Camarazi de front Camarades of War

— Trădătoareo! şuieră el. O scuipă în faţă şi o lovi cu căciula de blană. Cum te numeşti? Ce faci aici? De unde vii?

Fata îşi înălţă capul sub loviturile lui. Încăpăţânarea strămoşilor ei ieşi la iveală. Închise pe jumătate ochii ei frumoşi, de un albastru ca marea, îşi linse sângele care i curgea pe buze şi strigă:

— Vin din pântecele mamei şi fug de nemţi. Tu poate nu ştii ce se petrece prin sate, tu, care te ascunzi în pădure şi ucizi pe la spate!

— A, deci aşa, târfo! Îşi chemă locţiitorul, un calmuc scund, sergen­tul major Igor Poltonek. Ocupă te de fata asta.

Calmucul zâmbi înţelegător, începu prin a o bate pe Maria, îi rupse două degete, apoi o mângâie.

— Marişa, spuse după aceea locotenentul, făceai spionaj pentru nemţi?

— Niet, gemu nenorocita.

— Ai vrut să ne vinzi? spuse locotenentul zâmbind şi i suci gâtul, rupându i l pe jumătate.

Fata începu să ţipe.

— Eşti o trădătoare care s a culcat cu nemţii.

Au lovit o cu picioarele, apoi i au smuls hainele şi au aruncat o într un copac unde a rămas agăţată de o creangă, în vreme ce i jupuiau fâşii subţiri de pe trup şi i presărau sare pe răni. Au dat o jos şi ea a mărturisit. A spus tot ce voiau, că trădase Rusia, că luptase împotriva Armatei Roşii, că şi bătuse joc de Stalin, că era o trădătoare din clica lui Vlasov. Au obligat o să bea vodcă, turnându i o direct pe gât, apoi locote­nentul ridică din umeri: „Faceţi ce vreţi cu ea".

Calmucul se năpusti la ea şi o violă, apoi îi scrijeli pe frunte o svastică cu vârful unui cui înroşit în foc. Au ras o pe cap şi i au ars părul, au scui­pat o şi, în sfârşit, au lăsat o în pace, leşinată. În zori au plecat. Turieţa îl întrebă pe Igor dacă murise.

— Da, zise calmucul, izbucnind în râs.

Nădăjduia că va muri cu încetul în pădure, dar ea n a murit. Era o fată de prin părţile Volgăi, şi oamenii de pe Volga sunt rezistenţi.

Când şi a revenit, un singur gând mai rămăsese în mintea ei arzând de durere: să l ucidă pe calmuc înainte de a muri. Clătinându se şi plân­gând, porni la drum; instinctiv, se îndrepta spre est.

Trei zile mai târziu se aşeză pe un trunchi de copac, nădăjduind că va muri. Suferinţele cele mai chinuitoare se îmblânziseră, arsura de la frunte nu o mai tortura, dar se simţea cuprinsă de o oboseală de moarte. Mesteca mlădiţe pline de sevă ca să şi înşele setea, dar îşi stricase dinţii şi îşi rănise gura.

Deodată, o mână se încleştă pe gâtul ei şi o trase înapoi. Crezu că moare văzând mutra de tâlhar a Micuţului sub casca rusească.

— O fată! strigă el. O fată cu semnul pe frunte!

— Idiotule! zise Bătrânul, dă i drumul bietei fete, o sugrumi.

Micuţul o ajută pe Maria să se ridice în picioare, nu fără a şi plimba mâinile mari pe trupul bine făcut, abia acoperit de câteva zdrenţe.

— Sfântă Fecioară din Kazan! Ce bucăţică!

— Trebuie s o ducem la locotenent, mârâi Bătrânul. Dacă te atingi de ea, trag. Îi arătă revolverul.

Micuţul o pipăia pe fată aşa cum se încearcă o găină de ouă.

— Doamne! Mă ia cu cald în faţă! gemu el.

— Ajunge! Înainte, marş!

Au făcut câţiva paşi printre brazi, când deodată Micuţul exclamă: Io tvoi mati!

Maria ţipă, în vreme ce Bătrânul se întorcea înspăimântat.

— Puicuţa n are chiloţi, acum mi am dat seama!

