Capitolul I

Valerian (253-260) şi Gallienus (260-268)
Nici un predecesor al lui Valerian nu se arătase atât de binevoitor faţă de creştini. Insă în al patrulea an al domniei, el îşi schimbă radical atitudinea, ceea ce a condus la o persecuţie foarte dură, asemănătoare în cruzime şi organizare cu cea a lui Decius. Episcopul din Alexandria, Dionis, ne spune că în spatele deciziei împăratului era consilierul său Macrian, care se gândea că prin confiscarea bunurilor creştinilor putea fi redresată situaţia financiară precară a imperiului.

Primul edict imperial din anul 257 ne ajută să înţelegem care era planul împăratului: toţi clericii, episcopi, preoţi şi diaconi, trebuie să sacrifice divinităţilor imperiului. In plus, orice întrunire creştină în cimitire este pedepsită cu moartea. Edictul din anul următor merge mai departe: clericii care refuză să sacrifice sunt condamnaţi imediat la moarte; funcţionarii creştini laici îşi pierd bunurile şi funcţiile; dacă refuză să sacrifice, sunt condamnaţi la moarte iar soţiile lor sunt pedepsite cu exilul. Scopul este clar: distrugerea ierarhiei şi a creştinilor din clasele înalte; în acest fel, simplii creştini rămân fără păstori şi fără nimeni care să-i apere sau să-i susţină, ceea ce înseamnă că vor trebui să dispară într-un timp relativ scurt. Numărul martirilor a fost mare. La Cartagina moare marele episcop Ciprian. Si în faţa călăilor, el îşi păstrează sângele rece şi demnitatea impunătoare. Cu reverenţă şi o profundă stimă, credincioşii îi culeg sângele şi îi înmormântează trupul, memoria vieţii şi martiriului său reprezentând pentru dânşii un model şi izvor de curaj. La Roma, primeşte coroana martiriului papa Sixt al II-lea şi diaconii săi. In Spania, la Tarragona, este martirizat episcopul Fructuosus şi doi dintre diaconi. Episcopul de Alexandria, Dionis, este trimis în exil, reuşind să supravieţuiască acestei persecuţii. Dintre martirii renumiţi face parte şi diaconul roman Laurenţiu, pe care posteritatea îl va înconjura cu o aură legendară. Si printre laici, numărul martirilor a fost destul de ridicat, mai ales în Africa de Nord şi Egipt. In anul 259, împăratul este luat prizonier de persani, iar la scurt timp moare în această stare. Ca şi în cazul lui Decius, acest fapt înseamnă sfârşitul persecuţiei. Acum, documentele ne vorbesc de foarte puţini creştini care au cedat în faţa ameninţărilor şi a morţii.

Gallienus emană un edict în favoarea creştinilor, prin care le restituie locurile de cult şi porunceşte ca nimeni să nu-i mai persecute. Chiar dacă prin această măsură de toleranţă creştinismul nu este recunoscut ca religio licita, totuşi, de acum înainte Biserica se va bucura de o perioadă de pace de aproape jumătate de secol, ceea ce-i va permite o creştere şi consolidare internă şi externă cu totul deosebite. Se construiesc biserici, sunt evanghelizaţi barbarii şi grecii, iar la curtea imperială şi în serviciile statale creştinii se bucură de o stimă deosebită.
Diocleţian (284-305)
In prima parte a domniei sale, Diocleţian acceptă cu spirit de toleranţă dezvoltarea şi răspândirea impresionantă a creştinismului în toată aria imperiului⁴⁶. Semnificativ, din palatul său imperial din Nicomedia, el priveşte cu sentimente paşnice un edificiu de cult creştin din apropiere. Soţia Prisca şi fiica Valeria sunt creştine, la fel mulţi dintre funcţionarii curţii. Motivul principal al declanşării persecuţiei trebuie să-l vedem în convingerea sa că noua religie reprezintă un obstacol în calea refacerii imperiului în cele mai diverse sectoare ale sale. După ce reuşise să întărească frontierele, administraţia şi guvernarea imperială, acum el îşi îndreaptă privirea asupra spinoasei probleme religioase, pe care intenţionează s-o rezolve printr-o restaurare a vechii religii romane. In această problemă, colaboratorii şi consilierii săi principali, Galeriu şi Hierocles, sunt de aceeaşi părere cu dânsul.

