By Gius. Laterza Figli Spa, Roma-Bari 2000 by Editura polirom, Iaşi, pentru prezenta traducere

CONDOTIERUL

63

acestea conduc la concluzia că a considera compania mercenară ca pe o bandă de soldaţi rapace, care trăiau la marginea societăţii, ne poate îndepărta de adevăr. Foarte probabil, companiile trăiau în tabere permanente care puteau prinde rădăcini adînci în economia şi în societatea locală. Adesea, compania era bine organizată, discipli­nată şi capabilă să se îngrijească de serviciile proprii şi de structurile de bază. Nivelul lefurilor depindea atît de statul comitent, cît şi de condotierul însuşi. Adesea, un condotier se putea găsi în situaţia de a recurge la capitalul personal sau de a cere împrumuturi de la bănci pentru a-şi plăti trupele, în timp ce aştepta plăţile, de multe ori în întîrziere, ale statului comitent. Aceasta era numai una dintre pro­blemele care au dăunat raportului dintre condotieri şi comitenţi, probleme care, uneori, au dus la reacţii violente din partea primilor şi la condamnări perfide din partea celor din urmă.

Condotierul era un mercenar în adevăratul înţeles al cuvîntului; prin urmare, raportul său cu comitentul şi respectarea de ambele părţi a contractului constituie cheia de lectură a rolului său istoric. Neîndoielnic, statele italiene din secolele al XlV-lea şi al XV-lea, şi mai cu seamă statele oraşelor comerciale, erau expuse extorcărilor şi violenţelor din partea marilor companii de mercenari. Pînă în 1400, diferenţa de abilitate şi de experienţă dintre trupele mercenare profesioniste şi miliţiile urbane sau rurale înjghebate în pripă nu îngăduia unui stat care se baza numai pe forţele proprii să reziste pretenţiilor unui anumit condotier. Daunele pe care o companie de mercenari le putea provoca prin atacuri organizate pe drumurile comerciale şi în regiunile rurale, chiar dacă puteau fi îndeobşte evitate prin ocuparea şi jefuirea unui oraş important, erau cauza unor preocupări majore. Primejdia unei insurecţii populare provocate de puţinătatea rezervelor alimentare sau, mai direct, de agresiunile militare însoţite de jafuri constituia o temere constantă a cîrmuiri-lor. Oricum, a acorda o importanţă excesivă acestui aspect înseamnă a subestima creşterea forţei statelor italiene de la sfîrşitul secolului al XlV-lea, ca şi recursul lor din ce în ce mai substanţial la structurile permanente. în vreme ce în secolul al XlV-lea un oraş-stat mai mic putea fi victima violenţelor unei mari companii de mercenari, în secolul al XV-lea marile state resimţeau mai puţin asemenea ame­ninţări. Ele au dezvoltat mecanisme de control şi disciplină pentru condotieri, angajînd trupe numeroase, care le permiteau să reziste la ameninţările unor căpitani singuri sau ale unor trupe întregi, întă-rindu-şi mijloacele de apărare permanente. Toate acestea descurajau eventualele lovituri de stat militare. Dar şi mai semnificativ este faptul că statele au început să acorde unele recompense corespun­zătoare, pe termen lung, care făceau ca orice gest de încălcare a devotamentului să devină mai puţin atrăgător.

