Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Enea de Gaza vezi Aeneas de Gaza

Ennodius, Magnus Felix

Ennodius, Magnus Felix (473/4-521), scriitor latin şi episcop de Pavia. S-a năs­cut Ia Arles, într-o familie nobilă. Pe linie paternă, din familia sa au făcut parte Faustus*, Boethius*, Avienus şi alte per­sonalităţi ale lumii romane. Se pare că a

rămas orfan în timpul invaziei vizigote, din pricina căreia se refugiază în Italia, la Milano. Este educat în familia unei mă-tuşi. La început, după cum mărturiseşte singur într-o scrisoare către Arator, studi­ile nu au reprezentat pentru el o atracţie deosebită, în 489 el retrăieşte invazia goţilor, conduşi de Theoderic. Din nou familia lui pierde toate averile, iar el este redus la starea de cerşetor, întâmplarea face să cunoască o tânără doamnă înstă­rită care îl ia în căsătorie, salvându-1 de la viaţa de cerşetor. Se îmbolnăveşte grav şi este salvat în cele din urmă de Sf. Victor care îi administrează taina Sf. Maslu. Ca urmare, el se însănătoşeşte. Faptul îl pu­ne pe gânduri şi, ca măsură radicală de schimbare a vieţii, se retrage la mănăs­tire. Acelaşi lucru îl va face şi tânăra sa soţie. Epifanie, episcopul de Pavia, îl hi­rotoneşte diacon. După hirotonie, ş,_vpjte-cat la Milano unde a predat retorica, până la alegerea lui în scaunul de episcop de Pavia, în urma decesului lui Maxim II (circa 514). Ennodius îl susţine la succe­siunea papii Atanasie II pe Symmachus, scriind un scurt Libellus împotriva celor care nu erau de acord cu hotărârea con­ciliului din 502, susţinând că Scaunul papal era scutit de jure de orice inter­venţii din partea puterii laice. Intervenţia sa este inclusă în Acta Conciliorum. în calitatea sa de episcop, este trimis de papa Hormisdas în doua delegaţii (515 şi 517) la Anastasie al Constantinopolului, în încercarea de a rezolva problemele ridicate de schisma acaciană. Cele două delegaţii au eşuat, în plus, cea de a doua delegaţie a fost îmbarcată cu forţa pe un vas căruia i s-a interzis să acosteze în vreun port grec. Ennodius ajunge cu bine acasă. Decedează la anul 521 şi este înmormântat în biserica Sf. Mihail din Pavia.

ENNODIUS, MAGNUS FELIX

EPICTET DE CORINT

EPIFANIE

EPIFANIE DE CONSTANTINOPOL

A lăsat în urma sa o operă deosebit de bogată, importantă nu atât din punct de vedere literar sau stilistic, cât mai ales pentru lumina pe care o aruncă asupra unor evenimente istorice şi momente cul­turale ale vremii. De la el ne-a rămas: Epistolarum libri IX, cuprinzând 297 de epistole; Dictioms XXVIII cu discursuri pe diverse teme; Panegyricus Theo-derico regi dictus, un panegiric închinat împăratului arian Theoderic, o sursă bo­gată de informaţii istorice, în care el vede posibil un sincretism cultural romano-gotic; Apologeticus pro synodo sau Li-bellus adversus eos qui contra Synodum praesumpserunt dezvăluie participarea autorului la viaţa bisericească; Vita bea-tissimi viri Epiphanii Ticinensis Epis-copi, considerată ca fiind cea mai izbu­tită lucrare, şi Vita beati Antonii monachi Lirinensis, ambele lucrări îl pun în rân­dul autorilor haghiografi ai Apusului; Eucharisticon de vita, o expunere a pro­priilor sale experienţe religioase; Pa-raenesis didascalica ad Ambrosium et Beatum etc. Opera sa este considerată o ultimă încercare de a îmbina cultura păgână cu mărturisirea crezului creştin (Cross).

