Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

luvencus, Gaius Vettius Aquilinus

luvencus, Gaius Vettius Aquilinus, (sec. IV), poet latin, de origine din Spania. A fost hirotonit preot şi a trăit, după cum ne informează Ieronim*, în timpul împăra-

tului Constantin. A avut o educaţie aleasă, fiind cunoscător al culturii clasice şi în special a operelor poeţilor Vergilius, Plautus, Valerius Flaccus, Statius şi Ovidius. A fost influenţat în special de Vergilius.

Opera sa, Evangeliorum libri, este un poem în patru cărţi cuprinzând două pro-loage şi 3219 hexametri. Este vorba de o transpunere în versuri a Evangheliilor şi reprezintă primul poem epic creştin în limba latină (Quasten). luvencus nu a fost doar un simplu versificator, ci şi un adevărat creator de limbă. El a creat cuvinte noi, neologisme, şi a dat o mai mare expresivitate limbajului poetic, prin

A

folosirea adjectivelor. In redarea textului evanghelic, el se menţine foarte aproape de expresia biblică, fără licenţe poetice

care să trădeze adevăratul mesaj al Evangheliei lui Hristos.

Migne, PL 19, 9-346; CPL, 1385; J. Huemer, în CSEL 24, Viena, 1891; A. Knappitsch, Evangheliorum libri quattuor, Graz, 1910-1913 (text, trad. în germană şi comentariu); Walter Locke, Juvencus, G, Vettius Aqui­linus, art. în Smith-Wace, III, p. 598-599; Tixeront, Patrologie, p. 326; F. Vivona, De Juvenci poetae amplificationibus, Palermo, 1903; E. Borrell, Evangeliorum concordan-tiae secundum J. Huemer editionem, Barce­lona, 1990; idem, J. index verborum et alia instrumenta lexica, Barcelona, 1990; Cayre", I, p. 540; Altaner-Stuiber, 1980, p. 405; Quasten, Patrology, IV, p. 265-269, cu biblio­grafie; J. Fontaine, Naissance de la poâsie dans l'Occident chretien, HI^e-IV^e siecles, Paris, 1981; I. Opelt, Juvencus, în DECA, II, p. 1391-1392; M. PrUnte, Juvencus, în LACL, p. 371-372, cu bibliografie.

J EU

JOVINIAN

JOVINIAN

JULIAN DE COS

Jeu

Jeu. a. în sistemul gnostic conţinut în Pistis Sophia, conducătorul suprem 'al locului celor care sunt de-a dreapta', adică, tărâmul foarte de jos, imediat ur­mător celui în care se află 'comoara lu­minii', dar infinit deasupra tărâmului ce­rurilor vizibile. Sarcina lui Jeu este de a atrage lumina din comorile de deasupra şi să o transmită regiunilor inferioare. El este supraveghetorul sau stăpânul (âîttaKOTcoi; sau ayyeA,o<;) luminii, numit şi 'primul om'. El îi ţine în frâu pe ar-hontii din sferele cereşti inferioare şi îi pedepseşte dacă încalcă regulile deja impuse. Jeu mai este Tatăl lui Sabaoth, arhonul cel mai de jos al 'locului celor de-a dreapta'. Din Sabaoth se trage sufle­tul (xj/dxti) lui Hristos, care îl numeşte pe Jeu Tatăl Tatălui meu', b. Cărţile lui Jeu, titlul a două tratate gnostice menţionate în Pistis Sophia, atribuite lui Enoch. Ele există şi în Codi­cele Bruce, ocupând primele două locuri.

C. Schmidt, Gnostische Schriften in Kop-tischer Sprache aus dem Codex, Brucianus, TU, VIII, Hefte 1-2, 1892, p. 38-141, trad. în germană, p. 142-225; W. Till, Koptishes-Gnostische Schriften, I, GCS, 45, ed. 3-a, 1959, p. 257-329; Altaner-Stuiber, 1980, p. 131; G. Rowekamp, Jeu-Biicher, în LACL, p. 330, cu bibliografie.