64

OMUL RENAŞTERII

Dintre toate mecanismele de supraveghere inventate de statele italiene pentru a-i controla pe condotieri, cel mai cunoscut este acela al angajării unor comisari civili care însoţeau armatele mercenare pe cîmpul de luptă. Exista o veche tradiţie a unor asemenea comisari, ; tradiţie datînd din secolul al XlII-lea. Ei erau întotdeauna membri vîrstnici ai clasei politice a statelor comitente, a căror misiune consta , în a-i sfătui pe căpitanii de mercenari în materie de politică de război ; şi în a raporta guvernărilor statelor comitente comportamentul arma- ■ telor. Evident, aceşti oameni aveau puţine posibilităţi de a verifica :' dacă un condotier se hotărîse să-şi încalce contractul, ei neputînd I face altceva decît să raporteze asupra proastei comportări a trupelor, în lipsa unei structuri de bază substanţiale care să fi cuprins şi ţ însărcinaţi civili responsabili cu recrutarea, cu redactarea contrac- } telor, cu inspecţiile, cu plăţile, cu încartiruirea, cu aprovizionările etc, comisarii aveau o putere foarte limitată. Această structură de \ bază a devenit foarte importantă în numeroase state italiene, la * sfîrşitul secolului al XlV-lea şi la începutul celui de-al XV-lea. Ea făcea parte din dezvoltarea de ansamblu a unei administraţii biro­cratice şi centralizate. Prezenţa unui număr mare de experţi civili în rîndul trupelor, cunoscuţi sub denumirea de colaterali, coincidea în mare cu creşterea stabilităţii sistemului. Condotierii nu erau doar însoţiţi în campaniile de război de către comisarii vîrstnici, ci şi controlaţi şi asistaţi în permanenţă de un grup de oficiali minori. Tratatele despre organizarea militară în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, îndeosebi Trattatello della milizia al lui Chierighino Chiericati, subliniază importanţa acestui tip de supraveghere. Chiericati a îndeplinit, timp de mai mulţi ani, funcţia de vicecolateral în perioada în care controlul asupra întregii organizări a armatei era încredinţat lui Belpetro Manelmi, o figură legendară în analele isto­riei militare veneţiene. Chiericati s-a transferat la Roma în 1460, la cererea lui Paul al II-lea, ca supravegetor al armatei papale pînă la sfîrşitul pontificatului acestuia. Un rol asemănător a avut şi Orfeo da Ricavo în armata milaneză, între 1460 şi 1470.

Inevitabil, raporturile dintre mercenari şi aceşti civili erau tensio­nate, însă, în acelaşi timp, constituiau ocazii de cooperare şi de dovezi de respect reciproc. într-un sistem în care căpitanii depindeau din ce în ce mai mult de o soldă regulată, de recompensele şi de protecţia statelor comitente, mai mult decît de jafuri şi prăzi, agenţii statului au devenit nişte intermediari, nişte aliaţi importanţi şi, totodată, cei mai buni dulăi de pază.

Plătirea condotierilor a reprezentat întotdeauna o chestiune delicată: geloziile şi rivalităţile dintre ei erau proverbiale, şi nu întotdeauna un serviciu îndelungat în aceeaşi armată reuşea să le atenueze. In secolul al XV-lea, aceste probleme erau în parte rezolvate prin tendinţa de a spori numărul sau dimensiunea recompenselor. Plăţile lichide „pe sub mînă" şi acordurile secrete de modificare a

CONDOTIERUL

65

contractelor în favoarea unor anumiţi condotieri erau în continuare posibile, însă aceste posibilităţi constituiau, din ce în ce mai mult, nişte excepţii. Modalitatea predilectă de recompensare a unui căpitan aflat în serviciu de multă vreme era aceea a donaţiei unei proprietăţi sau a unei feude propriu-zise. învestirea unui condotier care nu era un supus al statului respectiv oferea un titlu, o serie de privilegii, o bază sigură (la care el aspira), dar, în acelaşi timp, implica anumite responsabilităţi şi angajamente din partea beneficiarului. Condotierii nu erau singurii beneficiari ai unui „nou feudalism" al secolului al XV-lea: în realitate, termenul în sine se poate dovedi oarecum impropriu, întrucît conferirea unei feude nu implica în mod automat obligaţia de a presta serviciu militar, nici nu presupunea în mod necesar o mai largă putere locală, pe plan judiciar sau administrativ. O astfel de practică, întîlnită preponderent la Milano şi la Veneţia, le conferea condotierilor un nou statut social, fapt care înnobila şi naturaliza nişte oameni ale căror origini erau - probabil — deja cunoscute, dar al căror devotament natural era mai puţin vizibil.