In primul rând, vrea să aibă o armată puternică şi sigură. Incepe aşadar epurarea soldaţilor creştini. Unele antecedente în care aceştia nu vor să aducă cult zeilor Jupiter şi Hercule, titluri pe care şi le asumaseră cei doi auguşti (Diocleţian şi Galeriu), ca şi altele asemănătoare, îi confirmă încă odată împăratului temerea că soldaţii creştini nu reprezintă un element sigur în armatele sale. Aceştia nu rezufau serviciul militar, ci doar cultul împăratului în diferitele sale forme: împăraţii se proclamaseră fii ai lui Jupiter şi Hercule. Printr-un edict din anul 300, Diocleţian porunceşte tuturor soldaţilor să sacrifice zeilor sau, dacă nu, să părăsească armata. In edictul din anul 303, în numele celor patru împăraţi, porunceşte distrugerea tuturor bisericilor, arderea cărţilor creştine, intezicând în acelaşi timp orice reuniune cultuală creştină. Creştinii care activaseră în administraţia imperială sunt reduşi la starea de sclavi, cei cu funcţii mai mari îşi pierd serviciul şi toate privilegiile; în plus, toţi sunt declaraţi incapabili de a încheia vreun act valid. Persecuţia începe la Nicomedia: biserica din faţa palatului este distrusă, iar un creştin care îşi manifestase indignarea pentru acest fapt, rupând edictul afişat, este omorât. La curte izbucnesc două incendii, iar vinovaţi sunt găsiţi creştinii. Cei ce făceau parte din administraţie sunt torturaţi, apoi arşi de vii sau înnecaţi. Cei cu funcţii mai înalte sunt constrânşi să sacrifice la zei, inclusiv soţia şi fiica împăratului. De la început, persecuţia s-a abătut asupra clerului. Episcopul Antim din Nicomedia este condamnat la moarte; la fel şi alţi clerici: sunt aruncaţi în închisoare sau omorâţi pentru că nu au predat cărţile sacre. Pentru acelaşi motiv este decapitat episcopul din Tibiura (Africa de Nord), iar mai mulţi laici din Numidia sunt condamnaţi la moarte. Alături de eroismul creştin al martirilor, şi în această persecuţie actele ne prezintă şi un anumit număr de traditores⁵⁵, mai ales în Africa septentrională şi la Roma. Edictul lui Diocleţian a fost transmis şi celorlalţi membri ai tetrarhiei pentru a fi aplicat. Insă nu peste tot, ordonanţa imperială a fost aplicată cu aceeaşi intensitate. In Occident, Maximian este un persecutor feroce, în timp ce în Gallia şi Britannia, cezarul său, Constanţiu, s-a limitat doar la distrugerea edificiilor de cult, fără a încarcera sau a condamna la moarte pe creştini.

Dezordinile care izbucnesc în Siria, şi care sunt puse în legătură cu edictul de persecuţie, îl determină pe Diocleţian să ia ulterioare măsuri persecutorii. Este emanat un al doilea edict îndreptat direct împotriva păstorilor comunităţilor. Inchisorile se umplu cu «episcopi, preoţi, diaconi, lectori şi exorcişti»; nu mai rămâne loc în ele pentru delicvenţii comuni. Urmează un al treilea edict, mai detaliat în măsurile împotriva clerului: cine sacrifică zeilor este eliberat; cine refuză să sacrifice este torturat şi apoi condamnat la moarte. Al patrulea edict de la începutul anului 304 completează măsurile anterioare, obligându-i pe toţi, creştini sau nu, să sacrifice zeilor. Edictele sale persecutorii au antrenat aprox. 6 sau 7 milioane de locuitori ai imperiului, procurând multora imense suferinţe, iar brutalitatea şi cruzimea metodelor de persecuţie ne face să înţelegem că o reuşită a planurilor sale nu era posibilă decât prin astfel de metode. Persecuţia nu slăbeşte în intensitate nici în 305, când abdică Diocleţian şi Maximian, şi începe a doua tetrarhie. Acum devin auguşti Constanţiu Chlorus pentru Occident, şi Galeriu pentru partea orientală a imperiului. La demnitatea de cezari sunt numiţi Severus şi Maximian Daia; împotriva aşteptărilor armatei, fiul lui Constanţiu, Constantin, rămâne în continuare în vechea funcţie. Si ca august, Constanţiu îşi păstrează aceeaşi atitudine tolerantă faţă de creştinii din Occident. Aici, doar pe durata a doi ani şi numai în teritoriile care erau direct în subordinea sa, Maximian îi persecută pe creştini. In anul 306, Constantin preia funcţia tatălui. In acelaşi an, Severus este constrâns să cedeze locul lui Maxenţiu. Pentru motive diferite, atât Constantin cât şi Maxenţiu vor păstra o atitudine de toleranţă. In Orient, în schimb, persecuţia continuă până la edictul de toleranţă a lui Galeriu din anul 311. Excepţie face doar Panonia, unde începând cu 308 este august Liciniu; din motive tactice nu-i persecută pe supuşii săi creştini.