Johannitius vezi Hunayn ibn Ishaq

J ovini a n

Jovinian (m. 406), călugăr apusean, venit la Roma, probabil din Nordul Italiei, şi condamnat ca eretic de sinoadele de la Roma şi Milano, în jurul anului 390. Informaţiile pe care le deţinem despre el provin de la Ieronim* care a scris două cărţi împotriva lui: Adversus Jovinia-num. După Ieronim, Jovinian susţinea că înaintea lui Dumnezeu o fecioară nu este mai buna decât o femeie căsătorită; nici abstinenţa nu este mai bună decât mân­carea cu recunoştinţă; o persoană boteza­tă cu Duhul sau cu apă nu poate greşi; toate păcatele sunt egale şi că există doar o singură pedeapsă şi o singură răsplată. Augustin* subliniază şi alte erori doc­trinare, mai ales cea referitoare Ia faptul că Fecioara Măria după naştere nu a mai rămas fecioară. Jovinian şi-a pus în scris toate aceste idei în Commentarioli., lu­crare de altfel pierdută, care a fost pre­zentată lui Siriciu, episcopul Romei, în consecinţă Siriciu a convocat o adunare a clericilor şi a condamnat noua erezie. Alături de Jovinian au mai fost menţio­naţi ca adepţi Auxentiu, Genialis, Felix, Martianus, Januarius ş.a. Ei intervin pe lângă Ambrozie* de Milan în speranţa că le va ridica pedeapsa. Acesta rămâne totuşi de partea lui Siriciu şi împreună cu alţi opt episcopi, subscrie la hotărârea luată de el. Jovinian a fost trimis în exil în 398 de către Honoriu. Spre deosebire de tratatul lui Ieronim, care este foarte dur la adresa lui Jovinian, Augustin adoptă, în doua epistole, De bono coniu-gali şi De sanda virginitate un ton mai moderat.

W. Haller, Jovinianus, Leipzig, 1897 (frag­mente); Migne, PL, 23, 211-338 (Ieronim); PL, 13, 1168-1172 (Siriciu, Ep. 7); PL, 16, 1124-1129 (Ambrozie); F. Valii, Giovaniano, Urbino, 1954; J. LI. Davies, Jovinianus (2), art. în Smith-Wace, III, p. 465-466; DSp 8,

col. 1469-1470; Altaner-Stuiber, 1980, p. 355, 395, 400, 432; J. Gribomont, Jovinien, în DECA, II, p. 1353-1354; G. R&wekamp, Jovinian, în LACL, p. 360.

Julian Apolinaristul

Julian aparţine, alături de Eunomiu* de Beroea (în Tracia), grupării apolinariste extremiste a lui Polemon. De la Julian s-a păstrat un fragment dintr-o scrisoare de răspuns către Polemon, Epistola ad Polemonem. Au mai supravieţuit şi alte câteva fragmente care i-au fost adresate lui Julian de către magistrul său, editate în Doctrina Patrum. Doctrina afirmată în aceste fragmente poartă nuanţe clare apolinariste, identice cu învăţăturile ex­tremiste propuse de Polemon.

F. Diekamp, Doctrina Patrum, Munster, 1907, p. 247-248, 308; H. Lietzmann, Apollinaris von Laodicea und seine Schule, TDbingen, 1904, p. 277; retip. Hildesheim, 1970; E. Cavalcanti,.7w//ert i'Apollinariste, în DECA, II, p. 1370; G. Feige, Julian, Apollinarist, în LACL, p. 360.

Julian Arianul

Julian Arianul, personaj necunoscut, plasat în mediul arian din Antiohia în a doua jumătate a sec. IV, mai exact între 357 şi 379/381. Acestuia îi sunt atribuite fragmentele din Comentariul la cartea lui Iov, care se regăsesc în Catene, în­deobşte considerate ca fiind ale lui Ju­lian* de Halicarnas. în plus, tot el pare a fi autorul Constituţiilor apostolice şi al scrisorilor pseudo-ignatiene. Optzeci şi patru de canoane apostolice, care la ori­gine făceau parte din Constituţiile apos­tolice, i-ar aparţine tot lui Julian.

