Cap. III identificarea criminalistică

Expertiza criminalistică

Cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de ,,expertiza de identificare judiciară” şi constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistică este o activitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri ori schimbări intervenite în conţinutul, structura, forma ori aspectul lor.

Expertiza poate fi dispusă din oficiu sau la cerere, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunostinţele, opiniile unor experţi. Conform art. 117 C. Proc. pen., în ipoteza săvârşirii unor fapte de omor doesebit de grav sau când există îndoieli cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.

Expertiza se poate efectua numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi la efectuarea ei pot participa (spre deosebire de situaţiile de constatare tehnico-ştiinţifică) şi experţi numiţi (recomandaţi) la cererea părţilor.

Cu privire la efectuarea unei expertize criminalistice numai după punerea în mişcare a acţiunii penale, considerăm cel puţin discutabilă această problemă deoarece, chiar în faza anterioară punerii în mişcare a acţiunii penale, într-o cauză de fals, când se pune problema de a stabili, dintre mai mulţi bănuiţi, autorul scrisului (falsului) în litigiu, este oare posibil să se recurgă doar la o constatare criminalistică tehnico-ştiinţifică, dat fiind gradul superior de profunzime ştiinţifică al expertizelor.

Opinăm deci că, date fiind situaţiile practice ivite în cercetarea cauzelor penale concrete ar trebui revizuită această reglementare.

Faptul că între cele două mijloace de probă există asemănări (situate însă numai în plan tehnic-criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui să conducă) la concluzia că una ar putea înlocui pe celaltă. Aşa cum eronat, dar foarte des procedează unii specialişti de la serviciile criminalistice ale poliţiei, constatările tehnico-ştiinţifice sunt denumite şi expertize criminalistice, iar specialistul semnează ca ,,Expert”. Aşa cum aprecia şi prof. Emilian Stancu ,,Dacă, pentru sublinierea calităţii ştiinţifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune sa fie avute în vedere toate elementele care decurg din această modificare (subl. ns. S.A.) (deşi legal este imposibil), cum ar fi, de pildă, acceptarea prezenţei unui expert solicitat de părţi. De aceea, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către experţi ai organelor de cercetare penală nu pot fi incluse în categoria expertizelor criminalistice, în accepţiunea lor procesual penală.”¹²

Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000 care oferă părţilor posibilitatea de a avea un expert consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte în faza de efectuare a expertizei, este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii şi de probitatea profesională a acestora modul în care se manifestă activ. Deşi modul în care este reglementată particiaparea experţilor consultanţi la realizarea expertizei este oarecum restrâns, instaurând mai degrabă un sistem de expertiză supravegheată decât de expertiză contradictorie.

Pregătirea şi dispunerea expertizei criminalistice şi a constatării tehnico-ştiinţifice

O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunităţii dispunerii examinării de specialitate. În sarcina organului care va solicita lucrarea cade şi stabilirea obiectului expertizei (constatării), aprecierea importanţei, formularea corectă şi clară a întrebărilor (problemelor) la care vor trebui să răspundă specialiştii sau experţii.

Aprecierea oportunităţii dispunerii presupune studierea şi însuşirea materialului asupra căruia urmează a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efetuarea unei expertize necesare soluţiei în cauză. În mod greşit, unele organe judiciare admit şi cereri de noi expertize sau de expertize lărgite în situaţii în care printr-o lucrare anterioară s-au adus toate lămuririle de specialitate ce erau necesare. Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a soluţiei. De exemplu, deşi autorul unei semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza constatării tehnico-ştiinţifice efectuată de organul de poliţie, iar această constatare este confirmată de expertiza criminalistică efectuată la Laboratorul interjudeţean de expertize criminalistice competent teritorial, se cere o nouă expertiză (denumită în mod impropriu contra-expertiză) la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice.

Atât dispunerea tardivă, cât şi dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecinţe negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie insuficienţa materialului de examinare.

Stabilirea obiectului expertizei şi formularea clară a întrebărilor sunt, de asemenea, extrem de importante. Adeseori se cere, în cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se pronunţe expertul dacă arma prezentată este armă de foc. Ori, chemarea expertului nu este de a se pronunţa cu privire la probleme de drept, ci doar la fapte ori împrejurări ale cauzei. Astfel, expertul va putea preciza dacă arma în litigiu este o armă de foc atipică, militară, de vânătoare etc. şi dacă ea functionează pe principiul armelor de foc, dar încadrarea legală, este sarcina organului judiciar.