Pentru Occident, mărturiile despre persecuţia lui Maximian sunt foarte puţine. Cei doi martori, Lactanţiu şi Eusebiu, nu ne spun nimic. Istoria cultului martirilor ne ajută să individuăm numele unora dintre ei, cu siguranţă mult mai puţini decât au fost în realitate. Din această persecuţie provin martirii: Agneza, Sebastian, Felix, Petru şi papa Marcelin (296-304). Numeroşi au fost martirii din regiunile nord-africane şi din Spania; aici este renumit diaconul martir Vincenţiu din Zaragoza. In Balcani şi în regiunile orientale, cu mici pauze, persecuţia a durat opt ani. Pentru Palestina şi Fenicia, martor ocular al persecuţiei este Eusebiu; tot el ne transmite informaţii sigure despre martirii din Egipt. In provinciile Capadocia şi Pont, cruzimea persecuţiilor depăşeşte orice limită, persecutorii întrecându-se în a inventa mereu noi atrocităţi. O mică localitate din Frigia este creştină în întregime; aflându-se despre aceasta, persecutorii ard totul, inclusiv pe locuitori.

Referitor la numărul martirilor, Eusebiu ne furnizează cifre precise doar pentru Palestina (mai puţin de o sută). In alte locuri, numărul este însă mult mai mare. In Egipt, într-o zi, erau martirizaţi între zece şi o sută de creştini. Luând în consideraţie densitatea populaţiei creştine din zonele orientale, putem să admitem aici mai multe mii de victime; la acestea trebuie adăugaţi confesorii, cei ce au fost supuşi la diferite torturi şi condamnaţi apoi la muncă silnică în mine. Istoricul Eusebiu citează nominal doar pe martirii clerici, sau pe cei mai iluştri. Astfel, ne este cunoscut preotul martir Lucian, fondatorul şcolii teologice din Antiohia; episcopii din Tir, Sidon şi Edessa; pentru Palestina, îi menţionează pe episcopul Silvan din Gaza şi preotul Pamfil, «cea mai mare podoabă a bisericii din Cezarea». Pentru Egipt, ni-l face cunoscut pe episcopul Petru de Alexandria şi trei preoţi de aici, ca şi alţi şase episcopi. Eusebiu nu ne spune nimic despre cei căzuţi, deşi se ştie că au existat şi mulţi «lapsi»⁶⁵. După anul 308, când Liciniu este proclamat august, spre nemulţumirea lui Maximian Daia, persecuţiile scad în intensitate şi cruzime. Mulţi dintre creştinii condamnaţi la muncă silnică sunt repuşi în libertate, iar altora li se uşurează existenţa. Insă totul durează foarte puţin timp; Maximian Daia emană un edict prin care porunceşte reconstruirea templelor păgâne ce căzuseră în ruină şi sacrificarea la zei. O adevărată schimbare se produce doar atunci când Galeriu se îmbolnăveşte grav, iar creştinii interpretează aceasta ca o pedeapsă divină. Reflectând asupra atitudinii sale faţă de dânşii, augustul doborât de boală emană în 311 un edict prin care interzice persecuţiile pe tot teritoriul imperiului. El înţelege că tot ceea ce făcuse împotriva creştinilor fusese zadarnic; produsese numai suferinţe şi moarte. Deşi acest edict poartă la început numele celor patru auguşti, este aproape sigur că reprezintă opera lui Galeriu singur. El afirmă că toate măsurile anterioare luate împotriva creştinilor nu urmăreau altceva decât binele statului şi restaurarea legilor şi ordinii romane, în care trebuiau să se încadreze şi creştinii. Aceştia părăsiseră religia părinţilor şi în aroganţa lor îşi dăduseră legi proprii, pentru care mulţi au preferat să moară sau să suporte diferite suferinţe. Acum, totul e anarhie: nu se aduce cult vechilor zei şi nici Dumnezeul creştinilor nu este cinstit. Pentru a îmbunătăţi situaţia prezentă, creştinilor li se permite să existe din nou şi să-şi ţină adunările lor religioase, cu condiţia să nu facă nimic împotriva ordinei publice. O scrisoare ce urma să fie trimisă tuturor prefecţilor, trebuia să cuprindă norme precise şi detaliate referitoare la aplicarea edictului. Crezând poate în intervenţia Dumnezeului creştinilor, Galeriu le cere apoi să se roage pentru sănătatea lui, pentru dânşii şi pentru prosperitatea imperiului.

