Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Leontiu Bizantinul sau Leontiu Scholasticul
- Leontiu de Constantinopol
Leon de Sens Leon de Sens, episcop de Sens, al 16-lea în succesiune. Participă la sinodul de la s\ Orleans din 538. In 512 scrie, împreună cu Heraclie, episcop de Paris, şi Teo-dosie, episcop de Auxerre, o scrisoare lui Remigius de Reims, în care protestează împotriva pedepsei deosebit de aspre date unui cleric. Această scrisoare s-a pierdut. De la el s-a păstrat o scrisoare către regele Childebert, care dorea să înfiinţeze o episcopie la Melun, localitate aflată în jurisdicţia sa, însă sub stăpânirea lui Childebert. El se opune cu tărie intenţiei regelui de a-i diminua teritoriul jurisdicţional, mai ales că regele ar fi trebuit să se adreseze Iui Theodebert, al cărui supus era Leon. Proiectul nu a fost dus la bun sfârşit. Migne, PL, 68, 11; MGH, Ep„ 3, p. 437şi urm.; W. Gundlach, CCL, 117, 489491; BS, 7, 1227-1228; J. Hubert, La liste episcopale de Sens, Paris, 1946; S.A. Bennett, Leo (29), art. în Smith-Wace, III, p. 679-680; A. Hamman, Leon de Sens, în DECA, II, p. 1425; C. Kasper, Leon von Sens, în LACL, p. 392. Leonţiu Leonţiu, egumen al mănăstirii Sf. Sava, autorul unei biografii a lui Grigorie de Agrigent. Leonţiu afirmă că a fost contemporan cu Grigorie, ceea ce îl plasează la cumpăna dintre secolele VI şi VII. Lucrarea lui Leonţiu a fost prelucrată de către Simeon* Metafrastul, care a redus textul în mod substanţial. Migne, PG 98, 549-716; Simeon Metafrastul, în Migne, PG, 116, 189-269; BS. 7, p. 169-173; A. Di Berardino, Leonce, în DECA, II, p. 1425-1426; U. Hamm, Leontius, Biograph (Romischer Abt), în LACL, p. 393.
Leonţiu de Arabissus, predicator creştin în Asia Mică, Arabissus fiind o localitate din Turcia orientală (Yarpuz de azi). Nu cunoaştem data când a trăit şi nici nu posedăm detalii despre viaţa sa. De la el au rămas două omilii, una citată de Fotie*, care laudă modul în care el prezintă crearea lumii şi învierea Iui Lazăr, şi alta în Vat. Ottob. gr. 14, încă inedită. Migne, PG. 104,224-230; R. Henry, Photius, Bibliotheque, 8, Paris, 1977, 100-106 (text şi trad. în franceză); Beck, p. 506; L. Davidson, Leontius (34), art. în Smith-Wace, III, p. 690; S.J, Voicu, Leonce d'Arabissus, în DECA, II, p. 1426; B. Windau, Leontius von Arabissus, în LACL, p. 392.
Leonţiu de Arles (sec. V), episcop de Arles, succesorul în scaunul episcopal al lui Ravennius, în jurul anului 454. în 463 convoacă un sinod local la Aries, Ia solicitarea papii Ilarie, pentru a discuta problema hirotoniei necanonice a episcopului de Die, făcută de arhiepiscopul Mamert de Vienne, iar între 470-475 are loc un alt sinod, compus din aproximativ 30 de episcopi, sub preşedinţia lui Leonţiu, pentru a condamna erorile predesti-naţioniste propovăduite de preotul Lu-cidus. De la Leonţiu au rămas mai multe scrisori pe care el le-a adresat papii Ilarie, mai ales în probleme de disciplină bisericească. Nu toate scrisorile către papă, care i-au fost atribuite, sunt autentice. Duchesne, Fastes, I, p. 120-133, 257; E. Griffe, La Gaule chretienne, II, Paris, 1966, P- 92, 97, 163-164 et passim; Jaffe, 556-559; Hfl-Lecl., 2, 901-902; 908-911; CCL, 148, 159-160; Palazzini, I, p.85-86; A. Hamman, Leonce d'Arles, în DECA, U, p. 1426; C. Kasper, Leontius von Arles, în LACL, p. 393.
