Capitolul XII

4) FILADELFIA

în secolul al X V I I I - l e a au fost întemeiate societăţile sau:

bisericile Filadelfiei, care combinau două curente de experienţă

spirituală. Primul provenea din necesitatea unei strînse uniri a

sufletului cu Dumnezeu, iar al doilea era exprsia sentimentului

unităţii indispensabile a tuturor copiilor lui Dumnezeu şi a dorinţei

de a manifesta această comuniune a adevăratei biserici.

încă de timpuriu, biserica romano-catolică, plasase clerul

său şi sacramentele între suflet şi Mîntuitorul. Dar în timp ce

acest sistem abătea multe suflete dela Domnul, au existat şi din

aceia care suspinau după comuniunea cu Dumnezeu, acea comuniune

este descoperită în Hristos Isus, şi ataşamentul lor faţă de

Mirele ceresc era atît de intens încît ei nu urmăreau decît un singur

scop, de a ajunge Ia o deplină cunoaştere a Persoanei Sale, şi de a

experimenta părtăşia cu El. Ei socoteau că vor ajunge acolo, urmîndu-

L pe Isus şi imitîndu-L, sau să mediteze mult asupra L u i ,

pentru ca, caracterul Său divin să le fie din ce în ce mai mult descoperit.

Ei practicau ascetismul cu gîndul de a-şi stăpîni trupul şi

voinţa lor firească.

Protestantismul a accentuat diviziunile printre creştinii denume

şi a provocat lupte îndîrjite între numeroasele partide existente.

Totuşi au existat şi din aceia care deplingeau aceste lucruri

şi se străduiau ca să restabilească unitatea fundamentală în viaţă

şi dragoste la toţi oamenii despărţiţi de lume, dar uniţi în Hristos.

unii cu alţii, ca mădulare ale Trupului Său, prin credinţă.

Multă vreme credincioşii bisericii catolice, numiţi foarte adeseori

„mistici" sau „quietişti", au fost priviţi ca modele de v i a ţ ă c r e ş tină

şi unii din cei mai cunoscuţi au fost trecuţi în rîndul sfinţilor^

252

Insă sub Ludovic al XIV—lea, ei au fost persecutaţi datorită i n fluenţei

iezuiţilor. Venit la Roma către anul 1670, preotul spaniol

Miguel de Molinos (1640—1697) deveni cea mai mare forţă spirituală

în acest oraş. Cartea sa „Călăuza spirituală" servi ca regulă

de viaţă multor oameni, mai cu seamă nobililor şi preoţilor. El

era confesorul şi consilierul cel mai ascultat al papei Inocenţiu al

Xl-lea care se opunea personal la persecuţie. Cu toate acestea,

în final Molinos a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi a murit

în mîinile inchizitorilor, însă nu s-a ştiut niciodată cum.

Prin scrierile sale şi prin viaţa sa, Doamna de Guyon (1648

— 1717) a înflăcărat multă lume, care aparţinea diferitelor cercuri,

pentru căutarea unei vieţi de dragoste desăvîrşită şi de supunere

totală voinţei lui Dumnezeu. Eminentul şi evlaviosul arhiepiscop

Fenelon acceptă şi apără învăţătura doamnei de Guyon cu preţul,

popularităţii sale şi ale perspectivelor sale la Curte. Ludovic al

XlV-leaa dispus ca el să fie încarcerat în mai multe rînduri şi ultima

oară în celebra închisoare Bastilia. însă aceste ziduri groase de patru

metri, nu au putut împiedica influenţa crescîndă a învăţăturii sale.

