Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Luca

Luca sau Lucanus, potrivit tradiţiei, cel de al treilea evanghelist, autor al Evan­gheliei după Luca şi al cărţii Faptele Apostolilor. Locul său de origine nu este cunoscut cu certitudine. Tradiţia biseri­cească consideră că se trage din Antio-

LUCA

LUCIAN DE ANTIOHIA

LUCIAN DE ANTIOHIA

LUCIAN DE CAPHARGAMALA



hia, deşi unele informaţii ar indica Filipi. Se crede că a fost medic de meserie, după cum deducem din modul în care Sf. Apostol Pavel îl menţionează (Col. 4, 14: 'doctorul cel iubit'). După sugestia lui Origen* şi Ieronim*, este posibil ca el să fi fost fratele lui Tit. A făcut parte din cei şaptezeci de ucenici, aleşi de Domnul nostru lisus Hristos. împreună cu Cleo-pa, sunt cei dintâi dintre ucenici care II văd pe Hristos cel înviat (Luca 24, 13-35). După convertirea lui Pavel, devine unul din colaboratorii săi apropiaţi, însoţindu-l în călătoriile lui misionare, fiind alături de el şi în cele două capti­vităţi din Roma (cf. Fapte 27, 1; 28, 16; Col. 4, 14; II Timotei 4, 11). Cunoscător al limbii greceşti, scrie Evanghelia numita după Luca, subliniind în special dumnezeirea lui Hristos şi universalitatea credinţei creştine. Evanghelia a fost scrisă, probabil, la Roma între anii 62-63. Tot el a scris, în perioada şederii la Roma, sau în altă localitate din Italia, Faptele Apostolilor, la sfârşitul anului 63. Este posibil ca el să fi continuat opera misionară a Sf. Apostol Pavel, predicând în Italia, Galia, Dalmaţia şi Macedonia, între anii 76-80. A decedat în Ahaia, de unde rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate la Constantinopol în 387.

A. Harnack, Luke the Physician, 1907; A.T. Robertson, Luke the Historian in the Light of Research, 1920; K.H. Rengstorf, Das Evangelium nach Lukas, Gottingen, 1963; Luca, art. în Pr. Dr. loan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 291.

Lucian de Antiohia

Lucian de Antiohia (240-312), preot în Antiohia şi martir al Bisericii în timpul persecuţiei lui Maximin (312), fonda­torul şcolii teologice din Antiohia. S-a

născut în Samosata, într-o familie pro­fund religioasă, îşi pierde părinţii când avea vârsta de 12 ani. A fost educat la Edessa sub îndrumarea unui oarecare Macarie, care 1-a iniţiat în studiul Sfintei Scripturi. Mai târziu, vine la Antiohia pentru a frecventa cursurile şcolii de aici. Această şcoală, întemeiată probabil de Malhion*, devenise de mare notorietate datorită controversei cu Pavel* de Sa­mosata. Aici au fost educate personalităţi ale lumii creştine ca, de exemplu, Lu­cian*, loan* Hrisostom, Diodor*, Teo-doret* sau Teodor* de Mopsuestia. Cu ajutorul lui Dorotei*, el realizează o nouă versiune a Septuagintei, care a fost folosită în Bisericile din Constantinopol, Asia Mică şi Antiohia, după cum ne informează Ieronim*. în critica biblică, Lucian respinge alegorismul origenist şi adoptă interpretarea literală. Folosind această interpretare, Şcoala antiohiană va produce comentarii biblice de mare va­loare. A condus Şcoala din Antiohia îm­preună cu Dorotei. Reţinem că aici au studiat adepţii ereziei lui Arie*; Arie însuşi, Eusebiu* de Nicomidia, Maris* din Calcedon, Leonţiu* din Antiohia, Eudoxius*, Teognis* din Niceea, Aste-rie*, care îl considerau pe Lucian ca autoritate, adoptând denumirea de 'collu-cianişti'. Cu timpul, Lucian a devenit mai conservator, îndemnând la martiraj în timpul persecuţiei lui Diocleţian. în cele din urmă, el însuşi este arestat în timpul persecuţiei lui Maximin. A suferit moarte de martir la Nicomidia. Trupul său a fost înmormântat la Qrepana în Bitinia. Moaştele sale au fost vizitate aici de împăratul Constantin, care a scutit cetatea de taxe şi i-a schimbat numele în Helenopolis. Un fragment din Apologia sa se păstrează la Rufin*. Lui Lucian îi este atribuit textul unui simbol de cre­dinţă cu nuanţe puternic antisabeliene,