CPG, II, 2075; H. Lietzmann, Catenen. Mitteilungen iiber ihre Geschichte undhand-schriftliche Uberlieferung, Freiburg, 1897, p.

28-34; D. Hagedorn, Der Hiobkommentar des Arianers Julian, Berlin, 1973; P. Ferhat, Der Jobprolog des Julianos von Halikar-nassos in einer armenischen Bearbeitung, OC NS, l, 1911, p. 26-31; F.X. Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolonim, 1 Bde„ Paderborn, 1905; J.B. Lightfoot, The Apostolic Fathers, 3/2, London², 1885; R. Draguet, Julien d'Halicarnasse, DTC, 8, 2, 1931 art. cit.; E. Cavalcanti, Julien l'Arien, în DECA, II, p. 1373; B. Windau, Julian, Arianer, în LACL. p. 360.

Julian de Cos (Kos)

Julian a fost episcop de Cos sau Kos şi apocrisiarh al papii Leon cel Mare la Constantinopol. S-a născut în Italia şi a fost educat la Roma, unde a învăţat şi limba greacă. Cunoştinţele sale de greacă au fost deosebit de folositoare papii Leon care nu a cunoscut această limbă şi ca atare, a avut nevoie de traducerea docu­mentelor şi a actelor sinodale redactate în acea limbă. Teologia lui Julian a fost pur ortodoxă. Astfel, la sinodul de la Con­stantinopol din 448, el mărturiseşte, spre marea supărare a lui Dioscor*, credinţa în 'două naturi şi o singură persoană', între Julian şi papa Leon cel Mare s-a ivit o mare neconcordanţă de idei referitoare la canonul 28 al sinodului de la Calcedon care confirmă primatul scaunului de Constantinopol. In timp ce papa Leon şi ceilalţi delegaţi papali protestează, Julian nu numai că îl susţine pe Anatolie, dar îi scrie papii să recunoască şi sa accepte acel canon. Incidentul se stinge, mai ales pentru că papa avea nevoie de activitatea informativă întreprinsă de către Julian pe lângă curtea imperială şi patriarhia con-stantinopolitană. în timpul în care a de­ţinut funcţia de apocrisiarh, Julian i-a scris papii Leon cu regularitate, infor-mându-l despre cele ce se întâmplau la Constantinopol. în martie 453, Leon îi

IULIAN DE COS

JULIAN DE ECLANUM

JULIAN DE ECLANUM

JULIAN DE HALICARNAS

cere acestuia să facă o traducere o nouă traducere a actelor sinodale pentru a le putea înţelege mai uşor. în anul 457 Julian revine la dioceza sa de pe insula Cos (Kos), nu departe de ţărmul asiatic. Ştim acest lucru din scrisoarea pe care o adresează împăratului Leon, în calitate de episcop, privind problema ridicată de devierile doctrinare exprimate de Ti-motei* Aelurul. După acest mument, nu se mai cunoaşte nimic despre el.

Migne, PL 54, 1536 în note; T. Jalland, The Life and Time of St. Leo the Creat, London, 1941; C. Gore, Julianus (27), în Smith-Wace, III, p. 473; B. Studer, Julien de Kos, în DECA, II, p. 1375-1376.

Julian de Eclanum

Julian de Eclanum (385-454), episcop de Eclanum (Eclana, Eculanum sau Aecu-lanum; în prezent Mirabella Eclano aproape de Avellino), distins conducător al pelagienilor. S-a născut la Apulia în jurul anului 385, într-o familie de nobili romani. Tatăl său, Memor sau Memo-rius, a fost episcop, probabil în Capua, iar mama sa Juliana descindea dintr-o familie nobilă din Italia. Fer. Augustin* a cunoscut bine familia lui Julian, despre are cuvinte de laudă şi frumoase apre­cieri, în anul 404, Julian devine 'citeţ' în biserica tatălui său şi apoi se căsătoreşte cu Ia, fiica lui Aemilius, episcop de Be-neventum. In anul 410 este hirotonit dia­con, iar în 417 este hirotonit episcop de către Inocenţiu I. Numele episcopiei pen­tru care a fost hirotonit este redat în forme diverse. Reţinem din informaţia lui M. Mercator, care a fost contemporan cu el, că Julian a fost 'episcopus Ecla-nensis'. Devine cunoscut ca scriitor, polemist, teolog şi exeget, după moartea lui Inocenţiu I, în timpul papei Zosim, şi mai exact după ce acesta a expediat