în mijlocul protestanţilor scrierile lui Gottfried Arnold (1666—

1714) avură un mare răsunet. După ce a studiat la Wittenberg,

el deveni profesor de istorie la Giessen. însă el a r e n u n ţ a t la această

poziţie, cînd a observat că viaţa sa interioară de părtăşie cu Domnul

era împiedicată de obligaţiunile sale sociale şi profesorale. Spene

nu aproba acest punct de vedere. El menţiona că, a t î t a timp cît

poţi ajuta pe alţii trebuie să perseverezi într-o cale care este condamnată,

chiar în detrimentul propriului tău suflet. însă Arnold

privea biserica luterană ca un Babilon, incapabil de a putea fi

reformat. El socotea că drumul solitar de separare ales de el era

cel care indică exemplul apostolilor. Lucrarea sa iniţială „Prima

dragoste, sau o fidelă descriere a primilor creştini după credinţa

lor vie şi viaţa lor sfîntă", era o istorie a bisericii din timpurile

apostolice pînă la Constantin cel Mare ; el a r ă t a aici relele provocate

de unirea bisericii cu statul. Din ce în ce mai convins că istoria

bisericii fusese scrisă de reprezentanţi ai bisericilor dominante şiîn

spirit de partidă, el se hotărî să prezinte această istorie atît de

importantă într-un fel imparţial, scriind lucrarea atît de răspîndită

în generaţia sa şi în cele ce au urmat: Istoria imparţială a bisericilor

şi a ereticilor dela începutul Noului Testament pînă în anul

de har 1688. Abandonînd ideea că biserica se limitează la vreo

societate sau organizaţie specială, el scoase la lumină biserica

universală ascunsă şi risipită în lumea întreagă printre toate popoarele

şi în toate bisericile. Natural că această carte a suscitat diverse

critici. Un teolog declara că aceasta era cartea cea mai d ă u n ă t o a r e r

25>

dintre toate cărţile care au apărut dela naşterea lui Hristos. Un

altul a numit-o cea mai bună şi cea mai utilă carte de acest gen

după Sfintele Scripturi.

Scrierile doamnei de Guyon demonstrează la multe suflete

că este posibil de a trăi o viaţă intimă de părtăşie cu Dumnezeu.

Cartea lui Arnold deştepta speranţa despărţirii de lume şi a

împărtăşirii cu toţi sfinţii. *

Către 1700 aceste diferite elemente s-au apropiat unele de

altele formînd asociaţii sau bisericii numite „Filadelfia" (dragoste

frăţească).

Mica regiune din Wittgenştein, la extremitatea de sud a Westfaliei,

a fost guvernată de o serie de suverani capabili şi toleranţi,

ceea ce a atras acolo o numeroasă populaţie compusă din elemente

diferite. Fugarii din Ceveni au fost primiţi aci cu bunătate, cu

a t î t mai mult că cei doi fraţi care guvernau respectiv nordul şi

sudul ţării, erau căsătoriţi cu două surori (1657) fiice ale unui

nobil francez care fugise în Olanda cu ocazia masacrului dela Sf.

Bartolomeu. Aceste două familii erau în mod sincer creştine. în

1712, partea de nord a ţării Berleburg era guvernată de un descendent

al uneia din aceste familii, contele Casimir, care, ca şi soţia şi mama

sa văduvă, au fost protectorii constanţi ai tuturor celor prigoniţi.

Aceşti credincioşi se ataşară la bisericile din Filadelfia, foarte

xăspîndite în acea epocă. Jane Leade din Norwich şi alţii învăţau

că în al doilea şi al treilea capitol al Apocalipsei, mesagiile către

biserici aveau un sens istoric progresiv, Sardes, reprezenta protestantismul,

care are numele că trăieşte, dar este mort. Mai tirziu

va veni indiferenţa şi apostazia Laodiceei. Toate sufletele trezite

erau chemate să imite pe credincioasa Filadelfia şi să i se alăture,

în 1695, s-a întemeiat la Londra o biserică cu acest nume, nu pent

r u a crea o nouă sectă, ci pentru a menţine în adunările sale spirit

u l de dragoste şi forma primei biserici universale şi apostolice.

Membrii nu se despărţeau neapărat de bisericile la care ei aparţineau

şi nici nu îndemnau pe nimeni să o facă. Cu toate acestea

adunările se ţineau la aceleaşi ore ca şi cele ale bisericilor, ceea ce

făcea imposibil de a frecventa două culte. Pentru moment — spuneau

aceşti credincioşi — biserica din Filadelfia este slabă, însă

pînă cînd ea se va manifesta cu putere, noi va trebui să aşteptăm

împlinirea anumitor proorocii : întoarcerea la Dumnezeu a iudeilor,

a turcilor şi a altor necredincioşi, sfîrşitul apostaziei, restabilirea

tuturor lucrurilor şi venirea personală a lui Hristos pe pămînt.

S-au ţinut adunări asemănătoare în multe părţi ale Germaniei,

Olandei şi în alte părţi. Berleburg deveni centrul unei importante

254

treziri care s-a întins în toată Germania occidentală din Alpi şi

pînă la mare.

