By Gius. Laterza Figli Spa, Roma-Bari 2000 by Editura polirom, Iaşi, pentru prezenta traducere

33

regatului Neapolelui şi asupra insulelor erau compromise prin pretenţiile avansate de papă. Iar cînd, în cele din urmă, papalitatea şi regele s-au împăcat (în 1443), învăţăturile lui Valla au fost uitate de politicieni.

în realitate, ordinea tradiţională era obiectul unui consens atît de răspîndit în Italia Renaşterii, încît ni se pare mai oportun să exa­minăm problema într-o lumină pozitivă. Casele regale şi princiare din această perioadă, ca şi noile „familii" de la curţile acestora au constituit obiectul unei curiozităţi efemere, dar şi al unui interes viu - scos la iveală de o serie de cercetări recente - manifestat atît de republici, cît şi de alte tipuri de regimuri, şi care probabil că s-a intensificat pe măsură ce evenimentele din Italia s-au împletit mai strîns cu cele din restul Europei. Uneori, acest interes oglindea unele preocupări cu caracter militar şi politic, de pildă, de-a lungul diferi­telor etape ale disputei pentru tronul Neapolelui, între casele Anjou--Durazzo, Anjou-Provenţa şi Aragon-Transtamara. Alteori, interesul era îndreptat asupra unor evenimente mai îndepărtate, precum uimi­toarele victorii ale lui Henric al V-lea al Angliei şi umilirea regatului francez, urmate de dispariţia prematură a regelui, de succesiunea lui Henric al IV-lea, încă minor, şi de faptele Ioanei d'Arc. Vizitele regale în peninsulă puteau şi ele trezi interesul, aşa cum o dovedeşte călătoria regelui Danemarcei din 1474.

Strîns legată de toate acestea era mîndria arătată de seniorii italieni în a primi onoruri şi privilegii din mîini regale sau princiare. Registrele imperiale care atestă expediţiile regelui Sigismund în Italia sînt înţesate de distincţii şi favoruri acordate sau vîndute de către împărat: învestituri cavalereşti, numiri în slujbe la curte, titluri feudale, dreptul de a purta blazonul imperial. în acest sens, un beneficiar de seamă a fost Amedeo al VUI-lea de Savoia, care în 1416 a fost promovat de la rangul de conte la cel de duce. Un altul a fost Gianfrancesco Gonzaga, numit marchiz de Mantova în 1443. Cu cîtva timp în urmă îi fusese acordat dreptul de a purta uniforma regală engleză, privilegiu întărit de către Henric al Vl-lea în 1436. Portretul lui Federigo da Montefeltro, realizat de Justus din Gând sau de Pedro Berruguete, îl înfăţişează pe duce cu însemnele ordinu­lui Hermelinei (pe care i-l acordase Ferrante al Neapolelui) şi ale ordinului Jartierei (pe care îl obţinuse de la Henric al IV-lea al Angliei). într-o stîngace tentativă de a rivaliza cu Federigo, seniorii de Camerino, da Varano, pretindeau că un strămoş de-al lor primise ordinul Jartierei încă din 1285, adică mult înainte chiar ca respec­tivul ordin cavaleresc să fi fost instituit! în sfîrşit, seniorii italieni făceau mare paradă de emblemele imperiale, regale sau princiare, pe care le adăugau pe propriile steme; familia Bentivoglio din Bologna se fălea în mod deosebit că-şi putea insera Acvila imperială pe blazon, privilegiu ce îi fusese acordat în 1460.

34 OMUL RENAŞTERII

Aceste mărturii demonstrează că asemenea gusturi, strîns legate de cultura curţilor europene, însă care odinioară erau considerate „medievale" sau „străine" în cadrul mentalităţii Renaşterii italiene, se regăseau şi în interiorul ei: ele transpăreau, de pildă, din cărţile ilustrate ale orelor şi din romanele cavalereşti din bibliotecile caselor Visconti şi Este; din frescele înfăţişînd ciclurile lunilor comandate de prinţul-episcop de Trento (cea 1400); din ciclul lui Arthur al lui Pisanello pentru palatul Gonzaga de la Mantova (cea 1440) sau din temele istorice, mitologice şi cavalereşti prezente în decoraţiile pala­telor Trinci de la Foligno sau da Varano de la Camerino. Iar faptul că guvernanţii italieni încercau să stabilească legături mai strînse cu dinastiile regale şi princiare din Italia şi din Europa nu este deloc surprinzător. Membrii casei d'Este şi-au trimis spre educare fiii la curtea aragoneză de la Napoli, contractînd, de asemenea, un mare număr de alianţe matrimoniale cu o dinastie care sporise mult rolul şi influenţa monarhiei din sud în treburile italiene.

