Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Eudoxiu

Eudoxiu (300-370), fost episcop de Con­stantinopol între anii 360-370. De ori­gine din Armenia, în timpul episcopatu­lui lui Eustatie la Antiohia, el solicită de Ia acesta preoţia, între 324 şi 331. Eus­tatie îl examinează şi descoperă că învă­ţătura pe care o împărtăşea era nesănă­toasă şi refuză să-1 hirotonească. După depunerea din treaptă de către arieni sau eusebieni a lui Eustatie, Eudoxiu este hirotonit şi numit episcop de Germani-cia, la graniţele dintre Siria, Cilicia şi Capadocia. Deţine episcopatul în perioa­da cea mai întunecată pentru Atanasie*. Eudoxiu participă la sinodul de la An­tiohia din 341. Doctrina sa era pur ariană, el fiind ucenicul lui Aetius*, prieten al lui Eunomiu* şi, în cele din urmă, de­venind conducătorul anomoemlor, care susţineau că Fiul era în mod necesar deosebit de Tatăl nu numai după fire, ci şi după voinţă. Sinoadele care au urmat, în 343 la Sardica şi în 347 la Philipo-polis, au formulat mărturisiri de credinţă cu tendinţe puternic ariene. Acestea au fost iscălite de Eudoxiu. în 347, cînd Leonţiu de Antiohia se stinge din viaţă, Eudoxiu se afla în suita împăratului în Apus. Sub motiv că prezenţa Iui era ne­cesară la Germanicia, el vine la Antiohia şi, pretextând că este trimis de împărat pentru a fi numit episcop de Antiohia,

obţine scaunul antiohian, deşi mult mai îndrituiţi erau George de Laodiceea şi Marcu de Antiohia. Conştient de fapta sa, el îl trimite la împărat pe Asphalus, pentru a-i obţine aprobarea de numire. Asphalus o primeşte, însă. între timp, împăratul primeşte veşti din partea sino­dului de la Ancyra, convocat pentru a condamna erorile Iui Eudoxiu. împăratul retrage scrisoarea de numire. Cu toate acestea, Eudoxiu porneşte un vai de per­secuţii împotriva ortodocşilor, îlarie* de Poitiers relatează în termeni neechivoci atitudinea de sfidare şi îngâmfare a lui

f,

Eudoxiu, care afirma că I! cunoaşte pe Dumnezeu tot aşa cum Dumnezeu se cunoaşte pe sine. Deşi este condamnat la sinodul de la Ancyra. Eudoxiu izbuteşte să pună mâna pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, după depunerea lui Macedoniu. Cu ocazia sfinţirii catedralei Sf. Sofia, Eudoxiu propune alte învăţă­turi eretice, ceea ce a cauzat nemulţumire în rândul ascultătorilor. Evenimentul este relatat de Socrate* (Ist. bis., II, 43). Pentru a-şi menţine influenţa, el îi hiro­toneşte pe Eunomiu episcop de Cyzic, sfatuindu-l să ţină ascunsă doctrina sa în faţa ortodocşilor din Cyzic. în cele din urmă, acesta încalcă consimţământul, iar locuitorii din Cyzic cer împăratului des­tituirea lui. Eudoxiu nu-1 destituie, ci îl sfătuieşte să se retragă, încercarea semi-arienilor de a-1 înlătura pe Eudoxiu la sinodul de la Lampsacus din 365 eşu-

^

ează. In plus, împăratul Valens este bote­zat de Eudoxiu, prin aceasta pecetiuindu-se legăturile dintre împărat şi patriarh. Atanasie este salvat din cei de al cincilea exil de ortodocşii din Alexandria, în timpul patriarhatului lui Eudoxiu şi a domniei Iui Valens,ortodocşii au avut una din cele mai triste perioade din istoria bisericească. Nu în zadar Eudoxiu a fost

numit 'cel mai rău dintre toţi arienii' (Baroni us).

CPG, 3405-3410; C.P.Caspari, Alte undneue Quellen zur Geschichte des Taufsymbols und der Giaubensregel, Christiana, 1877, p. 176-185; F. Diekamp, Doctrina Patrum. Miinster, 198! = 1907, p. 64 şi urm.; M. Jugie, DTC, V, 1913, col. 1484-1487; W.M. Sinclair, Eudoxius (2), art. în Smith-Wace, II, p. 265-267; M. Tetz, Eudoxius-Fragmente, SP, 3, TU, 78, Berlin, 1961, p. 314-323; Cross, Eudoxius, în ODCC, p. 479; E. Cavalcanti, Studi eunomiani, Roma, 1976, passim; M. Simonetti, La crisi ariana nel IV secolo, Roma, 1975, passim; idem, Eudoxe, în DECA, I, p. 903-904; K. Metzler, Eudoxivs von Konstantinope.il în LACL, p. 206.

Eugen de Ancyra

Eugen de Ancyra (sec. IV), diacon de Ancyra, trimis de episcopul său Marcel pentru a înmâna lui Atanasie o scrisoare, conţinând mărturisirea de credinţă a comunităţii creştine din Ancyra. Scrisoa­rea datează din anul 371 şi a fost trimisă ca justificare împotriva atacurilor aduse de Sf. Vasile* cel Mare.

PG. 18, 1302; CPG, II, 2810; T. W. Davids, Eiigenius (42). art. în Smith-Wace, ÎL p. 275; E. Prinzi val l i, Eugene d'Ancyre, în DEC A, I, p. 905; B, Windau, Eugenius von Ancyra, în LACL, p, 206.