în 1712 aceste biserici au publicat Biblia de Marburg sub

titlul acesta : „Biblia mistică şi profetică cuprinzînd toate Sfintele

Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, tradusă recent după

original cu explicaţii ale principalelor tipuri de proorocii, şi în

special a Cărţilor : Cîntarea Cîntărilor şi a Apocalipsei, cu doctrinele

esenţiale, etc". Mai tîrziu dela 1726—1742, s-a editat o

lucrare mai considerabilă, Biblia de la Berleburg în opt volume,,

lipărită în mod magnific cu caractere mari. Ea conţinea note detaliate,

cuprinzînd în ea şi extrase din învăţătura doamnei de

Guyon.

Biserica Filadelfia reprezenta aspiraţiile unei mari varietăţi

de mişcări. Ea îşi propunea de a face să dispară diferenţele dintre

biserici, să unească pe toţi credincioşii în dragoste, şi să pună curăţia

şi desăvîrşirea sufletului mai presus de ritualuri şi de rînduielile

bisericilor (respectarea practicelor religioase).

Pentru a se ajuta în mod mutual, membrii consacrau în fiecare

dimineaţă la aceiaşi oră, în toate locurile, un anumit timp

de reculegere în prezenţa lui Dumnezeu.

La Berleburg, Dr. Cari, medic al contelui Casimir, era un

membru activ al societăţii. în 1730 el publică „Invitaţia filadelfiană",

un apel către suflete prin care îi îndemna să se întoarcă

dela periferia părerilor şi aspectelor şi să se stabilească la centrul

lor pentru a sluji lui Dumnezeu în duh şi adevăr. Cei care au urechile

deschise (spune scriitorul) au aceleaşi sentimente; nu se

deosebesc în simţiri, ei au o limbă, o înclinaţie şi un gind. însă

această unitate centrală nu se găseşte decît la aceia care părăsesc

slava cărnii şi articolele concepţiei fireşti, meditează în permanenţă

în duh şi adevăr pentru a gusta teologia inimii care este Cuvîntul

cel dulce al lui Dumnezeu. Dacă ei se numesc romano-catolici,

luterani, reformaţi, etc. pe acest t ă r îm ei sînt un Tauler, Kempis,

Arnold şi Neander. Partea reală, durabilă a creştinismului este

omorîrea omului vechi şi reînoirea duhului.

Acest apel avu un ecou în numeroase vieţi, mai ales în Wurtemberg

şi în Elveţia. Mulţi credincioşi fără a se ataşa în mod exterior

la bisericile Filadelfiei, le aparţineau cu inima. Ei toţi căutau

împărăţia lui Dumnezeu şi trăiau în mod evlavios. Filadelfia era

pentru ei o comunitate în care erau spiritualiceşte uniţi, căci ei

găseau in ea t o t ceea ce este necesar pentru împărăţia l u i Dumnezeu,

în timp ce în diferitele biserici şi confesiuni, ei nu vedeau decît

forme şi ritualuri sub care se ascundea duhul lui Antichrist. Zin-

255

:zendorf încearcă să organizeze aceste comunităţi pentru a le

incorpora în „unitatea fraţilor moravi", însă nu a reuşit acest

lucru.

La această epocă, predicarea lui Hochmann de Hochenau a

fost mijlocul unei mari treziri. Păcătoşii se converteau şi se întemeiau

biserici filadelfiene. El a întreprins numeroase călătorii

şi a fost adeseori atacat de populaţie sau aruncat în închisoare,

ceea ce însă nu a împiedicat mulţimea de a se îngrămădi pentru

a asculta propovăduirile sale. Aceasta a fost o viaţă de slujire entuziastă

pentru Domnul şi el a fost o binecuvîntare pentru multe

suflete. El nu cunoştea altă odihnă decît aceea pe care şi-o lua

din cînd în cînd în sihăstria mică pe care o avea în pădurile din W i t t -

genstein. Pe de altă parte dragostea sa pentru oameni şi mai ales

pentru evrei, îl obliga să călătorească propovăduind în tot vestul

şi nordul Germaniei. Cuvintele lui Hochmann aduseră la pocăinţă

un tînăr student la teologie numit Hoffman, ale cărui întruniri

în afara bisericii luterane au contribuit la convertirea lui Gerhard

Tersteegen. Acesta a devenit mai tîrziu un martor puternic al lui

Hristos, care a zidit multe generaţii prin frumoasele sale cîntări.