— Ajunge cu porcăriile! mârâi furios Bătrânul. Îl lovi pe Micuţul cu patul armei peste mână. Partizanii sunt poate foarte aproape şi tu nu te gândeşti decât la porcăriile tale!

Pus la punct de Bătrânul, Micuţul i a dat drumul fetei şi toţi trei au ajuns la noi. Porta fluieră ca un cunoscător văzând o pe Maria cu veşmintele în zdrenţe şi faţa veselă a Micuţului care zbiera: „O gagică! N are chiloţi pe ea, băieţi! E o bucăţică pe cinste!"

Locotenentul sări în sus şi se opri în faţa Bătrinului.

— Ce i aţi făcut?

Bătrânul îl privi cu ochii săi liniştiţi şi rămase tăcut. Ohlsen se tulbură.

— Iartă mă, Beier. Dacă dumneata ai fost acolo, nu se putea petrece nimic rău.

Îi întinse mâna Bătrânului care i o strânse, apoi o interogă pe fată. La început o ascultă cu neîncredere, dar svastica însângeratâ de pe fruntea ei era un argument mult prea clar ca să se mai poată îndoi de povestea ei. Maria vorbi cu întreruperi vreme de un ceas şi jumătate.

— Unde sunt partizanii acum? întrebă locotenentul.

Maria arătă spre răsărit: în pădure.

— Sunt mulţi? spuse Bătrânul.

— Da. Plecaţi repede. Davai, davai. Nix nema.

— Da, spuse locotenentul, s o ştergem.

Fata se aşeză între Porta şi Micuţul, pe capota blindatului. Cu boneta de infanterist rus pe cap şi cu ochii ei migdalaţi părea un soldat duşman.

Heide îi întinse un pistol mitralieră şi ea rânji simţind răceala oţelului.

— Eu răzbun. Calmucul Igor... trag, moare. Pot trage? spuse ea într o germană stâlcită.

Porta ridică din umeri:

— E mai bine să nu l întâlneşti, fata mea, şi mai ales nu acum, cât eşti cu noi. Ţi ar trebui pe puţin cincisprezece zile să crăpi.

Am pornit din nou de a lungul drumului îngust. La fiecare oprire, Maria ne povestea aventurile ei şi am auzit lucruri care ne au umplut de mânie, dar de cele mai multe ori locotenentul întrerupea istorisirea zorindu ne să plecăm. Se schimbase cu totul de când ne aflam în spatele liniilor ruseşti... nervos, agitat, n avea nici un chef să ajungă un erou.

— Graba asta mă înnebuneşte, mârâia Julius Heide.

— Ai zice că vrea să capete o decoraţie, adăugă altul.

Într o zi, pe când bombăneam, locotenentul, ca şi cum ne ghicise gândurile, veni la noi.

— Ştiu ce spuneţi despre mine, dar vă înşelaţi. Nu mi place ţinutul, asta i tot, şi n am decât un singur gând: să ies din pădurea asta infernală şi să scap. Scoase un portofel şi trase din el o fotografie. Soţia şi băieţelul meu. Are şapte ani, nu l am mai văzut de trei ani. Aşa că vă mân de la spate din egoism. Singur nu pot scăpa din ţinutul ăsta blestemat.

Părea că aşteaptă un răspuns, dar noi tăceam. Heide fredonă:

E foarte lung drumul care duce în patrie,

Atât de lung, atât de lung...
— Am nevoie de voi, aşa cum şi voi aveti nevoie de mine, continuă locotenentul. N avem de ales: ori crăpăm ca robii în ţara asta cu taigaua ei nesfârşită, ori încercăm să ne întoarcem la ai noştri. N are sens să murim în pădurea asta putredă.

Porta ridică capul:

— Toată lumea vrea să trăiască, cei de dincolo la fel ca şi noi şi totuşi trebuie să fim de acord că foarte puţini vor scăpa.

— Vite născute pentru abator, zise Legionarul. Avem doar niţel mai mult instinct de conservare decât camarazii cu rât.

— Ai dreptate, aprobă Heide. Dobitoace proaste, prea laşe ca să renunţe.