Eugen de Toledo

Eugen de Toledo, episcop de Toledo (646-657). S-a născut probabil la Toledo, fiind got de origine. Pentru a evita nu­mirea de episcop, se retrage la Saragossa, unde se ascunde printre mormintele mar­tirilor. Este totuşi descoperit şi numit episcop de regele Chindaswinthe, împo­triva voinţei episcopului Braulion, pe

EUGEN DE TOLEDO

EULOGIU DE ALEXANDRIA

EULOGIU DE ALEXANDRIA

EUNOMIU DE CYZIC


care Eugen 1-a slujit în calitate de arhidi-acon. în timpul episcopatului său, s-au ţinut la Toledo trei sinoade (653, 655, 656), prezidate de el, în care s-au abordat teme de doctrină, relaţia Biserică-stat, tratamentul evreilor etc. Eugen a scris un tratat scurt despre Sf. Treime care, din nefericire, nu s-a păstrat. Acest tratat urma să fie expediat Bisericii din Africa şi din Răsărit, expedierea fiind împiedi­cată de puternice furtuni. Scrierile în proză s-au pierdut. S-au păstrat versurile sale. La solicitarea regelui Chindas-winthe, el revizuieşte Hexaemeronul lui Dracontius*. Eugen a fost şi un muzician abil, corectând cu mare îndemânare cântarea bisericească din vremea sa.

Migne, PL, 87, 369-413; CPL, 1236; MGH auct. ant., XIV, p. 27-287; Diaz, p.196-204; M. Manitius, Geschichte der lateinischen Literatur des Mittelalters, I, Munchen, 1911, p. 194-197; J.G. Cazenove, Eugenius (27), art. în Smith-Wace, II, p. 273-274; F. Rivera Recio, Sân Eugenio de Toledo y su culto, Toledo, 1963; G. Brent, Das lateinische Epigramm, Munchen, 1968; M. Diaz y Diaz, Eugene de Tolede, în DECA, I, p. 905-906; B. Breilmann, Eugenius II. von Toledo, în LACL, p. 207.

Eugippis

Eugippius (455-535), scriitor creştin latin, abate de Lucullanum, aşezământ monahal în apropiere de Neapoli. Nu se cunoaşte cu certitudine originea sa. Se crede că familia sa vine din regiunea Aquileia, iar el a petrecut o vreme la Lerini. După alte păreri, el s-a născut la Cartagina şi a venit la Roma împreună cu familia. Se pare că a fost ucenicul Sf. Severin de Noricum, a cărui biografie o scrie în jurul anului 511, şi anume, Vita s. Severini. Lui îi mai aparţine o rânduială monahală, intitulată Regula, care cuprin-

de un set de reguli pentru comunitatea monahală Sf. Severin din Lucullanum (azi, Pizzofalcone). Tot el a compus un florilegiu din texte augustiniene Excer­pta ex operibus s. Augustini, care a circu­lat în evul mediu.

Migne, PL 62, 549-1200; CPL, 676-678; PLS 3, 1263; ed. crit. P. Knoll, CSEL, IX, pt. 1-2, 1895-1896; K.K. Mierow, Eugippius and the Closing Years of the Province of Noricum Ripense, în Classical Philology, X, 1915, p. 166-187; R. Noii (-E. Vetter), Eugippius. Das Leben des heiligen Severin, Berlin, ²1963; F. Villegas şi A. de Vogtte", Eugippii Regula, Viena, 1976 (CSEL 87); I.G. Smith, Eugippius (1), art. în Smith-Wace, II, p. 275-276; Bardenhewer, V, p. 220-224; Altaner-Stuiber, 1980, p. 479-480, cu bibliografie; V. Pavan, Eugippius, în DECA, I, p. 906-907, cu bibliografie; B. Breilmann, Eugippius, în LACL, p. 207-208, cu bibliografie.

Eulogiu de Alexandria sau Evloghie

Eulogiu sau Evloghie (m. 607), preot şi stareţ al mănăstirii Deipara de la Antic­ii ia şi patriarh al Alexandriei, unul dintre cei mai redutabili oponenţi ai monofizi-tismului. Este cunoscut ca fiind unul din­tre principalii corespondenţi ai lui Gri-gorie* cel Mare, pe care 1-a cunoscut la Constantinopol, înainte ca acesta să de­vină episcop al Romei. Se pare că Eu­logiu a ţinut şi un sinod Ia Alexandria în vederea rezolvării disputei 'samarinene' legată de textul din Deut. 18, 15: 'pro­oroc ca şi mine', unii susţinând că este vorba de losua, iar alţii, Dositei*. Sino­dul a decis împotriva ambelor păreri (Mansi IX, 1021). Fotie* menţionează o serie de lucrări ale lui Eulogiu împotriva novaţienilor, a monofiziţilor severieni şi teodosieni. Din lucrările sale s-au păstrat

doar fragmente şi o omilie la Duminica Floriilor.

Migne, PG, 86, 2939-2964, 2937-2964, omi­lia la Duminica Floriilor: 2913- 2937; Fotie, Biblioîh., cod. 182, 208, 280; L. Davidson şi C. Ho le, Eulogius, art. în Smith-Wace, II, p. 283; Cayre, II, p. 291; T. Orlandi, Euloge d'Aexandrie, în DECA, II, p. 908; G. Rowekamp, Eulogius von Alexandrien, în LACL, p. 208, cu bibliografie.