scrisoarea sa circulară, Tractoria, către episcopii din Apus şi din Răsărit, soli-citându-le să iscălească condamnarea finală a pelagienilor. Julian refuză să iscălească acea scrisoare şi îi trimite papei Zosim două scrisori. Prima scri­soare a circulat în Italia înainte de a-i fi înmânată papei, în una din aceste scri­sori, el cere clarificări papei Zosim, înainte de a o iscăli. Papa nu îi aprobă cererea şi în schimb îl condamnă împre­ună cu alţi 18 episcopi italieni care nu au acceptat să iscălească Tractoria. Julian apelează la Ravenna, de unde problema este trimisă lui Augustin, care răspunde prin tratatul De nuptiis et concupiscenţi^ Când originalul scrisorii lui Julian îi par­vine, Augustin a descoperit că multe din citatele biblice nu corespundeau cu textul original, şi pentru a pune la punct proble­ma, el scrie Contra Julianum Pelagia-num. în 418, Julian îi răspunde lui Au­gustin în patru cărţi Ad Turbantium. Forţat să părăsească Italia, Julian pleacă în Cilicia, unde este găzduit pentru o vreme de Teodor* de Mopsuestia. După moartea lui Bonifaciu şi urcarea lui Ce­lestin pe scaunul episcopal al Romei, în 422, revine în Italia. Celestin nu numai că nu-1 primeşte, dar îl şi condamnă, între timp este condamnat şi în Cilicia. Aflând acest lucru, se îndreaptă spre Constantinopol, unde îl aştepta o soartă asemănătoare; fusese condamnat de Atti-cus şi de Sisiniu, succesorul lui Atticus. Urcarea lui Nestorie* pe tronul patriarhal din Constantinopol îi dă speranţe. El ape­lează atât la Nestorie, cât şi la împăratul Teodosie II. Pentru început, cei doi îl încurajează, însă, în urma intervenţiei lui Mercator, care trimite împăratului un Commonitorium de Coelestius, se iau măsuri împotriva lui Julian şi a priete­nilor săi care sunt alungaţi din Con­stantinopol. Sinodul ecumenic de la Efes,

din 431, pecetluieşte condamnarea tutu­ror pelagienilor, inclusiv a Iui Julian. în cele din urmă, Julian găseşte adăpost în Sicilia, unde rămâne până la moarte, în 454.

Pe lângă cele două scrisori adresate lui Zosim şi Ad Turbantium, de la Julian au mai rămas Epistola adRufus, în care sunt repetate acuzaţiile de maniheism împo­triva concepţiei teologilor africani despre natura umană, Epistola ad Romanos, atribuită lui Caelestius, în care respinge ideea de slăbire a naturii şi libertăţii umane datorită păcatului lui Adam, şi Libri VIII ad Fhrum, în care îşi exprimă resentimentul său faţă de Augustin, de­spre care spunea că a încearcat să rezolve problema pelagiană prin forţă şi nu prin raţiune. La acestea se mai adaugă co­mentarii la profeţii mici şi la Iov. Lui Julian i-au mai fost atribuite: Praedes-tinatus; Libellus fidei şi Summarium antipelagianum. Julian s-a impus ca teo­log al mişcării pelagiene. Chiar dacă este acuzat că ar fî repetat aceleaşi învăţături greşite ale lui Pelagiu, el a fost cel care a formulat categoriile de bază ale pelagia-nismului, dându-le o coerenţă deosebită.