Pe lîngă proprietăţi, condotierilor li s-a pregătit şi un sistem de recompense mai curînd onorifice. în principatele italiene, aparte­nenţa onorifică la familia stăpînitoare era sau conferită, sau, în unele cazuri, dobîndită prin căsătoria cu o fiică, de obicei nelegitimă, din casa princiară. în republici, cetăţenia onorifică se atribuia sau, în cazul Veneţiei, era dobîndită prin apartenenţa la Marele Consiliu, care constituia un mod de a conferi ulterior un rang nobiliar. Ordinele cavalereşti au fost create printr-o serie de prevederi la nivelul cel mai de jos al noilor ierarhii, pentru învestitura căpitanilor minori şi a conetabililor de infanterie. Condotierilor li se ofereau palate pentru rezidenţă temporară, însă nu se dorea ca soldaţii să locuiască defi­nitiv în oraş. Vizitele periodice ale marilor căpitani în capitalele comitenţilor, pentru conferirea comandei armatei sau a unor noi recompense, pentru consultări înainte de război sau pentru celebrarea unei victorii, erau marcate de ceremonialuri elaborate, de o întrecere cavalerească şi de o serbare. La jumătatea secolului al XV-lea, acestea erau marile evenimente publice. însă, în vreme ce condotierul putea apărea acoperit de glorie şi sărbătorit ca un erou din anti­chitatea clasică, el era, în realitate, un subaltern al statului, care trebuia măgulit, linguşit, însă nu şi reţinut pentru prea multă vreme.

De multe ori, condotierul nu se mai întorcea decît pentru propria înmormîntare. Funeraliile de stat erau una dintre ultimele recom­pense ce puteau fi oferite unui căpitan de mercenari şi familiei sale. Deşi această împrejurare putea fi nerelevantă, cel puţin în primii ani, ea a reprezentat în primul rînd o modalitate de a le dovedi luptătorilor plătiţi că serviciile şi sacrificiile lor aveau valoare şi că, prin contractul stipulat între stat şi căpitanul de mercenari, numele acestuia avea să fie perpetuat, iar faima sa, eternizată. într-un mod analog, efigiile care au fost create ulterior serveau atît la onorarea

66 OMUL RENAŞTERII

condotierului, cît şi la insuflarea, în rîndul supuşilor statului, a

respectului pentru virtuţile militare.

Exista însă şi un alt aspect în relaţia dintre condotieri şi seniori. Nici un sistem de recompense nu putea fi complet fără un sistem analog, bazat pe pedeapsă şi pe dezonoare. De fapt, nimic nu era mai sistematic decît sancţiunea extremă, execuţia, folosită împotriva condotierilor periculoşi sau nesupuşi. Decizia de a judeca sumar sau de a ucide un căpitan nu era de luat în glumă şi îndeobşte reprezenta un mijloc de reprimare sau de prevenire a dezertării. Execuţia lui Carmagnola din dispoziţia Veneţiei, în 1432, constituie unul dintre exemplele cele mai semnificative de acest tip. în 1426, Carmagnola îşi abandonase serviciul la Milano pentru a trece în slujba Veneţiei. Acesta a fost singurul mare gest de infidelitate din viaţa lui, provocat, neîndoielnic, de gelozia, de suspiciunile şi de trădarea lui Filippo Măria Visconti. în parte ca o consecinţă a acestei reorientări bruşte, Veneţia a început să cucerească rapid teritorii pe cheltuiala mila­nezilor, însă teama că el se putea întoarce la vechiul său devotament faţă de Milano îi obseda pe veneţieni. Orice mişcare a sa era supra­vegheată şi orice fel de scrisoare, interceptata. Raporturile dintre condotier şi stăpînii săi s-au înrăutăţit într-atît, încît veneţienii nu au mai avut de ales şi l-au executat în urma unei judecăţi sumare. Nu credem că ei ar fi avut vreo dovadă irefutabilă a unor eventuale intenţii de uneltire, pe care, de altminteri, ar fi putut să le facă publice, însă un condotier suspectat în mod făţiş era un condotier pierdut, iar Veneţia nu îl putea lăsa pe Carmagnola să se întoarcă

liniştit la Milano.