E im a p iu s

Eunapius (345/346-420), medic, profe­sor de retorică şi biograf neoplatonician. S-a născut la Sardica şi a studiat sub îndrumarea filosofului Chrysanthius la şcoala lui Jamblichus. La vârsta de 16 ani merge la Atena unde frecventează timp de cinci ani cursurile profesorului creştin Proaeresius şi ale altor profesori. Fotie* îl prezintă ca fiind un calomniator înrăit al creştinilor, inclusiv al lui Constantin. După terminarea studiilor, revine Ia Sar­dica, iar la îndemnul prietenului său Ori-basius, continuă lucrarea istoriografică a lui Dexippus, Historika hypomnemata, în 14 cărţi, relatând istoria imperiului roman de la anul 270 şi până în jurul anu­lui 404. Din această lucrare s-au păstrat câteva fragmente, cel mai cunoscut fiind Peripresbeion (De legationibus). în 396 scrie prima parte din lucrarea sa Bioi sophiston (Vieţile sofiştilor), începând cu Plotin şi Profiriu şi continuând cu pla-tonicienii şi retorii din vremea sa. El face acest lucru în opoziţie faţă de scrierile haghiografice creştine.

Migne, PG 113, 649-661; J.F. Boissonade, 2 voi. Amsterdam, 1822; R.J. Mozley, Euna­pius, în Smith-Wace, II, p. 285-286; A.B. Breebaart, Eunapius of Sar des and the Writing ofHistory, în Mnemosyne 32, 1979, p. 360-375; E. Malaspina, Eunape deSardes, în DECA, I, p. 908-909, cu bibliografie.

Eunomiu de Cyzic

Eunomiu de Cyzic (m. 394), episcop arian de Cyzic în Mysia, ucenic al lui Aetius*, de la care a învăţat arta argu­mentelor false, spre paguba lui, căzând în blasfemia învăţăturii lui Arie şi luptând împotriva adevărului (Coman). Fiu al unui fermier, îşi câştigă existenţa ca ste­nograf. A fost hirotonit diacon de Eudo-xiu al Antiohiei, iar în 360 ridicat la treapta de episcop de Cyzic. Este alungat de locuitorii din Cyzic, sătui de discursu­rile sale sofisticate, şi pleacă la Constan­tinopol, unde rămâne pe lângă Eudoxiu, care era arhiepiscop. După moartea lui Aetius, devine conducătorul anomeilor, sectă puternic antiortodoxă. Este exilat la Mursa, în Panonia, şi mai apoi pe insula Naxos, pentru tulburarea Bisericilor şi a cetăţilor cu activitatea lui sectară. Des­coperind că unii din şambelanii palatului erau adepţii lui Eunomiu, împăratul Teo-dosie îl exilează la Halmyris, actuala lo­calitate şi lac Razelm, din Dobrogea, la acea vreme Scythia Minor. După cuceri­rea cetăţii Halmyris de către barbari, Eu­nomiu este exilat la Cezareea Capado-ciei, unde este primit foarte rău, deoarece scrisese împotriva Sf. Vasile* cel Mare. I se permite să se retragă la ferma sa nu­mită Dacoroenoi sau Dacora, unde moare în 394.

Eunomiu a scris numeroase lucrări, din care au supravieţuit puţine, în mare parte însă ele au provocat reacţii dure din par­tea unor mari personalităţi ale Bisericii: Didim* cel Orb, Grigorie* de Nyssa, So-fronie*, Apolinarie* de Laodiceea şi Teo­dor* de Mopsuestia. Cea mai de seamă lucrare a sa, intitulată Apologie, publi­cată în 361, şi al cărei text s-a păstrat, a provocat reacţii dure din partea lui Didim cel Orb, Vasile* cel Mare şi Apolinarie. Doctrina propusă de el este un amestec

EUNOM1U DE CYZIC

EUNOMIU DE CYZIC

EUSEBIENE, CANOANELE


de idei neoplatoniciene şi aristotelice, cu tendinţe nominaliste şi raţionaliste. Teo­logia lui este un fel de 'tehnologie' (Quasten). Singurul nume al lui Dum­nezeu este 'Nenăscut', deoarece 'Nenăs­cut' sau nenaşterea este însăşi esenţa lui Dumnezeu. Acest nume ne dă posibili­tatea să facem deosebire între Dumnezeu şi celelalte făpturi. Fiul este născut şi, ca atare, este de o natură diferită de cea a Tatălui. Ei este creat din nimic. Spre deo­sebire de Arie, Eunomiu afirmă că Hristos a fost adoptat ca Fiu al lui Dum­nezeu dintru început şi nu ca răsplată pentru virtuţile sale. După aproximativ 12 ani, Eunomiu răspunde atacurilor Sf. Vasile îndreptate împotriva Apologiei sale, printr-o Apologie a apologiei, care însă s-a pierdut. Există însă extrase bogate în scrierile lui Grigorie* de Nyssa contra lui Eunomiu. Urmează apoi o Mărturisire de credinţă, scrisă în 383, adresată împăratului Teodosie, Această lucrare s-a păstrat în întregime şi a primit replica Sf. Grigorie de Nyssa. Comen­tariul său la Epistola către Romani s-a. pierdut. Corespondenţa lui Eunomiu nu­mără aproximativ 40 de scrisori, adresate unor persoane diferite. Filostorgiu* le apreciază în mod deosebit, pe când Fotie* consideră că Eunomiu nu a cunos­cut stilul epistolar.

