Capitolul XII

16 — Drumul bisericii 2Q2

241

c r e ş t i n ă t ă ţ i degenerate ?" Decizia luată de această femeie celebră

a fost foarte discutată şi ea a fost copleşită de scrisori prin care

ca era rugată ca să revină în biserica reformată. însă ea se bucura

că a pus la o parte omul cel vechi şi că a ales partea cea bună care

nu îi va putea fi luată. Altădată ea dorise gloria lui Dumnezeu,

însă şi a sa proprie, acum însă ea nu mai căuta nimic pentru ea

ci totul pentru Dumnezeu. Ea vîndu tot ce a avut şi a dat l u i

Labadie, ceea ce se pare că nu a regretat niciodată. în toate necazurile

familiei spirituale ea a dat preţioasa sa asistenţă, şi a

rămas credincioasă sfătuitoare pînă la o vîrstă înaintată.

Voet nu văzu cu ochi buni această nouă lucrare pe care o

socotea periculoasă şi cu toate că fusese un adept strîns al lui

Labadie, el deveni adversarul său. El a scris că nimeni nu trebuia

să părăsească biserica reformată din cauza greşelilor ei, din cauza

nepăsării şi slăbiciunii, sau pentru a se alipi de o asociaţie separată

cu caracter monahal şi care să ia locul bisericii. El socotea că o

casă de genul acesta ar putea provoca bănuieli. Publicarea cărţii

sale avu un efect extraordinar. într-un răspuns anonim, Voet

a fost atacat violent şi în mod nevrednic. Cînd s-a descoperit că

Labadie era autorul acestei lucrări, reputaţia lui a fost în mod

serios compromisă. Multe scrieri au fost îndreptate împotriva lui ;

însă aceste atacuri nu făcură decît să strîngă legăturile de familie,

şi alţii se alăturară ca membri, printre care şi primarul din Amsterdam.

Cu toate acestea s-au produs în comunitate tulburări. Unul

din membrii ei, o văduvă, muri, şi s-a răspîndit zvonul că ea ar

îi fost omorîtă şi trupul ei ar fi îngropat în grădină. Populaţia a

înconjurat casa care a trebuit să fie protejată de militari timp de

trei zile. Menuret, pe care Labadie îl iubea ca pe un fiu, suferi de

alienaţie mintală şi muri într-un acces de nebunie. Membrii începuseră

să se întrebe dacă un asemenea lucru se putea întîmpla

dacă biserica era cu adevărat a lui Dumnezeu. S-a descoperit că,

cu toată grija purtată, unul din fraţi avea vederi ,,sociniene" şi

că un altul avea ideile „quakerilor", Cînd li s-a reproşat acest

lucru, ei se răzbunară scriind un pamflet calomniator. Afacerea a

ajuns înaintea justiţiei şi s-a dovedit că acuzaţiile pamfletului

(scriere insultătoare) erau false. însă zvonul s-a răspîndit repede

că noii membri ai acestei comunităţi erau sectari. Toate aceste

lucruri le-au cauzat mult necaz şi în interesul păcii magistraţii

interziseră lumii de afară de a mai frecventa adunările. Acest

ordin punea capăt oricărei speranţe pentru desfăşurarea lucrării.

Pentru a ieşi din aceste dificultăţi, Ana Măria van Schiirman,

făcu apel la vechea sa prietena principesa Elizabeth, s t a r e ţ a de Her-

242

ford, care invită toate familia ca să vină să se instaleze pe domeniul

ei. însoţit de vreo 50 de persoane Labadie s-a îmbarcat la Amsterdam

pentru Bremen, de acolo călătoria pînă la Herford se făcea mai

departe cu carul (1670). Locuitorii luterani se opuseră în mod

violent sosirii acestor „quakeri" cum îi numeau ei. A fost nevoie

de întreaga autoritate a principesei pentru ca ei să poată rămîne.