Migne, PL 63, 13-364; CPL, 1487-1503; W. Harţei, CSEL, 1882; F. Vogel, MGH, 1884; M. Fertig, Ennodius und seine Zeit, 3 voi., 1855-1860; A. Dubois, La latinite d'En-nodius, Paris, 1903; E.M Young, Ennodius Magnus Felix, art. în Smith-Wace, II, p. 123-124; G.M. Cook, The Life of St, Epiphanius by Ennodius, Washington, 1942; L. Navarra, Ennodio e la storico-cuhurale del suo tempo, Cassiono, 1974; Cross, Ennodius, St., Magnus Felix, în ODCC, p. 459; Attaner-Stuiber, 1980, p. 478-479 cu bibliografie; L. Navarra, Ennodius, în DEC A, p. 819-820; S. Dopp, Ennodius, în LACL, p. 189-191 cu bibliografie.

Eobul de Lystra

Eobul de Lystra (sec. VII), episcop de Lystra în Lycaonia, autor al unui Discurs împotriva cererii scrise făcută către împăratul Heraclie de către Atanasie, pseudo-episcop al severienilor (Atanasie de Antiohia, în 634). Din acest discurs s-au păstrat două fragmente în Doctrina Patrum, prin care se dovedeşte că Sf. Chirii* al Alexandriei nu face confuzie între physis şi hypostasis, atunci când tratează problema unirii celor două firi în Hristos.

CPG 7685; Fr. Diekamp, Doctrina Patrum de incarnatione Verbi, Munster, ed. a 2-a, 1981, p. 141-148; D. Stiernon, Eobule de Lystra, în DECA, I, p. 821.

Epictet de Corint

Epictet de Corint (sec. IV), episcop de Corint. Este cunoscut datorită scrisorii Sf. Atanasie* care îi răspunde la diverse întrebări privind unele învăţături eretice care circulau la Corint, în special de sor­ginte ariană. Unele din ereziile corintiene susţineau că trupul uman al lui Hristos era consubstanţial cu divinitatea Sa, sau că El a fost adoptat de către Dumnezeu ca Fiu al Său. Scrisoarea s-a bucurat de mare răspândire, fiind citată adeseori de Epifanie*, Teodoret*, Chirii*, Leon*, de sinoadele de la Efes şi Calcedon. A fost produsă şi o ediţie falsificată doctrinar pe care a folosit-o Pavel de Emessa, acesta fiind corectat de Chirii.

Migne, PG, 26, 1049-1070; CPG II, 2095; W.M. Sinclair, Epictetus (7), art. în Smith-Wace, II, p. 147; J. Lebon, Alteration doctri-nale de la lettre ă Epictete de saint Athanase, RHE, 31, 1935, p. 713-761; Cg. Kannen-gieser, Epictete de Corinthe, în DECA, I, p. 830; B. Windau, Epiktet von Korinth, în LACL, p. 195.

Epifanie

Epifanie (sec. II), scriitor gnostic şi fon­dator al 'Gnozei monadice' din prima jumătate a sec. II. Din informaţiile date de Clement* de Alexandria, Epifanie a fost fiul Iui Carpocrate*, iar mama sa, pe nume Alexandria, era din insula Ce-phallenia. A decedat la vârsta de 70 de ani, iar locuitorii cetăţii Same, din Ce-phallenia, 1-au cinstit ca zeu, ridicând în memoria Iui un templu şi mai multe clădiri publice. Cu ocazia fiecărei luni noi era sărbătorită apoteozarea lui prin jertfe, libaţii, şi imne. A fost educat de tatăl său în artele şi ştiinţele vremii şi mai ales în filosofîa platoniciană. Epifanie a scris un tratat Despre Dreptate. El sus­ţinea proprietatea comună a bunurilor şi aceasta pentru că Dumnezeu i-a creat pe oameni la fel. Legile care susţin ideea de meum şi tuum trebuiesc cenzurate. Această lege comunitară, el o extinde şi asupra relaţiilor sexuale. Un bărbat care s-a căsătorit cu o femeie nu poate pre­tinde că este doar a lui, deoarece un altul are aceleaşi drepturi în ceea ce o priveşte. Porunca 'Să nu râvneşti soţia aproapelui' este o absurditate, căci pentru el era un lucru absurd ca aceeaşi fiinţă care a făcut concupiscenţa parte din firea umană să dea o lege împotriva ei. Ideea de 'Gnoză monadică', propusă de Epifanie, este contrară dualismului gnostic, în loc să considere răul ca fiind lucrarea unui prin­cipiu al răului, el susţine că râul moral nu există şi este o ficţiune a legilor umane, care pervertesc voinţa Creatorului.