Doctrina lui Eunomiu este anomeică. El susţinea că există doar o singură Substanţă supremă care se opune tuturor lucrurilor prin simplitatea ei. Substanţa aceasta, pe care el o numea 'Fiinţa nenăs­cută' (âyEvvnaia). este absolut inteligi­bilă: 'Dumnezeu nu ştie despre propria sa esenţă mai mult decât ştim noi despre aceasta. Această esenţă nu-i este cunos­cută Lui mai mult, iar nouă mai puţin. Ceea ce ştim noi despre ea. acelaşi lucru ştie şi El. Şi, iarăşi, ceea ce ştie El, acelaşi lucru, fără deosebire, îl vei găsi şi

în noi' (P.G. 67, 473 B). Naşterea Fiului nu a avut loc în natura divină, ci a fost produs de Tatăl, care i-a dat puterea de a crea şi prin care el se aseamănă Tatălui. Ca orice naştere, şi naşterea Fiului tre­buie să aibă un început şi, prin umare, un

^ " _t

sfârşit. In plus, întrucât arc un început şi un sfârşit, Fiul nu poate fi asemenea Tatălui. Din această pricină, nu se poate vorbi în căzui Fiului nici de homousios şi nici de homoiousios. Pentru ca Cel năs­cut să se asemene Celui nenăscut în esenţă, trebuie să înceteze a mai fi năs­cut. Iar dacă Tatăl şi Fiul trebuie sa fie egali, atunci şi Fiul trebuie să fie nenăs-cut, ceea ce ar fi, susţine Eunomiu, îm­potriva învăţăturii despre generare şi subordonare, o astfel de generare sau naştere ar fi imposibilă. Căci ce oare ar putea Absolutul nenăscut să-i dea Celui născut, dacă nu ceea ce este nenăscut! Or, dacă, aşa cum învaţă Biserica, Fiul, Care este născut, ar fi de aceeaşi esenţă cu Tatăl care naşte, atunci ar trebui să existe în Dumnezeu un element nenăscut şi unul născut. Esenţa Tatălui şi esenţa Fiului trebuie să fie cu desăvârşire nease­mănătoare. Iar după cum esenţa lor este neasemănătoare, tot aşa este şi cunoaş­terea lor. Fiecare se cunoaşte aşa cum este şi nu ca celălalt. Unul se cunoaşte pe Sine ca nenăscut, iar celălalt se cunoaşte ca născut. Prin urmare, întrucât nu este părtaş în niciiin fel la esenţa Tatălui, care este atunci relaţia lui cu Dumnezeu şi cui Ii datorează Ei originea? Eunomiu răs­punde !a această întrebare făcând dis­tincţie între esenţa sau fiinţa (ovffict) lui Dumnezeu şi energia (âvepyeicc) sau pu­terea Sa. întrucât esenţei divine nu i se poate atribui mişcarea şi autocomuni-carea, activitatea de chemare la existenţă din nimic a tot ceea ce există, trebuie atribuită energiei divine, concepută ca ceva separabiî de 0£otr|<; (dumnezeire).

Dumnezeu poate fi numit Tată numai în virtutea acestei energii (EvepyEia), deoarece tot ceea ce există a venit la existenţă prin această energie, între făp­turile create de această energie, primul loc îl ocupă Fiul, care devine instrumen­tul creator al lumii, în această privinţă, se poate spune că Fiul este asemenea Ta­tălui. Mai exact spus, Fiu! este asemenea energiei Tatălui în măsura în care El I-a conferit demnitatea divină a puterii de a crea. In aceasta constă şi deosebirea din­tre Fiul şi celelalte creaturi. El a fost năs­cut de Tatăl, prin voinţa Sa, ca fiinţă unică, prima şi cea mai desăvârşită dintre toate flintele, ca instrument creator a tot ceea ce există. Dumnezeu L-a creat nemijlocit, în timp ce toate celelalte făp­turi sunt create mijlocit prin El, prin Fiul. Această învăţătură introduce un element dual în esenţa lui Dumnezeu, întrucât face deosebire între esenţa Sa şi voinţa Sa, prima fiind infinită şi absolută, a doua finită şi mărginită la obiectele finite. Printre făpturile create de Fiul, pri­ma este Duhul Sfanţ, ca instrument de sfinţire a sufletelor. Adevărata pietate nu constă în invocarea numelor sfinte sau în ritualuri şi simboluri, ci în exactitatea învăţăturii. Prin aceasta el îndemna la in­diferenţă faţă de cultul şi tainele Bise­ricii, învăţătura lui Eunomiu nu a avut un impact mare şi nu a dăinuit ca atare. Ea este importantă doar pentru faptul că i-a stimulat pe Părinţii capadocieni, care au formulat doctrina despre Dumnezeu şi adevăratele coordonate ale cunoaşterii lui Dumnezeu de către om.

Migne, PG 30, 835-868; C. H. G. Rettberg, Marcelliana, Gottingen, 1794 şi urm.; J. D. Mansi, SS. Conc. Coli. 3, 645-649; W. Whiston, Eunomius' Apologetic against which Basil the Great wrote his Refutation. Primitive Christianity Revived I, London, 1711, 1-30; E. Venables, Eunomius, art. în

Smith-Wace, II, 286-290; X. le Bachelet, Eunomius, în DTC_} 5, 1913, 1501-1514; K. R. W. Klose, Geschichte und Lehre des Eunomius, Kiel, 1883; E. Cavalcanti, Stodi eunomiani, OCA 202, Rom. Pont. Inst. Orientalium Smdiorum, 1976; Altaner-Stui-ber, 1980, p. 291,304, 310; Bardenhewer, III, 137-140; Quasten, III, p. 306-309; I. G. Coman, IIL p. 479-482; E. Cavalcanti, Studi Eunomiani, Roma, 1976; Irineu Slătineanul, lisus Hristos sau Logosul înomenit. Vita teo­logica et monastica, România creştină, 1998, p. 57 şi urm.; M. Simonetti, Eunomius de Cyzique, în DECA, II, p. 909; T. B6hm, Eunomius von Cyzicus, în LACL, p. 208-209, cu bibliografie.