— Nu! strigă locotenentul. E fals. Zelul nostru nu trebuie pus în slujba lui Hitler sau lui Stalin, ci în slujba vieţii! Să supravieţuim, să trăim! Trebuie să ne croim drum prin munţi şi prin păduri pentru a ne întoarce! Îşi şterse fruntea şi lovi cu piciorul o cască de oţel, făcând o să se rostogolească departe.

Bătrânul inspiră adânc:

— Nu vreau să vă descurajez, dar nu cred că ne vom mai întoarce. Am nevastă, trei copii şi un atelier care mă aşteaptă şi ştiu că n am să i mai văd niciodată.

Locotenentul îl apucă de guler pe Bătrânul şi l trase spre el. Şoptea, aproape îl implora:

— Bătrâne, n ai dreptul să vorbeşti aşa! Trebuie să crezi din tot sufletul că ne vom întoarce... Războiul e pe sfârşite, trebuie să se termine. Ruşii ne vânează ca pe iepuri, recruţii nu sunt buni de nimic, nu mai avem arme, nici benzină, nici hrană. Poliţia ne terorizează şi acasă oraşele se prăbuşesc. E o problemă de săptămâni sau de luni ca să vedem sfârşitul acestui iad!

— Da, dar învingătorii? spuse batjocoritor Legionarul. Ce o să mai încasăm noi, soldaţii! Să nu vă închipuiţi că am scăpat pentru că războiul s a sfârşit. După aceea o să fie alte garduri de sârmă ghimpată, foamete şi o să sfârşim sfâşiindu ne unii pe alţii.

— Nu, strigă disperat locotenentul, asta nu!

— Ba da, urmă Legionarul. De noi, lăncieri obosiţi şi tăbăciţi, cine va avea nevoie? Intrăm în categoria materiale. Cu cât crăpăm mai repede, cu atât mai bine. Oricum, am uitat ce i aia o meserie. Ridică din umeri şi suflă un fir de praf de pe ţeavă pistolului mitralieră. Rămâneţi în armată, ca mine. Casă, masă şi îmbrăcăminte. Ceva bani şi o moarte rapidă.

— Ce grozăvie! Asta nu i de mine, îl contrazise Porta. Găsesc eu un mijloc să ies deasupra adunăturii ăsteia de căcăcioşi. Plesni din limbă şi ridică un deget, ca pentru a ne încredinţa un secret. Ştiţi cum? Voi aduna femei pentru un bordel a ntâia, unde voi fi director. Se câştigă o grămadă de bani cu fetele! Se şterse la gură cu dosul mâinii: Ce mi ar plăcea, băieţi!

— Un porc! spuse locotenentul cu dezgust.

— De ce, dom'locotenent? întrebă mirat Porta. Fetele se dau în vânt după aşa ceva, e clar, dar n au prea des ocazia.

Şi începu să împartă slujbe în stânga şi n dreapta tuturor celor pe care i ar fi interesat, după război, viitorul lui stabiliment de la Berlin.

Două zile mai târziu ne am întâlnit cu cei din Feldgendarmerie.

Heide i a văzut primul. Intrase în pădure cu Micuţul şi cu Maria să caute ceva, nu ştiam prea bine ce, dar eram călăuziţi de instinct. Micuţul, rânjind, îşi şi pregătise laţul de oţel, dar Heide îi făcu semn să se potolească. Am venit din urmă, împreună cu locotenentul Ohlsen. Brutele — trei jandarmi — au fost uimiţi când ne au văzut, dar au devenit repede obraznici. Uniformele neobişnuite îi făceau să semene vag cu infanteriştii. Unul dintre ei, un locotenent colonel de vreo cincizeci de ani, înalt şi gras, îi ceru cu brutalitate ordinul de marş locotenentului, care şi pierdu răsuflarea.

Urmă un moment de tăcere, apoi ofiţerul vorbi din nou:

— Ţi a pierit graiul, locotenente? Sau pricepi greu? Vreau să ţi văd hârtiile ca să mi dau seama dacă ai dreptul să te plimbi prin pădure.

— Ce zăpăcit! spuse Heide.

— Linişte! mârâi ofiţerul ameninţător. Ţeava pistolului său mitralieră atingea pieptul locotenentului Ohlsen.

În aceeaşi clipă, o voce dură, spărgând liniştea pădurii, răsună în desişul din spatele jandarmilor.

— Mâinile sus!