care a fost prezentat la sinodul de la Antiohia din 341. Lucian a mai fost un cercetător dedicat al textului Sf. Scripturi şi pentru că a revizuit acest text, prin eliminarea barbarismelor şi clarificarea textelor neclare. Citatele scripturistice din Sf. Părinţi indică faptul că această versiune a sa a fost acceptată ca text stan­dard în Siria, Asia Mică şi la Constanti­nopol. Cercetările ulterioare au desco­perit că textul lucian ic este reprezentat în majoritatea manuscriselor greceşti şi că a fost inclus în 'Textus Receptus'. S-a pus mereu problema dacă acest Lucian, martir al Bisericii, a fost sau nu una şi aceeaşi persoană cu Lucian ereti­cul excomunicat de Biserică, sau dacă acesta din urmă a fost o altă persoană cu acelaşi nume. I.G. Coman opinează în favoarea existenţei a două persoane dife­rite. Controversa rămâne însă deschisă. Chiar dacă el este una şi aceeaşi per­soană, faptul că Lucian a rămas în Bise­rică timp de 30 de ani şi a suferit moarte de martir, ar putea fi un argument care să ducă la ştergerea păcatului de a fi căzut în greşeală doctrinară. La acest fapt se adaugă informaţia lui Ieronim potrivit căreia Lucian ar fi scris un libellus în vederea readmiterii sale în Biserică.

Migne, PG 92, 689; M. J. Routh, Reliquae sacrae, ed. a 2-a, 4, 1846, p. 3-10; Hefele, Istoria conciliilor, II, 77; Sozomen, Ist. bis., 3, 5; 6, 12; Ieronim, De viris illustribus, 77; A.von Harnack, Geschichte der altchrist-lichen Literatur, I, p. 526-531; F. Loofs, Le discours apologetique de S. Lucien d'Antioche (Rufmus, Hist.eccl. 9. 9.) RHE 22, 1926, p. 484-512; G. Bardy, Recherches sur saint Lucien d'Antioche et son ecole, Paris, 1936; K. Lattey, The Antiochene Text, Scriptura 4, 1951, p. 273-277; B.M. Metzger, Chapters in the History of New Testament Textual Criticism, New Testament Tools and Studies, IV, Leiden, 1963, p. 1-41 (The Lucianic Recension of the Greek Bible), cu

bibliografie; W. LOhr, Die Entstehung der homoischen und homousianischen Kirchen-parteien, Bonn, 1986; R.P.C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine of God, Edinburgh, 1988, p. 79-84; G.T Stokes, Lucianus (12), art. în Smith-Wace, III, p. 748-749; G. Bardy, DTC, 9, p. 1024- 1031; Bardenhewer, II, 279-285; Altaner-Stuiber, 1980, p. 214 şi urm.; Quasten, Patrology, II, 142-144; I. G. Coman, II, p. 475-477; M. Simonetti, Lucien d'Antioche, în DECA, II, p. 1495-1496; T. Bohm, Lucianus vonAntio-chien, în LACL, p. 405-406, cu bibliografie.