Execuţia publică a lui Carmagnola a reprezentat însă un episod excepţional în istoria condotierilor: cea mai mare parte dintre puţinii căpitani care au pierit de mîna seniorilor lor au fost eliminaţi în modul cel mai discret posibil. Se bănuieşte că Jacopo Piccinino ar fi fost aruncat de la fereastra temniţei în care era închis, la ordinul regelui Ferrante al Neapolelui, în 1465, cu toate că se povestea că ar fi căzut în timp ce încerca să evadeze; ca şi în cazul lui Carmagnola, nu se putea avea încredere în el, însă era prea periculos să fie demis. Niccol6 da Tolentino şi Tiberio Brandolini au fost condamnaţi la moarte de oraşul-stat Milano, primul pentru o trădare mai veche, iar al doilea pentru bănuială de trădare. în cazul lui Brandolini, o elaborată şi oarecum exagerată confesiune i-a fost stoarsă de către cancelarul Giovanbattista da Narni şi, ulterior, a fost făcută publică: confesiunea cu pricina era o listă de indiscreţii nesemnificative şi de contacte eşuate cu alţi potenţiali seniori de-a lungul celor mai bine de zece ani petrecuţi în slujba Milanului. Fapt este că nici un condo­tier nu putea evita pe deplin asemenea contacte. Prima stratagemă pregătită de un stat atunci cînd era ameninţat de o armată de temut era să încerce stabilirea unui contact cu conducătorul acelei armate ori cel puţin cu vreunul dintre condotierii cei mai însemnaţi. O astfel

CONDOTIERUL

67

de mişcare nu era neapărat proiectată pentru a-l înfrînge pe căpitanul respectiv, ci pentru a devia atacul şi pentru a obţine un eventual răgaz. Totuşi, în ochii seniorului, orice contact al căpita­nului era suspect şi putea fi exagerat pînă la a deveni o potenţială trădare. în cazul uciderii lui Baldaccio d'Anghiari de către florentini în 1441, nu leza atît faptul că Baldaccio se înţelesese în taină să intre în serviciul papei, căci papa era în acel moment aliatul Florenţei, cît, mai curînd, dovada că s-ar fi lăsat antrenat în intrigi politice de către facţiunea Capponi, care în acel moment se opunea dominaţiei Medicilor în oraş.