Cu iuţeala fulgerului, trei perechi de mâini se ridicară şi armele căzură cu zgomot. Porta şi Legionarul ieşiră din pădure. Porta ducea pe umăr mitraliera grea şi Legionarul îi trase un pumn locotenent colonelului.

— În genunchi, bastardule! În curând o să ai un fund şi mai greu ca acum!

Cei doi subofiţeri primiră o palmă de la Micuţul: „În genunchi", zise el.

— Lăsaţi i în pace..., începu locotenentul Ohlsen.

— O să plătiţi scump! zbieră locotenent colonelul. Ştiţi că paragraful 987 pedepseşte cu moartea pe oricine maltratează un jandarm în exerciţiul funcţiunii?

— Iar dezertarea e pedepsită cu spânzurătoarea, i o reteză locotenen­tul.

Cele trei bestii nu ştiau că noi o întâlnisem pe Maria, care îi cunoştea. Slujise la ei câtăva vreme şi îi auzise spunând că se vor preda ruşilor, deghizaţi în infanterişti, după ce vor lăsa să treacă ofensiva. Odată ce spatele frontului avea să se liniştească, puteau să treacă drept comunişti, cu acte excelent falsificate. După aceea, urmau să ajungă în Balcani, mergând pe drumuri de munte. Maria ştia că aveau buzunarele pline cu foi de drum în alb, cu semnătura unui general, falsificată, cu ştampilă, locotenent colonelul avea un ordin de misiune menit să i deschidă toate uşile.

— Aţi căzut din căruţa cu bălegar? spuse batjocoritor Porta, înţepân­du l pe Iocotenent colonel cu baioneta.

Ofiţerul bolborosi:

— O să plăteşti scump, ticălosule!

— Asta o vom afla, cu siguranţă, înainte de răsăritul soarelui, dar în clipa aceea tu o să ai curul rece, băiete. Micuţul moare de poftă să te sugrume.

— Ajunge! zise locotenentul. Percheziţionaţi i! adăugă el pe un ton sec.

— Protestez! urlă ofiţerul de jandarmi. E o jignire adusă onoarei mele.

— Nu, spuse Micuţul, e pregătirea pentru spânzurătoare.

Bătrânul ne arătă actele lor, printre care am găsit trei ordine speciale în alb, cu semnătura unui general.

— Totul e perfect limpede, spuse locotenentul fluturând teancul de acte.

Micuţul îşi lungi gâtul, scoţând din buzunar o bucată de sârmă de oţel cu două minere de lemn, care alcătuiau laţul:

— Trebuie să i execut, dom'locotenent?

— Nu! strigă, furios locotenentul. Îi ducem la poziţiile noastre. Atâta vreme cât comand eu, nu poate fi vorba de aşa zisele proceduri de urgenţă, să vă fie clar.

Heide şi Barosanul primiră ordinul să i ducă pe cei trei în vehicul, unde au fost legaţi cu mâinile la spate. Exact în clipa aceea au văzut o pe Maria. Au pălit. Fata s a îndreptat încet spre ei, s a oprit în faţa jandar­mului gras şi l a scuipat în faţă, şuierând: „Ciort!"

Maria îi suportase mângâierile într o colibă părăsită de lângă carieră. Pentru că se zbătea, aproape o sugrumase, îi smulsese rochia de pe ea şi, libidinos, o umpluse de bale, muşcând o de piept. Era o bestie grasă, îmbrăcată în uniformă de ofiţer, în care clocoteau pofte animalice. După ce s a săturat, a dat fata pe mâna camarazilor săi. Din gura jandarmului gras ieşiră cuvinte de dragoste pe care le socotea necesare chiar şi în timpul

unui viol. Fata a stat nemişcată în vreme ce bărbatul o poseda. La sfârşit, jandarmul îi descleştase dinţii şi, foarte liniştit, scuipase în gura ei. Maria vomitase. Fusese mai rău decât torturile partizanilor.

O piatră îl lovi pe Feldwebel în ceafă şi fata râse ca o hienă. Micuţul îi dădu încă una:

— Aruncă i o în mutră!