Lucian de Caphargamala (Kaphar Gamala)

Lucian de Caphargamala, preot al bise­ricii din Caphargamala, localitate lângă Ierusalim, autorul vestitei scrisori despre, descoperirea, în 415, a relicvelor Sf. Ştefan, primul martir al Bisericii .creş­tine. Episcopul loan* de Ierusalim se pregătea să se deplaseze la sinodul de Ia Diospolis, unde urma să fie judecat Pelagiu*. La acesta vine preotul Lucian care îi relatează viziunea pe care a avut-o în legătură cu relicvele Sf. Ştefan, spu-¹ nându-i că a primit sarcina de a le căuta. Episcopul loan se deplasează, împreună cu doi colegi, pe câmpul de lângă Dios­polis, unde ele au fost recunoscute şi transferate în biserica Sf. S ion din Ieru­salim. Din aceste relicve, o parte au fost încredinţate lui Pavel* Orosiu, spre a fi duse şi în Apusul creştin.

Migne, PL 41, 805-818; BHL, 7850-7852; Baronius, Martirologiul roman, 3 august; H. Delehaye, Commentarius Perpetuus in Martyrologium Hieronimianum, AA.SS., voi. 65, 1931, p. 10-11; M. Simon, St. Stephen and the Hellenists in the Primitive Church, 1958; J. Martin, Die 'Revelaţia s. Stephani' und Verwandtes, HJ, 77, 1958; p. 419-433; M.H. Scharleman, Stephen: a Singular Saint, 1968; V. Saxer, Morts, mar-

LUCIAN DE CAPHARGAMALA

LUCIANICĂ, VERSIUNEA

LUCIANICĂ, VERSIUNEA

LUCIFER

tyrs, reliques, en Afrique chretiennes aux premiers siecles, Paris, 1980, p. 245-246; Altaner-Stuiber, 1980, p. 244, cu biblio­grafie; V. Saxer, Lucien de Carphagamala, în DECA, II, p. 1497; G. Rowekamp, Lucianus von Kaphar Carnala, în LACL, p. 406, cu bibliografie.

Lucian de Samosata

Lucian de Samosata (115/20-200), scri­itor satiric şi filosof din sec. II. S-a năs­cut la Samosata, în Siria, localitate nu departe de Cilicia, aşezată pe malul drept al fluviului Eufrat. Călătoreşte la Atena, Roma, de unde a fost expulzat, şi revine prin Asia Mică la Samosata. Se reîn­toarce la Atena, unde rămâne câţiva ani şi trece apoi în Egipt. Aici se stinge din viaţa înainte de anul 200. La început, principala sa îndeletnicire a fost retorica, pe care o părăseşte în favoarea filosofici, în scrierile sale a împrumutat teme din Aristofan, Theofrast şi Menip. Stilul său burlesc, relatările sale şi viziunea sa 1-au făcut deosebit de atractiv pentru uma­niştii renascentişti, ca: Erasmus, Ra-belais, Thomas More şi Fenelon. A fost considerat atât prieten, cât şi duşman al creştinismului, deşi în realitate el nu a fost nici una nici alta, deoarece cunoştea foarte puţin doctrina creştină. Este inte­resant pentru istoria creştinismului dato­rită lucrării sale De morte Peregrini. Peregrini, filosof şi personaj istoric, se converteşte la creştinism în Palestina, fiind pus în temniţă pentru credinţa sa. Apostaziază şi devine ascet cinic în Egipt De aici merge la Roma, de unde este alungat pentru injurii la adresa împăratului. Ajunge la Atena, unde se autoimolează în timpul jocurilor olim­pice, pentru a încorona, spunea el, o viaţă exemplară printr-o moarte exemplară. In această lucrare, Lucian face referiri la

creştini, pe care îi prezintă ca fiind milostivi, oricând gata să-i ajute pe cei în necaz, cum a fost şi cazul lui Peregrinus,

/\

sau să înfrunte moartea. Insă, crezând că Peregrinus era un impostor, îi consideră pe creştinii care 1-au ajutat ca fiind deosebit de creduli şi, ca urmare, îi ia în derâdere. Chiar dacă acest text al lui Lucian de Samosata nu este întru totul favorabil, el trebuie reţinut ca fiind una din mărturiile importante despre creştini în primele veacuri.