W. Voiker, Quellen zur Geschichte der christlichen Gnosis, Tiibingen, 1932, p. 33-36: H. Leisegang, Gnosis, Stuttgart, ⁵1985, p. 258-262; G. Salmon, Epiphanes, art. în Smith-Wace, ÎI, p. 147-148; I. G. Coman, Patrologie, II, p. 78; Quasten, Patrology, I, p.

267-268; E. Prinzîvalli, Epiphane, în DECA, I, p. 839-840; R. Hanig, Epiphanes, în LACL, p. 195 cu bibliografie.

Epifanie

Epifanie, arhidiacon şi secretar al lui Chi­rii* al Alexandriei, autor al unei scrisori adresate patriarhului Maximian de Con-stantinopol (431-434), la sfârşitul anului 432, în care îi prezintă stadiul controver­sei dintre Chirii şi nestorieni, informân-du-l pe acesta despre faptul că Chirii era neliniştit deoarece Maximian nu s-a angajat suficient în apărarea cauzei sale.

El îi mai relatează Patriarhului că au fost

<

trimise scrisori Pulcheriei şi Ia curte, în­soţite de daruri bogate, adunate cu rnari jertfe de Biserica din Alexandria,

Migne, PG, 84, 826-829; CPG, 5450; AGO l, 4, 222-224; J.W. Stanbridge, Epiphanius (36), art. în Smith-Wace, II, p. 159; P. Batiffol, Leş presents de saint Cyrille ă la cour de Constantinople, BALAC, I, 1911, p. 247-267; F. Scorza Barcellona, Epiphane, în DECA, I, p. 840; W.A. LShr, Epiphanius, Archidiakon, în LACL, p. 195.

Epifanie de Constantinopol

Epifanie, patriarh de Constantinopol (520-535), ratifică unirea cu Roma, fă­când un schimb de scrisori cu papa Hor-misdas (cinci la număr), căruia i-a trimis şi diverse cadouri, în planul politicii reli­gioase, el încearcă să plaseze sub propria sa jurisdicţie regiunea Tesalonicului, unde exista un vicariat papal, sprijinind cearta episcopilor care nu acceptau ale­gerea lui Ştefan de Larissa. Acesta ape­lează la Roma, care îşi reafirmă, din ofi­ciu, jurisdicţia asupra întregului Iliric. în teologie promovează sintagma urnis de

EPIFAN1E DE CONSTANTINOPOL

EPIFANIE, SF.

EPIFANIE, SF.


Trinitate crucifixus. De la el s-au păstrat, în traducere arabă, câteva canoane bi­sericeşti.

Migne, PL 63, 494-499,506 şi urm., 523 şi urm.; 86, 783-786; O. Guenther, în CSEL 35, 625-645, 707-710, 741 şi urm.; G. Fedalto, Hierarchia Ecclesiastica Oriental îs, l, Padova, 1984, p. 4; Mansi 8, 502-524; F. Cocchini, Epiphane de Constantinople, în DECA, l, p. 840; W.A. Lohr, Epiphanius von Konstantinopel, în LACL, p. 196 cu biblio­grafie.

Epifanie Latinul

Epifanie Latinul, episcop de Benevent sau Beneventum, participant la sinodul din 499, ţinut în vremea papii Sym-machus la Roma, sau episcop de Sevillia în a doua jumătate a sec. V şi începutul sec. VI (Morin). El pare a ti autorul unei Interpretatio Evangeliorum în 62 de ca­pitole, bazată pe evangheliile sinoptice. Interpretatio nu cuprinde şi evenimen­tele pascale, ci numai cele referitoare la naşterea, copilăria, botezul şi ispitirea Domnului şi chemarea la apostolat a lui Andrei şi Petru, precum şi minunile şi parabolele Mântuitorului. Autorul a făcut uz de comentarii patristice anterioare (Origen*, loan* Hrisostom, Augustin* etc.).