Dar ea izbucni în plâns şi scăpă piatra. Micuţul ridică din umeri şi, punându i piedică, îl făcu pe Feldwebel să se întindă pe jos. Privi o clipă matahala ce se prăbuşise, apoi, ţintind cu grijă, îi trase un şut puternic între picioare. Un urlet animalic răsună în pădure şi trupul se încordă ca un arc gata să se rupă.

Locotenentul Ohlsen sosi alergând şi l ocărî pe Micuţul care stătea nepăsător în poziţie de drepţi. Locotenent colonelul, cu mâinile legate la spate, lătră indignat:

— Asta i tortura! Sadism! A lovit un subofiţer activ! Îl va costa capul!

Nimeni nu catadicsi să i răspundă. Când aveam să ne întoarcem în liniile noastre, judecata lor va fi scurtă: dezertare, falsificare de acte, ştiam prea bine ce urma să se întâmple.

În zori însă, puţin înainte de răsăritul soarelui, Bătrânul descoperi că evadaseră. Am fost uimiţi... Barosanul fusese santinelă, l am găsit leşinat, lângă copacul de care fuseseră legaţi prizonierii, şi n a fost în stare să i spună nimic locotenentului Ohlsen. Nu ştia nimic. Îşi amintea doar că leşinase brusc. Locotenentul înjură, spumegând de furie, şi îi aminti că santinela care adoarme în post e pasibilă de judecata Curţii Marţiale, dar Barosanul se jură, plângând, că nu adormise; tremurau şuncile pe el văzând cât de furios e locotenentul.

— Au ajuns departe, spuse Micuţul, uitându se la Legionar şi la Porta, care, aşezaţi lângă Maria, molfăiau o sfeclă.

Bătrânul îi privi liniştit pe fiecare dintre cei trei şi pe femeie. Dădu din cap, tăcut, îşi aruncă pistolul mitralieră pe umăr şi intră în pădure.

— Suntem prieteni, nu i aşa? strigă Porta.

Bătrânul se întoarse fără să spună nimic, apoi îşi urmă drumul.

Terminasem de încărcat lucrurile în vehicul când se întoarse.

— Ai găsit ceva? spuse locotenentul.

— Da, răspunse scurt Bătrânul, aruncând o privire spre Porta şi Micuţul, care jucau liniştiţi zaruri şi râdeau, bătându se peste coapse.

— Ce s a întâmplat? insistă locotenentul.

— Tocmai asta nu ştiu...

Legionarul se apropie, mergând nepăsător, curăţindu şi unghiile cu pumnalul.

— Ce este? Veşnica lui ţigară tremura puţin în colţul gurii.

— Te ai plimbat azi noapte?

— Bineînţeles, în fiecare noapte mă trezesc să urinez.

— N ai observat nimic?

— Nu mi era prea somn, spuse el înveselit.

— Maria era cu tine?

— Da. În glasul lui se ghicea o uşoară ameninţare. Dar, ia spune, nu cumva eşti de la Gestapo?

— Am găsit prizonierii, articulă chinuit Bătrânul.

— Ce? sări locotenentul.

— Ce noroc! strigă Legionarul, aruncând pumnalul în sus şi prinzân­du l. De data asta îi spânzurăm!

— Degeaba, zise Bătrânul. S a făcut.

Locotenentul Ohlsen se făcu stacojiu.

— Hai să vedem, spuse el scurt, şi să l păzească Dumnezeu pe cel care a făcut o!

Ne am repezit în pădure şi, după o bucată bună de drum, am zărit cele trei trupuri goale. Furnicile şi începuseră să mişune pe feţele vinete; muşte mari, albastre, bâzâiau pe ochii ieşiţi din orbite ai locotenent co­lonelului. Era o privelişte îngrozitoare.

Porta se aplecă deasupra cadavrului ofiţerului:

— Partizanii, spuse el.

Bătrânul îl privi în ochi:

— Şi eu am crezut tot aşa, dar când am văzut ce aveau în gură cele două cadavre mutilate, m am gândit la povestea Mariei şi am o bănuială urâtă. Aruncă o privire Legionarului şi continuă, apăsând pe fiecare cuvânt: Nu fac aşa femeile în munţii Riff ului?

— De mult au prins ruşii mişcarea! zâmbi sarcastic Legionarul.

Locotenentul îşi puse braţul pe după umerii Bătrânului:

— Mai bine să credem că au fost partizanii. Ticăloşii au reuşit să scape şi au căzut în mâinile lor.

