul că multe dintre aceste acorduri electorale au fost încălcate şi că numărul de cardinali a crescut necontenit în întreaga perioadă pe care o studiem aici demonstrează totuşi epuizarea progresivă a funcţiilor lor senatoriale în faţa consolidării monarhiei papale. Acest fapt îşi găseşte o confirmare şi în înfrîngerea definitivă a susţinătorilor instituţiei divine a sfîntului colegiu ca pars corporis papae şi, ca atare, susţinători ai acelui ius divinum care îi revenea în calitate de corp colectiv al cîrmuirii Bisericii, răspunzător cu pontiful. De aici, slăbirea autorităţii consistoriului, în vreme ce noi spaţii se deschid acţiunii acelor cardinali în care papii vor binevoi să aibă încredere. Din acest punct de vedere, este legitim să afirmăm că fastul şi bogăţia cardinalilor renascentişti reprezintă numai cealaltă faţă a medaliei - compensaţia, dacă doriţi, a pierderii puterii politice a colegiului cardinalilor şi a apusului revendicărilor lor oligarhice şi constituţionale în cîrmuirea instituţiei ecleziastice.

cu ce ice eu cu

co

.. . ca cu tu o

a • ca 3 '

S -S h +*

' ice .-S i

a

a

*h ce

1 f| -s

Sh T3 +*• C8

"O o "Jl 73

co

ce ■ca 2

cu

H g-3

. -5 S? fi

g os «

,C « -S

3 'S-i

a â

.5

"co* cd

d

in ce

o +j

li

Stu 73

ca cu

CU T3

-2 S

rn ,O T3 «-•

'S- 2

3 ca cu -2

-v «

3 2"

•o '3 fi fi

o .2 -

CO

3 J O.

fi

o,-a
S a • s

b r -3 a u 3 3 «

18.-a-².

Sh fi

•S s 2

ca .

ca cu "E.3

.5 «

g

2 5.

ca oT »

T3 — fi '-5-

³ fi-

ice ,S -t cj uj .

B « * iS a o -h

H-i CQ O T3 fi rZ CO-

llîiîîl

g -a ca -2 g aT

4J •- cu fi ;a Şh o.

S -S ca :3 :— cs

S a -S -S » 3 -

.„ a ca 3

CO- Sh O

ca

ea" 3

"-.ca 2'3'

Si

■S-2 ca :a

II

"« co o

CQ (H

Sh tO —"

o -₃-o

îU

4a°S

gcx;.„

3 X g.S fi

şiş

S

s

cu

CU Sh O, O,

ea C

c 2
S S

S u

co *• o 3 O. Q.

83

c c

o

3-S

« :s S g-3co

u fi

.2 g

3 N o

e ws o

fi Sh U

T3 O

O "3

ca := cu 3

s

cu

—. -a ce

cu 3-a

3 LO

i fiO\, av-

a r « 3 h •- d

-3 cu

o a

CU 3

dS

fi CU

a —

T3 co

CU CD

CU T3

ice CJ

in

ca cu

Sh CU CO

51 CU T3

ca tn

.« ica

+*■ co

ca d

ca bo cj o. u c ca

g I *• ■ tu ,5

T3 3

•^S2 •S-c

o ce ■3 °

Ca .rH

fi 2 o fi ■■ 3

ca

Cj3

rH "O

0 Sh

as -e s

G 'O

1 <sup>S

s</sup> s s f

rH CU •CB rH

13 fi fi

Ca rH rH

'03 «

ca

bo

a o.

£

cu

rH O

. fi

rfl 3

aT ica

I'H

cd ied

2rd

.3 3

CJ

fi

•c

O.