Ura şi rea voinţa care îi înconjura au izolat mai mult decît oricînd

comunitatea şi o conduseră în a fi absorbită în întregime practicării

obiceiurilor religioase. îndemnurile lui Labadie făceau o

aşa de mare impresie asupra ascultătorilor săi încît ei socotiră

că a sosit momentul de a se consacra în întregime lui Dumnezeu

şi în acest scop ei introduseră comunitatea bunurilor lor. Era,

credeau ei, adevăratul mijloc de a-şi exprima abandonarea tuturor

lucrurilor pămînteşti, de a realiza omorîrea „eului" şi unirea

perfectă cu mădularele trupului lui Hristos. Cînd ei au introdus

această schimbare — fiind pe cale de a frînge pîinea în amintirea

morţii Domnului — un ciudat extaz spiritual a apucat pe unii

din membri mai întîi şi apoi pe toţi, şi ei au început să vorbească

în limbi, apoi se sculară să joace. Acest lucru dură aproximativ o

oră. Manifestări asemănătoare se repetară la rare intervale. Pent

r u cei mai mulţi dintre ei aceste lucruri dovedeau o unire desăvîrşită

a inimii şi a sufletului cu Domnul. Alţii dezaprobau

aceste semne şi se retraseră din frăţietate. Cînd aceste manifestări

au fost cunoscute, ura oamenilor de afară a crescut. Pînă atunci

comunitatea a descurajat mai degrabă căsătoria, însă atunci ea

şi-a schimbat deodată părerea. Labadie, Yvon şi Dulignon se

căsătoriră şi soţiile lor fură un preţios ajutor în lucrare.

Animozitatea crescîndă a poporului obligă comunitatea de

a părăsi Herfordul, în ciuda protecţiei principesei care nu a încetat

niciodată de a le lua apărarea. Ei găsiră un refugiu la Altona,

unde ei închiriară două case, Labadie muri în pace (1674) şi acolo

Anna Măria van Schiirman şi-a scris cartea ei „Eukleria". Războiul

i-a obligat să părăsească acest azil. Ei s-au dus la castelul

Waltha, în micul sat Wieuwerd în Friza occidentală, care le fusese

pus la dispoziţia lor. Acesta a fost ultimul lor cămin. Ţăranii i-au

primit în mod prietenesc şi o comisie numită de către biserica

reformată, pentru a se informa de vederile lor şi de felul lor de a

trăi, a declarat că ei nu.erau periculoşi. Aici a murit Anna Măria

van Schiirman în vîrstă de 71 de ani ca şi Dulignon şi soţia sa.

Comunitatea s-a mărit şi un număr considerabil de persoane

din acest ţ i n u t a urmat adunările lor. Două fracţiuni importante

părăsiră ţ a r a pentru a se duce, una în Surinam şi alta la New

York. Ele erau subvenţionate şi controlate de comunitatea din

243

IVieuwerd. însă ele au revenit după ce au e ş u a t căci în loc de a

încerca să cîştige pe păgîni, ei s-au dedat ca să atragă pe creştini

în nndurile lor. Aceste expediţii au sărăcit comunitatea şi anumite

dificultăţi legate de punerea în comun a bunurilor, îi obligară

:să părăsească acest sistem pe care îl aplicaseră timp de douăzeci

de ani.

Acest deznodămînt a cauzat o adevărată nenorocire, căci

cea mai mare parte dintre membrii ei erau săraci. Mulţi nu învăţaseră

să-şi cîştige existenţa sau erau incapabili de a o face, înt

r u c î t au trăit întotdeauna pe cheltuiala celor mai bogaţi. Yvon

le-a explicat că atunci cînd prima biserică din Ierusalim a fost

risipită, comunitatea bunurilor a încetat şi ca ei de asemenea acum

sînt chemaţi de a se risipi în lume şi să lucreze acolo ca aluatul de

plămădeală. Dacă această concluzie ar fi fost trasă mai devreme,

aceşti creştini nu ar fi avut nevoie ca să abandoneze modelul

scriptural al bisericii pe care ei l-au imitat, ca să creeze o comunitate

care a l i m i t a t mărturia lor şi care a împiedicat desfăşurarea

unei lucrări pline de promisiuni. Comunitatea a trebuit să se împrăştie.

Yvon a rămas la castelul Waltha, unde el a murit. Douăzeci

şi cinci de ani mai tîrziu, castelul trecu la alţi proprietari şi ultimul

„labadiot" trebui ca să-1 părăsească.