Desigur că duşmanii lor zeflemiseau aceste dinastii de sînge regal, criticîndu-le atunci cînd se asociau cu nişte seniori ridicaţi de te-miri--unde. Cronicarul florentin Matteo Villani a dovedit că nu aprecia căsătoria Elisabetei de Valois, contesă de Vertus şi fiica regelui Ioan al II-lea al Franţei, cu Giangaleazzo Visconti: „ce poate fi mai neobiş­nuit decît să vezi un prinţ de veche şi ilustră stirpe îngenunchind în slujba tiranilor?". Faptul că Venceslav îi vînduse lui Giangaleazzo titlul ducal în 1395 a contribuit la înlăturarea lui de pe tronul imperial în 1400. Dobîndirea de către Cesare Borgia a ducatului Valentinois în 1498 şi căsătoria lui cu fiica regelui Navarrei (1499) au suscitat sarcasmul curţii franceze. însă criticile şi ironiile nu fac altceva decît să sublinieze valoarea unor astfel de căsătorii pentru familiile ce exercitau puterea în Italia Renaşterii.

Arborele genealogic al familiei Visconti, de pildă, dezvăluie o serie de legături, autentice sau pretinse, cu casele regale sau princiare din Cipru şi Sicilia, cu cele imperiale din Franţa sau cu cele din Anglia. Tradiţia ar vrea ca Beatrice „Tenda" să fi fost fiica lui Pietro Balbo al II-lea, conte de Tenda, în Piemont, şi, prin urmare, descendentă a liniei imperiale bizantine Lascaris; însă, dacă într-adevăr ar fi fost aşa, este evident că Filippo Măria Visconti nu ar fi ronoît. să se debaraseze de ea cu o atît de mare uşurinţă.

în termeni constituţionali, adeziunea la ordinea ierarhică poate fi corelată şi cu faptul că principii Renaşterii au marginalizat din ce în ce mai mult - cu eventuala excepţie a unor forme de respect exclusiv de faţadă - conceptul de suveranitate populară. Sigur, mani­festările entuziasmului popular şi aclamaţiile continuau să constituie componente apreciate ale preluării puterii şi ale încoronărilor, însă ideea electorală deja dispăruse. Acest fenomen poate fi urmărit în paralel atît în principatele ecleziastice sau seculare din nord (de

PRINCIPELE RENAŞTERII

35

exemplu, principatul episcopal Trento sau casa de Savoia), cît şi în monarhiile din sud şi din insule sau în statul pontifical.

Situaţia politică şi juridică diferea în acele zone ale peninsulei unde bazele juridice ale autorităţii apăreau mai ambigue, adică în senioriile apărute pe teritoriile statului Bisericii şi în regatul Italiei. Acestea considerau că era important să se menţină ceva mai mult decît o simplă aparenţă de consens din partea oraşelor implicate. Problema poate fi bine lămurită prin cazul succesiunii membrilor familiei Sforza la ducatul Milanului: cu toată puterea lui militară, Francesco socotea important să menţină concepţia că acele comu­nităţi ce i se supuneau făceau acest lucru în mod liber şi astfel şi-a organizat aclamarea ca duce al Milanului, pentru a compensa pre­tenţiile sale ereditare modeste. Aceasta s-a petrecut şi în senioria familiei Appiano de la Piombino: în 1451, atunci cînd succesiunea directă pe linie masculină s-a stins, funcţia de a încredinţa succe­siunea lui Emanuele i-a fost atribuită Comunei. Chiar şi Cesare Borgia, după ce cucerise Romagna în 1499, s-a considerat obligat să ceară acordul Comunelor din această provincie.

Dar, în asemenea situaţii, rar se întîmpla ca iniţiativa reală să provină din rîndul populaţiei supuse. Titlul de „Gonfalonier de justiţie" conferit pe viaţă lui Giovanni al II-lea Bentivoglio a fost mai puţin produsul unei decizii a Comunei bologneze şi mai mult rezul­tatul presiunilor şi al protecţiei unor puteri străine aliate cu el. în general, acordul Comunelor şi titlurile pe care acestea le confereau îşi aveau greutatea lor, din punctul de vedere al propagandei sau, de asemenea, întrucît reprezentau demonstraţii de „alegere liberă" ce urmau să-i lege mai strîns pe supuşi de noul regim. Este însă clar faptul că, pînă şi acolo unde persistau unele forme ale participării populare, principii din Italia Renaşterii preferau să-şi sprijine pe alte baze autoritatea guvernării.