CQ-

Sh

'3

ce

cu

co

ce 'V

102 OMUL RENAŞTERII

a-şi dota amicii şi colaboratorii, pentru a extrage deci, indirect, considerabile resurse financiare şi pentru a impune controlul statal asupra Bisericii. Departe de a putea considera Europa creştină ca un fel de sursă inepuizabilă de bani, la care să se poată recurge fără scrupule prin intermediul impozitelor, cruciadelor, indulgenţelor sau veniturilor anuale, pontifii s-au pomenit constrînşi să contracteze politic, din cînd în cînd, asemenea forme de obţinere a banilor, să compenseze scăderea acestora prin rolul sporit al tribunalelor centrale ale curiei în aplanarea conflictelor de natură religioasă şi, mai cu seamă, să găsească în interiorul propriului stat, prin folosirea instrumentelor fiscalităţii seculare, resursele financiare de care aveau nevoie. Nu este întîmplător faptul că protestul lui Luther avea să explodeze, la puţină vreme, chiar în Germania, în acea aglomerare de pămînturi imperiale divizate şi dezarticulate, lipsite de o putere cen­trală în măsură să stăvilească amestecul roman şi formele cele mai rapace de exploatare a sacrului: „Mult mă minunez - va scrie Luther în 1520 - că naţiunea germană [...] încă mai are vreun bănuţ din vina acelor tîlhari, sceleraţi şi ticăloşi romani, de nedescris, de nenumărat, de nespus", care se alipeau la curtea papală, în ochii săi mai scanda­loasă „decît au fost vreodată Sodoma, Gomora sau Babilonul".

Mulţi dintre cardinalii din aceste decenii au fost, fireşte, personaje de o statură remarcabilă (să ne gîndim la un Giuliano Della Rovere, la Georges d'Amboise ori la Thomas Wolsey, pentru a pomeni doar cîteva dintre numele cele mai cunoscute), chiar dacă spirituale le erau numai titlul şi veşmintele; aceşti cardinali nu considerau că rangul lor le-ar impune vreun angajament religios aparte, iar acest fapt nu îi frapa excesiv pe contemporani, obişnuiţi să vadă în ei mai curînd nişte principi decît nişte clerici. Fapt care nu era totuşi lipsit de consecinţe, apărînd cu atît mai grav, cu cît nu se mărginea la nivelul superior Bisericii, ci îi invada multiplele structuri, răspîn-dindu-se în tot corpul clerului regular şi secular, cu diocezele adesea încredinţate cîrmuirii unor vicari modeşti, din cauza absenţei cronice a episcopilor; posturile de preoţi canonici din catedrale, transformate în apanajul lucrativ al celor mai puternice familii din oraşe; mănăs­tirile în grave condiţii de corupţie şi adesea lipsite de orice formă de control şi de autoritate. Este suficient, în fine, să recurgem la bogata documentaţie post-tridentină pentru a întrezări (mai cu seamă în zonele periferice şi la ţară) oceanul de ignoranţă în care zăceau preoţii ce se îngrijeau de mîntuirea sufletelor, ajunşi la slujba sacer­dotală numai în virtutea unei oarecare sume plătite, adesea lipsiţi de cele mai elementare noţiuni religioase. Important este faptul că bisericile şi ceremoniile celebrate în ele, veşmintele solemne, simbolurile străvechi, inelele, crucile, mitrele, cîrjele episcopale, lim- bajul însuşi, modelele şi formele puterii ecleziastice evocau funcţii;] probleme şi exigenţe colective cu atît mai vii şi mai agitate, cu cît erau mai abandonate în voia lor de o instituţie şi de o ierarhie

CARDINALUL

103

incapabile să le ofere răspunsuri adecvate. Cea mai mare criză traversată de Biserica Romei de-a lungul istoriei sale, cu traumati­zanta sfîşiere a Reformei protestante, îşi află rădăcinile în această contradicţie şi în profundele tensiuni astfel introduse.

