Capitolul aspecte teoretice despre integrarea aplicaţiilor informatice

1.3. Probleme ale integrării

Problema integrării sistemelor informatice existente în cadrul unei întreprinderi este greu de formalizat deoarece pleacă de la situaţii foarte diferite. În principal, integrarea sistemelor informatice conduce la apariţia a două mari tipuri de probleme:

1. 
   Probleme tehnice
   

Problemele tehnice sunt datorate eterogenităţii soluţiilor hardware şi software şi diversităţii tehnologiilor utilizate de diversele sisteme informatice din cadrul întreprinderii. Problemele tehnice generează o discontinuitate de comunicaţie între sistemele informatice.

Pentru rezolvarea acestei probleme, companiile furnizoare de soluţii hardware şi software au un aport important, acestea fiind direct interesate de succesul integrării propriilor produse cu produsele altor companii.

2. 
   Probleme informationale
   

Problemele informaţionale sunt datorate inconsistenţei datelor şi duc la apariţia unei discontinuităţi semantice şi structurale între sistemele informaţionale.

Inconsistenţa datelor este rezultatul modului în care au fost dezvoltate aplicaţiile informatice. La realizarea acestor aplicaţii s-a ignorat că ar putea exista alte aplicaţii care să necesite acces la datele create sau întreţinute de aplicaţia respectivă. Alte cauze ale inconsistenţei datelor sunt lipsa unei terminologii standard de definire a conceptelor şi proceselor de afaceri la nivelul întreprinderii şi faptul că sistemele care utilizează tehnologii învechite (sistemele moştenite) nu au implementate mecanisme riguroase pentru declararea şi constrângerea respectării regulilor de afaceri. Soluţionarea inconsistenţei datelor presupune:

1. 
   Identificarea discrepanţelor şi conflictelor posibile
   

Discrepanţele din date apar datorită reprezentării în mod diferit a unor date similare în sisteme diferite, lucru care poate conduce la conflicte. Diferenţele pot fi:

• 
  Diferenţe de nume;
  
• 
  Diferenţe de natură şi dimensiune;
  
• 
  Diferenţe de domeniu;
  
• 
  Diferenţe structurale.
  

1. 
   Politici de soluţionare a inconsistenţelor
   

• 
  Utilizarea uneia din valorile inconsistente fără avertizarea utilizatorului;
  
• 
  Prezentarea tuturor valorilor inconsistente utilizatorului, indicând sursa informaţiilor şi lăsând la latitudinea utilizatorului soluţionarea problemei;
  
• 
  Utilizarea celei mai recente valori, pe baza unei mărci de timp care indică momentul actualizării informaţiei;
  
• 
  Utilizarea informaţiei din sistemul cel mai de încredere, pe baza evaluării gradului de încredere al datelor din diferite aplicaţii;
  
• 
  Utilizarea unei mărimi agregate pe baza valorilor inconsistente (medie aritmetică, minim, maxim etc).
  

O alternativă ar fi includerea în logica de acces la datele unei aplicaţii din alte aplicaţii, respectiv în logica de migrare a datelor dintr-o aplicaţie în alta, a mecanismelor de tratare a conflictelor. De exemplu, pot fi utilizate tabele de corespondenţă sau formule de conversie, precum şi mecanisme de implementare a politicilor de soluţionare a inconsistenţei datelor .

1.4. Infrastructura de integrare

Modelul conceptual al unei organizaţii cuprinde:

• 
  arhitectura sistemului de afaceri (operaţional şi strategic),
  
• 
  arhitectura sistemului informaţional şi
  
• 
  arhitectura sistemului informatic.
  

Lipsa unei arhitecturi de integrare a sistemelor informatice a făcut ca adesea cerinţele de integrare să fie rezolvate prin stabilirea unor interfeţe individuale între două sisteme (integrare “punct la punct”). Cum numărul de aplicaţii care trebuie integrate creşte în permanenţă, se ajunge inevitabil la o reţea de perechi de conexiuni, foarte dificil de întreţinut şi dezvoltat.

Această soluţie este uşor de implementat, deoarece necesită o abstractizare redusă a datelor şi proceselor. Dar, pe termen lung, integrarea “punct la punct” nu asigură flexibilitatea necesară adaptării la cerinţe noi care pot să apară. Soluţiile izolate şi punctuale, rezolvă o situaţie de moment, chiar printr-o tehnologie inovatoare, dar pe termen lung conduc la rigiditatea întreprinderii datorită complexităţii soluţiei care devine dificil de implementat şi gestionat.

Pentru ca comunicarea şi colaborarea între aplicaţii să se poată dezvolta eficient este necesară dezvoltarea unei infrastructuri de integrare a sistemelor la nivelul întreprinderii. Această infrastructură trebuie să promoveze metode care să permită sistemelor partajarea de informaţii fară să mai fie nevoie ca fiecare sistem să fie conectat cu toate celelalte.