J. Garnier, Monumenta haereseos pela-gianae, în PL 48; L. de Coninck, CCL 88, 1977, p. 331-402; A. Briickner, Die vier Bticher Julians von Aeculanum an Truban-tius, Berlin 1910, p. 24-76; Idem, Julian von Eclanum, sein Leben und seine Lehre, TU, XV, 3, 1897; A. Vaccari, SJ, Un commenîo a Giobbe di Giuliano di Eclano, 1915; G. Bouwman, S.V.D., Des Julian von Aecu-lanum Kommentar zu den Propheten Osee, Joel und Amos, Ein Beitrag zur Geschichte der Exegese, Analecta Biblica, IX, Roma, 1958; J. Forget, în DTC, VIII, 1924, col. 1926-1931; T. W. Davids, Julianus (15), art. în Smith-Wace, III, p. 469-472; Quasten, Patrology, IV, p. 487-492 cu bibliografie bogată; V. Grossi, Julien d'Eclane, în DECA,

II, p. 1373-1374; W. Geerlings, Julian von Eclanum, în LACL, p. 361-362 cu bibliografie.

Julian de Halicarnas

Julian de Halicarnas (m. după 527), epis­cop monofizit de Halicarnas, din provin­cia Carias. Complotează împreună cu Sever de Antiohia pe lângă împăratul Anastasie în vederea înlăturării din scaunul patriarhal de Constantinopol a lui Macedoniu. O dată cu urcarea pe tron a împăratului Justin, susţinător al orto­doxiei, Julian este obligată să părăsească scaunul şi să se retragă la Alexandria, unde devine conducătorul grupării aph-tartodoceţilor* sau fantasiaştilor (phan-tasiastae), adică a celor care susţineau că lisus Hristos a avut trup aparent. La Ale­xandria, el redactează un Tomos în care susţine natura incoruptibilă a trupului Mântuitorului şi ca atare, el nu a pătimit şi nici nu a murit şi îl trimite lui Sever* spre examinare. Acesta respinge ideile sale, ceea ce duce la o controversă apri­gă. Evenimentul se petrecea în jurul anu­lui 527, când Julian era deja în vârstă, în contextul acestei polemici, el scrie, pe lângă Tomos, Adaosuri la Tomos, o Apologie sau Discurs împotriva mani-heilor şi eutihienilor., care s-au pierdut, şi un altul împotriva blasfemiilor lui Sever, care s-a păstrat în traducere siriacă. Au fost recuperate câteva din scrisorile sale. Comentariul la Iov, care i-a fost atribuit, îi aparţine în realitate unui alt Julian, nu­mit, pentru a fi deosebit de alţi autori Ju­lian* Arianul. Julian a fost clasat ca mo­nofizit radical, în sensul că el ar fi susţi­nut că prin întrupare proprietăţile trupu­lui lui Hristos au fost deteriorate, în sen­sul că şi-a pierdut incoruptibilitatea. Studiile făcute de Draguet prezintă mai nuanţat ideile lui Julian, şi anume, că acesta ar fi afirmat că, aşa cum Adam a

JULIAN DE HALICARNAS

JULIAN DE TOLEDO

JULIAN DE TOLEDO


fost creat incoruptibil şi nemuritor, stri­căciunea şi moartea fiind consecinţa păcatului, tot aşa Hristos, fiind fără de păcat, a avut un trup ferit de stricăciune, pătimire sau suferinţă şi moarte. Sever susţinea că trupul lui Hristos a dobândit aceste calităţi după înviere, în conse­cinţă, susţine Draguet, Julian a învăţat că patimile şi moartea nu ar fi fost aparente, ci asumate în mod voit de Hristos. în rea­litate, intenţia lui a fost de a reconcilia realitatea suferinţei şi morţii lui Hristos cu absenţa păcatului originar în El. Doc­trina susţinută de Julian a avut o serie de adepţi, mai ales în Egipt, printre care un loc de frunte 1-a avut Gaianus, care a ocupat scaunul de la Alexandria pentru o scurtă vreme.