Totuşi, execuţiile, fie ele publice sau private, constituiau o soluţie extremă şi relativ neobişnuită la problemele ce se iveau între condo­tieri şi seniori. Mai frecvente erau amenzile sau deciziile de destituire a condotierilor recalcitranţi: amenzile sau suspendarea plăţilor erau modalităţile obişnuite de tratare a unui căpitan ale cărui trupe nu se comportau în modul cuvenit; concedierea era cea mai bună soluţie pentru un căpitan nesupus sau indisciplinat. Atunci cînd Sigismondo Malatesta a luat douăzeci de încărcături de marmură din două bise­rici de la Ravenna pentru a-şi clădi Templul, seniorii săi din acel moment, veneţienii, i-au reţinut 3.000 de ducaţi din soldă. Totuşi, demiterea, mai ales, trebuia folosită cu o deosebită discreţie, iar eficacitatea şi, prin urmare, aplicarea ei concretă depindeau de natura organizării armatei în chestiune. Către 1450, în armate rela­tiv numeroase şi stabile ca acelea de la Milano şi Veneţia, condotieri destul de însemnaţi puteau fi înlăturaţi prin ameninţarea de a le ataşa propriile companii la alte trupe. Bartolomeo Colleoni a fost astfel expulzat cu succes de la Veneţia în 1452, iar Roberto da Sanseverino - de la Milano, în 1482. în ambele cazuri, cu toate că se poate să fi existat ideea unei arestări efective a condotierului, expulzarea şi destituirea au reprezentat, probabil, soluţia cea mai acceptabilă din punct de vedere politic. Totuşi, atît în armatele bine organizate, cît şi în cele mai puţin omogene, o companie destituită putea crea mari probleme şi, într-adevăr, în realitate se recurgea rar la o asemenea soluţie. Aceasta, pe de altă parte, putea cauza o atmosferă de tensiune crescîndă şi de suspiciune de ambele părţi, de vreme ce statul ar fi încercat să îl convingă pe condotier să se îndepărteze de bunăvoie, pur şi simplu neplătindu-l, însă condotierul putea încerca să-şi recupereze pierderile prin extorcări. Atunci cînd a fost destituit de Florenţa, în 1454, ca urmare a demobilizării dato­rate păcii de la Lodi, Alessandro Sforza a încercat să-şi recupereze restul soldei prădînd o caravană de negustori florentini la Parma. Suspiciunea reciprocă era, fără îndoială, unul dintre principalele defecte ale sistemului condotierilor. Guvernele comitente se temeau că aceştia puteau dezerta sau puteau întoarce armele împotriva lor, iar condotierii nu se încredeau în capacitatea guvernelor de a-i plăti cum se cuvine sau de a urma o politică de război coerentă, în care

68 OMUL RENAŞTERII

ei să poată avea, în continuare, un rol efectiv. în ansamblu, se pare că soldaţii aveau mai multe motive de suspiciune decît guvernele. Ar fi însă greşit să vedem în înţelegerile secrete, în mărimea stipendiilor şi în disciplină singurele surse de dispută între condotieri şi seniori. Problemele fundamentale ale politicii de război şi ale organizării militare erau intens dezbătute : soldaţii înclinau să fie sceptici în ce priveşte capacitatea civililor de a înţelege problemele militare, în vreme ce administatorii umanişti, deseori bine nutriţi din clasicii literaturii militare, aveau priorităţi şi prejudecăţi diferite de acelea ale căpitanilor. Carmagnola a luptat cu îndîrjire, mai mulţi ani la rînd, împotriva administratorilor şi împotriva senatului veneţian, pentru a hotărî, în practică, în ce moment era bine ca armata să fi ţinută pe cîmp şi cînd să fie rechemată la garnizoană. Problema era nu numai aceea de a începe cît mai curînd acţiunile în primăvară şi de a le prelungi cît mai mult posibil în toamnă. Exista şi tradiţia militară de a întrerupe lupta la jumătatea verii, atunci cînd căldura şi lipsa proviziilor făceau ca menţinerea armatei să fie anevoioasă. Michele Attendolo a discutat cu Florenţa asupra oportunităţii trans­ferării armatei principale în Lombardia, în 1431. Problema asumării riscului unei anumite bătălii era dezbătută atît pe cîmpurile de luptă, între condotieri şi comisari, cît şi la nivel mai înalt, în consiliile de guvernare. Rareori condotierii s-au pomenit în situaţia de a-şi asuma toate onorurile, chiar dacă, în suficiente rînduri, au fost nevoiţi să-şi asume întreaga vină pentru rezultatul unei bătălii.