Leonţiu de Armenia (Lewondios sau Lewondes), martir, preot şi ucenic al lui Mesrob* şi Sahag*. Studiază teologia şi greaca la Constantinopol, fiind purtătorul scrisorii episcopilor armeni către patriarhul Proclus asupra scrierilor lui Teodor* de Mopsuestia. Se pare că această scrisoare a fost concepută chiar de el. Face parte din grupul 'traducătorilor sacri'. La revenire în Armenia, se angajează în traducerea Sf. Scripturi în armeană şi a unor Părinţi şi Scriitori bisericeşti greci. Face parte din grupul celor care s-au opus, la sinodul din Ardashad (449), edictului de repăgânizare a Armeniei, promulgat de regele persan lezdegerd II, care a trimis în acest scop sute de preoţi magi, cu sarcina de a propovădui învăţătura lui Zoroastru. După bătălia de la Arvair din 451, cade prizonier, împreună cu o mare parte a nobilimii armene. Refuzând să renunţe la credinţa creştină, este supus torturii şi martirizat. Liberat., Breviar, cap. 10, în Migne, PL, 68, 990; Koriun, Viaţa iui Mesrob', Lazar de P'arpi, Istoria Armeniei, 39-42; Elisei, Histoire de la guerre de Armenie et de Vardan, III, 5-8; P. Bedjan, Le livre d'He'-raclide de Damas, Paris-Leipzig, 1910, p. 594-596 (scrisoarea în siriacă); R. Devreesse, Le debut de la querelle des Trois-Chapitres, RSR, II, 1931, p. 550-551 (trad. în franc, a scrisorii); C. Hoit, Leontius (55), art. în Smith-Wace, III, p. 691şi Leontius (74), în ibidem, p. 692-293; EC, 7, p. 1169 şi urm.; BS, 7, 1328-1332; F. Scorza-Barcellona, Leon d'Armenie, în DECA, II, p. 1426-1427.
Leonţiu de Armenia (m. 790), preot şi istoric din a doua jumătate a sec. VIII în Armenia. Este autorul unei cronici, intitulate: Istoria lui Mahomed, a succeso- LEONTIU DE ARMENIA LEONTIU DE BIZANŢ LEONTIU DE BIZANŢ LEONTIU DE CONSTANTINOPOL rilor săi şi a cuceririlor lor, în special în Armenia, scrisă la cererea prinţului Sciabuh Bagratuni. în cele 33 de capitole, autorul prezintă evenimentele dintre anii 632-774. Este vorba de o lucrare a unui martor ocular, Leontiu fiind contemporan evenimentelor pe care le descrie. Lucrarea este interesantă atât pentru cunoaşterea situaţiei din Armenia la acea vreme, cât şi pentru că surprinde aspecte care vizează mentalitatea vremii faţă de fenomenul musulman în plină expansiune şi modul în care s-a extins. G. Chahnazarian, Esquisse de l'histoire de l'Armenie, Paris 1856 (trad. în franceză); G. Schahnarazian, Histoiy of the Armenians, Paris, 1857; E. Pilier, Questiones de Leontii Armenii historia, Lipsae, 1903; EC, 7, p. 1168; Z.P. Karekin, Storia della letteratura antica armena, Veneţia, 1932, p. 497-499; S.J. Voicu, Leonce d'Armenie, în DECA, II, p. 1246; P. Bruns, Leontius der Armenier, în LACL, p. 393, cu bibliografie. Leontiu de Bizanţ Leontiu de Bizanţ (sec. VI), teolog anti-monofizit, călugăr scit. S-a născut în jurul anului 485 în Sciţia sau la Con-stantinopol, într-o familie aristocrată, în tinereţe a aderat la învăţăturile nesto-riene, de care s-a dezis, fiind sprijinit în căutările sale, după cum ne informează el însuşi, de nişte oameni învăţaţi, îmbrăţişează viaţa monahală la lavra Sf. Sava de lângă Ierusalim, păstrând mereu legătura cu călugării sciţi, în compania cărora merge la Constantinopol şi apoi la Roma, pentru a susţine sintagma filo-monoflzită de origine chiriliană: 'Unul din Treime a suferit în trup'. Revine Ia Ierusalim şi de aici la Constantinopol, pentru a participa la dezbaterea dintre ortodocşi şi severieni, organizată de Justinian în 