Migne, PLS, 3, 834-964; CPL 914; G. Morin, Le commentaire inedite de l'eveque latin Epiphanius sur Ies Evangiles, RBen 24, 1907, 336-359; A. Erikson, Sprachliche Bemerkitngen zu Epiphanius' Intepretatio evangeliorum, Lund, 1939; A.H.D. Acland, Epiphanius(]4), în Smith-Wace, II, p. 157; M.G. Mara, Epiphane le Latin, în DECA, I, p. 840-841; W.A. L6hr, Epiphanius von Benevent, în LACL, p. 195.

Epifanie, Sf. (Epifanie de Salamis sau Salamina)

Epifanie (315-403), episcop de Salamis, în Creta. S-a născut la Besanduke, un sat mic de lângă Eleutheropolis, nu departe de Gaza în Palestina, încă de timpuriu şi-a însuşit mai multe limbi: greaca, siriaca, ebraică, copta şi ceva latină, ne spune le-ronim*. A petrecut o mare parte din tine­reţea sa în sânul comunităţilor monahale din Egipt, în timpul şederii sale în Egipt, s-a încercat convertirea lui la gnosticism cu ajutorul unor femei frumoase, care îi dădeau spre lectură diverse tratate gnos­tice. Tânărul anahoret a trecut peste ispi­tă şi, după ce i-a informat pe episcopi în legătură cu acţiunile gnosticilor, aceştia fac cercetări care au dus la expulzarea a 80 de persoane. Revine în ţinutul natal şi se stabileşte ia o mănăstire de lângă Be­sanduke, unde este numit stareţ. A fost hirotonit preot de Eutihie*, în acea vre­me episcop în Eleutheropolis. întreţine relaţii strînse cu Ilarie, fondatorul mona­hismului palestinian. Când majoritatea episcopilor răsăriteni au îmbrăţişat aria­nismul şi semiarianismul, el rămâne apă­rător al credinţei niceene, alături de Eu-sebiu* de Vercelli şi Paulin de Antiohia, care fuseseră alungaţi din scaun de împă­ratul Constanţiu. Datorită faimei de care se bucura, a fost ales episcop de Cons-tantia, vechiul Salamis, în Cipru. Aici continuă cu acelaşi zel să organizeze via­ţa bisericească, construind mănăstiri pe tot teritoriul insulei. Totodată, menţine relaţii intime cu monahii şi personalită­ţile bisericeşti din Palestina, în plus îşi asumă statutul de apărător al ortodoxiei, scriind scrisori unor Biserici şi episcopi îndrumându-i în adevărata credinţă. Ze­lul de apărător al credinţei Părinţilor îl determină să ia o atitudine necruţătoare faţă de speculaţia metafizică. Acest lu-

cru, spune Quasten, explică inabilitatea lui Epifaniu de a-1 înţelege pe Origen*, inabilitate care s-a transformat în ură nedisimulată faţă de marele alexandrin, pe care îl consideră responsabil de apa­riţia arianismului, iar interpretarea ale­gorică, folosită de acesta, ca sursă a tu­turor ereziilor. De altfel, Epifaniu pare a-şi fi făcut din condamnarea origenismului un ţel din viaţă, în 392, merge la Ieru­salim unde se afla unul din admiratorii cei mai de seamă ai lui Origen, şi ţine, în prezenţa lui loan, episcopul locului o predică înflăcărată împotriva lui Origen. Rezultatul a fost că Ieronim*, la început apărător al lui Origen, şi-a schimbat opi­niile şi i-a cerut lui loan condamnarea lui Origen. Acesta refuză, iar Epifaniu rupe relaţiile de comuniune cu el. Controversa atinge punctul culminant în anul 400, când Teofil*, episcopul Alexandriei, convoacă un sinod în cetatea sa de scaun. Epifaniu i se alătură acestuia în urmă­rirea lui Origen şi a adepţilor Iui care se mai aflau în deşertul nitrean, printre aceş­tia şi 'Fraţii lungi'. Obligaţi să fugă din Egipt, Origen pleacă la Cezareea Pales­tinei, iar 'Fraţii lungi' la Constantinopol unde au fost găzduiţi de loan* Hrisos­tom. La instigarea lui Teofiî, deşi înaintat în vârstă, Epifaniu pleacă la Constan­tinopol pentru a lupta personal împotriva origeniştilor de aici şi a-1 provoca pe Sf. loan Hrisostom. In cele din urmă, dându-şi seama că a fost manipulat şi folosit de Teofil spre a-şi realiza propriile ambiţii, Epifaniu pleacă de la Constantinopol, fără a participa la Sinodul de la Stejar, care îl condamnă pe loan Hrisostom. Epifaniu moare pe mare, în anul 403. Ca autor, Epifaniu este pus alături de marii teologi ai vremii, deşi opera sa nu a fost atât de extinsă pe cât s-a crezut, deoarece s-a dovedit că multe din lucră­rile care i-au fost atribuite, au aparţinut