Acest edict are o importanţă capitală în istoria creştinismului antic. El pune capăt unei politici religioase ce durase mai bine de două secole. In mod expres, religia creştină este pusă pe acelaşi plan cu celelalte religii ale imperiului; ea nu mai este o superstitio sau religio illicita. In Occident, edictul legiferează o stare de lucruri deja existentă, iar cei doi auguşti nu găsesc nici o dificultate în a-l aplica. Pentru Orient, Maximian nu publică edictul aşa cum fusese formulat de Galeriu; totuşi, îi încredinţează prefectului gărzii sale, Sabinus, misiunea de a comunica tuturor funcţionarilor săi să nu mai ia nici o măsură împotriva practicării religiei creştine. Aceştia trag imediat consecinţele: toţi creştinii închişi sunt eliberaţi, inclusiv cei condamnaţi la munca în mine (ad metalla). Pe străzile localităţilor se văd acum întorcându-se grupurile exilaţilor; bisericile încă existente se umplu din nou; cei ce nu fuseseră tari în credinţă şi cedaseră, cereau acum readmiterea în numărul celorlalţi, al confesorilor; mai mult, păgânii înşişi iau parte la bucuria creştinilor, fericiţi fiind că persecuţia s-a terminat.

După victoria lui Constantin de la podul Milvius (312) asupra lui Maxenţiu, Liciniu şi Constantin emană aşa numitul Edict de la Milano (313) prin care se acorda deplina libertate religiei creştine. O ulterioară persecuţie a lui Maximin Daia în Egipt se va sfârşi odată cu înfrângerea sa. Pe de altă parte, cei doi auguşti, Constantin şi Liciniu au intrat în conflict, iar ultimul va începe să-i persecute din nou pe creştini. După victoria lui Constantin asupra lui Liciniu (324), a fost restabilită unitatea Imperiului sub conducerea unui singur împărat care va garanta libertatea Bisericii.

II. Literatura creștină a primelor secole: Părinții apostolici și apoologeții
Prin expresia „părinţii apostolici”, folosită pentru prima dată de J. B. Cotelier în 1672, atunci când a publicat opera Sanctorum Patrum qui temporibus apostolicis floruerunt, sunt indicaţi scriitorii din antichitatea creştină care i-au cunoscut pe apostoli, ceilalţi autori creştini din primele secole fiind numiţi „apologeţi” – datorită puternicului caracter apologetic al operelor lor.

Cei mai importanţi părinţi apostolici sunt Clement Romanul, papă între 92 şi 101, Sf. Ignaţiu, episcop de Antiohia, martirizat la Roma în jurul anului 110 (aruncat la fiare în arena Colosseum-ului) şi Sf. Policarp (70-156), episcop de Smirne. Pe lângă aceşti părinţi apostolici, care i-au cunoscut personal pe apostoli, sunt indicaţi cu acelaşi nume toţi scriitorii creştini care au trăit până la jumătatea secolului al II-lea d. C.. Printre ei se numără Pseudo-Barnaba, numit aşa după scrisoarea pe care a scris-o; Hermes, autorul operei Păstorul; cel care a scris Didachè; autorul necunoscut al Scrisorii către Diognet; Papia, episcop de Hierapolis. Ultimii doi sunt consideraţi şi scriitori apologeţi.