Viaţa lui Labadie a fost un lung şi curajos efort, care a izvorît

dintr-o viaţă de părtăşie intimă cu Dumnezeu, hrănită prin rugăciune

sistematică şi prin studiu sîrguincios al Scripturilor.

El înţelese că marele său plan de a reforma biserica catolică era

irealizabil. Apoi el descoperi după multe experienţe că un oraş

sau un stat nu poate ca atare să se convertească şi să formeze o

biserică. în sfîrşit el a observat de asemenea că biserica p r o t e s t a n t ă

reformată nu poate fi transformată şi adusă ca să urmeze modelului

Noului Testament. Apoi după lungi lupte, el înţelese cum

erau şi cum sînt încă astăzi adevăratele biserici ale l u i Dumnezeu.

Descurajat prin multele rezistenţe şi dezamăgiri, el a căutat refugiu

într-o comunitate particulară, socotind că astfel va putea

mai bine ca să menţină curăţia în acest cerc a t î t de limitat. însă

acest lucru a fost o greşeală, căci bisericile nu sînt adăposturi

pentru oamenii desăvîrşiţi, ci camere de copii şi şcoli unde sînt

primiţi toţi aceia care îl mărturisesc pe Hristos, unde trebuie să

fie suportat cu răbdare şi dragoste slăbiciunea lor, ignoranţa lor,

imperfecţiunea lor, prin instruire. în Labadie, noi vedem un om

a cărui viaţă închidea în ea elementul unui insucces eroic, dar

şi o reuşită durabilă. Mai întîi, el a încercat să lărgească cadrele

bisericii, introducînd în ea mari sisteme lumeşti de care adevăratele

biserici trebuie să se despartă. Apoi, el trecu în cealaltă

244

extremă şi a limitat prea mult cadrele, în gîndul că toţi membrii

trebuie ca să fie desăvîrşiţi. O vreme, el a întemeiat adevăratele

biserici ale lui Dumnezeu şi influenţa propovăduirilor sale şi

exemplul său a supravieţuit. în sfîrşit, practicînd o concepţie

prea limitată despre biserică, el a căzut în greşeală care este legată

de acest fel de a vedea — comuniunea restrînsă favorizează extravaganţa

şi lipsa de pondere. Experienţele lui Labadie sînt

de mare valoare ; ele ilustrează securitatea unei căi de ascultare

faţă de Cuvînt, şi pericolul de a merge la dreapta sau la stînga — de

a include lumea în biserică sau de a exclude din ea pe sfinţi.

2) SPENER ŞI PIETIŞTII (EVLAVIOŞII)

La sfîrşitul războiului de 30 de ani (1648) ţările protestante

erau epuizate din punct de vedere economic şi sufereau de o decădere

morală a unei generaţii crescute în violenţă şi dezordine.

Ele erau de asemenea într-o t r i s t ă stare de indiferenţă spirituală.

Biserica luterană şi într-un grad mai mic cea reformată, dădeau

mai mult loc unei ortodoxii rigide decît unei conduite sfinte.

Spener s-a născut în Alsacia la 1653 şi la 35 de ani deveni

principalul pastor al bisericii luterane din Frankfurt. Adînc impresionat

de strigătoarea necesitate a unei reforme a bisericii, el

începu să ţină adunări, mai întîi la el acasă, apoi în biserică, în

scopul de a pune în practică, vechea metodă apostolică a adunărilor

bisericii... descrise de Pavel în I Corint. 14, unde cei care

aveau daruri şi un cuvînt de cunoştinţă, puteau să vorbească,

fără dezordine sau discuţii, ca să-şi exprime gîndurile lor evlavioase

asupra subiectului tratat, pentru ca ceilalţi să poată judeca.