altor autori. Limba în care şi-a redactat opera este un 'koine mai elevat' (Quas­ten), lucru explicabil datorită aversiunii pe care el a avut-o faţă de limba cultivată a filosofilor elini. Din lucrările sale, două ies în evidenţă: Ancoratul şi Panarion. Ancoratul sau Omul ancorat cu tărie este un tratat scris la cererea comunităţii creş­tine din Syedra în Pamfilia, tulburată de acţiunile pnevmatomahilor. Este vorba de un tratat destul de complex în care au­torul expune învăţătura Bisericii despre Sf. Treime şi mai ales despre Duhul Sfânt. Limbajul tratatului este polemic, cu frecvente digresiuni anti-eretice. El descoperă argumente în favoarea doc­trinei ortodoxe în Sf. Scriptură, dar şi în cultul bisericesc, în formula baptismală, în Trisaghion. Aidoma Fiului, Duhul este Dumnezeu adevărat, dovedind consub­stanţialitatea lor. Problema întrupării o dezvoltă împotriva lui Apolinarie*, iar învierea trupului o îndreaptă împotriva păgânilor şi a origeniştilor. în cele din urmă, el respinge învăţăturile maniheice şi mar-c ion iţe despre Dumnezeu şi despre Sf. Scriptură, deplânge necredinţa iudeilor şi condamnă opiniile lui Sabelie*. La sfâr­şitul tratatului, Epifaniu rediscută aria­nismul şi erezia pnevmatomahă, îndem-nându-i pe cititori să se păstreze în cre­dinţa ortodoxă. Tot aici se regăsesc doua simboluri de credinţă, unul scurt şi unul mai lung. Cel scurt este simbolul bap-tîsmal al Bisericii din Constantia (Sala­mis), folosit în această Biserică încă dinainte de alegerea lui Epifaniu ca epis­cop. Cel de al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381) acceptă această mărturisire de credinţă şi o adoptă, cu mici modificări, ca simbol baptismal pen­tru întreaga Biserică din Răsărit. Sim­bolul mai lung a fost alcătuit de Epifaniu. Ancoratul este prefaţat de două scrisori ale Bisericii din Syedra, prin care i se

EPIFANIE, SF.

EPIFANIE, SF.

EPIFANIU SCOLASTICUL


cere lui Ep i fân i u să explice învăţătura cea adevărată a Bisericii despre Sfânta Treime şi despre Sf. Duh. Pcmarion sau Cutia cu doctorii, cel mai important tratat dintre toate scrierile lui Epifaniu, a fost conceput cu scopul de a vindeca pe toţi cei care au fost muşcaţi de şarpele ereziei şi a-i proteja pe cei ce s-au păstrat în credinţă. Tratatul combate aproximativ 80 de erezii, unele precreş­tine (barbarismul, scitismul, elenismul, iudaismul cu sectele sale), altele creştine, de la Simon* Magul la mesalieni. în de­scrierea ereziilor de dinaintea sa, el face uz de scrierile lui Justin* sau Irineu* şi de Syntagma pierdută a lui Ipolit*. Partea finală a tratatului, poate fi considerată o lucrare de sine stătătoare şi este intitulată Despre credinţă. Epifaniu vorbeşte de­spre Biserică şi superioritatea ei în faţa ereziilor, ca mireasă, nu concubină, a Fiului lui Dumnezeu, despre Hristos, de­spre Duhul Sfânt, învierea lui Hristos şi învierea noastră, rolul practic al Bisericii în viaţa credincioşilor. La sfârşitul trata­tului se află o prezentare recapitulativă, intitulată: Anakephalaios sau Recapitu-latio care, deşi a fost atribuită lui Epi­faniu, autorul este o altă persoană. Trata­tul Despre măsuri şi greutăţi este în rea­litate un scurt dicţionar al Bibliei, întoc­mit Ia cererea unui preot persan, în anul 392. In prima parte, prezintă canonul şi traducerile Vechiului Testament, în cea de a doua, măsurile şi greutăţile biblice, iar a treia, cuprinde o prezentare a geo­grafiei Palestinei. Tratatul se păstrează în întregime într-o versiune siriacă. în grea­că s-a păstrat parţial. Lucrarea Despre cele 12 pietre preţioase a fost scrisă la cererea lui Di odor* din Tars în 394. Este vorba de cele 12 pietre preţioase de pe pectoralul marelui preot al Vechiului Testament, cărora Epifaniu le dă o inter­pretare alegorică, descrie folosirea lor în

medicină şi, în cele din urmă, le atribuie celor 12 seminţii ale lui Israel. Versiunea greacă se păstrează fragmentar, în schimb, există o traducere integrală în georgiană. Traducerea în latină şi armeană se păs­trează tot fragmentar. Există o serie de frag­mente în coptă şi etiopiana. Tratatele contra icoanelor dezvăluie atitudinea ico­noclastă, deloc întâmplătoare, a lui Epi­faniu. în această problemă el a scris nu mai puţin de 3 tratate al căror conţinut poate fi reconstituit parţial din fragmen­tele care s-a păstrat Ia diverşi autori creş­tini loan* Damaschinul, Teodor* Studi-tul şi Nichifor, care a scris un tratat îm­potriva lui Epifaniu şi în Actele sinoade­lor din 754 şi 787. Primul tratat din această serie, Pamflet contra icoanelor, este, după cum sugerează titlul, o respin­gere a venerării icoanelor, fie că este vor­ba de reprezentarea lui Hristos, a Maicii Domnului, sau a sfinţilor şi îngerilor, în­chinarea la icoane este idolatrie, susţine el, deoarece nimeni nu îi poate reprezen­ta pe sfinţi sau pe îngeri, întrucât aceştia sunt spirite, în căzu! reprezentării Dom­nului nostru lisus Hristos, el este şi mai aspru, întrebându-se cum poate cineva să-1 picteze pe Ce! pe care Moi se nu L-a putut privi în faţă? Faptul că Hristos S-a făcut om, nu justifică practica reprezen­tării Lui iconografice, întrucât acest tra­tat nu a avut rezultatele scontate, el scrie o scrisoare împăratului Teodosie I, în care se plânge că încercarea lui de a sto­pa producerea icoanelor a eşuat. El con­sideră icoanele ca fiind 'o inovaţie şo­cantă', reprezentările iconografice fiind falsuri, întrucât nimeni nu ştie cum au arătat persoanele reprezentate în icoane, în consecinţă, Epifaniu sugerează distru­gerea lor totală şi interzicerea lor. întru­cât scrisoarea nu l-a impresionat pe îm­părat, Epifaniu face un ultim gest, lăsând comunităţii sale un Testament prin care le

cere să nu facă uz niciodată de reprezen­tări iconografice, şi să-L aibă pe Dum­nezeu în inimile lor. El nu uită să arunce anatema asupra 'acelora care vor în­drăzni, făcând din întrupare o scuză, să privească chipul divin al lui Dumnezeu Logosul pictat în culori pământene'. Din scrierile apocrife reţinem: Fiziologul., manual sau dicţionar de simboluri creş­tine ale naturii. Comentariul la Cântarea Cântărilor, cinci omilii la Florii, Sâm­băta Mare, La ziua învierii lui Hristos, La înălţarea lui Hristos, Lauda Sf. Mă­ria, Născătoarea de Dumnezeu. Lui Epi­faniu îi mai este atribuită şi o anafora liturgică etiopiana şi un tratat Despre nu­mărul tainelor şi lista principalelor Bi­serici şi scaune patriarhale şi mitropoli­tane.