Trebuie subliniat un aspect foarte important: aceşti scriitori creştini constituie prima verigă solidă a Tradiţiei, în opera cărora apare cu claritate cum a fost primită, înţeleasă şi trăită credinţa transmisă de apostoli.

Interesul pentru operele părinţilor apostolici, ale căror scrieri au căzut în uitare la începutul evului mediu, a fost retrezit de Reforma protestantă din secolul al XVI-lea. Protestanţii, separându-se de Biserica Romei, au negat apostolicitatea credinţei catolice. Prin urmare, şi în sânul Bisericii Catolice a început aprofundarea acestor opere care ilustrează credinţa Bisericii primare, pentru a demonstra fidelitatea cu care credinţa apostolică a fost păstrată în învăţătura sa.

Părinţii apostolici
Scriitorii creştini din primul secol d. C. şi din prima jumătate a secolului al II-lea, consideraţi a fi urmaşii direcţi ai apostolilor, sau care i-au cunoscut personal, sunt numiţi în tradiţia Bisericii părinţi apostolici. Prin opera lor au influenţat lor viaţa comunităţilor creştine din primele secole şi au asigurat atât continuitatea mesajului apostolic al Evangheliei, cât şi integritatea conţinutului dogmatic al acestuia¹⁰⁹.

Clement Romanul, al treilea succesor al lui Petru la catedra din Roma, a scris o importantă Scrisoare către Corinteni în jurul anului 96. Aşa numita A II-a Scrisoare a lui Clement este în realitate o predică creştină a unui autor necunoscut, scrisă către anul 150.

Ignaţiu din Antiohia, episcop al acestui oraş, a fost arestat şi dus la Roma în timpul împăratului Traian, iar aici, conform mărturiilor lui Eusebiu din Cezareea şi a Sfântului Ieronim, a fost sfâşiat de animalele sălbatice din amfiteatrul Colosseum-ului. În timpul călătoriei spre Roma, aflat în detenţie, a scris şapte Scrisori. Unul dintre destinatari a fost chiar Policarp, un alt părinte apostolic. În scrisoarea adresată comunităţii creştine din Roma, venerabilul episcop le cerea romanilor să nu-i împiedice martiriul.

Policarp, discipol al apostolului Ioan, a fost capul Bisericii din Smirne. Aflat la o vârstă înaintată l-a avut drept ucenic pe tânărul Irineu. De la el ne-a rămas doar Scrisoarea către Filipeni. A fost martirizat în jurul anului 156 d. C..

Papia, un alt discipol al apostolului Ioan, a fost episcopul comunităţii creştine din Hierapolis (Frigia minoră) şi a scris între anii 130-140 opera Explicaţii ale sentinţelor Domnului, operă ce nu ne-a parvenit în întregime, ci doar citată fragmentar de Eusebiu din Cezareea.

Hermes, probabil fratele papei Pius I (140-155), a compus o operă în stil apocaliptic, intitulată Păstorul, a cărei primă parte este dintr-o perioadă mai veche.

Autorul Scrisorii lui Barnaba, operă cu un pronunţat caracter exegetic, scrisă în jurul anului 130.

Autorul operei Instituirea celor doisprezece apostoli, numită în general Didachè, scriere de o importanţă capitală pentru informaţiile cu caracter etic, ritual şi juridic referitoare la situaţia Bisericii de la începutul secolului al II-lea.

Autorul Scrisorii către Diognet, opuscul databil spre sfârşitul secolului al II-lea şi compus probabil în ambient alexandrin.

Părinţii apologeţi
Pentru o istorie a Bisericii din secolele II-III d. C. este indispensabilă analiza operelor a celor pe care literatura postumă i-a numit „părinţii apologeţi”. Cine erau? În timpul persecuţiilor, au fost acei scriitori care prin scrierile lor au apărat religia creştină de atacurile păgânismului şi iudaismului¹¹⁰.