5. Nu există nici o îndoială că persoana cea mai nepotrivită pentru înfruntarea unor asemenea probleme era fiul lui Lorenzo Magnificul, acel Giovanni de' Medici care, elev al lui Poliziano şi hărăzit încă din copilărie carierei ecleziastice, fusese numit cardinal în 1489, cînd încă nu devenise adolescent, la doi ani după căsătoria surorii sale Maddalena cu Franceschetto Cibo. La numai treizeci şi şapte de ani, în 1513, cînd a preluat tiara şi numele de Leon al X-lea, el a părut să-şi exprime limpede intenţiile în cuvintele pe care avea să i le scrie fratelui său Giuliano, a doua zi după o fastuoasă ceremonie de încoronare: „Să ne bucurăm de pontificat, de vreme ce Dumnezeu ni l-a dat". Alegerea acestui personaj binevoitor şi petrecăreţ, „care n-ar vrea trudă", iubitor al poeziei şi al frumosului, dar şi al ser­bărilor şi carnavalelor, al jocului şi vînătorilor, „dedicat cu totul muzicii, glumelor şi bufonilor", cum a scris Guicciardini, şi de o „mare generozitate, dacă totuşi se potriveşte acest cuvînt acelei cheltuieli excesive care întrece orice măsură", a părut să marcheze deschiderea unei epoci de aur a păcii şi strălucirii, în care armele şi războiul aveau să lase loc artelor şi literelor. Urcarea pe tronul papal a unui Medici consfinţea, de asemenea, strînsele raporturi care de o bună bucată de vreme legau Sfîntul Scaun de bancherii florentini, care se ocupau cu masivele exigenţe de credit şi de servicii financiare ale curţii romane şi cu organizarea fiscalităţii seculare şi spirituale a Bisericii. în toate ramurile administraţiei, ca şi în demnităţile curiale, cele două pontificate ale Medicilor au marcat o adevărată invazie toscană la Roma („în orişice există florentini", se spunea la Veneţia în 1520, în vreme ce Pasquino⁶ nu avea nici o îndoială că pînă şi sfîntul duh „dac-ar fi florentin / ar face scîrbă"), invazie care s-a reflectat, inevitabil, şi în sfîntul colegiu, unde Leon al X-lea a ţinut să introducă, pe lîngă vărul - şi apoi succesorul - său Giulio, nu mai puţin de patru nepoţi (Giovanni Salviati, Innocenzo Cibo, Niccolb Ridolfi şi Luigi de' Rossi), ca şi o întreagă armată de com­patrioţi : Lorenzo Pucci, Bernardo Dovizi da Bibbiena, Giovanni Piccolomini, Raffaele Petrucci, Silvio Passerini, Francesco Ponzetti sau bătrînul Niccol6 Pandolfini. Cum scria Ariosto într-o satiră, „nepoţi şi rude, ce-s nenumărate, / vor bea întîi, şi-apoi cel ce-l făcură / să-mbrace mantia mîndră între toate".

Printre noii cardinali se remarcă deci oameni de încredere ai fami­liei Medici, precum Passerini şi Bibbiena, humil factura, fidelissimo

6. Statuie numită „mastro Pasquino", datînd din epoca Imperiului Roman, pe soclul căreia se scriau epigrame (n.t.).

104 OMUL RENAŞTERII

servo, cum el însuşi se numea în scrisorile adresate puternicilor săi stăpîni, însă şi personaje precum Pucci instalat în vîrful adminis­traţiei pontificale încă dinaintea alegerii noului papă şi principalul răspunzător de politica financiară dusă de acesta. Tribunalul apos­tolic, de altfel, una dintre cele mai însemnate instituţii curiale, a cărei conducere presupunea competenţe bancare adecvate, a fost trecut, fără întrerupere, de la unul la altul, între cei trei cardinali Pucci care s-au succedat în sfîntul colegiu între 1513 şi 1547. Un rol de prim-plan, alături de Pucci, a fost asumat de acel afacerist pe cît de abil, pe atît de lipsit de scrupule care a fost Francesco Armellini, om ridicat din popor şi capabil să realizeze o strălucitoare carieră ecleziastică, dobîndind funcţiile curiale cu banii cîştigaţi prin afaceri şi speculaţii mai mult sau mai puţin legale, şi să cîştige încrederea şi recunoştinţa celor doi papi Medici prin creativitatea sa fertilă în a născoci, în strînsă legătură cu marea bancă florentină, noi surse de venituri, pe măsura inepuizabilelor lor exigenţe financiare, împo-vărîndu-i mereu cu noi impozite pe romani şi pe supuşii Bisericii, înscriind noi datorii cu dobînzi exorbitante, sporind traficul de indul­genţe, scoţînd la vînzare tot soiul de slujbe, a cărui venalitate s-a extins, prin urmare, în acei ani, la toate nivelurile administraţiei pontificale. în tot acest trafic, fireşte, „cel Hermelin negruţ / ce-ar da cer şi pămînt pentr-un bănuţ" nu a uitat să se îngrijească de propriile interese prin orice posibilitate, la bursa neagră, izbutind să acumu­leze imensa avere care, în 1517, i-a îngăduit să cumpere cardinalatul şi apoi funcţia de camerlengo.