Jung Stilling (1740—1817) a cărui viaţă şi scrieri au exercitat o

mare influenţă, a spus despre această epocă : "Niciodată încă în

istoria bisericii nu a existat o aşteptare atît de reală şi de universală

a venirii Domnului ca în prima jumătate a secolului care se

sfîrşeşte. Au fost mai întii trezirile dela Halle, urmate imediat de

ridicarea bisericii "fraţilor" prin Zinzendorf, apoi întemeierea comunităţii

mistice a Filadelfiei la Berleburg care a avut ca roadă

Biblia de Berleburg. în această epocă au mai apărut doi crainici

ai Evangheliei, Friedrich Roch şi Hochmann de Hochenau, apoi

Gerhard Tersteegen, şi mulţi alţii î n c ă / 4

5) DIFERITE ÎNCERCĂRI

PENTRU A REGĂSI UNITATEA

Valdenzii, anabaptiştii şi alţi creştini de acelaşi tip, nu au

fost reformatori ai bisericii romano-catolice, nici mai tîrziu ai

bisericii luterane şi reformate. Originea lor urcă mai sus ; ei au pus

în practică învăţăturile biblice şi formele de cult ale primilor creştini

şi au menţinut această atitudine în decursul secolelor care

văzuseră naşterea şi creşterea bisericilor amintite mai sus.

Paulicienii şi alţii care erau în legătură spirituală cu ei, nu au

fost nici ei renovatori ai bisericii greco-ortodoxe. Ei au fost înainte

«de ea şi au rămas tot mereu despărţiţi de ea.

:256

Au existat însă alte mişcări care au fost în adevăr o reformă,

[ie în biserica catolică, fie în biserica protestantă. Unii s-au străduit

să influenţeze aceste biserici, rămînînd ataşaţi de ele ; alţii

au ieşit de bună voie sau au fost excluşi. Este cazul „Reformaţiunii",

mişcare născută în biserica romano-catolică şi tinzînd la

formarea de comunităţi protestante, care reprezintă în diferite

stagii o reformă a catolicismului roman.

Au mai existat încercări de reformă în sînul bisericii catolice,

astfel ca cea a lui Francisc d'Assisi şi a mai multor papi. Acestea

au fost eforturi sincere de a face să dispară abuzurile, însă nu au

putut să triumfe asupra obiceiurilor stabilite de a t î t a timp şi asupra

iţelor încurcate ale obligaţiunilor financiare.

De asemenea anumite cercuri, ca cele ale pietiştilor, au c ă u t a t

să influenţeze bisericile luterane şi reformate fără însă a le părăsi.

Alţii, cum au fost „labadiştii" s-au despărţit.

Fraţii boemi au fost la originea lor de aceeaşi credinţă ca şi

„valdenzii" însă cînd Zinzendorf a reorganizat aceste congregaţiuni

după planul pietist, ei le-a apropiat mai degrabă, de bisericile

de stat.

Misticii reprezentau pe credincioşii care nu vedeau nici o

posibilitate de a reveni la rînduiala bisericii primitive şi au găsit

refugiul în sfinţirea personală, în părtăşia cu Dumnezeu, rămînînd

mai departe în mediul religios respectiv, pe care îl apreciau mai

mult sau mai puţin, după caracterul lor individual. Ei avură afinit

ă ţ i spirituale cu cele mai bune elemente ale ordinelor călugăreşti

şi aparţineau celor două biserici protestantă şi catolică. După

publicarea "Invitaţiei filadelfiene", ei au căutat, să constituie

biserici.

Creştinătatea se îndepărtase mult de poruncile lui Hristos

şi de î n v ă ţ ă t u r a apostolilor şi aceasta în toate detaliile învăţăturilor

Scripturii. De asemenea a trebuit timp mult ca să se revină la

sursă, descoperindu-se un adevăr după celălalt. Aceste treziri spirituale

avînd loc în sfere variate şi în epoci diferite, au făcut

să se producă un mare număr de biserici cu evoluţii diferite,

în măsura în care ele înţelegeau descoperirea biblică şi se reîntorceau

Ia practicile primitive.

Se reproşează acestor diferite treziri că au multiplicat sectele,

însă în realitate este vorba de mai multe cărări care converg (duc)

spre un ţel c o m u n — „ u n i t a t e a primară" — care va fi definitivă

într-o zi, căci călătorii vor ajunge în sfîrşit obiectivul exprimat

de Domnul în rugăciunea Sa : „Eu în ei şi Tu în Mine, ca să fie

în chip desăvîrşit una, şi ca lumea să cunoască că Tu M-ai trimes,

şi că i-ai iubit aşa cum M-ai iubit Tu pe Mine" (Ioan 17, 23).

17 — Drumul bisericii 202

257