Autoritatea cea mai evidentă şi tradiţională în statele seculare italiene era aceea conferită de dreptul ereditar, iar apelul intens şi constant la ea poate fi constatat din modul în care dinastiile domi­nante exaltau sau recompuneau integral istoria vechilor lor origini şi faptele de vitejie ale strămoşilor. Continuitatea era deseori subli­niată prin adoptarea unui număr relativ restrîns de nume de botez -de pildă, Jacopo pentru familia Appiano, Ugolino şi Corrado pentru familia Trinci. Propaganda dinastică reprezenta un aspect foarte important al culturii de curte în Italia, aşa cum era, de altfel, în toată Europa Evului Mediu şi a Renaşterii. Spre sfîrşitul secolului al XlV-lea, Giulio Cesare Varano a pus să fie introduse portretele de familie în schema decoraţiilor din palatul său de la Camerino. Cre­dinţa în principiul ereditar îşi putea găsi o expresie mai concretă atunci cînd seniorii îşi asociau la guvernare urmaşii şi încercau să le asigure succesiunea prin testament. Leonello d'Este şi-a asumat un rol din ce în ce mai important în guvernare cu zece ani înainte

36 OMUL RENAŞTERII

de moartea lui Niccolo al III-lea (1441). Rodolfo al III-lea da Varano a întreprins numeroase tentative de a organiza succesiunea între fiii săi, înainte de a muri, în 1424.

Principii din Italia Renaşterii au încercat, de asemenea, să obţină dreptul ereditar de guvernare de la propriii superiori. Atît în statul Bisericii, cît şi în teritoriul imperial, seniorii căutau să acumuleze funcţii de vicariat pentru a-şi asigura ereditatea succesiunii. Ei erau dispuşi să depună nenumărate eforturi, la nivel politic, diplomatic şi financiar, pentru a intra în posesia unor titluri feudale cu caracter ereditar. Ca parte a teritoriului imperial, Italia oferă cel mai faimos exemplu al acestui fenomen: cel al lui Giangaleazzo, care a obţinut titlul de duce în 1395, urmat îndeaproape de alte dinastii: membrii familiei Gonzaga au fost învestiţi marchizi în 1433, iar cei ai familiei d'Este au fost numiţi duci de Modena în 1452. Ambiţii similare pot fi întîlnite şi în rîndul vicarilor din statul Bisericii; familia d'Este a obţinut titlul ducal la Ferrara în 1471, Montefeltro - la Urbino, în 1474, iar da Varano — la Camerino, în 1515.

Desigur că supraevaluarea semnificaţiei acestei căutări de titluri de legitimitate juridică ar constitui o eroare. Francesco Sforza a refuzat titlul de marchiz pe care Eugen al IV-lea i-l oferise în 1484, spre a conferi demnitate cuceririlor sale din marca Ancona, însă acest titlu ar fi fost prea puţin util pentru consolidarea poziţiei sale din punct de vedere militar şi politic. Aşa cum vom vedea, puterea principelui Renaşterii nu depindea de legitimitatea sa ca guvernant, iar obţinerea unei succesiuni ereditare sau dobîndirea unui titlu nu îi garantau siguranţa politică în faţa duşmanilor interni şi externi, într-adevăr, asemenea „recunoaşteri" se puteau dovedi o sursă de slăbiciune. Pretenţiile franceze la succesiunea familiei Visconti i-au ameninţat pe Sforza încă dinaintea războaielor din Italia; afirmaţia este valabilă şi pentru regatul Neapolelui, unde pretenţiile casei de Anjou şi recunoscuta supremaţie papală i-au încurajat pe baronii regatului să reziste în faţa coroanei aragoneze. O consecinţă a nepo­tismului agresiv practicat de mulţi pontifi din Renaştere era că, la moartea patronului papal, rudele sale rămîneau expuse duşmanilor. Francesco Măria Della Rovere, nepot al lui Iuliu al II-lea şi duce de Urbino, a fost deposedat de principat în 1516 de către Leon al X-lea de' Medici, care l-a încredinţat nepotului său Lorenzo, chiar dacă în 1521, la moartea papei, Francesco Măria şi-a reintrat în drepturi. In sfîrşit, recunoaşterea suveranităţii pontificale imperiale, impli­cită în căutarea şi primirea titlurilor de autoritate, îi putea expune pe deţinătorii acestora deciziei autorităţii superioare, ca atunci cînd Alexandru al Vl-lea i-a atacat pe seniorii din statul Bisericii, acu-zîndu-i de trădare fiindcă nu-şi achitaseră taxele de cadastru. în pofida tuturor eforturilor lor diplomatice şi a strălucirii de la curtea lor, membrii familiei Sforza, ca şi ducii de Burgundia nu au reuşit niciodată să dobîndească prestigiul şi siguranţa proprii unui titlu de autoritate suverană sau regală.