Tocmai în timpul domniei lui Leon al X-lea s-a manifestat cea din urmă formă de sfidare deschisă împotriva autorităţii pontificale din partea unui grup de cardinali, prin aşa-numita conjuraţie a lui Alfonso Petrucci, din 1516. De altfel, cu numai cîţiva ani înainte se închisese iniţiativa schismatică pornită de la secesiunea cîtorva cardinali, sub conducerea reputatului Bernardino Carvajal, şi de la convocarea conciliului de la Pisa în 151l-l512 sub patronajul Franţei, în cadrul complexelor evenimente politice din acei ani agitaţi şi pe baza unei opoziţii, inclusiv ideatice, faţă de Iuliu al II-lea şi de ştirbirea din ce în ce mai pronunţată de către acesta a autorităţii şi a funcţiilor decizionale ale senatului cardinalilor. Foarte diferit, lipsit adică de o revendicare conştientă a rolului colectiv şi a îndatoririlor ecle­ziastice ce reveneau sfîntului colegiu, privat, prin urmare, de orice semnificaţie care să depăşească nemulţumirea şi frustrarea perso­nală a promotorilor a fost în schimb evenimentul din 1516, de care s-au făcut răspunzători, printre alţii, un grup de aşa-numiţi „cardi­nali tineri", principalii artizani ai alegerii papei Medici şi adesea tovarăşi predilecţi în serbările şi distracţiile acestuia, dintre care unii îşi considerau aşteptările înşelate şi interesele lovite. Conjuraţia a fost iniţiată de sienezul Alfonso Petrucci, frumosul tînăr învestit cu purpura la numai nouăsprezece ani de Iuliu al II-lea în 1511, mîniat

CARDINALUL

105

din cauza sprijinului acordat de papa Leon vărului său Raffaele - pe care îl ura - în tentativa acestuia de a-l înlocui pe fratele lui Petrucci, Borghese, la cîrma patriei sale; lui i s-au alăturat pe parcurs şi alţi cardinali: Bandinello Sauli, Francesco Soderini, Adriano Castellesi şi deja vîrstnicul camerlengo Raffaele Riario, puternicul nepot al lui Sixtus al IV-lea, care, în opinia lui Guicciardini, „pentru averea, pentru măreţia curţii sale şi pentru vremea îndelungată petrecută în această demnitate, era neîndoielnic principalul cardinal din colegiu". Nemulţumirile personale, nesăbuinţa şi umilinţa sieneză a lui Petrucci se împleteau astfel cu vechile rivalităţi familiale ce-l animau pe Soderini (frate cu acel Piero, gonfalonier al Republicii Florentine, gonit din oraş prin întoarcerea Medicilor), cu aviditatea şi eventualele eşecuri ale lui Sauli, marele prieten al lui Petrucci, „bun neguţător", care - după cît s-a spus - în 1511 scosese din pungă nu mai puţin de 50.000 de scuzi „pentru a se face cardinal", cu ambiţiile personale ale lui Castellesi şi ale lui Riario, viitor pontif în intenţia conspirato­rilor, pentru care mai contau şi vechile ranchiune împotriva Medicilor ale conjuraţiei familiei Pazzi, ca şi proaspetele răni provocate de războiul de la Urbino şi de faptul că nu fusese ales. Prin urmare, evenimentul prezintă limpede, în ajunul unor fapte şi prefaceri pro­funde care aveau să marcheze sfîrşitul curiei renascentiste, modul în care cardinalii îşi interpretau propriul rol, ca un instrument de îmbogăţire şi putere, ca o demnitate corelată rangului social şi politic, ca o armă de întărire şi protecţie a aşa-numitului particulare al propriei familii şi, prin urmare, ca un element de reprezentare la nivelul superior al Bisericii a unor interese personale şi private, de al căror ansamblu sfîntul colegiu era, ca depozitar, într-o oarecare măsură răspunzător în faţa autorităţii pontificale.

Petrucci va plăti cu viaţa urzirea acestei intrigi scelerate, în vreme ce alţii, ca Soderini şi Castellesi, vor trebui să se refugieze în exil, iar Sauli şi Riario - să se supună unor ceremonii de penitenţă umilitoare şi unor amenzi copleşitoare (nu mai puţin de 150.000 de ducaţi în cazul bogatului Riario). Soderini, pe care Cortesi îl va defini ca homo rerum usu limatus et magnarum artium scientia dissimulanter doctus, iar Giovio îl va categorisi ca un „remarcabil cameleon franţuzit", va sfîrşi prin a fi închis pentru intrigi şi de către Adrian al Vl-lea. Totuşi, exceptînd aceste cazuri individuale, descoperirea conjuraţiei i-a oferit papei Leon prilejul de a impune în faţa îndărătnicului consistoriu, la 1 iulie 1517, cel mai numeros grup de cardinali, numiţi la aceeaşi dată, din istoria de pînă atunci. întărit prin situaţia de profundă dezorientare creată în sînul sfîntului cole­giu de acele evenimente şi accentuînd necesitatea de a-i reînnoi din temelii alcătuirea pentru a pune capăt gravei sale mundanizări şi a trece la reforma curiei, însă şi cu intenţia evidentă de a reteza orice formă de opoziţie şi de a-i diminua rolul politic, ca şi din nemărturi-sita necesitate de a reface tezaurul papal, în care nefericitul război