Credincioşii se adunau în mod regulat pentru a studia un subiect

ales şi ca să vorbească împreună. Femeile şedeau deoparte şi

numai singuri bărbaţii luau cuvîntul. S-a hotărît ca orice critică

şi orice flecăreală să fie exclusă. La început se citeau şi se examinau

cărţi care zideau ; mai tîrziu s-au mărginit la citirea şi la

meditarea asupra Noului Testament. în multe adunări particulare

care au urmat, au avut loc probleme, mărturisiri sau mărturii

destinate a aduce la lumină ceea ce s-a înţeles. Acestea însă nu

au fost prea încurajate de Spener, care se îndeletnicea cu expunerea

Cuvîntului. El nu iubea numele de „pietişti" sau „spenerişti",

etc. şl nu dorea nici să întemeieze vreo sectă sau vreo

comunitate cu caracter monahal. Singura lui dorinţă era o reîntoarcere

la vechiul creştinism universal. Spener permitea şi chiar

245

sprijinea ca în celelalte biserici să se facă ceea ce nu făcea el

însuşi. El simţea că nu avea stofă de reformator energic ci mai

degrabă capacitatea de a tolera divergenţele. El accepta cercetarea

de sine şi mărturisirea practică în unele adunări, însă nu

le introducea în adunarea sa. El aprecia de asemenea misticismul

unor anumiţi credincioşi recunoscînd că el nu a avut niciodată aşa

ca ei extaze în care Mirele să se fi descoperit lor şi că el nu cunoştea,

nici predarea personală a quietiştilor. El îşi exprima astfel ambiţia

sa; „Ah ! dacă aş întîlni o singură adunare care să fie bine i n tegrată

în toate lucrurile, în doctrină, în rînduială, în practică,,

avînd tot ceea ce ar avea nevoie pentru a face o adunare creştină

apostolică prin î n v ă ţ ă t u r ă şi v i a ţ ă " ! El nu cerea o congregaţiune

fără „buruiană", însă el ar fi vrut ca să se găsească acolo unde

pastorii să lucreze sub călăuzirea Duhului Sfînt, şi unde cea mai

mare parte din membri să fie morţi pentru lume şi să ducă o v i a ţ ă ,

nu numai cinstită dar de asemenea şi evlavioasă.

El socotea că majoritatea creştinilor de mărturisire nu erau

născuţi din nou şi că mulţi slujitori ai Cuvîntului nu înţelegeau

cum ar trebui, adevăratele învăţături de care depinde statornicia

adunării. După un oarecare timp, membrii bisericii lui Spener

dela Frankfurt, se abţinură de a mai lua parte la Sfînta Cină,,

pentru a evita ca să se amestece cu aceia care o luau în chip nevrednic.

Dela Frankfurt Spener a fost transferat la Dresda în.

funcţia de capelan al Curţii, apoi la Berlin, unde a lucrat în mod

sîrguincios pînă la moartea sa (1705). Grupele numite „pietiste %

la formarea şi la dezvoltarea cărora el a contribuit atîta, deveniră

o forţă vie. Cu toate că ele au fost atacate şi ridiculizate de c ă t r e

creştinătatea oficială, ele nu s-au separat deloc de biserica l u terană,

dar formară cercuri intime care atrăgeau pe aceia care aveau

sete pentru sfinţenie, şi au adus roade în multe activităţi spirituale.

Spener a încurajat între alţii pe August Hermann Francke^

care a devenit principalul său succesor în mişcarea pietistă. El

s-a născut la Liibeck în 1663 şi a studiat teologia, care a avut pent

r u el o oarecare valoare, însă nu i-a procurat pacea sufletului

său. Cu toate acestea, studiile sale deşteptară în el o mare dorinţă

de a aplica în v i a ţ a sa, în conduita sa, ceea ce el nu a înţeles decît

cu mintea sa. După cîţiva ani de căutare cu îngrijorare, el trecu

deodată printr-o neaşteptată conversiune, care i-a risipit t o a t ă

neîncrederea şi a primit o singuranţă deplină despre mîntuirea sa.

Insistînd asupra necesităţii convertirii şi a evlaviei, el fu o binecuvîntare

pentru mulţi, însă şi-a făcut de asemenea şi duşmani.