531 sau 533. Rămâne aici până în 537/8, când se întoarce la Ierusalim, unde apără origenismul împotriva atacurilor taberei ortodoxe. Când controversa s-a înteţit şi a fost adusă în faţa împăratului Justinian, el se întoarce la Constantinopol (540), unde rămâne până la moarte (542-543). Polemica sa cu Teodor* de Mopsuestia este, după câte se pare, punctul de pornire al condamnării Celor Trei Capitole la sinodul de la Constantinopol din 553. Moştenirea literară a lui Leontiu este destul de bogata, fîindu-i atribuite: Libri tres adversus nestorianos et eutychianos. în prima carte stabileşte deosebirea dintre ousia şi hypostasis, respingând prin aceasta greşelile doctrinare ale Iui Nes-torie* şi Eutihie*. în a doua, îi combate pe iulianişti (aftartodoceţi) şi pe monofiziţii eutihieni, iar în a treia, îl atacă pe Teodor* de Mopsuestia, adevăratul responsabil pentru erorile nestoriene. Fiecare din aceste cărţi este însoţită de câte un florilegiu patristic. Solutio argumen-torum Severi, o dispută teologică, elaborată sub formă de dialog. Triginta căpiţa adversus Severum, este o continuare şi completare a lucrării precedente. Unii critici îi mai atribuie, tară mare certitudine, o vastă lucrare, intitulată: Scolii, care cuprinde următoarele scrieri remaniate serios de Teodor* de Raitu: Despre secte; Contra nestorienilor; Contra monofiziţilor şi un opuscul Contra fraudelor apolinariste, în care demască procedeul pervers al apolinariştilor de a atribui lui Grigorie* Taumaturgul, Atanasie* cel Mare şi papii luliu I scrieri care i-au aparţinut lui Apolinarie de Laodiceea. Leontiu este perceput, fără nici un dubiu, ca cel mai mare teolog al vremii sale. Gândirea lui, departe de a fi tributară filosofici platonice sau aristotelice, le îmbrăţişează într-o structură doctrinară în care idealismul platonician se îmbină cu logica aristotelică. Partizan al lui Chirii al Alexandriei, dar şi al Părinţilor capadocieni din care se inspiră, el adoptă ca temei doctrinar formula calcedoniană. n. In hristologie, introduce noţiunea de eni-postaziere, dând prin aceasta o înţelegere mai profundă doctrinei hristologice şi clarificând totodată problema celor două naturi sau firi în persoana lui Hristos, subliniind actul de asumare, de preluare, a firii umane în ipostasul Logosului. Prin teologia sa, Leontiu pregăteşte formulele doctrinare ale sinodului V ecumenic de la Constantinopol şi deschide drumul cugetării scolastice. Migne, PG, 86, 1185-2016; CPG, 6813-6820; F. Loofs, Das Leben und die polemi-schen Werke des Leontius von Bysantium, 1887; Idem, Leontius von Byzanz und die gleichnamigen Schriftsteller der griechi-schen Kirche, în TU, 3, 1-2, Leipzig, 1887; F. Diekamp, Die origenistischen Streitigkeiten im 6. Jahrhundert, Miinster, 1899; E. Schwartz, Kyrillos von Skythopolisi, TU, 49, Heft.2, 1939; S. Otto, Person und Subsistem. Die philosophische Anthropologie des Leontios von Byzanz. Ein Beitrag zur spătan-îiken Geistesgeschichte, Miinchen, 1968; D.B. Evans, Leontius of Byzantium. An Origenist Christology, Dumbarton Oaks Studies, XIII, Washington, 1970; P.T.R. Gray, The Defence ofChalcedon in the East (451-553), Leiden, 1979; Bardehewer, V, p. 9-13; Cayre", II, p. 72-76; Cross, Leontius of Byzantium, art în ODCC, p. 815-816; Altaner-Stuiber, 1980, p. 509-511, cu bibliografie; L. Perrone, Leonce de Byzance, în DECA, II, p. 1427-1429, cu bibliografie; G. Rowekamp, Leontius von Byzanz, în LACL, p. 393-394, cu bibliografie.