Eusebiene, Canoanele sau Tabelele

Tabele (icavoveţ) sau liste concepute de către Eusebiu* de Cezareea, pe baza Sec­ţiunilor ammoniene*, prezente în manu­scrisele cu cele patru Evanghelii, pentru a ilustra paralelismul între diverse pasaje corespunzătoare ca idei sau conţinut. S-a crezut că secţiunile ammoniene au fost făcute de Ammoniu Saccas. Se pare însă că ele aparţin tot lui Eusebiu. Tabelele eusebiene erau puse la începutul sau la sfârşitul Evangheliilor în manuscrisele greceşti sau latineşti, până în sec. XIII, având numere corespunzătoare, scrise cu cerneală roşie pe margine. Uneori aceste 'tabele' erau elaborat iluminate. Eusebiu explică modul de folosire a 'tabelelor' sale în epistola către Carpinus.

Migne, PG, 22, 1275-1292; J. W. Burgon, The Last Twelve Verses of the Gospel accor-dingtoSt. Mark, 1871, p. 125-132; 295-312; G. H. Gwilliam, The Ammonian Sections, Eusebian Canons, and Harmonizing Tables in the Syriac Tetra-evangelium, în Studia Biblica et Ecclesiastica, II, 1890, p. 241-272; E. Nestle, Die eusebianische Evangelie-Synopse, în Neue Zeitschrift, XIX, 1908, p.

EUSEBIENE, CANOANELE

EUSEBIU AL CEZAREEI

EUSEBIU AL CEZAREEI


40-51; 93-114; 219-232; Bardenhewer, II, p. 198-202; Cross, Ammonian Sections, în ODCC, p. 45; Idem, Eusebian Canons, în ODCC, p. 481.

Eusebiu de Alexandria (Pseudo)

Presupus autor al unei colecţii de 21 sau 22 de omilii scrise în greacă, alcătuită la sfârşitul sec. V şi începutul sec. VI, dar care s-a bucurat de largă răspândire în latină şi în diverse limbi orientale: ar­meană, siriacă, arabă. Cine a fost autorul acestei colecţii, este greu de spus. Se crede că ar fi una şi aceeaşi persoană cu loan Notarul, autorul unei Vieţi (Vita) a lui Eusebiu, considerat ca succesor direct al lui Chirii* al Alexandriei (m. 444) la scaunul episcopal. Această presupunere este greu de susţinut, deoarece în lista episcopilor pe scaunul Alexandriei nu este cunoscut nici un Eusebiu înainte de sec. XI. Analiza textuala şi descoperirea unui papirus din sec. VI permit datarea colecţiei cu oarecare acurateţe. Datorită folosirii colecţiei în mediul latin, aceasta mai este cunoscută şi sub denumirea de 'Eusebiu* Galul'. Colecţia abordează teme diverse: omilii la sărbători, contro­verse cu păgânii şi învăţături ascetice sau răspunsuri la întrebările unui ucenic pe nume Alexandru. Diverse omilii s-au păstrat şi în traducere armeană, siriacă sau arabă.

Migne, PG 86, 297-300 (viaţa); omiliile:86, 313-536, 509-536; 61, 733-738, 775-778; 62, 721-724; 64, 45-48 CPG, 5510-5533; BHG, 635-635z; J. de Soyres, Eusebius (7), art. în Smith-Wace, II, p. 307; DSp 4, col. 1686-1687, cu bibliografie; G. Lafontaine, Leş homelies d'Eusebe d'Alexandrie, diss., Louvain, 1966: F. Nau, Notes sur diverses homelies pseudepigraphiques et sur Ies oeu-vres attribuees ă Eusebe d'Alexandrie..., ROC, 13, 1908, p. 406-434; S.J. Voicu,

Eusebe, în DEC A, I, p. 911-912, cu biblio­grafie; B. Windau, Eusebius von Alexan-drien, în LACL, p. 209, cu bibliografie.

Eusebiu al Cezareei

Eusebiu al Cezareei (263-340), episcop al Cezareei, supranumit 'Părintele isto­riei bisericeşti'. S-a născut la Cezareea, toc unde a studiat şi a îndeplinit întreaga sa activitate intelectuală şi sacerdotală. Cezareea s-a dezvoltat ca centru intelec­tual sub îndrumarea lui Origen*, care a activat aici peste 20 de ani, lăsând în urma sa 6 şcoală şi o bibliotecă bine organizate. Eusebiu a crescut sub îndru­marea spirituală a lui Pamfil*, care a aju­tat şi el la edificarea acestui centru de cultură teologică. Eusebiu îi datorează educaţia sa ştiinţifică şi cultura acestui mare magistru alexandrin. Este posibil ca, datorită profundei sale admiraţii faţă de acesta, el să fi adăugat la numele său 'al lui Pamfil'. Totodată, el îşi cinsteşte magistrul consemnându-i viaţa şi marti­riul care a avut loc la 6 februarie 310, în al şaptelea an al persecuţiei lui Diocle-ţian. De altfel, Eusebiu însuşi a scăpat de moarte, fugind la Tyr, şi de acolo în Egipt, în deşertul theban. Se pare că Eusebiu a fost ales episcop al Cezareei în anul 313, când Biserica creştină dobândeşte statu­tul de religio licita. Când Constantin cel Mare ajunge la cârma imperiului (323), îi va acorda lui Eusebiu, datorită admiraţiei faţă de cultura şi dorinţa sa de a studia, favoruri speciale şi condiţii favorabile pentru cercetare (Coman), bucurându-se de mare «trecere la curte, în lupta dez­lănţuită de erezia ariană, Eusebiu adoptă o atitudine echivocă, susţinând că pacea poate fi realizată doar prin concesii teo­logice şi formule conciliante. Din cin­stire faţă de împăratul Constantin, Eu­sebiu subscrie şi el formula niceeană. De