Din punct de vedere literar, apologeţii au folosit genul retoricii greceşti. Destinatarii scrierilor lor erau păgânii culţi, deseori chiar împăraţii, încercând să răspundă acuzelor calomnioase formulate de popor şi de păgânii culţi ai timpului: Fronton din Cirta (dascălul lui Marc Aureliu îi acuză pe creştini în jurul anului 170 de antropofagie şi de incest), Lucian din Samosata, Celsus. Modul în care îşi argumentau apologeţii apărarea se baza pe faptul că profeţiile referitoare la Cristos – Mesia erau anterioare autorilor păgâni; viaţa morală a creştinilor era superioară faţă de cea a păgânilor; mitologia era o pură creaţie a oamenilor; imoralitatea păgânilor era de condamnat.

Enumerăm într-o expunere sintetică câţiva dintre părinţii apologeţi.

Quadratus, originar din Asia Mică, scrie o apologie a creştinilor între 123 şi 124 d. C. pe care o adresează împăratului Adrian. Din această apologie ne-a parvenit doar un fragment pe care îl menţionează Eusebiu din Cezareea¹¹¹.

Aristide din Atena, filozof creştin, scrie o apologie în timpul împăratului Adrian în care încearcă să demonstreze că religia păgână, fie cea a barbarilor, fie cea eleniştilor, este inconciliabilă cu adevărata idee de Dumnezeu, pe lângă faptul că este imorală. El afirmă că doar religia celor din al „patrulea neam”, creştinii (primii sunt barbarii, al doilea neam este cel al grecilor, al treilea este cel al iudeilor), este cea mai pură şi adevărată.

Sf. Iustin, originar din Flavia Neapolis dintr-o familie păgână, a fost martirizat la Roma în jurul anului 165 d. C.. A fondat o şcoală filozofică în care ţinea lecţii publice şi dezbătea diferite argumente religioase. Prefectul Rusticus l-a condamnat la decapitare după o dispută avută cu filozoful sofist Crescentius, care fiind învins, l-a denunţat autorităţilor. Este considerat a fi principalul apologet al celui de-al II-lea secol creştin. A apărat creştinismul împotriva atacurilor păgânilor (cele două Apologii) şi împotriva iudeilor (Dialogul cu iudeul Trifon). Prima Apologie este adresată împăratului Antonin cel Pios, în jurul anului 150. Neagă acuzele de ateism, practicarea canibalismului şi a raporturilor incestuoase. Încearcă să dovedească natura dumnezeiască a lui Cristos bazându-se pe profeţiile din Vechiul Testament, şi furnizează informaţii importante despre creştinismul timpuriu. În A doua Apologie, scrisă după ce trei creştini au fost martirizaţi, Iustin tratează despre ajutorul divin acordat creştinilor. În Dialogul cu iudeul Trifon tratează despre aspecte referitoare la profeţiile Vechiului Testament, doctrina lui Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Mesia, şi despre vocaţia păgânilor la mântuire.

Taţian (circa 120-180 d. C.), originar din Siria orientală, vine la Roma şi devine discipolul lui Iustin. Spre anul 172 se retrage în Orient unde fondează o sectă gnostică, care refuză căsătoria, înlocuieşte vinul cu apa în celebrarea euharistică. Spre diferenţă de alţi apologeţi, caracterul său extremist l-a făcut să nege în mod total cultura şi arta greacă. Îi sunt atribuite două lucrări mai importante: în Discursul împotriva grecilor, scrisă în jurul anului 170, atacă dur mitologia, filozofia şi cultura greacă; opera pierdută Diatesaron, scrisă în siriană, este amintită de mai mulţi scriitori antici, printre care Sf. Efrem.

Filozoful creştin Atenagora, originar din Atena, a scris în 177 o Rugăminte pentru creştini, adresată împăraţilor Marc Aureliu şi Commodus în care îi ruga să-i apere pe creştini de violenţele la care erau supuşi. Neagă acuzele aduse creştinismului şi se arată binevoitor faţă de cultura greacă. În opera Despre învierea morţilor tratează acest argument prin care expune credinţa creştină în învierea trupului, lucru de neînchipuit pentru mentalitatea elenistă.