Ce putem spune despre semnificaţia militară a acestor soldaţi din Renaştere ? Analele vremii abundă de faptele lor de vitejie: Muzio Attendolo Sforza, cu puterea lui de a-şi îmbărbăta oamenii prin cuvînt, Braccio şi extraordinara sa capacitate de a reuşi să cunoască fiecare soldat în parte şi să îi inspire încredere, combativitatea îndîr-jită a lui Niccolo Piccinino, hotărîrea fermă şi calmă a lui Francesco Sforza şi Bartolomeo Colleoni. Nu putem să nu amintim cu admiraţie faimosul marş al lui Gattamelata prin nămeţi, în zona situată la nord de lacul Garda, pentru evitarea unei curse întinse de milanezi, sau faimoasa trecere a lui Roberto da Sanseverino prin mlaştinile de la Tartaro, pentru a ataca Ferrara, în 1482. Dar se jucau ei de-a războiul, aşa cum insinua Machiavelli, prea interesaţi fiind să-şi păstreze resursele limitate şi prea concentraţi asupra unor prăzi uşoare ca să rişte în bătălii serioase? Erau companiile lor nişte anacronisme, conservînd o tradiţie cavalerească ce nu mai era actu­ală, într-o perioadă în care infanteria înarmată cu lănci şi tunuri revoluţiona războiul dincolo de Alpi ? Nu există răspunsuri simple la aceste întrebări. Pînă la un punct, este adevărat că Italia părea să fi obosit în aceste războaie pe scară largă din a doua jumătate a secolului al XV-lea, dar acest fapt constituia mai mult o reacţie politică la costul şi la pagubele de război, decît o pierdere de energie

CONDOTIERUL

69

sau de entuziasm din partea clasei militare. Inevitabil, după 1454, războaiele la scară redusă, în mod obişnuit, îi îndreptau pe căpitanii de mercenari către activităţi mai paşnice, dar, în acelaşi timp, acest fapt le oferea unora dintre ei ocazia de a intra în serviciu altundeva, în special pe lîngă ducele Burgundiei, unde priceperea lor era deose­bit de apreciată. Oricum, important este faptul că, în perioada de calm relativ, armele nu au fost uitate. Statele italiene din acel moment au avut armate permanente, a căror eficienţă a fost menţinută şi a căror capacitate de luptă a fost îmbunătăţită prin alocarea unor resurse considerabile. Aceasta a fost o perioadă de experimentare activă şi de dezvoltare a artileriei, mai cu seamă la Veneţia şi la Milano. Tot în această perioadă au fost aduse inovaţii în construcţia unor fortăreţe, realizate de o generaţie de arhitecţi extraordinari -Baccio Pontelli, Francesco di Giorgio Martini, Giuliano da Sangallo cel Bătrîn —, îndrumaţi şi inspiraţi, sub unele aspecte, de căpitani şi de principii condotieri. A fost, de asemenea, o perioadă în care proporţia infanteriei profesioniste în armatele italiene a crescut rapid, foarte puţine companii de condotieri neincluzînd un corp de infanterie. Totodată, condotierii au devenit conştienţi de valoarea cavaleriei uşoare, iar companiile lor au cuprins de obicei escadroane de arbale-tieri călare şi alte tipuri de cavalerie uşoară.

Este, desigur, destul de nedrept să-i acuzăm pe condotieri de înapoiere tehnică. Deja la începutul secolului al XV-lea, cînd în Italia lipsea o tradiţie clară a infanteriei, ca aceea a arcaşilor englezi şi a husiţilor, cei mai mari condotieri adoptau în companiile lor folosirea infanteriei. în parte, acest fapt constituia un răspuns la folosirea pe scară foarte largă a fortificaţiilor de cîmp în timpul războaielor din Lombardia, între 1425 şi 1454. Dar şi spre sfîrşitul secolului al XIV-lea, practica de a-i face pe oameni să descalece şi de a-i folosi împreună cu arcaşii şi arbaletierii a fost adoptată de condotierii italieni, pe urmele lui Hawkwood şi ale căpitanilor săi englezi. Pietro da Fontana a folosit această tactică, cu efecte nimicitoare, în 1373, conducîndu-i pe veneţieni împotriva padovanilor.