El a fost denunţat ca „pietist" şi expulzat din Erfurt, unde el

era pastor, într-un termen de 48 de ore. în aceiaşi zi, el a primit

246

numirea sa ca profesor de limbă greacă şi de limbi orientale la

Universitatea din Halle, care urma să se înfiinţeze. în acest oraş,

mizeria celor săraci 1-a î n t r i s t a t profund şi a făcut să se pună o

cutie pentru primirea ofrandelor, pe care el le împărţea. î n t r -o

zi el a găsit acolo o sumă mai mare decît cea obişnuită de aproximativ

de douăzeci de franci. „Cînd am luat în mînă această

sumă — scrie el — am spus plin de credinţă ; este o sumă mare

cu care se poate face un bine real; eu voi face o şcoală pentru cei

săraci". Acesta a fost începutul aşezărilor vaste dela Halle. Construcţia

clădirilor şi a lucrării care a urmat, s-a făcut fără nici un

apel la public şi fără fonduri de rezervă „însă numai şi numai —

spune Francke — bizuindu-mă pe Dumnezeul cel viu din cer".

La moartea fondatorului, „Căminul" adăpostea o sută treizeci

şi patru de orfani, de care se ocupau zece persoane de ambele

sexe. Două mii douăsute de copii şi tineri erau instruiţi, cea mai

mare parte în mod gratuit, în diverse şcoli, de către şaptezeci

şi cinci de învăţători. Sute de studenţi săraci erau hrăniţi zilnic.

Tn afară de aceasta exista o tipografie şi o librărie, o bibliotecă,

un dispensar, un spital şi alte instituţii. Zinzendorf frecventa una

din aceste şcoli şi mai tîrziu aşezat la masa lui Francke, el asculta

istorisirile misionarilor găzduiţi acolo. Aceste prime impresii

trebuia ca mai tîrziu să aducă roade în viaţa sa.

3) ZINZENDORF ŞI MORAVII

în 1690, şaptezeci de ani după bătălia dela Muntele Alb, şi

şasezeci şi doi de ani după ce Comenius a adus ultima ceată de

exilaţi din Moravia, s-a născut Christian David nu departe de Fulneck.

Sămînţa ascunsă pentru care Comenius 1-a rugat pe Dumnezeu

să o păstreze, a rămas bine ascunsă. Părinţii lui Christian erau

catolici ca şi vecinii lor. Mic păstor, apoi dulgher, el era evlavios,

foarte preocupat de a şti dacă Dumnezeu îi iertase păcatele sale.

Citind şi întrebînd, el primi răspunsuri atît de contradictorii încît

nedumerirea l u i a crescut. El părăsi atunci casa şi cutreieră Germania

în căutarea adevărului. După multe întîmplări şi dezamăgiri

înnoite, el întîlni la Gorlitz pe pastorul Schăfer, un pietist, care

îl î n v ă ţ ă calea mîntuirii. Umplut de bucurie şi zel, el se reîntoarse

în Moravia unde el propovădui peste tot. Prin discursurile sale

simple, el reînsufleţea în inimile ascultătorilor săi adevărurile a t î t

<3e mult uitate. însă cei care ascultară de Evanghelie avură de

247

suferit amare persecuţii. David s-a întors la Schăfer la Gorlitz*.

căutînd un refugiu în Saxa. Prin intermediul pastorului el a întîlnit

pe contele Zinzendorf.

Acesta din urmă iubea pe Domnul Isus din copilăria sa, şi

evlavia sa s-a întărit prin frecventarea cercurilor pietiste. Cînd

Christian David făcu cunoştinţă cu el, acesta t r ă i a atunci la castelul

din Berthelsdorf, aproape de frontiera boemiană, unde cu prietenul

său pastorul Johan Andreae Rothe el făcea slujbă printre

oamenii locului. Cei doi tineri, Zinzendorf în vîrstă de 22 de ani

şi David de 32 de ani, discutară necesităţile Moraviei şi Zinzendorf

a invitat pe fraţii persecutaţi de a veni să se stabilească în

domeniul său în Saxonia. David s-a dus imediat în patria sa şi a

adunat cîteva familii de credincioşi, care în mod secret au părăsit

căminurile lor şi au mers prin munţi pînă la Berthelsdorf. Aici

au fost primiţi cu cordialitate, însă nu au găsit nici un loc p o t r i v i t

pentru a se instala. Totuşi la o mică distanţă de domeniul l u i

Zinzendorf, se ridică o colină împădurită numită Hutberg (colina

de supraveghere). Refugiaţii l-au numit Herrnhut (paza Domnului)

şi s-au hotărît ca să-şi clădească aici un cămin. Luînd un topor

Christian David tăie primul arbore. Tot a t î t de neobosit lucrător

ca şi zelos predicator el călăuzea şi încuraja a t î t de bine pe constructori,

încît în scurtă vreme (1722) o casă fu terminată. Aceasta

a fost prima din cele ce au urmat la Herrnhut şi care a servit ca

model pentru alte colonii în diversele părţi ale lumii.