Leontiu Bizantinul sau Leontius Scho-lasticus, avocat şi mai apoi călugăr în Palestina, autor al unui tratat antieretic: De sectis, activ la Constantinopol între anii 581-607. A nu fi confundat cu Leontiu* de Byzanz. Tratatul a fost scris în jurul anului 610, şi polemizează cu nestorienii, eutihienii, monofiziţii, severieni i, apolinariştii etc. îi mai este atribuită şi o predică: Sermo in sanctam Parasceven. De sectis există şi în versiune georgiană şi abordează vocabularul hristologie în dispută la acea vreme: ovala, (p\)cri<;, itnoaiaGiţ şi îipoaamov. Migne, PG, 86, 1193-1268; T.W. Davids, Leontius (62), art. în Smith-Wace, III, p. 692; G. Rowekamp, Leontius Scholasticus, în LACL, p. 395-396, cu bibliografie. Leontiu de Constantinopol Leontiu de Constantinopol, preot şi predicator din sec. VI ia Constantinopof. Autor de omilii al căror număr nu poate fi precizat cu exactitate. Cu certitudine îi putem atribui omiliile: In sanctam Parasceven; In sanctam Pascha, II in Job, In Pentecosten. La acestea se adaugă In Job, In resurrectionem Domini, In nati-vitate Joannis Baptistae; In Lazarum, In ramos palmarum a căror autenticitate nu este pe deplin stabilită, în urma cercetărilor recente, un număr de 14 omilii sunt puse sub numele lui Leontiu de Constantinopol (Sachot). Migne, PG, 86, 1976-2004; CPG, 7888-7900; M. Aubineau, Homelies paschales, SCh., 187, Paris, 1972; M. Sachot, Leş Homelies de pretre de Constantinople, RSR, 51, 1977, p. 234-245; M. Sachot, Leş homeli pseudo-chrysostomienne sur la Transfigu-ration în CPG 4724, Freiburg, 1981; D. Stiernon, DSp 9, col. 660-662; L. Perrone, Leonce de Constantinople, în DECA, II, p. 1429, cu bibliografie; G. ROwekamp, Leontius von Konstantinopel, în LACL, p,-395.