Bătrânul dădu din cap:

— Cum pot să fie oamenii! murmură el. Şi cum Micuţul ţipa cât îl ţinea gura, sări şi l apucă de guler: Dacă mai deschizi o dată gura, te am terminat!

Legionarul se jucă în continuare cu pumnalul, privind scena cu coada ochiului. Vorbi printre dinţi:

— Gunoaiele astea nu meritau altceva. Ăsta i războiul.

— Chiar aşa? spuse Bătrânul, întorcându se dintr o mişcare.

— Da, şi mai cred că ar trebui să ţi tratezi nervii la întoarcere.

Bătrânul râse obosit şi se uită la locotenent:

— Nu i rea ideea ta: să i închizi pe oamenii normali şi să i laşi în libertate pe ucigaşi!

Am văzut pumnalul Legionarului zburând cu iuţeala fulgerului şi înfigându se în copac, chiar deasupra capetelor Bătrânului şi locote­nentului.

— Mi s a părut că văd o veveriţă, spuse zâmbitor micul legionar.

— Noroc că nu ţi tremură mâinile, i o tăie scurt Bătrânul, altfel ţi ar tremura conştiinţa.

Ne am întors încet la tanc să ne terminăm pregătirile de plecare şi către seară am făcut un nou popas pe malul unui râu adânc. Micuţul se apropie discret de apă şi Bătrânul îl văzu cum îşi aruncă laţul de oţel, dar se feri să spună ceva. Legionarul începu să râdă, în vreme ce Barosanul, aşezat pe un trunchi de copac, se porni din nou să se jure. Îl durea capul şi nu putea să înţeleagă cum reuşiseră trei prizonieri legaţi să se elibereze şi să l doboare pe el, un Haupfeldwebel din serviciul activ!

— Nu pricep nimic! Mă uitam la cei trei căcăcioşi, când mi a bubuit capul!

— Mai mult ca sigur că a fost un partizan, sugeră Micuţul împăciui­tor, pipăind cucuiul nefericitului subofiţer, care era cât un ou de găină.

— Şi ştia meserie, adăugă Porta, mângâindu l pe cap.

Se lăsă noaptea. Trebuia acum să i trecem râul pe doi dintre ai noştri, Barosanul şi Jrepka, care nu ştiau să înoate.

— Stai aproape de mine, te trec eu, îi propuse Micuţul lui Trepka.

— Şi pe mine cine m ajută? gemu Barosanul.

A fost un râs teribil când Porta i a spus că nu are decât să rămână pe malul acesta al râului. Întunericul ne a cuprins repede. Deodată, plesni un foc de armă, era o carabină 98. Ne am repezit: nu departe de noi, la liziera pădurii, zăcea Maria, cu capul sfărâmat. Îşi pusese ţeava puştii în gură şi apăsase pe trăgaci cu degetul mare de la picior. Micuţul mormăi ceva din care răzbătea regretul masculin şi lovi furios cu piciorul o bucată de iederă înfăşurată în jurul gleznei. Treaba asta îl înfurie de a binelea şi asta ţinu Mariei drept slujbă de înmormântare.

La miezul nopţii, am trecut râul înot. Trepka a fost gata gata să se înece şi a scăpat doar datorită Micuţului, ceea ce l a făcut să pună cruce faimosului denunţ. Barosanul, care gâfâia de spaimă, se agăţase de Heide şi de Porta.

Înainte de asta răsturnaserăm blindatul rusesc într o mlaştină, nu departe de râu. Era mormântul Mariei.

Toată gaşca l a condus la gară. Micul Volkswagen de patru locuri era gata să se prăbuşească sub greutatea celor zece pasageri.

Pe capotă se cocoţaseră Heide şi Micuţul, pe care i am pierdut de două ori pe drum. Într o ocazie atât de importantă, toţi îl tutuiam pe locotenent.