PRINCIPELE RENAŞTERII

37

Exemple de acest fel servesc numai la a arăta că respectivele titluri nu erau lipsite de însemnătate şi că, pe de altă parte, adevă­rata putere suverană îi ocolea pe majoritatea principilor italieni. Acest lucru se verifică în cazul statutului Bisericii înspre finalul secolului al XV-lea, o perioadă în care, conform istoricilor, diferiţii pontifi şi-au extins şi consolidat în mod deliberat puterea, atît în provincii, cît şi la Roma. Dar şi în perioada anterioară, marcată de marea schismă şi de concilii, sprijinul şi recunoaşterea din partea papei erau la mare preţ, cu toate că, de cele mai multe ori, puterea de decizie rămînea în mîna seniorilor din provincii.

Diferită este atitudinea istoricilor în ce priveşte autoritatea impe­rială din nord; aceasta a fost considerată un fel de anacronism care, dacă pe de o parte slăbea şi dilua puterea imperială la nord de Alpi, de cealaltă parte se dovedea a fi ceva mai mult decît un simplu motiv de dezordine în peninsulă. însă o asemenea poziţie neglijează efortu­rile întreprinse pentru obţinerea onorurilor şi titlurilor imperiale, ca şi febrilitatea cu care familii precum Gonzaga şi Este urmăreau treburile imperiului. Apoi, această poziţie neglijează şi faptul că, într-o situaţie extrem de confuză din punct de vedere politic, împă­raţii puteau încă exercita o influenţă politică şi militară. Sprijinul acordat de Sigismund celor ce pretindeau să-i moştenească pe Della Scala la Verona şi lui Ludovic de Tek în intenţiile sale în Aquileia au constituit o ameninţare pentru Republica Veneţiană, care tindea să se extindă pe teritoriul italian, iar ameninţarea imperială la Veneţia a sporit atunci cînd imperiul a trecut în mîinile Habsburgilor.

Aspecte ale guvernării

Onorurile şi titlurile despre care am vorbit în paragrafele prece­dente nu vizau doar simplul prestigiu, ci puteau oferi celor ce benefi­ciau de ele un instrument de mecenat şi le puteau întări autoritatea. Dreptul lui Gianfrancesco Gonzaga de a îmbrăca uniforma regală engleză îi îngăduia să extindă acelaşi privilegiu pentru cincizeci dintre curtenii săi. Titlul de conte Palatin, pe care împăraţii îl acordau cu o anumită largheţe, le conferea titularilor dreptul de a-şi recunoaşte fiii nelegitimi şi de a numi notari. Titlurile feudale, precum cele de marchiz sau duce, sporeau puterea guvernanţilor de a face donaţii şi de a concesiona feude, de a iniţia anchete pentru a stabili legitimitatea drepturilor pe care supuşii le pretindeau sau le solicitau, de a decide în caz de dispută sau de a-şi învesti supuşii favoriţi cu titluri feudale mai mici. Titlul ducal l-a stimulat pe Filippo Măria Visconti să examineze pretenţiile de jurisdicţie teritorială înaintate de familiile Pallavicino şi Anguissola: procedura s-a înche­iat prin nerecunoaşterea revendicărilor primei familii în 1428 şi prin recunoaşterea pretenţiilor celei de-a doua în 1438. în 1428,

38 OMUL RENAŞTERII

Sigismund a poruncit marilor familii feudale Malaspina, Fieschi şi Campofregoso să respecte autoritatea reprezentantului său, Filippo

Măria Visconti.