altfel, în scrisoarea către Biserica sa, scrisă după terminarea sinodului de la Niceea, el afirmă că a subscris formula niceeană homoousios ca fiind dorită de împărat şi conformă cu tradiţia Bisericii din oraşul său natal şi de scaun, însă scrisoarea către Euphration îl prezintă ca arian convins. De aceea, nu este o sur­priză că al a avut un rol decisiv în con­damnarea lui Eustaţiu* la sinodul de la Antiohia (330), iar la cel din Tyr (335) s-a manifestat ca adversar al lui Atanasie* şi, în cele din urmă, la sinodul de la Constantinopol (336) a contribuit şi el la condamnarea lui Marcel* de Ancyra. Se crede că hotărârile împăratului Cons­tantin, îndreptate împotriva ortodoxiei, au fost inspirate de Eusebiu. A decedat la câţiva ani după Constantin în anul 339 sau 340.

Deşi a fost un om de mare cultură, după cum remarcă Fotie*, Eusebiu nu a avut un stil agreabil sau strălucit, iar în pri­vinţa caracterului a fost mediocru (Puech). Cu toate acestea trebuie recu­noscut că Eusebiu a lăsat o operă care uimeşte prin bogăţia informaţiei, dove­dind că a fost cunoscător al Sf. Scripturi, al istoriei creştine şi păgâne, al filosofîei, geografiei, cronologiei, exegezei, filolo­giei şi paleografiei. Dacă a dobândit faimă veşnică, a facut-o prin opera sa istorică (Quasten).

a. Opere istorice, l. Cronica, una din pri­mele sale lucrări pe care el o intitulează: Canoane cronologice şi rezumatul isto­riei universale a grecilor şi a barbarilor. Textul original al acestei lucrări nu s-a păstrat. Avem însă o versiune în armeană a primei părţi şi una în latină, a părţii a doua, în traducerea lui Ieronim*. în prima parte, el prezintă istoria caldee-nilor, asirienilor, evreilor, egiptenilor, grecilor şi romanilor, în partea a doua, concepută ca o istorie sacră, porneşte de

la naşterea lui Avraam (2016/15 î.d.Hr.) şi urmăreşte marile evenimente până la anul 303 d. Hr. Traducerea latină este bazată pe o revizuire a Cronicii şi se extinde după anul 303 până la al 20-lea an de domnie a lui Constantin cel Mare. Ieronim continuă această lucrare până în 378, anul morţii împăratului Valens. 2. Istoria bisericească este capodopera lui Eusebiu şi cuprinde, în zece cărţi, istoria Bisericii de la întemeiere şi până la înfrângerea lui Liciniu (324) şi domnia împăratului Constantin. Scopul autorului a fost să prezinte lista episcopilor aşezaţi în cele mai importante comunităţi, în­văţătorii şi autorii creştini, ereticii, pe­deapsa divină asupra poporului iudeu, persecuţiile creştine, martirajele şi victo­ria finală a creştinismului. 3. Martirii din Palestina, o mărturie directă a suferin­ţelor unor martiri în Palestina. Lucrarea a supravieţuit în două versiuni. Una mai scurtă în greacă, din care au supravieţuit câteva fragmente, anexată la cartea a opta din Istoria bisericească şi alta mai lungă, păstrată în totalitate în traducere siriacă. Sunt relatate persecuţiile de sub Diocleţian şi Maximin, pentru perioada 303-311, când au suferit moarte martirică un număr de 83 de martiri, între care şi Pamfil, dascălul lui Eusebiu. Numărul martirilor a fost fără îndoială mult mai mare decât cel reţinut de Eusebiu. b. Panegirice în cinstea împăratului Constantin cel Mare. 1. Viaţa lui Cons­tantin, în patru cărţi, menită a fî un elo­giu adus marelui împărat şi de aceea cri-ticile care i-au fost aduse de istoriografii moderni nu sunt pe deplin îndreptăţite (Quasten). 2. Către adunarea sfinţilor. Cuvântul împăratului Constantin către adunarea sfinţilor, un apendice Ia cartea a I V-a a Vieţii lui Constantin. Este vorba de o apologie a creştinismului. 3. Lau-deje lui Constantin, cuprinde un panegi-

EUSEBIU AL CEZAREEI

EUSEBIU AL CEZAREEI

ric, cu ocazia celei de a 30-a aniversări de domnie a împăratului Constantin, şi un tratat, prezentat împăratului cu ocazia sfinţirii Bisericii Sfântului Mormânt (335).