LEONŢ1U DE IERUSALIM LEONŢIUS DE NEAPOL1S LEONTIUS DE NEAPOL1S LEPORIUS
Leonţiu de Ierusalim L.eonţiu de Ierusalim, călugăr şi teolog polemist din sec. VI. A fost confundat multă vreme cu Leonţiu* de Bizanţ. Nu se ştie nimic despre viaţa sa. De la el au rămas două scrieri: Contra Mono-physitas şi Adversus Nestorianos, scrise probabil în timpul domniei lui Justinian, în preajma izbucnirii controversei Celor Trei Capitole (aprox. 544). Leonţiu susţine că formula hristologică de la Sinodul de la Calcedon (451), care afirmă că lisus Hristos este o singură persoană (hypostasis\ în două naturi, poate fi intepretată doar prin prizma hristolo-giei lui Chirii* de Alexandria. Prin urmare, el identifică ipostasul lui Hristos cu ipostasul din Treime, mai exact, cu Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, care s-a întrupat în lisus Hristos. în analiza ontologică a ipostasului, Leonţiu susţine ideea 'naturii dotate cu proprietăţi individuale', preluată din teologia capadocienilor. în încercarea de a depăşi limitele conceptului de (p\)Ci<;, natură în sens abstract, el introduce termenul de (pucrii; iSvKTi - o natură cu atribute, atât pentru umanitatea, cât şi pentru divinitatea lui Hristos. Unirea celor două naturi, care există în mod concret în ipostasul Logosului, duce deci la o Datorită faptului că Justinian împăratul a fost adept al hristologiei chiriliene, s-a sugerat că Leonţiu de Ierusalim ar fi fost teologul său de curte şi nu Leonţiu* de Bizanţ. Astfel, el a fost prezent la Colocviul dintre ortodocşi şi monofiziţi din 536. Migne, PG, 86, 1395-1902; CPG, 6917-6918; P.T.R. Gray, în CCG - ediţie critică în pregătire; F. Loofs, Leontius von Byzanz und die gleichnamigen Schriftsteller der griechi-schen Kirche, TU, 3, 1-2, Leipzig, 1887; M. Richard, Leonce de Jerusalem et Leonce de Byzance, MSR, l, 1944, p. 35-88; S. Otto, Person und Subsistenz. Die philosophische Anthropologie des Leontius von Byzanz, Munchen, 1968; D.B. Evans, Leontius of Bysantium, An Origenist Christology, Washington, 1970; A. Basdekis, Die Chris-tologie des Leontius von Jerusalem. Seine Logoslehre, teză de doct., Munster, 1974; J. MeyendorfT, Christ in Eastern Christian Thought, New York, 1977; P.T.R. Gray, The Defence ofChalcedon in the East (451-553), Leiden, 1979; L. Perrone, Leonce de Jerusalem, în DECA, II, p. 1429-1430, cu bibliografie; G. Rowekamp, Leontius von Jerusalem, în LACL, p. 394-395, cu bibliografie. Leontius de Neapolis Leonţiu de Neapolis sau Leontius Nea-politanus (c. 590-650), episcop de Neapolis în Cipru, scriitor bisericesc. Despre viaţa sa nu avem date precise, în schimb ne este cunoscută opera sa. în primul rând, este autorul a trei biografii deosebit de importante: Vita S. Joanms Eleemosynarii, care a fost tradusă în latină de Anastasie* Bibliotecarul, la cererea papii Nicolae, căruia îi este adresată şi introducerea. Vita S. Symeonis Săli, este vorba de Simeon de Emesa, despre care ne spune că a fost 'nebun pentru Hristos'. Viaţa Sf Spiridon, eroul al Ciprului, care s-a pierdut La acestea se adaugă câteva omilii şi predici şi un tratat apologetic Contra Judaeos et de imaginibus, care a fost citat în timpul celei de a patra sesiuni a celui de al şaptelea sinod ecumenic. Migne, PG, 93, 1565-1748; CPG, 7880-7885; L. Davidson, Leontius (38), art. în Smith-Wace, III, p. 690-691; V. Saxer, Leonce de Neapolis, în DECA, II, p. 1430; M. Skeb OSB, Leontius von Neapolis, în LACL, p. 395, cu bibliografie. Leonţiu de Tripoli Leonţiu de Tripoli, martir creştin, menţionat de Teodoret* din Cyr. Sanctuarul său din Tripoli a fost vizitat de Metania cea Tânără, Petru Iberul şi de Sever, viitorul episcop de Antiohia, pe când era încă student. Pentru literatura creştină, el este important datorită literaturii ha-ghiografice care s-a conturat în jurul vieţii sale. Din nefericire, originalul grec, şi cel mai vechi, al vieţii sale s-a pierdut. S-au păstrat însă traducerile în siriacă şi georgiană. La aceasta se adaugă o relatare biografică din sec. IV şi alta, scrisă de un martir arab. Vies de SS. 6, 295-296; V. Saxer, Leonce de Tripoli, în DECA, II, p. 1430-1431, cu bibliografie.