Sf. Teofil, episcop de Antiohia în timpul împăratului Commodus a compus în trei cărţi opera Ad Autolico, prin care îşi invita un prieten păgân să îmbrăţişeze creştinismul. În această scriere apare pentru prima dată termenul de „Trinitate” şi se afirmă că Noul Testament este o scriere inspirată de Dumnezeu.

Scrisoarea către Diognet este o lucrare scrisă în greacă, probabil la Alexandria, pe care un creştin necunoscut din a doua jumătate a celui de-al doilea secol o adresează unui prieten pentru a explica şi apăra credinţa creştină. Este una din cele mai reprezentative opere ale literaturii creştine antice care aparţine apologeţilor¹¹².

CAPITOLUL V
BISERICA ÎN LIBERTATE (SEC. IV-VII)

1. Introducere
Caracteristica cea mai importantă pentru Biserica din această perioadă o constituie relaţia total diferită pe care ea l-a avut cu statul.

Un fapt mai puţin ştiut dar demn de luat în considerare, este că religia creştină a devenit religie de stat în Armenia în anul 295, acesta fiind un caz cu totul izolat, deoarece în Imperiul Roman persecuţiile împotriva creştinilor vor continua pentru încă aproape douăzeci de ani. Prin Edictul de la Milano (313), Constantin este cel care a oferit libertate totală creştinilor şi a creat prin această decizie noi fundamente Imperiului Roman. Mai apoi, atunci când fiul său Constanţiu (351-361), după moartea fraţilor săi, îl va învinge pe uzurpatorul Magnenţiu devenind suveran absolut, va interzice sacrificiile păgâne şi va închide templele păgâne. Constanţiu a planificat chiar o convertire forţată, în masă, a păgânilor.

După tentativa eşuată a lui Iulian Apostatul (361-363), care a încercat o reîntoarcere la vechile tradiţii păgâne, procesul de încreştinare a întregii vieţi publice a luat o tot mai mare amploare. Împăratul Graţian (375-383) a refuzat titlul de Pontifex Maximus, i-a privat pe preoţii păgâni (şi pe vestale) de privilegiile lor, şi a înlăturat pentru totdeauna din Senat altarul Victoriei. În timpul domniei lui Teodosiu represiunea oficială a tradiţiilor păgâne a devenit unul din obiectivele principale ale Imperiului, iar acest lucru a fost posibil după înfrângerea influentului general păgân Arbogastus (394) favorabil vechilor tradiţii, care în timpul domniei lui Valentinian avusese un mare rol în victoria asupra popoarelor germanice (392). Teodosiu a interzis din nou cultele păgâne, a închis templele şi a declarat creştinismul religie oficială a Imperiului. Celebrarea cultelor păgâne au fost declarate delict de lezmajestate. După ce a reuşit să centralizeze din nou întreaga putere din Imperiu în mâinile sale, Teodosiu a reuşit să învingă în acelaşi timp păgânismul si arianismul.

Din păcate, în reprimarea vechilor tradiţii păgâne a fost folosită forţa. Dacă Constantin, crescut şi educat într-un ambient păgân, a avut un anumit respect pentru religia antică, succesorii săi, formaţi într-un ambient în care Biserica era tot mai prezentă iar creştinii deveneau majoritari, nu au mai avut aceeaşi atitudine. Încă din anul 349, opera literară a lui Firmin Matern („Despre greşeala religiilor profane”) a dus la topirea tezaurelor din temple şi la suprimarea celor care predicau păgânismul¹¹³.

Conform spiritului Evangheliei, activitatea misionară („ca oile între lupi” – Mt 10, 16; „nu chema focul din cer” – Lc 9, 54) şi răspândirea doctrinei creştine nu poate fi justificată prin violenţă.