CPG, III, 7125-7127; CSCO, 244-245; lucrarea clasică: R. Draguet, Julien d'Hali-carnasse et sa controverse avec Severe d'Antioche sur l'incorruptibilite du corps du Christ, Louvain, 1924, (cu fragmente în siri-acă şi greacă, retraduse, şi bibliografie bogată); Idem, Pieces de polemique antiju-lianiste, în Museon, XLIV, 1931, p. 255-317 (text şi trad. lat.), LIV, 1941, p. 59-89; A. Sanda (ed.), Severi Anîijulianistica, I, Beirut, 1931; T.W. Davids. Julianus (47), art. în Smith-Wace, III, p. 475-476; Bardenhewer, V, p, 2-6; Altaner-Stuiber, 1980, p. 507; R. Draguet, DTC, VIII, 2, 1925, col. 1931-1940; Cross, Julian, în ODCC, p. 766; M. Simonetti, Julien d'Halicarnasse, în DECA, II, p. 1374-1375; S. Muller-Abels, Julian von HalikarnaR, în L AC L, p. 362.

Julian Pomerius

De origine din Mauritania. Ajunge în Galia de sud, către sfârşitul sec. V, unde este hirotonit preot. La Arles, predă retorica, avându-1 printre discipolii săi pe Cesar (Caesarius)* de Arles. Ruricius ne informează că a fost abate, însă nu men­ţionează şi mănăstirea unde a îndeplinit

această funcţie. Nu mai avem alte date despre viaţa sa. Este autorul unor tratate: Despre natura sufletului (De animae natura), conceput în opt cărţi, despre vir­tuţi şi vicii, despre dispreţul faţă de lume (Dictatum ad quendam nomine Princi-pium de contemplu mundi ac rerum tran-sitwarum hortatoriuiri) şi despre edu­caţia fecioarelor (Libellus de virginibus instituendis\ lucrări care s-au pierdut. A supravieţuit însă cele trei cărţi Despre viaţa contemplativă (De vita contempla­tiva), scriere atribuită multă vreme lui Prosper* de Aquitania, şi care a fost adresată unui alt episcop Julian, probabil, de Carpentras.

Migne, PL 59,415-520 (De vita contemplati­va); Isidor, de script. eccl., XII; Ghenadie, Ser. eccl., XCVIII; R.T. Smith, Julianus (72) Pomerius, în Smith-Wace, III, p. 492; Bardenhewer, IV, p. 599-601; K. Pollmann, Julian Pomerius, în LACL, p. 362, cu biblio­grafie.

Julian de Toledo

Julian de Toledo (642-690), episcop de Toledo între 680 şi 690. Plasat alături de Isidor de Sevilla, Julian este ultima mare personalitate a Spaniei gotice. Din nefe­ricire, invazia arabă a distrus o mare parte din munca sa. Deşi strămoşii săi au fost evrei, după propria sa mărturie, s-a născut din părinţi creştini. A fost botezat în biserica principală din Toledo şi a stu­diat sub îndrumarea episcopului Eugeniu II. Slujeşte pentru o vreme ca diacon şi apoi preot la catedrala din Toledo. După moartea lui Quiricius, Julian este ales în scaunul episcopal rămas vacant. Se pare că Julian nu a fost deloc străin de com­plotul care a dus la răsturnarea regelui Wamba şi înlocuirea lui cu Ervig. în tim­pul episcopatului său, au avut loc două sinoade, al IV-lea şi al \Mea, pe care le