Leporius, călugăr şi preot, considerat a fi predecesorul lui Nestorie* în Apus. S-a născut în a doua parte a sec. IV, la Treves. Părăseşte locurile natale din pricina invaziilor barbare, îndreptându-se spre Marsilia, unde îmbrăţişează viaţa monahală, în jurul anului 418, începe să propovăduiască învăţături eronate despre întruparea Domnului, cu nuanţe nesto-riene şi pelagiene, susţinând că Domnul a devenit Hristos în urma botezului. Totodată, el făcea separaţie între cele două naturi, divină şi umană, în aşa fel încât a ajuns să vorbească despre doi Hristoşi. Ca nuanţă strict pelagiană, a susţinut că Hristos a ajuns să fie fără de păcat prin exerciţiul liberei Sale voinţe. Deşi a fost certat şi sfătuit de către Cassian* să abandoneze astfel de idei, el refuză şi, în consecinţă, este condamnat de Produs, episcopul Marsiliei şi de un alt episcop, pe nume Cillenius. Părăseşte Marsilia în compania a doi prieteni, Bonus şi Domninus, trecând în Africa, unde Augustin* îi primeşte cu amabilitate. Acesta izbuteşte să-1 convingă să se lepede de învăţăturile eronate pe care Ie propovăduia, determinându-1 să facă publică hotărârea sa. Leporius retractează greşelile doctrinare într-o scrisoare, intitulată Libellus emendationis sive sa-tisfactionis ad episcopos Galliae, pe care o adresează lui Augustin, Florentius, Se^-cundinus, Produs şi Cîllenius. Această retractare a avut loc în jurul anului 420. Scrisoarea Iui poarta amprenta Iui Au*-gustin, ceea ce a dus la sugestia că ar fi fost redactată chiar de acesta. După informaţia lui Ghenadie*, scrisoarea de retractare a lui Leporius a fost citată de călugării din Constantinopol în anul 430, datorită ortodoxiei doctrinei pe care o conţinea, în ansamblul ei, Libellus are importantă pentru hristologia apuseană, la începutul sec. V. Ortodoxia învăţăturii acestei scrisori este recunoscută şi de Cassian, Leon* cel Mare, Arnobiu* şi alţii. Migne, PL 31, 1221-1230; P. Glorieux, Prenestorianisme en Occident, Tournai, 1959, cu diverse documente; F. D. Beer, Une tessere d'orthodoxie: Le Libellus emendationis (ca. 418-420), REAug IO, 1964, p. 145-185; A. Grillmeier, Jesus der Christus im Glauben der Kirche, Freiburg, 1979, p. 661- LEPORIUS LIBANIUS
LIBANIUS LIBER GRADUUM 665, cu bibliografie; H. W. Phillott, Leporius, art. în Smith-Wace, III, p. 702; Tixeront, Patrologie, p. 357; Cayre, p, 619; Barden-hewer, IV, p. 542 şi urm.; Quasten, Patrology, IV, p. 524-525; E. Amman, DTC 9, col. 434-440; B. Studer, Leporius, în DECA, II, p. 1431-1432; R. Kany, Leporius, în LECA, p. 396, cu bibliografie. Leucius Carinus Leucius Carinus (Charinus), autor de scrieri apocrife noutestamentare, între care Călătoriile Apostolilor, în speţă ale Sfinţilor apostoli Petru, loan, Andrei, Toma şi Pavel. Numele de Carinus îi este dat de Fotie*, ceilalţi istorici îl numesc doar Leucius, transcris diferit de diverşi copişti. Fotie este explicit faţă de Leucius, considerând relatările acestuia ca fiind