Folosirea în practică de către guvernanţi a titlurilor şi onorurilor ne poartă către o examinare mai generală a autorităţii principelui. Acest subiect a suscitat îndelung interesul istoricilor, care au identi­ficat în Renaştere o perioadă caracterizată printr-o transformare rapidă şi radicală în structura statului, care ar fi condus la o creştere semnificativă a autorităţii seniorului. în domeniul militar, de pildă, această schimbare poate fi surprinsă în dezvoltarea unor armate profesioniste şi permanente din ce în ce mai consistente. Pentru a face faţă acestor angajamente, guvernele au fost nevoite să mărească taxele şi să adopte unele măsuri de politică comercială menite a susţine economia locală şi a-i lipsi de resurse pe adversari. Din această perspectivă, se consideră că principele Renaşterii ar fi înfrun­tat, de asemenea, libertăţile „medievale" de care se bucurau nobi­limea, Biserica şi corporaţiile, pentru a-şi urmări scopurile într-o manieră mai organizată, impunîndu-şi autoritatea prin intermediul unei birocraţii mai dezvoltate şi profesioniste.

La origine, această interpretare îi datorează mult lui Burckhardt, care descrisese statul italian din secolele al XV-lea şi al XVI-lea ca fiind rezultatul „reflecţiei şi al calculului": statul era „o operă de artă". După Burckhardt, seniorii Renaşterii, asemenea artiştilor şi literaţilor vremii, ar fi fost scutiţi de restricţiile ce li se impuneau în lumea medievală: guvernanţii ar fi putut să se dedice mai bine urmăririi propriilor scopuri, iar autoritatea lor ar fi fost mai puţin limitată şi mai centralizată; pe lîngă aceasta, ei ar fi făcut dovada unei sporite stăpîniri a tehnicilor şi instrumentelor de guvenare şi ar fi devenit mai pricepuţi în evaluarea importanţei propagandei politice şi a ceremonialului public de la curte.

însă unele îndoieli în privinţa acestor teze apar aproape imediat ce se examinează modul în care Burckhardt tratează senioriile din Italia Renaşterii, mod care tinde să fie unul preponderent anecdotic şi să privilegieze personalităţile singulare, neglijînd opţiunile poli­tice. Totuşi, o serie de cercetări mai recente par să fi confirmat cel puţin unele dintre concluziile lui Burckhardt, chiar dacă în opera istoricului elveţian dezvoltările formei statale nu sînt atribuite numai principatelor, ci şi guvernărilor republicane. De pildă, în secolul al XV-lea, guvernanţii puteau introduce dispoziţii legale, puteau numi magistraţi şi îşi puteau ajuta supuşii în eforturile de combatere a foametei şi bolilor. Alfonso al V-lea a susţinut construirea unui mare spital la Palermo în 1429; la fel a procedat şi Francesco Sforza

la Milano, în 1456.

Pe lîngă toate acestea, uneori, seniorii încercau să instituie un control sporit asupra distribuirii beneficiilor ecleziastice pe teritoriile lor. în acest sens, Filippo Măria Visconti a ameninţat că va sprijini

PRINCIPELE RENAŞTERII

39

conciliul de la Basel pentru a obţine o mai bună colaborare din partea papalităţii, în vreme ce o bulă a lui Nicolae al V-lea i-a acordat lui Francesco Sforza dreptul de a-şi prezenta candidaţii proprii la funcţii. în plus, în eforturile de întărire a economiilor locale se pot regăsi originile mercantilismului. Membrii familiei Sforza, de pildă, au încurajat reînnoirea industriei de fabricare a armelor la Milano, construcţia de canale şi utilizarea mătăsii.

Pe de altă parte, multe studii recente modifică (şi uneori resping cu totul) poziţiile lui Burckhardt şi ale discipolilor săi în ce priveşte schimbările legate de natura statului în Renaştere. Revenind la domeniile de guvernare menţionate, se poate dovedi că instrumentele de exercitare a controlului asupra foametei şi bolilor au fost nu numai fundamental inadecvate (din punct de vedere igienic şi sani­tar), ci şi aplicate în mod incoerent: dacă papalitatea din Renaştere era dornică să încurajeze producţia de alimente şi importarea lor în zona Romei, ea era, de asemenea, dispusă să îngăduie licenţe de export facile.

Observaţii analoage pot fi dezvoltate şi în domeniul economiei politice. De pildă, repetatele iniţiative legale menite să protejeze industria lînii din Milano de concurenţa străină constituie mai curînd dovada unui eşec decît a unei planificări chibzuite. Cea mai mare parte a documentaţiei citate pentru a ilustra politica economică a unui regim, la o lectură mai atentă, o dezvăluie ca fiind produsul unor solicitări, iar nu al unei opţiuni politice, şi, prin urmare, ca fiind expresia intereselor ocazionale ale supuşilor mai curînd decît a iniţiativei guvernanţilor. Cît despre chestiunile ecleziastice, nici un principat din Italia Renaşterii nu a stipulat cu papalitatea con­cordate care să îi permită controlul asupra Bisericii în interiorul propriilor frontiere. Doar un număr restrîns de dinastii aflate la putere în statul Bisericii au izbutit să stabilească o hegemonie sigură asupra Bisericii locale, iar bula din 1450, adresată lui Francesco Sforza, nu i-a îngăduit acestuia să controleze în mod necondiţionat veniturile ecleziastice de pe domeniile sale.