c. Opere apologetice, l. Introducere ge­nerală elementară, este cea mai veche lucrare apologetică a autorului, con­cepută ca o introducere în Evanghelie, scrisă înainte de a fi devenit episcop. 2. Pregătirea evanghelică, în 15 cărţi, scrisă în greceşte, combate politeismul şi miturile obscure şi interpretarea ale­gorică dată acestora de filosofii neopla-tonicieni. Respinge ideea de destin şi oracolele păgîne. Preia ideile apolo­geţilor şi îi acuză pe filosofi, în speţă pe Platou, de a fi preluat ideile lor de la evrei. El abordează o metodă istorică, citând texte originale din operele păgâne. Lucrarea s-a păstrat în întregime. 3. Demonstraţia evanghelică, în 20 de cărţi, este o replică la acuzaţiile venite din partea evreilor, care susţineau că creştinii au acceptat iudaismul doar pentru a se bucura de binecuvântările făgăduite po­porului ales, fără însă a accepta obliga­tivitatea legii. S-au păstrat primele 10 cărţi şi un fragment din cartea a 15-a. 4. Contra lui Hieracle. Acesta a fost guver­nator al Bithyniei şi autor al unui tratat polemic împotriva creştinilor în care susţinea superioritatea lui Apolloniu din Tyana faţă de lisus. Textul s-a păstrat în întregime, 5. Contra lui Porfiriu repre­zintă un atac puternic împotriva filosofu­lui neoplatonician Porfiriu, în 25 cărţi, care a scris un tratat Contra creştinilor, în 15 cărţi. Din nefericire, tratatul s-a pierdut, păstrându-se doar fragmente la diferiţi autori creştini. 5. Teofania -Arătarea lui Dumnezeu este ultima lucrare apologetică a lui Eusebiu, con­cepută în 5 cărţi. Scrisă într-un limbaj popular, însă cu mare artă oratorică,

lucrarea tratează despre manifestarea Logosului în crearea universului, în con­servarea lui şi în sufletul uman, sublini­ind nevoia de mântuire şi împlinirea ei finală în Hristos. Cartea a patra arată împlinirea profeţiilor Vechiului Testa­ment, iar a cincea, respinge nebunia ipotezelor care văd în Hristos un vrăjitor, iar în ucenicii săi nişte înşelători. Textul s-a păstrat într-o traducere greoaie în limba siriacă. Din textul original mai există doar câteva fragmente, d. Opere biblice şi exegetice. 1. La cere­rea expresă a împăratului Constantin, Eusebiu se va îngriji, împreună cu Pain-fil, de scrierea a 50 de exemplare ale Sfintei Scripturi pentru bisericile din Constantinopol. în acest sens, Eusebiu reproduce coloana a cincea din Hexapla lui Origen, adică textul Septuagintei, păstrând pe margini şi alte redări alterna­tive. 2. Canoanele evanghelice, inspirate după concordanţele sau secţiunile evan­ghelice aie lui Ammoniu de Alexandria, reprezintă o încercare de punere în para­lelă a textelor evanghelice, în funcţie de versetele comune ale celor patru Evan­ghelii. Sistemul a fost preluat în tradiţia biblică siriacă, fiind cunoscut sub denu­mirea de Canoanele eusebiene sau Sec­ţiunile eusebiene. 3. Onomastikon sau Dic­ţionar al locurilor din Biblie cuprinde, în ordine alfabetică, lista locurilor din Bi­blie, fiecare cu o descriere geografică şi istorică şi funcţia sau rolul pe care îl avea în vremea lui Eusebiu. Lucrarea a fost scrisă la sugestia lui Paulin din Ţyr, şi se păstrează în greacă şi latină. 4. întrebări şi răspunsuri evanghelice, în două părţi, prima parte, adresată lui Ştefan, abor­dează discrepanţele prezente în relatările despre copilăria lui lisus, şi a doua. adre­sată unui oarecare Marin, tratează pro­blema discrepanţelor privind începu­turile evangheliilor, sfârşitul acestora şi

problema învierii. Din această lucrare s-au păstrat frragmente în greacă şi siriacă. 5. Comentariu la Psalmi şi Comentariu la Isaia, din primul există fragmente care sugerează că este vorba de o lucrare de mari proporţii. Al doilea comentariu a {"ost descoperit ca notiţe marginale într-un manuscris din Florenţa, şi dezvăluie o puternică dependenţă a autorului de comentariul la ha'ia a! lui Origen. La aceste lucrări se mai adaugă un tratat privind Poligamia şî marile familii ale Patriarhiilor şi Despre Paşti, ambele sunt pierdute,

e. Opere dogmatice, l. Apologia lui Ori­
gen, încheiată după moartea !ui Pamfll,
Cinci dintre cele şase cărţi au fost scrise de
Pamfil, pe când se afla în închisoare. Din
nefericire, cea mai mare parte a lucrării
s-a pierdut. Pierderea este regretabilă,
deoarece apologia cuprindea răspunsuri
la acuzaţiile aduse lui Origen de către
Metodic* şi alţi scriitori creştini. 2. Con­
tra lui Marcel este o apărare a poziţiei
ariene în faţa atacurilor şi acuzelor aduse
de Marcel* de Ancyra, în două cărţi.
Prima carte este o respingere a atacurilor
lui Marcel, iar a doua, o acuză pe care
Eusebiu o aduce lui Marcel, în sensul că
învăţăturile sale sunt cele ale ereticilor
Sabelie* şi Pavel* de Samosata. Ambele
cărţi există, 3. Despre teologia biseri­
cească este o respingere detaliată a lui
Marcel. Teologia propusă de Eusebiu
este un avansat subordinaţionism (Quas-
ten). Lucrarea s-a păstrat în întregime.