pline de nebunii, de contradicţii, minciuni şi impietăţi. După Leucius, spune el, există doi dumnezei: unul rău, Dumnezeul evreilor, care îl avea ca slujitor pe Simon Magul şi unul bun, de la care vine Hristos. El făcea confuzie între Tatăl şi Fiul şi nega realitatea întrupării lui Hristos, prezentând viaţa Sa pământească în termeni docetici. Condamna căsătoria, considerând că orice venire la viaţă era opera celui rău. în Faptele lui loan se regăseşte un vocabular favorabil iconoclaştilor. De fapt, aceştia au făcut uz de această scriere, întreaga scriere a fost folosită şi de către maniheii din Africa. Decretum Gelasianum* condamnă toate scrierile lui Leucius. Am-filohie* de Iconium a luat şi el poziţie faţă de Leucius, denunţând anumite Fapte ale Apostolilor ca fiind eretice, la sinodul al doilea ecumenic de la Niceea. Augustin, Acta. disp., 2, 6 în Migne, PL, 41, 534; Idem, Defide c. mân., 38, în Migne, PL, 41, 1150; Epifanie, Adv. haer, 2, 6, în Migne, PG, 41, 898; Mansi, 8, 150; Fotie, Bibi., cod. 114; G. Salmon, Leucius (1), în Smith-Wace, III, p. 703-707; Altaner-Stuiber, 1980, p. 133; A. Di Berardino, Leucius Carinus, în DECA, II, p. 1436; G. Rowekamp, Leucius (Carinus), în LACL, p. 396. Libanius Libanius, retor şi sofist grec din Antiohia din sec. IV. S-a născut la Antiohia în Siria în anul 314. După moartea tatălui, grija familiei i-a revenit mamei sale, căreia i-a lipsit severitatea necesară educaţiei copiilor. Aşa se face că Libanius a petrecut timpul, până la vârsta de 15 ani, în tot felul de îndeletniciri sportive: curse de cai, competiţii gladiatoriale etc. Pe neaşteptate, el devine interesat în activităţi intelectuale, întrucât ultimul profesor competent din Antiohia decedase, el începe să studieze de unul singur, dedicându-se studierii clasicilor greci. La vârsta de 21 de ani pleacă la Atena, unde studiază retorica la şcoala lui Diophantes în acelaşi timp cu Vasile* şi Grigorie* de Nyssa. Tot aici, îl cunoaşte şi pe Iulian, viitorul împărat apostat, pe care îl va susţine în încercarea lui de a instaura păgânismul. Predă retorica la Constan-tinopol, laNicomidia şi în cele din urmă, la Antiohia. La Antiohia îi are ca studenţi pe Amfilohie* de Iconium, Teodor* de Mopsuestia şi pe loan* Hrisostom, faţa de care a avut o deosebită admiraţie. De la el a rămas o operă deosebit de vastă, în mare parte preocupat de formă şi expresie. Dintre lucrările sale, probabil cele mai valoroase, sunt epistolele sale, nu mai puţin de 1605 de epistole. La acestea adăugăm: Exemple de exerciţii retorice; Declamaţiile; Discursuri; o viaţă a lui Demosthene şi autobiografia. Libanii Opera, R. Foerster (ed.), 12 voi. Lipsiae, 1903-1923; G.R. Siever, Das Leben des Libanius, Berlin, 1868; J.R. Mozley, Libanius (2), art. în Smith-Wace, III, p. 709-712; A.J. Festugiere, Antioche pacfenne et chretienne, Paris, 1959; A. Pollastri, Libanius, în DECA, II, p. 1436-1437. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|