Pe de altă parte, la toate nivelurile societăţii se poate desluşi o viguroasă menţinere a privilegiilor. în 1453, Francesco Sforza a auzit spunîndu-se că varietatea şi amploarea imunităţilor revendicate de nobilimea din Piacenza erau atît de mari, încît autoritatea lui putea fi considerată pur formală. Şi — poate încă şi mai evident în cazul Italiei secolului al XV-lea — unele regimuri, precum cel al lui Cabrino Fondulo, aveau o viaţă atît de scurtă şi de agitată, încît este mai oportun ca ele să fie definite în termeni de război, politică şi diplo­maţie decît în termeni de guvernare şi administraţie. în sfîrşit, nu numai că nici un regim italian nu a atins o suveranitate jurisdicţio-nală deplină în cursul Renaşterii, dar cea mai mare parte a lor depin­dea de bunăvoinţa şi de rotecţia altor puteri. în secolul al XV-lea,

40

OMUL RENAŞTERII

dominaţia familiei Appiano la Piombino putea subzista numai în măsura în care membrii ei erau clienţi (.accomodati) ai Genovei,

Florenţei şi Neapolelui.

Pentru o analiză mai amănunţită a principatului din vremea Renaşterii, vom trece acum la examinarea unor puncte-cheie ale activităţii de guvernare: finanţele publice, administraţia şi rolul curţii. Iar pentru a le ilustra, ne vom referi la regimurile italiene cele mai însemnate şi mai durabile ale timpului.

Taxele

Finanţele publice reprezintă o problemă centrală în studierea statului renascentist, însă, chiar dacă cererea de venituri a crescut în cursul acestei perioade (în mare parte datorită creşterii cheltu­ielilor militare), principalele surse de venituri aflate la dispoziţia guvernanţilor fuseseră deja stabilite cu ceva vreme în urmă, în Evul Mediu. Unele dintre ele proveneau din vechi drepturi pe care statul le revendica. De exemplu, comunităţile evreieşti erau supuse unui regim de taxe special. Proprietăţile rebelilor erau confiscate. Vînza-rea sării era în general considerată un monopol de stat, în vreme ce alte drepturi fiscale erau specifice doar anumitor state. Coroana Neapolelui, de pildă, ca şi aceea a Castiliei, revendica dreptul de a concede o licenţă pentru transhumantele masive de vite şi ovine. Papalitatea a încercat să creeze un monopol pentru producţia de piatră acră după descoperirea minelor de la Tolfa, în 1462.

Mai generalizate şi mai importante pentru finanţele publice erau impozitele indirecte, însă valoarea lor tindea să scadă tocmai atunci cînd guvernanţii aveau mai mare nevoie: în vreme de război, epide­mie sau foamete. Astfel, era necesar să se recurgă la unele metode de percepere care, considerate cîndva „extraordinare", s-au afirmat progresiv în cursul Renaşterii. Impozitul direct a fost introdus de regimurile din Italia centrală şi de nord, în vreme ce în principatul feudal Piemont-Savoia şi în regatele Neapolelui, Siciliei şi Sardiniei se continua procedura de supunere a taxelor acordului parlamentului, în faţa adunării parlamentare, cererile de taxe puteau fi justificate în termeni tradiţionali de tribut feudal (chiar dacă, încetul cu încetul şi din ce în ce mai frecvent, începea să se apeleze şi la motivaţii privind securitatea regatului). în 1500, de pildă, parlamentul Sardiniei a votat pentru Ferdinand o donaţiune pe trei ani şi un ajutor, evident, pentru a acoperi cheltuielile legate de căsătoria fiicei sale.

Varietatea resurselor financiare la care guvernanţii puteau ajunge, ca şi documentaţia ce ne-a rămas cu privire la stabilirea şi strîngerea contribuţiilor pot sugera că o istorie a finanţelor publice ar confirma imaginea unei autorităţi crescînde a principelui Renaşterii. Dar nivelul ridicat al impozitelor fiscale nu presupunea neapărat

PRINCIPELE RENAŞTERII