Întrebările pe care trebuie să le lămurească expertiza sunt în general supuse necesităţii de claritate, indicând cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din păcate, în practică, multe instanţe formulează neclar, superficial întrebările. De exemplu, să se stabilească dacă actul în litigiu a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat sau pe actul respectiv sunt mai multe semnături, unele indescifrabile, ceea ce face ca expertul să trebuiască să-şi asume şi rolul de a clarifica ce a dorit să afle instanţa, faptul venind în contradicţie cu rolul său limitat, chiar dacă ar putea fi interpretată aceasta atitudine ca ,,rol activ al expertului”.

Este la fel de adevărat că uneori se întâlnesc, în ciuda unor întrebări clare, precise şi răspunsuri ambigue ale specialiştilor. De exemplu, într-o cauză unde s-a cerut a se stabili dacă o anumită armă este armă de vânătoare sau militară, în urma constatării ştiinţifice-tehnice a organului de poliţie se preciza că ,,arma în litigiu este armă de vânătoare, însă datorită calităţilor de tragere şi preciziei deosebite pe care le posedă poate fi încadrată în categoria armelor militare.” Aşa cum vom vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în functie de destinaţie, astfel că această concluzie conţinea cel puţin o eroare, dacă nu chiar o informaţie denaturată.

Efectuarea expertizei criminalistice

Procedând la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge, de regulă, urmatoarele etape¹³:

1. Studierea şi însuşirea obiectului lucrării este faza în care, luând contact cu materialele trimise spre examinare, expertul îşi stabileste genul de expertiză ce urmează a fi realizată, apreciază dacă sub aspect cantitativ şi calitativ materialul primit este corespunzător şi, eventual, cere completarea lui. De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatică (xerox), dar practica şi teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu examinarea actului original. Uneori, materialul trimis pentru comparaţie este insuficient sau nu prezintă suficiente garanţii de autenticitate. Pot fi cerute şi lămuriri suplimentare de la organul judiciar sau pot fi obţinute explicaţii suplimentare, efectuate deplasări la locul faptei.

2. Examinarea separată a materialului în litigiu şi a celui de comparaţie, permite sesizarea particularităţilor şi elementelor caracteristice. Se creează în această fază o bază de informaţii de natură a permite stabilirea identităţii sau neidentităţii. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor de examinare şi a înregistrărilor video constatările făcute, acestea urmând a fi utilizate în ilustrarea constatărilor şi concluziilor expertizei.

Pot fi utilizate modele de comparaţie, ca urme create în mod experimental, în scopul reproducerii unor urme asemănătoare sau deosebite de cea aflată în litigiu. Se pot efectua trageri experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu instrumente de spargere etc.

Condiţiile de realizare a unor urme pe cale experimentală trebuie să fie aceleaşi cu cele în care s-a produs urma (fenomenul) în litigiu.

3. Examinarea comparativă am tratat-o la partea dedicată identificării criminalistice. Amintim însă din nou faptul că ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea, examinarea continuităţii liniare şi suprapunerea imaginilor.

4. Demonstraţia este faza în care expertul, în baza constatărilor făcute va invoca argumente din planul logicii, al criteriilor de demonstraţie matematică şi al ilustrării vizuale pentru susţinerea afirmaţiilor sale. Demonstraţia se va referi atât la elementele de identitate, cât şi la cele de neidentitate, iar în funcţie de ponderea şi natura acestora va fi formulată concluzia.

4. Concluzia. Chestiunea concluziilor şi a fundamentării acestora a fost, de asemenea, tratată în cadrul identificării criminalistice.

Vom reaminti însă că prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatărilor tehnico-ştiinţifice pot fi formulate următoarele concluzii:

a) Concluzii certe – care la rândul lor pot fi de identificare (semnătura a fost executată de către ...; glonţul extras din cadavrul ... a fost tras cu arma seria ...; tăieturile de pe trunchiul copacului prezentate au fost executate cu toporul ridicat ...), de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către titularul ...; impresiunile papilare ridicate de la faţa loclui furtului comis din ... la data de ... nu au fost create de către inculpatul ... etc.).

b) Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare şi cele de deosebire sunt aproximativ egale. (Actul a fost probabil semnat de către ...).

c) Concluzii de imposibilitate a stabilirii – sunt formulate atunci când nu se poate aprecia nici măcar cu grad de probabilitate (,,nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost redactat în anul 1931 sau în anul 1932”).

Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit.