Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Flavian de Antiohia

Flavian de Antiohia, episcop de Antiohia între 381 -404. S-a născut în prima parte a sec. IV, într-o familie creştină înstărită din Antiohia. După moartea timpurie a tatălui său îi revine sarcina de a avea grijă de întreaga familie. Sf. loan* Hri-sostom are cuvinte de înaltă apreciere faţă de viaţa moderată, mai degrabă înclinată spre ascetism, a lui Flavian. Bogăţia familiei a folosit-o şi pentru cei bolnavi şi săraci, în mijlocul crizei arie­ne, se retrage, împreună cu prietenul său Diodor, îmbrăţişând viaţa de sihastru. Adevărul ortodox fiind primejduit, Fla­vian, încă laic fiind, revine în Antiohia şi se angajează în lupta pentru apărarea

FLAVIAN DE ANTIOHIA

FLAVIAN DE ANTIOHIA

FLODOARD DE REIMS


credinţei celei adevărate, alături de prie­tenul său Diodor*, care va ajunge epis­cop de Tars, izbutind să menţină trează această credinţă în mijlocul unei comu­nităţi care împărtăşea deja în mare parte convingeri eustatiene. A fost hirotonit preot de către Meletie în 362-3. La moartea lui Meletie, Sf. Grigorie* de Nazianz dorea să rezolve tensiunile exis­tente din Antiohia prin numirea lui Paulin ca succesor. Acceptarea lui Paulin, ar fi dat câştig de cauză apusenilor, care îl sprijineau pe Paulin. Cu toate acestea, fără a se ţine cont de interesele Bisericii, sinodul, format din episcopi răsăriteni, îl aleg pe Flavian ca urmaş al lui Meletie. Flavian a fost hirotonit de către prietenul său Diodor din Tars şi Acacius* de Beroea. Paulin cere ajutor din partea lui Damasus şi a episcopilor apuseni, care intervin în favoarea lui pe lângă împăra­tul Teodosie, cerând convocarea unui si­nod la Alexandria. Teodosie sugerează ţinerea sinodului la Roma. La acest sinod au fost invitaţi şi episcopii răsăriteni, însă ei refuză să participe şi ţin un sinod propriu la Constantinopol în 382. Con­flictul dintre Flavian şi Paulin nu este rezolvat, întrucât fiecare era susţinut de un număr mare de episcopi. Sinodul tri­mite totuşi o scrisoare sinodală adresată lui Damasus şi altor episcopi apuseni, întruniţi la Roma. Conciliul de aici re­cunoaşte validitatea hirotoniei lui Fla­vian şi, deşi Paulin a fost prezent la întrunire, problema lui nu a fost rezol­vată. Cei doi episcopi, Flavian şi Paulin, au continuat să activeze separat în dauna disciplinei bisericeşti. Flavian izbuteşte, printr-o diplomaţie îndoielnică, să pună capăt ereziei messaliene sau euchite. în anul 386, Flavian îl hirotoneşte preot pe Sf. loan* Hrisostom. în istoria biseri­cească Flavian este cunoscut şi pentru curajul pe care 1-a avut în rezolvarea

crizei statuilor. Locuitorii Antiohiei dis­trug statuile împărăteşti, ceea ce atrage mânia lui Teodosie. Pentru a evita răz­bunarea împăratului, el se deplasează la Constantinopol, deşi era bătrân şi bolnav, izbutind să-1 convingă pe împărat să-şi arate mărinimia faţă de antiohieni. în ur­ma intervenţiilor pe lângă împărat, el obţine iertarea acestuia, salvând astfel cetatea, în 388, Paulin decedează, iar adepţii acestuia, neţinând cont de sfa­turile date, îl hirotonesc episcop pe Eva-grie. Acest lucru stârneşte încă un val de tensiuni. Invitat să participe la sinodul de la Capua, Flavian se scuză, invocând anotimpul iernii. Ambrozie îl acuză că încearcă să se menţină în scaun prin re-scripte imperiale. Flavian se adresează lui Teodosie subliniind că, daca tensi­unea din Biserică poate fî rezolvată prin plecarea sa din scaun, atunci el îşi oferă demisia, împăratul apreciază gestul lui Flavian şi îl confirmă în scaun, între timp, Evagrie decedează. Datorită influ­enţei de care se bucura, Flavian împie­decă numirea unui nou episcop. Cu toate acestea, nu se ajunge la împăciuire. Eus-tatienii se întâlnesc în continuare în adu­nări separate. Schisma va dăinui până în 414_415₉ în timpul episcopatului lui Ale­xandru. Separarea dintre Flavian şi Egipt şi Apus a fost înlăturată de Sf. loan Hri­sostom, care, folosindu-se de prezenţa lui Teofil al Alexandriei la Constantinopol, cu ocazia hirotonirii sale ca episcop în 318, îl convinge pe acesta să i se alăture şi să trimită o delegaţie comună la Roma, care să îi ceara papii Siricius să-1 recu­noască pe Flavian ca unic episcop al Antiohiei. Din delegaţie au făcut parte Acaciu de Beroea şi Isidor, prezbiter din Alexandria. Misiunea a avut succes. Fla­vian este recunoscut episcop unic, Egip­tul reintră în comuniune cu Flavian, iar Flavian îi trece în diptice pe Paulin şi pe

Evagrie. Flavian moare în jurul anului 404, însă nu înainte de a vedea modul samavolnic în care ucenicul său iubit, Sf. loan Hrisostom, a fost înlăturat din scaunul episcopal de Constantinopol. Opera scrisă a lui Flavian nu este una dintre cele mai bogate, el fiind vestit mai mult ca episcop, decât ca scriitor. De la el au rămas totuşi mai multe omilii, din care s-au păstrat fragmente, mai ales la Teodoret* şi în diverse flori legi i. Omilia De anathemate a fost transmisă între lucrările Sf. loan Hrisostom.

Migne, PG, 48, 945-952; Idem, PG, 83, 77, 204; CPG, 3430-3436; DHGE 17, 380-386; E. Venables, Flaviamts I of Antioch, art. în Smith-Wace, II, p. 527-531; F. Cavallera, Le schisme d'Antioche (IVe-Ve s iede), Paris, 1905; J. Tixeront, Patrologie, 1941, p. 275; S. J. Voicu, Flavien l d'Antioche, în DEC A, l, p. 976-977; B. Windau, Flavian l. von Anliochien, în LACL, p. 237.

Flavian de Constantinopol

Flavian a fost ales succesor al lui Proclus în scaunul patriarhal de Constantiopol în 446. La scurtă vreme după înscăunarea sa, Flavian este confruntat cu primele răbufniri ale crizei monofizite, declan­şată de predica lui Eutihie*. Eusebiu* de Doryleum îl acuză pe Eutihie de erezie în faţa patriarhului Flavian, care convoacă un sinod la Constantinopol şi îl con­damnă. Tensiunile care au urmat, îl de­termină pe împăratul Teodosie II să con­voace un sinod ecumenic la Efes în 449, sinod pregătit cu mare grijă de Eutihie. Papa Leon cel Mare îi trimite lui Flavian o scrisoare dogmatică, Tomos ad Fla-vianum, în care este expusă doctrina hris-tologică care va forma bazele învăţăturii de la Calcedon. Tomosul nu i-a fost de mare ajutor lui Flavian care, acuzat fiind de Dioscor*, a fost depus din scaun. Este

apoi pus în închisoare şi trimis în exil. El decedează în timpul călătoriei. Doctrina lui Flavian va fi recunoscută ca ortodoxa la sinodul de la Calcedon.

Tomos ad Flavianum, în Migne, PL 54, 723-732, 743-751; Ep. ad Theod., Migne, PG, 65 889-892; CPG III, 5930-5938; DHGE 17, 390-396; M. Simonetti, Flavien de Constan-tinople, în DECA, I, p. 978; R. Hdffher, Flavian von Konstantinopel, în LACL, p 237-238.

Flavius

Flavius (sec. VI), episcop de Châlon-sur-Saon (Cabilo), urmaşul lui Agricola în scaunul episcopal (580). Participa la sinoadele locale din Mâcon ($81şi 585), Lyon (583), Valencia (585), iar în 591 este prezent la botezul lui Clotaîttf la Nemours, îi este atribuit imnul V&rstts&ti mandatum in cena Domini, recitat duj$ă ritualul spălării picioarelor,⁵în cadrul'mă­năstirilor de la Cluny, Besan9pn, Char-tres şi Tours. Despre el se mai spune că este fondatorul sau restauratorul mănăs­tirii Sf. Petru din Chalon. Data morţii sale este plasată la sfârşitul sec. VI.

Migne, CPL, 2014; A.S. Walpole, Early Latin Hymns, Cambridge, 1922; S.A.Ben-nett, Flavius (8), art. în Smith-Wace, II, p. 535; U. Dionisi, Flavien de Chalon-sur-Saone, în DECA, I, p. 977-978 C. Kasper, Flavius von Chalon-sur-Saone, în LACL, p. 238.

Flodoard (Frodoard) de Reims

Flodoard (894-966), istoric latin. A par­ticipat la sinodul de la Ingelheim din 948 şi la disputele episcopale din acea vreme. In calitate de canonic al catedralei din Reims, a avut în responsabilitatea sa ar­hivele locale, în 951 a fost ales episcop de Noyon-Tournai, fără însă a fi instalat

FLODOARD DE REIMS

FLORINUS

FLORINUS

FOLCWIN DE LOBBES

în scaun. In 930 scrie în versuri hexamet-rice: De triumphis Christi sanctorumque Palestinae, De triumphis Christi An-tiochae gestis şi De triumphi Christi Italiam. Ultima lucrare din această trilo­gie epică este importantă pentru istoria Italiei, întrucât abordează evenimente din vremea sa. Celelalte două sunt speci­fice pentru sferele geografice aspra căro­ra s-a aplecat, descriind evenimente şi întâmplări esenţiale care ajută la înţe­legerea istoriei acelor locuri. Lucrarea sa istorică, Annales, acoperă perioada dintre anii 919-966 şi este o sursă importantă pentru istoria Franţei şi a Germaniei din acea epocă, în 946, încheie Historia Remensis ecclesiae, adică, Istoria Bise­ricii din Reims, în patru cărţi, care rela­tează evenimentele ecclesiastice contem­porane lui. Autorul foloseşte atât docu­mente, pe care uneori le reproduce, cât şi matori oculari.

Migne, PL 135; poemele în Migne, PL 135, 491-886; Historia Remensis eccL, ed. de J. Heller şi G. Waitz în MGS 13, p. 405-599; Leş Annales de Flodoard, ed. de P. Lauer, Paris, 1905; B. Lacroix, Flodoard (Fro-doard) of Reims, în CE, V, p. 964.

Florilegium Edessenum anonymum

Florilegiu grec compus, probabil, după sinodul de la Efes din 431, cu scopul de a respinge învăţăturile nestoriene. Lu­crarea s-a păstrat într-o versiune siriacă. In mare parte acest florilegiu depinde de lucrarea lui Chirii de Alexandria Defide ad reginas. Traducerea din greacă a fost făcută, după câte se pare, de Sever* de Antiohia, florilegiul dezvăluind câteva similitudini cu alte lucrări asemănătoare citate de el.

I. Rucker, Florilegium Edessenum Ano­nymum (syriacae ante 562) - Sitzung-berichte Bayer.. Akad., 5, Munchen, 1933; S.J. Voicu, Florilegium Edessenum anony­mum, în DECA, p. 979; P. Bruns, Flori­legium Edessenum anonymum, în LACL, p. 239.

FlorinilS Florinus, preot creştin din Roma, co-discipol cu Sf. Irineu* al Sf. Polycarp* şi adept gnostic. A trăit în a doua jumătate a secolului al II-lea. In­formaţiile despre el provin de la Euse-biu* de Cezareea (Hist.EccL, V, XX, 1-8), care menţionează scrisorile Sf. Iri­neu* adresate lui Florinus. Una dintre scrisorile trimise lui Florinus de către Irineu se intitulează Despre Monarhie sau că Dumnezeu nu este creatorul rău­lui, întrucât Florinus căzuse în erezia valentiniană. în acea epistolă, Sf. Irineu face referire la relaţia acestuia cu Sf. Policarp: 'Aceste învăţături ale tale, Flo­rine, nu sunt izvorâte, ca să nu folosesc cuvinte grele, dintr-o judecată sănătoasă. Ele nu se împacă cu cele ale Bisericii şi aruncă pe cei care se lasă convinşi de ele în cea mai mare nelegiuire. Te vedeam pe vremuri, când eram copil în Asia Mică pe lângă Policarp, aveai pe atunci o strălu­cită poziţie la curtea împărătească şi te sileai să ai un bun renume înaintea lui'. Scriitorii de mai târziu au urmat în mod natural relatările lui Eusebiu. Filastru* face referire la un eretic omonim care a predicat despre faptul că lucrurile create de Dumnezeu erau prin natura lor rele. Augustin* vorbeşte de un eretic, Flo­rinus, ca fiind fondator al unei secte. Ca răspuns la rătăcirea lui Florinus, Sf. Iri­neu, a compus lucrarea Despre Ogdoadă. (F.F.)

G. Salmon, Florinus (1), art. în Smith-Wace, II, p. 544-545; K. Kastner, Irenăus von Lyon

und der romische Presbyter Florinus, Der Katholic, 42, 1910, p. 40-54; Idem, Zur Kontroverse iiber den angeblichen Ketzer Florinus, ZNTW, 13, 1912, p. 133-156; F. Fliender, Die ketzergeschichtlichen Angaben des Agapius und das System des Florinus, diss., Miinster, 1942; R. M. Grant, Irenaeus of Lyons, London and New York, 1997; C. Gianotto, Florinus, în DECA, I, p. 980.

Florus

Florus (790-860), diacon în Lyon. Nu avem date bogate despre viaţa sa. Se crede că a fost originar din regiunea din jurul Lyonului. A slujit ca diacon mai mulţi arhiepiscopi de Lyon, îndeplinind şi funcţia de canonic al catedralei. A scris lucrări şi tratate de drept canonic, litur­gice şi teologice. A participat la dez­baterea privind predestinaţia, atacându-1 pe loan Scotul Eriugena* şi apărându-l pe Gottschalk. A fost un bun cunoscător al literaturii patristice. A redactat o lu­crare de compilaţie la Epistolele pauline, făcând uz de comentariile şi scrierile lui Augustin*, care a fost atribuită însă lui Beda* Venerabilul. Lui îi este atribuit şi un martirologiu istoric.

Migne, PL, 119, 11-424; A. Cabaniss, Florus of Lyons, în Classica et Mediaevalia, XIX, 1958, p. 212-232; C. Charlier, DSp., V, 1964, col. 514-526, cu bibliografie; Cross, în ODCC, p. 520, cu bibliografie.

Foegadius

Foegadius (Faegadius, Phaebadius, Phoe-badius, Segatius, Sabadius sau Phida-tius), numit în Gasconia Sf. Fiari, a devenit episcop de Agen în Galia după anul 347, deoarece numele său nu apare în actele sinodului sardican. Numele său, care are mai multe forme, pare a fi grec. în acea vreme, greaca era obişnuită în

Aquitania. împreună cu Servatius din Ton greş a făcut parte din delegaţia epis-copilor galici la Sinodul de la Rimini (359) care s-au opus formulei pro-ariene. După câteva clarificări şi cosmetizări, mai mult superficiale, ale doctrinei arie­ne, care nu au adus schimbări de fond, Foegadius, indus în eroare, iscăleşte ho­tărârile acestui sinod. Descoperind frau­da, el protestează, încercând să-şi repare greşeala, alăturându-se mişcării anti-ariene a lui Ilarie*. Participă la sinodul de la Valencia (374) şi la cel de la Sa-ragossa (380). După informaţia lui lero-nim*, Foegadius a scris mai multe lucrări în problema ariană. El menţionează doar Contra arianos, singura păstrată şi care reprezintă o respingere sistematic^ for­mulei pro-ariene de la Sirmium, formulă care după părerea Iui era o minciună me­nită să introducă treptat adevăratul aria­nism în forma lui radicală. Se mai pre­supune că lui Foegadius i-ar mai aparţine încă două tratate: Defide orthodoxa con­tra Arianos şi Libellus Fidei care sunt trecute sub numele lui Grigorie* de Nazianz.

Migne, PL 20, 11-30; A. Wilmart, La tradi-tion des opuscules dogmatiques de Foe-badius, Gregorius Hliberitanus, Fausîinus, SWA 159, l, Viena, 1908; R. T. Smith, Foegadius, art. în Smith-Wace, II, p. 547; P. P. Glăsler, Phoebadius von Agen, Augsburg, 1979; Altaner-Stuiber, 1980, p. 367; Quasten, Patrology, IV, p. 83-84; J. Ulrich, Phoeba­dius von Agen, în LACL, p.506, vezi şi bi­bliografia.

Folcwin de Lobbes

Folcwin (935-990), stareţ benedictin şi cronicar. Intră în cinul monahal în anul 948, la Saint-Bertin, nu departe de Therouanne. în 965, episcopul Everaclus de Liege îl numeşte abate al mănăstirii

FOLCWIN DE LOBBES

FORTUNATUS

FORTUNATUS


Lobbes. Se pare că instalarea lui în această funcţie a avut loc în timpul săr­bătorii de Crăciun şi în prezenţa împăra­tului Otto I. Ca istoric, Folcwin a folosit documentele cu mare discernământ, iar faţă de informaţiile orale a fost deosebit de precaut. De aceea lucrările sale istorice au o valoare ştiinţifică aparte. El a scris următoarele lucrări: o istorie a abaţi lor de la Saint-Bertin (scrisă între 961-962), viaţa Sf. Folcwin de The-rouanne (scrisă între anii 970-972), isto­ria abaţi lor de la mănăstirea Lobbes (între 972-980) şi o istorie cu caracter haghiograflc a minunilor abaţilor Ursmar şi Erminus din Lobbes (în 980).

Migne, PL 136, 1181-1278; MGS 13, p. 606-634; PL 137, 535-542; MGS 15, l, 424-430; MGS 4, 54-74; MGS 15, 2, p. 832-842; J. Warichez, L'Abbaye de Lobbes depuis Ies origines jmqu'en 1200, Tournai, 1909, pas-sim; W.E. Wilkie, Folcwin of Lobbes, în CE, V, p. 984.

Fortunatius de Aquileia

Fortunatius de Aquileia (m. c. 368), epis­cop de Aquileia, în vremea împăratului Constanţiu, pe la mijlocul sec. IV, de origine din Africa, după informaţia lui Ieronim*. Este cunoscut ca mare apără­tor al ortodoxiei niceene şi a fost gazda sfântului Atanasie*, la Aquileia, după ce acesta participase la sinodul de la Sardica din 343. Cu toate acestea, sub presiunea împăratului Constanţiu, el iscăleşte con­damnarea lui Atanasie la sinodul de Ia Milano, din 355, determinându-l şi pe Liberiu, episcopul Romei, aflat în exil, să iscălească crezul arian de la Sirmium din 357. De la el au rămas câteva fragmente dintr-un comentariu la Evanghelii, nu­mite de Ieronim* Margaritam de evan-geîio.

Migne, PL, 26, 200 şi Ep. 10, 3, ed. Labourt I, 29; Migne, PLS, I, 239, 217; W. H. Fremantle, Fortunatianus (2), art. în Smith-Wace, II, p. 550; A. Wilmart, B. Bischoff, CCL, 9, 1975, 365-370; L. Duchesne, Libere et Fortunatien, MAH, 28, 1908, p. 31-78; Quasten, Patrology, IV, p. 572; B. Studer, Fortunatien d'Aquilee, în DECA, I, p. 987; B. Dumler, Fortunatianus von Aquileia, în LACL, p. 239.

Fortunatus

Fortunatus, preot maniheu din Hippo care s-a angajat într-o dispută publică cu Fericitul Augustin* în băile lui Sosius din Hippo. Este învins de Augustin şi silit să fugă din Hippo. Fortunatus nu a putut să accepte credinţa într-un Dum­nezeu bun, care să nu fie mărginit de rău şi liber de a-1 mântui pe om. Disputa cu Fortunatus este relatată în Acta contra Fortunatum Manichaeum. Dezbaterea propriu-zisă a avut loc între 28-29 august 392. Augustin argumentează că răul purcede sau izvorăşte din păcatul liber consimţit al omului.

Migne, PL, 42, 111-130; J. Zycha, în CSEL, 25, l, 83-112; R. Jolivet-M. Jourjon, Six traites manicheens, Paris, 1961, p. 117-193; F. Decret, Aspects du manicheisme dans l'Afrique romaine, Paris, 1970; G. Riggi, Fortunat, în DECA, I, p. 987.

Fortunatus, Venantius Honorius Clementianus

Fortunatus, Venantius Honorius Clemen­tianus (530-600), episcop de Poitiers şi ultimul reprezentant al poeziei latine în Galia. S-a născut în anul 530 la Ceneta, în apropiere de Tarvisium (Treviso). Studiază gramatica, retorica şi dreptul la Ravenna. Fiind pe punctul de a-şi pierde vederea, este vindecat cu untdelemn din

candela care ardea la mormântul Sf. Martin din Tours, din biserica sfinţilor Petru şi loan. Drept recunoştinţă pentru vindecarea miraculoasă, întreprinde un pelerinaj la mormântul Sf. Martin în 565. El descrie acest pelerinaj în poemul Viaţa Sf. Martin. Poposeşte timp de doi ani la curtea lui Sigebert, câştigând favorurile acestuia. Drept recunoştinţă, el scrie un epilhalamium cu ocazia căsătoriei re­gelui cu Brunehault, poem criticat pentru conţinutul mult prea laudativ la adresa persoanei regale. Regele îl ajută să-şi continue pelerinajul, dându-i un ghid în persoana lui Sigoaldus. După ce se închi­nă la mormântul Sf. Martin, Fortunatus îşi continuă călătoria prin Galia, fiind primit de societatea galo-romană cu deosebită admiraţie şi simpatie, îşi pre­lungeşte şederea în Galia, datorită invaziei longobarde în Italia. Nu se ştie data la care a sosit în Poitiers. Aici este primit în mănăstirea Sf. Cruce, înte­meiată de Rhadegund (Radegonde), vă­duva lui Clotaire I, şi condusă de fiica ei adoptivă, Agnes. Preocuparea de bază în această mănăstire era literatura reli­gioasă, ceea ce l-a atras pe poet, deter­minându-l să se stabilească la Poitiers. Prin intermediul lui Rhadegund, Fortu­natus îi cunoaşte pe Grigorie* de Tours, Sygarius de Autun, Felix de Nântes, Germanus de Paris, Avitus de Clermont şi alte personalităţi ale vieţii religioase din Galia. în timpul liber, se dedică scri­sului, redactând vieţi de sfinţi, tratate teologice şi imne religioase, printre aces­tea din urmă aflându-se vestitele Vexilla Regis prodeunt şi Pange, lingua, glo­rioşi praelium certaminis, în cinstea Sf. Cruci, compuse pentru o ceremonie reli­gioasă din Poitiers. Este hirotonit preot, iar după moartea episcopului Plato, este numit succesorul acestuia pe scaunul episcopal din Poitiers. Decedează în

jurul anului 600. La cererea lui Rha­degund, scrie elegia: De excidio Thu-ringiae. Viaţa Sf. Martin, concepută în 2245 de hexametri, a fost scrisă la soli­citarea lui Grigorie de Tours, autorul fă­când uz de viaţa Sf. Martin, scrisă în proză de Sulpicius* Sever şi de poemul lui Paulin* de Perigueux. De la el a mai rămas o serie de scrieri în proză: o expli­care a Rugăciunii Domneşti (Pater nos-ter), o altă explicare a Simbolului de credinţă apostolic, ambele inserate în Carmina (X,l; XI, l) şi vieţile sfinţilor Ilarie de Poitiers, Marcel de Paris, Albin d'Angers, Paterne d'Avranches, Germain de Paris şi a sfintei Rhadegund. îi mai sunt atribuite şi alte vieţi de sfinţi, dar care nu îi aparţin. Deşi adeseori poezia lui este criticată, fiind considerat poet al perioadei de decădere a poeziei lathie, trebuie recunoscute efortul, imaginaţia şi strădaniile deosebite, pe care autorul le-a depus pentru a redacta o operă destul de bogată.

Migne, PL, 88; CPL 1033-1052; BS 12, 985-987; Fr. Leo şi Br. Krush, Mon. Germ. histor., Auctores antiquiss., IV, Berlin, 1881-1885; F. Hamelin, De vita et operibus V. H. CI. For-tunati, pictav. episc., Rennes, 1873; G. Nissard, Le poete Fortunat, Paris, 1890; D. Tardi, Fortunat. Etude sur un dernier re-presentant de la poesie latine dans la G aule merovingienne, Paris, 1927; S.A. Blomgren, Studia Fortunatiana, 2 voi. Uppsala, 1933-1934; J. Laporte, Le Royaume de Paris dans l'oeuvre hagiographique de Fortunat, Poi­tiers, 1953; K. Steinmann, Die Gelesuintha-Elegie des Venantius Fortunatus (Car. VI, 5), Zurich, 1975; E. M. Young, Fortunatus (17), Venantius Honorius Clementianus, art. în Smith-Wace, II, p. 552-553; A. Meneghetti, La latinită di V Fortunato, Turin, 1917; Cayre, II, 210-211; Tixeront, Patrologie, 457-459; L. Navarra, Venance Fortunat, în DECA, II, p. 2518-2519; N. Delhey, Venantius Fortunatus, în LACL, p. 622-623, cu bibliografie.

FOTIE

FOTIE

Fotie

Fotie (810-895), patriarh de Constan­tinopol. Părinţii săi, Sergiu şi Irina, au fost exilaţi de către împăratul Teofil, deoarece nu au acceptat politica lui ico­noclastă. Fotie însuşi mărturiseşte, în una din scrisorile sale, că întreaga sa familie, precum şi unchiul său, patriarhul Tarasie, au fost anatematizaţi la unul din sinoa­dele iconoclaste, împreună cu fraţii săi, Fotie primeşte o educaţie aleasă, în pofi­da faptului că averile familiei fuseseră

A

confiscate. Intr-o scrisoare adresată epis-copilor răsăriteni, Fotie mărturiseşte că a fost atras de viaţa monahală, deşi în cele din urmă a ales o carieră profană. Aflând de cultura lui aleasă, Teoctist, primul mi­nistru al împărătesei Teodora, îl numeşte profesor de filosofic la Universitatea din Constantinopol. în 855 conduce o dele-

yv

gaţie la califul Muttawakkil. In absenţa lui, împărăteasa Teodora este înlăturată de la regenţă de către fratele ei, Bardas, în înţelegere cu tânărul împărat Mihail III. Patriarhul Ignatie, ridicat în scaun de Teodora, cade în dizgraţia noului guvern, întrucât a dat crezare zvonurilor legate de viaţa privată a iui Bardas. Când acesta a voit să-şi oblige sora şi pe fiicele ei să se călugărească, Ignatie refuză să binecu-vinteze veşmântul monahal, în cele din urmă, el se retrage, iar un sinod local îl recomandă împăratului pe Fotie, care era laic, pentru a se evita alegerea vreunui episcop care apaţinea uneia din cele două tabere. Fotie a fost recunoscut de către toţi episcopii, chiar şi de cei care erau apropiaţi ai lui Ignatie. A fost hirotonit în decursul unei săptămâni, deoarece sărbă­toarea Crăciunului se apropia, iar potrivit tradiţiei, episcopul trebuia să oficieze slujba divină. Hirotonia a fost oficiată de trei episcopi, reprezentanţi ai celor două tabere în conflict. La scurtă vreme,

izbucneşte un nou conflict, centrat în jurul lui Ignatie, care ridică din nou pre­tenţia la tronul patriarhal. Un sinod local hotărăşte însă că numirea ca patriarh a lui Ignatie a fost necanonică, deoarece el nu fusese ales de sinod, ci numit de îm­părăteasa Teodora. Lucrurile se liniştesc abia în 830, când Fotie are răgazul să îi scrie Papii Nicolae I în legătură cu în-tronizarea sa. întrucât la Roma nu se cu­noşteau detaliile şi procedura urmată în alegerea lui Fotie, papa Nicolae I trimite o delegaţie care să vadă la faţa locului cum stă situaţia şi să participe totodată la un sinod local, care să rezolve problema iconoclasmului. Delegaţia cercetează cazul şi declară numirea ca patriarh a lui Ignatie ca necanonică. Cu toate acestea, papa Nicolae I se declară nemulţumit cu hotărârea propriei lui delegaţii şi recu­noaşte ca fiind canonică numirea lui Ignatie, acesta fiind considerat patriarh de drept, în consecinţă, el îl depune pe Fotie, iar pe Grigorie Asbestas, prietenul lui Fotie, îl cateriseşte şi îl suspendă din toate funcţiile bisericeşti. Totodată, el îi depune din treaptă pe toţi clericii pro­movaţi de Fotie, iar depunerea lui Ignatie o consideră nulă şi neavenită. Această intervenţie papală a fost considerată ca mare ofensă în Constantinopol. în timp ce Fotie păstrează tăcere, împăratul îi scrie Papii o scrisoare aspră, ceea ce îl determină să redeschidă cazul. Recon­cilierea va fi însă întârziată de problema jurisdicţiei asupra Bulgariei care fusese încreştinată; dacă Biserica de aici trebuia să aparţină de Roma sau de Constan­tinopol. în 867, Fotie denunţă, printr-o scrisoare enciclică, prezenţa misionarilor latini în Bulgaria şi prezintă totodată obiecţiile sale la Filioque. în acelaşi an, un sinod ţinut la Constantinopol îl depune pe Papă, îl anatematizează şi îl excomunică.

împăratul Mihail III este ucis, iar pe tron se urcă chiar ucigaşul lui, împăratul Vasile (867). Acest lucru dă un alt curs evenimentelor. Ignatie accede din nou la scaunul patriarhal. Un sinod de la Roma, din 869, recunoaşte acest lucru şi îl anatematizează pe Fotie. Sinodul de la Constantinopol din 869-870 îl confirmă pe Ignatie. Pacea cu Roma nu durează mult. Ignatie numeşte şi hirotoneşte un episcop pentru bulgari în 870. Papa îi răspunde, ameninţându-1 cu excomuni­carea. Această acţiune i-a asigurat lui Ignatie scaunul până la moartea sa în 877, când împăratul îl numeşte patriarh pe Fotie. La sinodul de la Constantinopol din 879-880, legaţii papali recunosc numirea ca validă, anulând hotărârile sinodului de la Roma din 869-870. Deşi situaţia părea a se îmbunătăţi, nu se ştie din ce motive, o nouă tensiune izbuc­neşte. De această dată, împăratul Leon VI îl depune din scaun pe patriarhul Fotie. Patriarhul se retrage la mănăstirea Armeniaki, unde decedează la sfârşitul sec. IX.

Deşi schisma aceasta a fost una dintre multele evenimente tumultoase care au zguduit relaţiile dintre Roma şi Constan­tinopol, ea a avut consecinţe catastrofale pentru istoria bisericească, deoarece a accentuat conflictul dintre pretenţia Ro­mei de a fi centrul unităţii creştine şi con­cepţia greacă care accepta cinci patri­arhale cu un statut egal. Ba mai mult, Fotie a fost primul teolog care a acuzat Roma de inovaţii în problema Filioque, fapt care a introdus un punct controversat şi de mare sensibilitate în teologia creştină. Fotie rămâne în istoria gândirii creştine ca un erudit de seamă şi mare encicloped. Cea mai importantă lucrare a sa este Bi­bi iotheca sau Myrîobiblion, o descriere a câtorva sute de cărţi, cu analize uneori exhaustive şi citate bogate. Este vorba de

o lucrare de o valoare inestimabilă, dacă avem în vedere faptul că în ea avem informaţii şi citate din opere care s-au pierdut de multă vreme. O a doua lu­crare, Amphilochia, scrisă în timpul primului său exil, abordează probleme exegetice şi doctrinare. La acestea adău­găm tratatele lui împotriva maniheilor şi mai ales a pavlicienilor. Tratatul despre Duhul Sfânt a facilitat tuturor teologilor din Răsărit obiecţiunile fundamentale împotriva dogmelor apusene. Fotie a ini­ţiat apoi revizuirea tipicului de la Bi­serica Sf. Sofia, şi Nomocanonul, despre care se crede că nu i-ar aparţine. Fotie i-a trimis pe Chirii şi Metodiu să discute cu khazarii, iar mai apoi, împreună cu împăratul, ca misionari în Moravia şi a făcut una din primele încercări de unire dintre Biserica Armeană şî Biserica Ortodoxă, în planul educaţiei teologice, el reorganizează academia teologică, introducând filosofia şi speculaţia filo­sofică aristoteliciană în teologie. El a fost interesat şi de probleme filologice, în acest sens compunând un Lexicon şi un Etymologicum, Scrierea lui împotriva sintagmei Filioque, intitulată Mysta-gogia Spiritus Sandi a fost mult ex­ploatată de polemiştii anti-latini din sec. XII. De la el au rămas peste 200 de scri­sori, iar omiliile sale nu posedă doar o elegantă expresivitate, ci şi bogate idei teologice şi îndemnuri morale.

Migne, PG, 101-104; C. Mango, The Homilies of Photius, Cambridge, Mass., 1958 (trad. în engl.); J. Hergenrother, Mo-numenta Graeca ad Photium eiusque Historia Pertinentia, Ratisbon, 1869; idem, Photius, Patriarch von Konstantinopel, 4 voi. în 3, Regensburg, î867-1869; F. Dvornik, The Photian Schism. History and Legend, Cambridge, 1948, cu bibliografie bogată; idem, The Patriarch Photius in the Light of Recent Research, Munchen, 1958; idem, Photius, Patriarch of Constantinople,

FOTIE

FREDEGARIUS

FREDEGARIUS