prezidează. El a izbutit să obţină, pentru episcopia de Toledo, primatul între cele­lalte dioceze din Spania. Datorită acestui fapt şi a sentimentului său că Biserica Spaniei este unică, se explică într-o oare­care măsură conflictul cu Biserica Ro­mei, care se temea ca nu cumva aceasta să iasă din sfera ei de influenţă. El apro­bă, în numele Bisericii Spaniei, hotă­rârile sinodului VI ecumenic, ceea ce atrage nemulţumirea papii Benedict, care îi critică anumite expresii din Apologe-ticum, lucrare scrisă de Julian pentru a-şi apăra propriile acte deja ratificate de pro­priul său sinod de la Toledo, sinodul al XlV-lea. Conciliul al XV-lea de la To­ledo din 688 aprobă o nouă lucrare a lui Julian, care insista asupra formulelor în­trebuinţate de el în Apologeticum, în plus, conciliul le acceptă ca fiind ale sale, criticând aspru pe teologii romani care refuzau să înţeleagă ortodoxia subtili­tăţilor teologice ale primei lucrări a lui Julian. Afrontul deschis a fost sesizat cu precauţie la Roma, conştientă de con­secinţele imprevizibile, în cazul prelun­girii conflictului. De altfel, Julian nu a fost în favoarea divizării Bisericii, ceea ce el nu a agreat, a fost ingerinţa Romei în afacerile Bisericii din Spania. Julian s-a preocupat mereu de unitatea bisericeas­că, străduindu-se să unifice liturghia spa­niolă şi impunând norme şi reguli co­mune pentru ritualul liturgic. Totodată, el s-a ocupat, îndeaproape, de formarea în cultura clasică şi teologică a clericilor săi, el însuşi predând un curs de Gra­matică. S-a stins din viaţă în anul 690, fiind înmormântat în biserica Sf. Leo-cardia, unde se ţineau de obicei sinoadele locale.

Opera scrisă a lui Julian nu este deloc de neglijat. El a abordat teme care, la acea vreme, erau de interes pentru Biserici. Cunoaştem lista completă a scrierilor

sale datorită biografului său, Felix. Din nefericire nu toate s-au păstrat. Redăm câteva din cele mai importante: Liber Prognosticorum fuluri saeculi, adresată lui Idalius de Barcelona, în care vorbeşte despre originea morţii, despre sufletele celor decedaţi şi starea lor înainte de în­vierea trupului şi învierea finală. Lucra­rea s-a bucurat de mare popularitate în evul mediu. Apologeticum fidel quodBe-nedicto Romanae urbis Papae directum est, care a stârnit un prim val de nelinişte la Roma. Din nefericire, lucrarea nu s-a păstrat. Apologeticum de tribus capitulis, cea mai vestită lucrare a lui Julian, pro­babil, datorită conflictului deschis cu Roma. Liber de sextae aetatis comproba-tione face parte dintr-o serie de tratate polemice importante în literatura spa­niolă din acea vreme, alături de cet al I»i Isidor*, Contra Judaeos şi al lui Ildefon-sus*, De Virginitate Sanctae Mariae con­tra tres infideles. La acestea adăugăm: Liber carminium, Liber Epistolarum şi Liber Sermonum, care s-au pierdut, în cele din urmă, merită atenţie şi lucrarea sa istorică Liber Historiae de eo quod Wambae Principis Galiis Exîtitit Gestum. Lucrarea este importantă nu numai din punct de vedere istoric, ci şi stilistic şi encomiastic. Alături de Ildefonsus, Ju*-l ian de Toledo rămâne unul din marii prelaţi ai Bisericii Spaniei, care au sesi­zat necesitatea punerii în evidenţă a ele­mentului local şi naţional în sânul Bise­ricii creştine.

Migne, PL, 96, 43-44, 453-800; PLS, 4, 2289-2292; CPL 1258-1266; CCL, 115; F. Gorres, Der Primas Julian von Toledo (680-690), Zeitschrift fttr wissenschaftliche Theo-logie, 46, 1903, p. 524-533; Z. Garcia Villa-da, Historia ec. de Espana, II, l, p. 96-106, 149-160; A. Viega Valina, La doctrina esca­tologica de S Julian de Toledo, Lugo, 1940; M.A. Ward, Julianus (63), art. în Smith-

JULIAN DE TOLEDO

JUST1N MARTIRUL

JUSTIN MARTIRUL



Wace, III, p. 477- 481; J.F. Rivera Recio, Sân Juliăn Arzobispo de Toledo, Barcelona, 1944; J. Madoz, Sân Juliăn de Toledo, EstEcl., 26, 1952, p. 36-39; M. Diaz y Diaz, Julien de Tolede, în DECA, II, p. 1376-1377, cu bibliografie.