Capitolul I gaudeamus igitur!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aşa am trecut în cursul superior.

Dar toamna, la înscrierea în clasa a V-a, s-a ivit altă problemă didactică foarte serioasă şi care m-a pus într-o mare încurcătură atît pe mine, cît şi pe ceilalţi colegi ai mei.

Cursul superior era scindat pe atunci, la Liceul Lazăr, în secţiunile: modernă şi reală. Singurul liceu din Bucureşti care mai avea o secţiune, cea clasică, unde avea întîietate ― pe lîngă Latină ― Elina, era "Sfîntul Sava".

La modernă, materia principală era Latina; iar la reală. Matematicile.

Nu eram elev strălucit la nici una din aceste materii şi mă găseam într-o grea cumpănă!

Dar, cum de Matematici aveam o groază ce o depăşea pe cea inspirată de Latină, după lungi dezbateri între colegi, cu calcule, probabilităţi şi presupuneri de tot felul, mulţi ne-am hotărît pentru secţia modernă ― fapt la care a contribuit într-o foarte mare măsură ştirea că Barosanul ne va fi dascăl pînă în clasa a VIII-a!

Aşa că m-am înscris la secţia modernă, foarte invidios pe "realişti", că ei scăpaseră pentru totdeauna de Latină; pe cînd noi, tot mai aveam să dăm piept cu Matematicile de două ori pe săptămînă!

M-am despărţit cu multă părere de rău de foarte mulţi dintre colegii în tovărăşia cărora îmi tocisem coatele patru ani pe băncile cursului inferior.

Într-a V-a modernă se iviră ― aproape jumătate din clasă ― colegi noi; unii veniţi de la clasele paralele, iar alţii de pe la alte licee.

Se făcu o nouă numerotare a elevilor, care în ultimii ani se înmulţiseră, şi primii în clasa a V-a numărul 1282, în locul lui 33! Cred că pe vremea aceea liceul nostru număra peste 2 000 de elevi.

Se schimbaseră şi foarte mulţi profesori ― mă rog, ca pentru cursul superior!

Ne venise la Română Gheorghe Chelaru, unul dintre cei mai buni la această materie; la Matematici. Traian Popp, pe cît de tînăr, pe atît de pretenţios; la Franceză Aurel Dinu, un profesor foarte bun şi ciudat: duios şi sever, în acelaşi timp; la Istorie, Marin Dumitrescu; şi alţii, şi alţii...

În scurtă vreme ne-am familiarizat atît cu noii colegi, cît şi cu noii profesori, şi bătălia didactică a început mai curînd de cît ne aşteptam.

Printre tovarăşii noştri de muncă şcolărească s-au distins foarte repede vreo trei-patru, care aveau să-şi dispute întîietatea la învăţătură. Fostul nostru premiant, Motaş Constantin, plecase la real.

Acum dădeau asalt acestui titlu, care pe noi, elevii obişnuiţi, ne lăsa cu totul indiferenţi, doi inşi: Ciurea Constantin şi Marinescu Nicolae.

Ultimul, care era un coleg foarte bun şi neinvidios, ajunsese premiant printr-o ciudată voinţă a întîmplării, că nu tocea niciodată!

Avea însă o ascuţită inteligenţă şi era, cred, unul dintre cei mai isteţi din clasă. Mic şi vioi ca un spiriduş, nu sta o clipă locului, dînd impresia profesorilor că ştie totul la perfecţie şi că nu-l poate întrece nimeni!

Al doilea premiant, Ciurea Constantin, se impusese, în primul rînd, prin aceea că era fiu de profesor universitar, carieră către care ne mărturisise că tinde şi el.

Era un băiat înalt, slab, cu faţa plină de pistrui şi cu părul roşu ca morcovul.

Barosanul, noul nostru diriginte, îl numise cestor pe Ciurea, şi el era tare măgulit cînd noi, elevii de rînd, ne guduram pe lîngă el, spunîndu-i linguşitor: "Stăpîne!"

Stăpînul avea o foarte mare însemnătate în clasă, pentru că de el depindeau multe! Întotdeauna, aşa-zisul "şef al clasei" a avut cuvînt greu în faţa profesorilor, care, convinşi că este cel mai bun element, îl ascultau în tot ce spunea.

Pe noi, la Stăpînul, ne interesau în special două lucruri:

Primul: cînd lipseam, să facă în aşa fel ca să nu se bage de seamă şi, dacă e posibil, să scăpăm chiar fără absenţă în catalog, pentru că el da absenţii după condica clasei.

Al doilea: cînd nu ştiam lecţia la vreo materie şi nici nu aveam posibilitatea să lipsim, el să aranjeze în aşa fel, ca profesorul să nu rămînă pe foaia celui interesat, că cei mai mulţi dintre profesori aveau obiceiul să asculte elevii de pe pagina catalogului pe care puneau ultimul absent.

Cu mine, Ciurea s-a purtat foarte frumos în cei patru ani, cît am fost colegi în cursul superior... Ba, ţin minte că într-a V-a chiar, rugîndu-l cum am ştiut eu mai frumos, mi-a făcut la Franceză o hartă a Franţei, în tuş negru şi acuarele, pe care Aurel Dinu mi-a pus 8.

Este ciudat faptul că, odată cu intrarea în superior, structura noastră sufletească a suferit importante trans­formări.