Date fiind această continuitate a rolului infanteriei şi evoluţia constantă a artileriei şi a armelor de foc, nu ne mai surprinde că războiul în Italia secolului al XV-lea diferă atît de puţin de războaiele de dincolo de Alpi în ce priveşte gradul de gravitate şi de vărsare de sînge. Motivaţiile şi scopurile războaielor purtate de condotieri erau dictate atît de statele comitente, cît şi de capriciile căpitanilor înşişi. Aceste state erau prea rar interesate să-şi distrugă adversarii; ca şi condotierii, erau, desigur, dornice să nu piardă armatele pe care le ridicaseră plătind scump. De aici tendinţa de a folosi strategii de manevră şi de a evita bătăliile în cîmp deschis atunci cînd circum­stanţele nu erau extrem de favorabile. Acestea au fost caracteristi­cile tuturor războaielor medievale, purtate fie de mercenari, fie de

70 OMUL RENAŞTERII

trupe naţionale, însă condotierii erau maeştrii recunoscuţi ai artei manevrei practice. Pentru a-şi deplasa corpurile relativ mici de trupe călare în afara razei de acţiune a inamicului, aducîndu-i acestuia cele mai mari pagube materiale posibile, ei se bazau mult pe o profundă cunoaştere a zonelor rurale şi pe un bun suport informa­ţional, în decursul unor asemenea manevre, exista întotdeauna posibilitatea ca inamicul să fie surprins sau împins, din disperare, la un atac nechibzuit, acestea fiind, în general, motivele care duceau la bătălie. în practică, însă, rareori se întîmpla ca surpriza să fie atît de completă ori capcana atît de sigură cum speraseră autorii planurilor, iar, în ultimă instanţă, decizia de a profita de avantaj şi l de a purta o bătălie de proporţii depindea de estimarea relativei „prospeţimi" a trupelor aflate în acţiune, de momentul sezonului operaţiunilor şi, mai ales, de dorinţele statului comitent, aşa cum le

exprimau comisarii.

Un război de manevră şi prudenţa în abordarea bătăliei erau, desigur, preţuite în scrierile clasice despre război. O altă chestiune ce trebuie avută în vedere atunci cînd îi privim pe condotieri ca oameni ai Renaşterii este măsura în care ei se inspirau după mode­lele clasice. Dat fiind că majoritatea condotierilor proveneau dintr-o clasă nobilă bine instruită, nu trebuie să ne surprindă faptul că atît ei, cît şi admiratorii lor umanişti obişnuiau să citeze şi să compare propriile acţiuni cu exemplele clasice. Aceasta era o forma mentis a vremii. Nu ar fi realist să ne imaginăm că nişte oameni de acţiune par excellence nu se inspirau oarecum dintr-o etică în care această activitate era preţuită. Este evident că oameni de arme ca Federico da Montefeltro, Gianjacopo Trivulzio şi Antonio da Marsciano aveau în bibliotecile lor manuscrise clasice de artă militară, la fel ca mulţi alţi bibliofili mai puţin implicaţi. Problema este, desigur, că lectura lui Vegetius şi a lui Frontinus fusese complet asimilată în literatura militară din Evul Mediu şi Renaştere, fiind, prin urmare, destul de dificil de atribuit anumite stratageme sau idei unui exemplu clasic pur. Nici un text clasic nou, de o oarecare importanţă, nu a mai apărut în acea perioadă, şi este foarte dificil de stabilit pînă la ce punct chiar un protector al literaturii precum contele Federico da Montefeltro era influenţat pe cîmpul de luptă de studiile sale clasice. Natura războiului în Renaştere era, fără îndoială, dictată în mare parte de unii factori socio-economici şi politici caracteristici epocii. Autoritatea clasicilor era numai o componentă, mai curînd diluată, a experienţei de care un condotier avea nevoie pentru a înfrunta problemele mili­tare imediate cu care dădea piept. Totuşi, este probabil ca importanţa pe care clasicii o atribuiau disciplinei să fi fost invocată, cu bune efecte retorice, pentru a le aminti membrilor inferiori ai ierarhiei militare noile condiţii pretinse de serviciul permanent, care în secolul al XV-lea se răspîndea tot mai mult.