Până când creştinii au fost o minoritate şi au fost consideraţi în ilegalitate, prin urmare persecutaţi, au urmat modelul evanghelic, fiind constrânşi şi de condiţiile în care trăiau. După libertatea acordată de Constantin creştinismului, episcopii şi comunităţile lor, aşadar Biserica, au intrat în posesia puterii publice şi a tuturor drepturilor civile; deseori, în avântul pentru răspândirea propriei religii s-a ţinut cont prea puţin de porunca dragostei faţă de aproapele, atât faţă de păgâni, cât şi faţă de iudei sau eretici. Sunt cazuri în care călugări şi episcopi au fost iniţiatorii măsurilor violente faţă de apartenenţii la o altă religie sau confesiune, iar masele erau uneori implicate în acţiunile conduse de autorităţile bisericeşti.

Pe de altă parte, trebuie să evidenţiem activitatea unor personalităţi ecleziastice care au ştiut să contracareze aceste acţiuni violente eronate, condamnându-le în mod public: de exemplu, Sf. Ambroziu a fost de acord cu excomunicarea episcopilor din Galia care deciseseră ereticilor prisciliani. Aceeaşi atitudine au avut-o şi papa Siriciu, Martin de Tours, Augustin şi Ieronim.

În această perioadă asistăm, aşadar, la apariţia unei Biserici imperiale ce avea un statut diferit faţă de cel precedent, cu noi posibilităţi de activitate şi misiune. Pe de altă parte, statul, din postura „sacrală” a Imperiului, deţinea altfel de mijloace de intromisiune în viaţa internă Bisericii. În lupta împotriva arianismului, monofizismului şi nestorianismului această intromisiune a statului, care urmărea în primul rând asigurarea ordinii în Imperiu, va avea un efect nefast asupra raportului ce se va instaura între stat şi Biserică. Într-un cuvânt, putem afirma că apar formele incipiente ale cezaro-papismului ce va caracteriza timp îndelungat relaţia dintre Biserică şi stat, mai ales în Orient.

Spre sfârşitul secolului al IV-lea unitatea Imperiului începe să se destrame datorită intereselor politice diferite pe care Orientul şi Occidentul le aveau. „La această diviziune a contribuit şi polemica religioasă dintre Occidentul atanasian şi Orientul arian”¹¹⁴.

În ambele părţi ale Imperiului se pierd teritorii în urma invaziilor popoarelor migratoare. În 395 Imperiul a fost împărţit în mod oficial în două părţi. În anul 410, Roma este ocupată şi jefuită de vizigoţii lui Alaric. Trupele romane sunt retrase din Bretania şi din bazinul Rinului. Galia, Spania, Africa sunt pierdute. Papa Leon salvează Roma în 451 de atacul lui Attila, dar în 455 oraşul este din nou prădat de trupele lui Genseric. În anul 476, Romulus Augustolus, ultimul împărat de Occident, este depus de germanul Odoacru.

În acest arc de timp păgânismul dispare aproape în totalitate în marile oraşe ale Imperiului, chiar dacă au mai existat şi unele contralovituri sporadice din partea unor „nostalgici” ai vechilor tradiţii. unele reminiscenţe ale culturii păgâne continuă, însă, să influenţeze viaţa şi instituţiile Imperiului

În acest ambient schimbat în mod radical, şi care continua să fie supus transformărilor, forţele Bisericii nu mai erau absorbite de lupta pentru supravieţuire, iar viaţa sa internă a putut să se dezvolte cu o mai mare autonomie. Datorită acestui fapt, atât în Orient, cât şi în Occident, Biserica cunoaşte o perioadă înfloritoare a dezvoltării teologiei, ocupându-se în acelaşi timp şi de lupta împotriva ereziilor. Marile concilii ecumenice ce au loc în această perioadă intră în istoria Bisericii prin importanţa temelor discutate (trinitare, cristologice, Bisericile eretice, schismele nestorianismului şi monofizismului). Împreună cu dezvoltarea doctrinei s-au stabilit noi forme pentru liturgia şi arta creştină, mai ales în Orient.

Limita precisă a acestei perioade nu poate fi fixată doar la anul 476, anul căderii Imperiului Roman de Occident. Între antichitate şi Evul Mediu există o zonă de tranziţie ce este caracterizată de un lung proces (în care apar şi puternice mişcări involutive) de disoluţie internă şi externă a Imperiului Roman şi a culturii sale, în timpul căreia s-au format şi elaborat treptat structurile „medievale”.