î n t r -o zi David era gata să b a t ă în cuie o scîndură (planşă)

la castelul din Berthelsdorf şi se tot gîndea la ţ a r a sa natală. Deodată,

uitînd de unelte şi chiar de pălăria sa, el se puse la drum şi

fără nici o pregătire făcu pe jos cei 300 kilometri care îl despărţeau

de Kunewald. Acolo locuia un mare număr de credincioşi, care

erau descendenţi ai familiilor care aparţinuseră vechii biserici a

fraţilor boemi. El i-a înduplecat ca să-1 urmeze. O ceată din aceşti

credincioşi au plecat cu el, între alţii familiile Nitschmann, Zeisberger

şi Toeltschig, care mai tîrziu fură asociaţi într-o lucrare

misionară a noii biserici morave. Călătorii sosiră la Herrnhut în

momentul cînd Zinzendorf şi prietenul său Wattewille puneau

prima piatră a unui locaş pentru adunare şi se alăturară fraţilor

care au început mai înainte.

Încetul cu încetul mulţi alţii au mai părăsit Boemia şi Moravia

pentru a se stabili la Herrnhut. Mulţi evadaseră din închisori

sau au părăsit unele adăposturi din pădurile lor. Cînd acest azil

de oprimaţi a fost mai bine cunoscut, au sosit la Herrnhut şi oameni

care aveau vederi foarte variate, adepţi ai l u i Schwenckfeld»

248

pietişti şi alţii care nu se puteau înţelege cu nimeni. Buna înţelegere

frăţească a fost înlocuită cu dispute neplăcute şi existenţa

coloniei fu ameninţată.

î n t r e timp, Zinzendorf făcuse la Berthelsdorf un sat model

unde totul se îndeplinea după dorinţele sale şi cele ale prietenului

său, pastorul Rothe. Contele socotea că era bine să organizeze

făcînd apel la imaginaţie. Fiind încă adolescent la Halle, el îşi

exprimase entuziasmul său misionar, întemeind „ordinul grăuntelui

de muştar" cu făgăduinţe, embleme, lozinci şi inele. Această

societate al cărei conducător era el, începuse cu cinci băieţi şi

dezvoltîndu-se deveni o putere pentru a determina la devotament

în lucrarea misionară. La Berthelsdorf el formase „Liga celor

patru fraţi" avînd ca membri pe Watteville, Rothe, Schăfer şi

el. Scopul ei era de a face cunoscut în lume „religia universală a

Mîntuitorului şi familia Sa de ucenici, religia inimii al cărui centru

este persoana Mîntuitorului". Mai tîrziu „ceata de războinici"

a fost foarte eficace ca instrument misionar. El trebui totuşi ca

să intervină la Herrnhut. El recunoscu bunele intenţii ale partizanilor

săi războinici şi a putut spune despre unul din cei mai

ne&tăpîniţi; „cu toate că scumpul nostru Christian David m-a

numit „fiară" şi pe M. Rothe „proorocul mincinos", noi cunoaştem

inima sa cinstită şi ştim că vom putea să-1 aducem pe drumul

cel bun. Cînd oamenii bravi se înşeală, nu este o tactică rea dacă

li se încredinţează o funcţie. Ei învaţă atunci din experienţă

ceea ce nu ar fi putut învăţa prin speculaţie. Zinzendorf a adunat

pe colonişti şi într-o alocuţiune de trei ore, el le-a expus ; „statutele,

ordinele şi restricţiile" pe care el le-a elaborat pentru a orîndui

v i a ţ a lor pînă în amănunt. O trezire spirituală le-a fost atunci

acordată ; capacitatea de a ierta şi de a se împăca şi sub noua

stare de lucruri pacea a fost restabilită.