Trenul a plecat şi am stat pe loc făcând semne de rămas bun, până când ultima şuviţă de fum a dispărut. Locotenentul Ohlsen, sprijinit în coate la fereastră, visa. Nu vedea copacii arşi, ruinele, rămăşiţele maşinilor, locomotivele distruse aruncate lângă rambleu. Nu i vedea decât pe Inge şi pe Gunni. Inima îi bătea nebuneşte de fericirea revederii. Inge şi Gunni, cântau roţile de tren. Vedea zâmbetut cald al lui Inge, ochii ei surâzători. De pe acum auzea glasul de copil al lui Gunni:

— Tată, încotro se duc norii?

ÎNTOARCEREA
Locotenentul Ohlsen pleca în permisie — prima permisie în trei ani! Mai este nevoie sa spun că se despărţea de noi nebun de fericire? Iar, când trenul se opri în gara din Breslau, în compartiment pătrunse neaşteptat chiar un prieten.

Minunata întâlnire după atâţia ani, aveau atâtea să şi spună!

Prietenul în cauză era actor.

— Vino cu mine la Pariem, când ajungem la Berlin. Fac parte dintr un soi de trupă de teatru teatru de război, adăugă el râzând zgomotos. Ne distrăm de minune! Fete, şuvoaie de şampanie, icre negre cu polonicul! Tot ce ţi doreşti. Director este un Obergruppenführer SS. Râse din nou.

Locotenentul O hlsen clătină din cap în semn de refuz.

— Nu vreau decât un singur lucru, Heinrich, să mă întorc mai repede acasă! Mâinile i se crispaseră de nerăbdare. Îmi vine să cobor din tren şi s o iau la fugă Înainte, pe linie!

— Te înţeleg, bătrâne, râse iarăşi Heinrich, dar vino să ne vezi într o zi. Îţi pun de o parte o fată clasa ntâi! O vrăjitoare oacheşă... Foc, dragul meu, să te lase lat! Să i vezi şi pe SS iştii noştri, sunt în stare de orice, crede mă. Şi dacă mişcă unul...Hop! L au şi terminat. Cu siguranţă că n ai văzut ceva asemănător.

— Nu ştiam că te ai înscris în Partid.

— Nici nu m am înscris, Bernt, dar ce vrei? Prefer să lucrez cu ei decât să putrezesc în tranşee. Şi chiar dacă aş fi împotrivă, s ar schimba oare ceva?

— Fratele tău n a fost spânzurat la Buchenwald? întrebă mirat locotenentul.

— Ba da, şi tata la fel, răspunse foarte firesc Heinrich. Dar ce pot face? Au vrut să facă pe deştepţii, cu atât mai rău pentru ei! Trebuie să ştii să schimbi macazul la timp. Liselotte şi cu mine am fost mai şmecheri: am simţit că trebuie să jucăm pe cartea lui Hitler şi ne am descurcat.

— Dar fii atent să schimbi linia la vreme, îl preveni locotenentul.

— Nu ţi face griji! Azi SS, mâine NKVD sau FBI, dacă eu sunt deasupra, puţin îmi pasă de restul. Dacă vrei să mi urmezi exemplul, Bernt, n o să mai vezi niciodată frontul.

— Mi e teamă că nu sunt destul de şmecher să schimb linia atunci când trebuie, zâmbi Ohlsen.

Au ajuns la Berlin seara şi s au despărţit în gara Silezia. Heinrich îi dădu locotenentului adresa, apoi coborî în fugă Scările, râzând şi dispăru.

Locotenentul luă un tren de navetişti care se oprea la Friedrichstrasse şi, puţin deprimat, coborî în binecunoscuta gară, în mijlocul unui şuvoi de oameni grăbiţi. Deodată i se făcu frică. Îl cuprinse o spaimă care l sufoca. Din mulţime îl salută ţeapăn un bătrân din trupele de apărare teritorială, dar Ohlsen nu i răspunse la salut, îi făcu un semn din cap, ca de la egal la egal, aşa cum avea obiceiul. Imediat, un căpitan de cavalerie veni la el zâmbind prieteneşte, dar privirea îi era la fel de rece ca ecusonul de oţel de pe caschetă.

— Camarade, spuse el, pot să ţi atrag atenţia că regulamentul cere ca un ofiţer să răspundă milităreşte la salutul inferiorilor în grad şi, în nici un caz, ca de la egal la egal? Acesta i aproape un act de sabotaj. Căpitanul de cavalerie îl salută: Permisie plăcută şi urările mele de bine eroilor din tranşee!