Eram mai îndrăzneţi, sufeream mai puţin de emoţie, iar spiritul nostru inventiv, în legătură cu micile trucuri şcolare, de natură "să-i ducă pe profesori", realiza adevă­rate creaţiuni în materie!

În ce mă priveşte, văzînd că nu mai merge să lipsesc la anumite obiecte, am încercat o nouă metodă; aceea de a sta în clasă, fără să fiu ascultat.

Ajunsesem la o adevărată virtuozitate în născocirea motivelor care să-i împiedice pe profesori să m-asculte, pînă cînd mă hotăram, în sfîrşit, să-nvăţ, sau credeam eu că pot obţine un rezultat fericit.

Căpătasem năravul acesta de la orele unor profesori ca Minciu, care ţineau lecţii searbăde şi nu ne acordau nici un fel de consideraţie.

Aveam diferite trucuri pe care le monopolizasem, în­trucît erau invenţia mea, şi, dacă vreun coleg voia să folosească vreunul dintre ele. ca să nu fie ascultat, venea şi mă-ntreba:

― Mă Băjenarule, astăzi ai ceva liber, că n-aş vrea să m-asculte la Trigonometrie?

Şi, după toane sau simpatie, îi lăsam să se folosească de cutare truc.

Natural că şi trucurile variau după psihicul şi perspica­citatea fiecărui profesor, că unii erau mai uşor, alţii mai greu, iar alţii imposibil de dus!

Cel mai uşor de dus dintre ei, pentru că avea o fire foarte duioasă, impresionabilă şi compătimitoare, mai ales la boale, era Aurel Dinu de Franceză, pe care l-am păcălit de cele mai multe ori.

Apoi, Fischer de Germană!

Unul dintre trucuri şi cel mai simplu, pentru că nu-ţi cerea nici un efori, era "trucul cu sîngele". Îl făceam pe profesorul respectiv să creadă că-mi curge sînge din nas, în modul următor:

Sacrificam o batistă, pe care picam din abundenţă cerneală roşie, amestecată cu foarte puţină cerneală neagră... Mînjeam puţin nările, puneam batista vizibil înroşită la nas, ridicam brusc degetele şi, fără să spun o vorbă, ieşeam în faţa profesorului, cerîndu-i voie afară; iar el se grăbea să-mi spună cu milă:

― Du-te, du-te repede şi stai liniştit cu braţele-n sus şi cu capul pe spate!

Apoi, în timp ce ieşeam:

― Bietul băiat... e hemofil!

Hemofilului, însă, îi înceta hemoragia, ca prin farmec, îndată ce păşea pe coridor şi avea grijă să-şi pună la loc sîngele pierdut, la bufet, înapoindu-se în clasă cu o ipo­crită tristeţă, numai cu cinci minute înainte de a suna!

Alt truc, cel mai folosit, era acela cu "durerea de măsele".

Îmi băgam în gură un ghemotoc de hîrtie, în stînga, sau în dreapta, după poziţia profesorului pe catedră şi a mea în bancă, mă legam la fălci cu o batistă mare, po­pească, şi aşteptam.

Dacă mă chema la lecţie, mă ridicam în picioare şi spu­neam fonf, îndurerat şi bălos:

― Vă rog să mă scuzaţi, don' profesor, dar am o durere de măsele groaznică!

― Ah, stai jos, stai jos! răspundea dascălul... Ai vreo măsea cariată, sau o nevralgie?

― Nu ştiu, don' profesor... ştiu numai că mă doare de înnebunesc.

― Păi n-ai luat nimic, vreun antinevralgic, ceva. De ce nu te duci la dentist?

― N-am avut timp, c-a trebuit să-nvăţ toată după-amiaza!

― Of, bietul băiat... şi durerea de măsele e într-adevăr groaznică! Cînd ai să te simţi bine, să vii să te ascult!

― Da, vă mulţumesc!

Alt truc era acela cu "căzutul pe gheaţă", dar acesta putea fi folosit decît iarna...

Avea însă cel mai mare succes, pentru că la realizarea lui erau necesari trei elevi, aşa că, pe lîngă mine, care căzusem pe gheaţă şi mă lovisem îngrozitor, mai luam doi colegi, care trebuiau să m-aducă în clasă, ţinîndu-mă cu grijă de subţiori.

Scopul era să intrăm după ce profesorul scosese la lecţie seria pe care urma s-o examineze.

Aşteptam în curte, cam cît ne făceam noi socoteala că a notat absenţii, apoi ne puneam planul în aplicare; eu mă lungeam pe gheaţa pe care ne dăduserăm în serie pînă arunci, şi unul din ei mă tîra de-o mînă, pînă mă murdăream de zăpadă şi de noroi pe un crac al pantalonului.

Cei doi colegi mă luau şi mă duceau aproape pe sus pînă la clasă.

În faţa uşii, îmi compuneam o figură plină de suferinţă, unul dintre colegi da uşa de perete ― şi ne făceam in­trarea!

Urmau întrebările şi răspunsurile de rigoare, compăti­miri, "te doare rău", "treceţi la loc" etc... şi totul se sfîrşea ca bine!

Un truc pe care nu l-au făcut decît doi inşi: Copoiu Matei şi cu mine, pentru că cerea talent de imitaţie, era "vorbitul răguşit".

Stam în clasă foarte liniştiţi şi, dacă ne scotea la lecţie, ne ridicam şi spuneam gîjîit, ca şi cînd am fi avut cea mai autentică laringo-faringită:

― Vă rog să mă scuzaţi, dar nu pot vorbi!...