Cam în acea epocă, Zinzendorf descoperi în biblioteca oraşului

vecin Zittau, un exemplar al documentului „ordine şi disciplină"

întocmit la ultima adunare a „fraţilor boemi", chiar înaintea

bătăliei dela Muntele Alb şi editat de Comenius. Citindu-1, contele

a înţeles că coloniştii pe care i-a primit reprezentau vechea

biserică atît timp existentă în Boemia. El a fost foarte impresionat

de plîngerea lui Comenius, relatînd distrugerea acestei mărturii

•creştine şi el a hotărît de a se consacra cu bunurile sale, la păstrarea

acestei mici cete de credincioşi care se refugiaseră la el. Cînd

s-a comunicat acest document coloniştilor, aceştia au resimţit

o mare dorinţă de a restaura vechea biserică ai cărei membri

fuseseră bătrînii ai multora dintre ei.

249

Problema relaţiilor comunităţii dela Herrnhut cu biserica*

luterană din care Zinzendorf făcea parte s-a ridicat în mod natural.

Aceştia din urmă doreau ca comunitatea să se alăture acestei

biserici, însă ei refuzară în mod absolut acest lucru. în final diferendul

fu tranşat prin sorţi, metodă care era întrebuinţată printre

fraţii aceştia. Rezultatul a fost ca ei să nu se asocieze cu biserica

luterană. Atunci Zinzendorf ca să evite orice fricţiune cu biserica,

de stat, a făcut ca el să fie consacrat ca pastor, în timp ce unul

din refugiaţi a fost stabilit ca episcop prin Daniel Ernest Jablonsky,

predicator al Curţii din Berlin, singurul episcop supravieţuitor

al vechii biserici a „fraţilor boemi". în această formă ei au fost

recunoscuţi ca o comunitate în sînul bisericii luterane şi putînd

astfel să administreze sacramentele. Cu toate acestea adversarii

lor erau atît de puternici, încît Zinzendorf a fost izgonit din regatul

de Saxa în 1736.

Cu ocazia unei vizite a lui Cristian al VH-lea, regele Danemarcei,

el a întîlnit un negru pe care 1-a invitat la Herrnhut. Acest

om a atins inimile ascultătorilor săi descriind condiţiile sclavilor

din India occidentală, în aşa măsură încît un frate, Leonard, Dober,

se oferi pentru a merge să-i evanghelizeze. Această propunere

a fost confirmată prin sorţ şi Dober plecă cu un altul, David Nitschmann.

Aceştia erau oameni practici, unul dulgher şi altul olar..

Ei fuseseră bine instruiţi la şcoala din Hernhut şi vorbeau cu

uşurinţă. Ei începură călătoria lor pe jos, cu bagajul pe care îl

puteau duce şi vreo douăzeci de franci pentru amîndoi. Astfel

a fost începutul misiunilor morave care a transformat întreaga

comunitate într-o societate misionară (1732). Dragostea lor pentru

Hristos a îndemnat pe mulţi misionari ca să caute de preferinţă

cîmpurile de lucru cele mai dificile şi cele mai periculoase. Herrnhut

a devenit un centru care stătea în legătură cu toate părţile lumii,

în multe ţări ş-au stabilit colonii după modelul acesta. Vastul

cimitir cuprinde morminte ale unor persoane care s-au născut

în ţări diferite, veniţi aici ca să viziteze comunitatea mamă.

în Anglia lucrarea moravă a început în 1738, cînd Peter

Boehler, care pleca ca misionar pentru Carolina de Nord, s-a

oprit la Londra şi a vorbit înaintea unei societăţi fondată de James

Hutton, un librar din oraş. Hutton şi prietenii lui căutau

mîntuirea, însă nu obţinuseră încă siguranţa mîntuirii. în timp

ce Boehler expunea Scripturile într-o engleză defectuoasă, însă cui

putere, „noi am îmbrăţişa — spune Hutton — cu bucurie şi cu

mare mirare (uimire) doctrina mîntuirii în Hristos, aceea a meritelor

şi a suferinţelor Sale pentru îndreptăţirea celor care cred în

El, apoi eliberarea care decurge din ea în ceea ce priveşte păcatul

250

.şi stăpînirea sa. Această congregaţiune acceptă regulile Herrnhuterilor

indicate de Boehler. Li s-a trimis un predicator din Germania,

cu toate că au rămas membrii bisericii anglicane. Patru ani mai

tîrziu Spangenberg sosi din Germania şi i-a admis ca pe o comunitate

făcînd parte din „biserica fraţilor" şi ei s-au organizat în

toate lucrurile ca şi adunările germane.