106 OMUL RENAŞTERII

de la Urbino deschisese o prăpastie fără fund, pontiful a anunţat acordarea a 31 de pălării roşii, cu toate că ultimele acorduri electo­rale stabiliseră la 24 numărul maxim de cardinali, care la acea dată erau deja 33. Unii dintre aceşti cardinali li se alăturau puţinilor desemnaţi pînă în acel moment de papa Leon pentru a le face pe plac curţilor străine; alţii, în schimb, erau personaje de origini modeste, experimentaţi colaboratori ai pontifului, însă „altminteri" - după Guicciardini - „nu [...] capabili pentru o asemenea demnitate", pre­cum netemătorul financiar Armellini, lacomul datario Passerini („nici unul dintre ei n-a fost niciodată atît de avar sau rapace pentru ca celălalt să nu-l concureze în avariţie", va scrie Garimberti) sau acel Francesco Ponzetti, îmbogăţit prin numeroasele funcţii pe care le-a deţinut, de la aceea de medic al lui Inocenţiu al VUI-lea la aceea de trezorier general al papei Medici; alţii erau experţi jurisconsulţi curiali, ca Paolo Emilio Cesi şi Domenico Giacobazzi, ori exponenţi ai unor prestigioase familii romane (Orsini, Colonna, Conţi, Della Valle, Cesarini), sieneze (Piccolomini, Petrucci), florentine (Pandolfini), genoveze (Pallavicini), modeneze (Rangoni), bologneze (Campeggi), în timp ce nu mai puţin de trei membri ai familiei lombarde Trivulzio şi trei nepoţi ai pontifului au fost desemnaţi tot atunci.

Nu au întîrziat să se încrucişeze zvonurile cele mai disparate asupra sumei pe care un asemenea val de purpure cardinaleşti ar fi adus-o în secătuitele vistierii papale, însă a fost vorba, fără nici o îndoială, de o cifră apreciabilă (ceva mai puţin de o jumătate de milion de ducaţi, după calculele lui Sanudo), dacă ţinem seama de faptul că - pe cît s-a spus - cea mai mare parte a noilor aleşi au trebuit să verse 20.000 de ducaţi, sumă ce a urcat la 30.000 pentru Ponzetti, care avea în spate o îndelungată şi solidă carieră curială, şi la nu mai puţin de 40.000 pentru Bonifacio Ferreri şi pentru boga­tul Armellini. Prin urmare, nu se poate spune că asemenea desem­nări, în esenţă coerente (exceptînd numărul) cu criteriile urmate în trecut, ar fi contribuit la reînnoirea sfîntului colegiu, chiar dacă un prim semn în acest sens poate fi întrezărit în desemnarea a trei dintre superiorii ordinelor religioase: Tommaso de Vio (cardinalul Gaetano) pentru dominicani, Egidio da Viterbo pentru eremitanii Sfîntului Augustin şi Cristoforo Numai pentru franciscani, oameni cu o solidă cultură teologică şi animaţi de acele instanţe reforma­toare sugerate la conciliul Lateran V de însuşi Egidio, în celebrele cuvinte prin care declarase exigenţa homines per sacra immutari [...], non sacra per homines. Oricum, prin chiar această masivă numire în bloc, dincolo de contingenţele specifice acelor ani, a fost consfinţită supremaţia definitivă a autorităţii pontificale asupra aceleia a sfîn­tului colegiu, în interiorul căruia, începînd cu această dată, nu aveau să se mai producă acele forme de opoziţie încă manifeste în conciliul schismatic de la Pisa şi în conjuraţia lui Petrucci. Probabil că, înce­pînd cu această dată, pe fundalul gravei rupturi religioase iniţiate