Dapă în plan doctrinar Epifaniu nu poate fi considerat un creator, opera sa rămâne totuşi un punct de referinţă în istoria gân­dirii creştine şi un izvor nesecat de infor­maţii. Pentru istoria creştinismului din ţara noastră, el ne-a lăsat o informaţie deosebită legată de Audius din Mesopo-tamia. El ne spune că Audius a fost exi­lat de Constanţiu II în Scythia Minor (Dobrogea de azi), iar aici el a catehizat mulţi goţi (daco-romani) în sec. IV, înte­meind în Goţia (Dacia) mănăstiri cu viaţă frumoasă, feciorie şi asceză (Contra ereziilor, LXX, 14, P. G., 42,372 B apud, Coman III, 594).

Migne, PG 41-43; K. Holl, GCS 25 (1915), 31 (1922), 37 (1933); F. Oehler, Corpus haereseologicum T. 2., Berlin, 1859; K. Holl, Die handschriftliche Oberlieferung des Epiphanius (Ancoratus und Panarion), Leipzig, 1910; idem, Gesammelte Aufzătze zur Kirchengeschichte, I, Tiibigen, 1928, p. 210-350; J. Carlill, Physiologus, The Epic of the Beast, London, 1924; Ieronim, De viris Illustribus, 114; text siriac: De mensuris et ponderibus, ed. de J. E. Dean, Chicago, 1935; J. Steinmann, Saint Jerome, Paris,

1958, 243-246 (gafele Sf. Epfaniu); F. X. Murphy, Rufinus of Aquileia, Washington, 1945, 59-81 (cearta cu Origen, prima fază); J. N. D. Kelly, Early Christian Creeds, London, 1950, p. 318-322, 335-338; E. J. Martin, A History of the Jconoclastic Controversy, London, 1930, 134 şi urm. Martin crede că scrierile iconoclaste ale lui Epifaniu sunt fal­suri târzii, deoarece teologia lor este mult prea avansată faţă de epoca acestuia. R. A. Lipsius. Epiphanius ofSalamis, art. în Smith-Wace, II, p. 149-156; Bardenhewer, III, p. 293-302; Altaner-Stuiber, 1980, 199, 315-318, 394 bibliografie; J. Quasten, Patrology, III, p. 384-396 cu bibliografie; Cross, Epi­phanius, art. în ODCC, p. 464-465; I. G. Coman, III, p. 575-594; C. Riggi, Epiphane de Salamine, în DECA, I, p. 841-842; W.A. Lohr, Epiphanius von Salamis, în LACL, p. 196-198 cu bibliografie.

Epifaniu Scolasticul

Epifaniu Scolasticul, monah şi scriitor latin din sec. VI. S-a născut Ia sfârşitul secolului V. Despre viaţa sa personală nu avem detalii. Se ştie doar că în jurul anu­lui 510 era vieţuitor la Vivarium, aşeză­mânt monahal întemeiat de Cassiodor*, fiind prieten şi secretar al acestuia. Nu­mele de scolasticus nu trebuie înţeles ca persoană dedicată studiului literaturii, filosofici şi teologiei, ci în sensul obiş­nuit folosit în evul mediu pentru capelan, asistent sau secretar al unui demnitar bi­sericesc. Epifaniu a avut sarcina de a tra­duce în latină istoriile lui Socrate*, So-zomen* şi Teodoret*, îndatorire de care s-a achitat cu conştiinciozitate. Forma finală a lucrării a fost dată de Cassiodor, care a revizuit traducerea şi a corectat greşelile de limbă. Totodată, el i-a dat lu­crării o formă mai condensată, rezuma­tivă, restructurând-o în aşa fel încât, în final, cele trei istorii au fost închegate într-o singură istorie cursivă a Bisericii.