La început această congregaţiune a menţinut bune legături

cu Wesley care a imitat foarte mult exemplul lor, organizînd

cercurile lui în sînul bisericii anglicane prin reuniuni de grupări

şi mese de dragoste (agape) Benjamin Ingham, un pastor anglican

din Osset-Yorkshire, a fost în aceste zile de trezire în mod special

activ şi binecuvîntat în lucrarea lui Dumnezeu. El a depăşit l i m i tele

parohiei sale, călătorind dela Halifax la Leeds şi întemeind

cincizeci de grupe mici pentru citirea Cuvîntului şi rugăciune.

Simţind nevoia de colaboratori, el a invitat pe „moravi", care

au trimis imediat la Yorkshire douăzeci şi şase lucrători de ambele

sexe. Ei se puseră la lucru metodic. Spangelberg dirija lucrul în

cartierul din Wyke, Toeltschig, venit din Moravia cu Christian

David era la Holbeck. Au existat în total cinci centre directoare,

care în curînd dirijau aproximativ cincizeci de localităţi cu predicatori,

deservite de ajutorul auxiliarilor naţionali sau a fraţilor

englezi. Predicatorii trebuiră să treacă din nou prin toate experienţele

neplăcute care în acel timp erau obişnuite şi de aceea s-a

hotărît să se pună bază mai fermă, înfiinţîndu-se un Herrnhut

englez. Contele Zinzendorf veni în Anglia şi ajută fraţilor să cumpere

un teren la Pudsey între Leeds şi Bradford. Banii au fost t r i mişi

din Germania şi s-a clădit „Fulneck" nume ales pentru a

aminti satului englez cu „Fulneck-ul morav". Aici a fost aşezată

o colonie după modelul „Herrnhut". Altele urmară pe o mai mică

întindere la Wyke, Mirfield şi Gomersal, unde coloniştii se conformară

regulilor şi ordonanţelor lui Zinzendorf.

O lucrare asemănătoare a urmat în alte părţi ale ţării. Cel

mai bun dintre evanghelişti a fost John Cennick, născut în Anglia,

dar care se trăgea dintr-o familie boemiană, care se refugiase în

Anglia cu ocazia dispersării vechii biserici a „fraţilor boemi".

Cennick a fost mai întîi un ajutor activ al lui Wesley însă ataşamentul

său la doctrinele lui Whitefield a determinat pe cei doi

fraţi ca să-1 pună deoparte. El sfîrşi prin a se asocia în întregime

cu moravii. Acesta a fost un predicator în aer liber foarte puternic,

^vînd un caracter paşnic şi atrăgător. Scurta sa viaţă a fost în

întregime consacrată în serviciul Domnului şi el a făcut o lucrare

Jbogată în rezultate în vestul Angliei şi în nordul Irlandei.

251

Faptul că fraţii căutau ca să dirijeze din Germania această:

organizaţie atît de întinsă în Anglia, deveni un obstacol crescînd

în desfăşurarea lucrării. Chiar şi după modificările introduse în

Anglia şi în America, s-a făcut dovada că sistemul coloniilor nu

putea răspunde nevoilor foarte diferite care au rezultat din caracteristicile

naţionale şi împrejurările variabile. Aceasta demonstrează

odată în plus că planurile cele mai înţelepte ale oamenilor celor

mai buni nu pot fi aplicate într-un mod permanent şi universala

în timp ce principiile Noului Testament privitoare la întemeierea

şi îndrumarea bisericilor lui Dumnezeu, rămîn aplicabile nevoilor

celor mai diferite.