Alegerea unei soluţii care evită utilizarea integrării “punct la punct” şi asigură un management centralizat al integrării va conduce la reducerea efortului de realizare şi întreţinerii a infrastructurii de integrare a sistemelor informatice.

Aşadar, infrastructura de integrare a aplicaţiilor asigură un cadru centralizat, scalabil, gestionabil pentru integrarea tuturor sistemelor din cadrul întreprinderii, independent de caracteristicile tehnologice ale aplicaţiilor, bazelor de date sau sistemelor de operare. Infrastructura de integrare va permite întreprinderii să gestioneze sisteme informatice complexe, să adapteze sau să îmbunatăţească într-un timp scurt aplicaţiile şi să reducă costurile de întreţinere a infrastructurii tehnice la nivel de întreprindere [MATT99][DONN 99] .

Eficienţa soluţiei de integrare este furnizată de scalabilitatea sa şi de uşurinţa de gestionare în cazul adăugării/modificării sau eliminării de sisteme în cadrul acestei infrastructuri .

Pentru a evita apariţia unor situaţii neprevăzute şi asumarea unor riscuri importante, se recomandă o abordare incrementală în implementarea şi testarea infrastructurii de integrare la nivelul întreprinderii.

În lipsa unei metodologii de elaborare a infrastructurii de integrare se va impune ca cerinţă minimă respectarea următoarelor etape:

a. Definirea scopului integrarii

Identificarea acestui scop presupune definirea problemei de afaceri care trebuie rezolvată. Scopul integrării sistemelor informatice trebuie să fie definit la nivelul întreprinderii, nu al sistemelor individuale. La realizarea planului de integrare trebuie să ţinem seama în primul rând de obiectivele de afaceri şi prioritatea acestora. Planurile de integrare trebuie să ţină cont de probleme pe termen lung, cum ar fi implicaţiile modificării sistemelor existente asupra soluţiei de integrare.

b. Definirea strategiei de integrare

Definirea strategiei de integrare a sistemelor informatice la nivelul întreprinderii trebuie să ţină cont de nevoia de flexibilitate în momentul adăugării/modificării/eliminării uneia dintre aplicaţiile integrate. De asemenea, aplicaţiile existente trebuie să fie cât mai puţin afectate de procesul integrării, mai ales dacă este vorba despre sisteme operaţionale cu cerinţe speciale de performanţe şi siguranţă.

O soluţie completă de integrare a sistemelor informatice la nivelul întreprinderii trebuie să includă tehnologii atât pentru integrare la nivelul datelor, cât şi la nivelul proceselor de afaceri. Despre diferitele tipuri de integrare şi tehnologii utilizate pentru realizarea acestora se va vorbi în capitolul 2.

Datorită utilizării unei infrastructuri strategice de integrare a sistemelor informatice, întreprinderea poate beneficia de o viziune completă asupra datelor operaţionale sau suport de decizie din toate bazele de date, aplicaţiile şi sistemele, de la cele “moştenite” până la platformele de integrare. O arhitectură de integrare oferă puterea de transformare, controlul interfeţelor şi scalabilitatea necesară pentru a elimina haosul din reţeaua de interfeţe şi a oferi o flexibilitate reală în implementarea proceselor de afaceri.

c. Definirea soluţiilor de integrare a sistemelor moştenite

Integrarea sistemelor moştenite, care utilizează o tehnologie învechită trebuie tratată distinct, prin interfeţe formate din componente configurabile, capabile să asigure metodele pentru acces la tranzacţiile şi datele de pe mainframe-uri. De obicei, mijloacele necesare pentru aceste interfeţe sunt oferite de producătorii de soluţii de integrare. Există trei tipuri de interfeţe:

• 
  Interfaţă obiect, numită “wrapping”, pentru tranzacţiile şi datele de pe mainframe. Se recomandă pentru integrarea aplicaţiilor operaţionale cu aplicaţii Web.
  
• 
  Maparea metodelor de acces specifice mainframe-lui la o interfaţă externă cu ajutorul metadatelor. Un exemplu îl constituie interfeţele care folosesc tehnologia XML.
  
• 
  Interfeţe standard de acces la baze de date, de exemplu SQL sau ODBC. Se recomandă pentru conectarea aplicaţiilor mainframe cu aplicaţiile client-server pe două niveluri.
  

Pentru o întreprindere de mari dimensiuni, se recomandă o strategie care să combine toate cele trei abordări.

Problema centrală în cazul sistemelor moştenite provine din faptul că acestea au fost proiectate pentru a procesa cereri în mod secvenţial sau la cerere. Ele nu au fost construite pentru un mediu eterogen de execuţie distribuită. Ca urmare, va fi necesară găsirea unui mod de simulare a notificării evenimentelor specifice sistemelor bazate pe schimburi de mesaje.