f. Opera oratorică cuprinde o serie de

predici şi discursuri ţinute fie în prezenţa
împăratului, fie cu diverse alte ocazii: la
sfinţirea bisericii din Tyr; Panegiric al
martirilor din An t i oh ia

g. Corespondenţa, fără îndoială vastă, s-a

pierdut, cu excepţia a trei scrisori.
Această situaţie se datorează, probabil,

faptului că Eusebiu nu le-a adunat într-un volum. Scrisorile care s-au păstrat sunt incluse în diverse tratate: cea către Flaccillus se află la începutul tratatului Despre teologia bisericească; cea către Carpianus este pusă ca introducere la Canoanele evanghelice, iar a treia, către poporul din Cezareea la încheierea sino­dului de la Niceea, a fost pusă de către Atanasie, ca apărare a sa, la sfârşitul lucrării în sprijinul definiţiei niceene De decretis Nicaene Synodi. Teologia trinitară a lui Eusebiu fluctuea­ză între Origen şi arianism. El propune temeiurile doctrinare origeniste privind esenţa divină. Deşi a acceptat formula niceeană de homoousios, el o respinge ca fiind nebiblică, schimbând totuşi formu­la ariană: 'Fiul este creat din nimic' cu 'Fiul este născut din voinţa şi puterea de negrăit şi de neînţeles ale Tatălui', iar Sf, Duh este creaţia Tatălui şi lucrează numai asupra sfinţilor, în hristologie, el susţine că Logosul a venit în lume, din dragoste faţă de oameni, ca sa slujească voinţei Tatălui, dar Ei nu s-a făcut ma­terie şi carne, ci a rămas ca înainte lângă Tatăl, neschimbându-şi esenţa şi nepier-zând ceea ce era propriu naturii Sale. Lanţurile trupului nu I-au fost obstacol şi El nu a căzut din dumnezeire. Logosul nu şi-a pierdut puterea şi prezenţa Sa într-un loc unde se afla vasul Său uman, adică, trupul, care nu-1 împiedica să se afîe şi în celelalte părţi ale universului. Fiind şi împlinind toate în lume, El era în acelaşi tirnp cu Tatăl.

Migne, PG 19-24; nouă ediţie critică în Die griechischen christlichen Schriftsteller, 8 voi., Leipzig, (1902-1956), editate de I. A. Heikel, T. Mommsen, E. Klostermann şi alţii; H. J. Lavvlor, Emebiana. Essays on the Ecclesiastical History of Eusebius, New

EUSEBIU AL CEZAREEI

EUSEBIU DE DORYLEUM

EUSEBIU DE DORYLEUM

EUSEBIU GALUL

York, 1912; A. Cameron-S.G. Hali, Euse-bius, Life of Constantine, introd. trad. în engleză şi comentariu, Oxford, Clarendon Press, 1999; J. Stevenson, Studies in Eusebius, 1929; D. S. Wallace-Hadrill, Eusebius ofCaesarea. 1960; H. Berkhof, Die Theologie des Eusebius von Caesarea, Amsterdam, 1939; B. Altaner, Augustinus undEusebios von Kaisareia. Eine quellenkri-tische Untersuchung, BZ 44, 1955, 1-6; G. Ricciotti, Le fonti storiche delle persecutione dioclezîana, Orpheus, I, 1954, p. 59-67; H. Dorries, Das Selbstzeugnis Kaiser Kons-tantins, Gottingen, 1954, p. 129-161; K. M. Setton, Christian Attitude towards the Emperor in the Fourth Century, Especially as shown in Addresses to the Emperor, New York, 1941, 46-54; Gl. Chestnut, The First Christian Histories. Eusebius, Socrates, Sozomen, Theodoret, Evagrius, Th. H., 46, Paris, 1977; McQueen R. Grant, Eusebius as Church H is tor ian, Oxford, 1980; G. G. Stănescu, Eusebiu al Cezareei, Cluj, 1940; I. G. Coman, Eusebiu al Cezareei şi leronim despre Origen, art. în S.T., XII, 1960,, nr. 9-10, p. 595-626; Idem, Chipul lui Origen după Eusebiu al Cezareei, Pamfil şi leronim, Glasul Bisericii, XIX, 1960, nr. 11-12, p. 916-927; Idem, Utilisation des Stromates de Clement d'Alexandrie par Eusebe de Cesaree dans la Preparat ion Evangelique, Sonde r-druck aus Uberlieferunggeschichtliche Untersuchungen, Herausgegeben von Franz Paschke, Texte und Untersuchungen, Bd. 125, Akademie Verlag, Berlin, 1981, p. 115-134; Idem, Patrologie, 1956, p. 153-159; Idem, III, p. 482-518; H. Strutwoif, Trinitâts-theologie und Christologie des Eusebius von Caesarea, Gottingen, 1999; Altaner-Stuiber, 1980, p. 93, 217-224, 360, 399; J. B. Light-foot, Eusebius of Caesarea, art. în Smith-Wace, II, p. 308-348; Cross, Eusebius, art. în ODCC, p. 481; Quasten, Patrology, III, p. 309-345, cu bibliografie bogată; C. Curţi Eusebe de Cesaree, în DECA, II, p. 912-918; J. Ulrich, Eusebius von Casarea, în LACL, p. 209-214, cu bibliografie.