Opera completă ediţii moderne: C. Jacobitz, 4 voi., Leipzig, 1836-1841; 3 voi. Teub., 1852-1853; text original cu trad. în engl. A.M. Harmon ş. a., 8 voi. Loeb, 1913-1967; J. Bompaire, Lucien ecrivain, Bibliotheque des Ecoles fran9aises d'Athenes et de Rome, CXC, 1958; J. Schwartz, Biographie de Lucien de Samosate, Collection Latomus, LXXXV, 1965; M. Caster, Lucien et lapen-see religieuse de son temps, 1937, cu biblio­grafie; H. D. Betz, Lukian von Samosata und das Nene Testament, Religionsgeschichtliche und parănetische Parallelen, TU, LXXVI, 1961, cu bibliografie; E.R. Dodds, Păgân and Christian in an Age of Anxienty, Cambridge, 1965, p. 59-63, 120 şi urm., pas-sim, cu bibliografie; J.R.Mozley, Lucianus (8), în Smith-Wace, III, p. 744-748; Cross, Lucian of Samosata, în ODCC, p. 841; Altaner-Stuiber, 1980, p. 59; P. Siniscalco, Lucien de Samosate, în DECA, II, p. 1497-1498.

Lucianică, Versiunea

Este vorba de textul grec al Sf. Scripturi, revizuit de Lucian* de Antiohia. Lucian s-a străduit să elimine cuvintele obscure şi barbarismele, dând textului eleganţă stilistică şi făcându-1 uşor accesibil. Din modul în care această versiune a fost folosită de către Părinţii şi Scriitorii bi­sericeşti, deducem că această versiune a

devenit text standard în Siria, Asia Mică şi la Constantinopol.

B.M. Metzger, Chapter in the History of New Testament Textual Criticism, New Testament Tools and Studies, IV, Leiden, 1963, p. 1-41; G. Mercati, Di alcune testimonianze antiche sulle cure bibliche di S. Luciano, în Biblica, XXIV, 1943, p. 1-17; M. Spanneut, La Bible d'Eustathe d'Antioche - contribution ă l'his-toire de la 'version lucianique\ în F. L. Cross (ed.), Studia Patristica, IV, TU, LXXIX, 1961, p. 171-190; S. Jellicoe, The Septuagint and Modern Studies,Oxford, 1968, p. 157-171; Cross, Lucianic Text, în ODCC, p. 841.

Lucianus

Lucianus, cunoscut cu precădere sub numele de Lucanus, adept marcionit, deşi lucianiţii sunt consideraţi o sectă distinctă de marcionism, atât de către Origen*, cât şi de către Ipolit* şi urmaşii lui; dar lipsa unei relatări autentice cu privire la vreo diferenţă semnificativă între cele două doctrine ne determină să credem că el nu s-a separat de Marcion, ba chiar după moartea acestuia a fost predicator marcionit, se pare Ia Roma. Numai Terţul Han* pare să aibă cunoş­tinţe directe despre învăţătura lui Lu­cianus. El 1-a acuzat că a mers dincolo de ceilalţi eretici, că pur şi simplu a negat învierea sufletului. Epifanie* afirmă că această sectă era dispărută în vremea sa şi de aceea i-a venit foarte greu să afle detalii despre ea. (F.F.)

G. Salmon, Lucanus (1), în Smith-Wace, III,

p. 743.

LUCIFER (m. 370/1), episcop de Calaris (Cagliari) în Sardinia, înfocat antiarian. De altfel, tot ceea ce se ştie despre el, se leagă de controversa ariană. Nu este clar dacă el a fost african de ori-

gine, îl cunoaştem din momentul în care participă la sinodul de la Milano din 355, ca reprezentant al lui Liberiu, episcopul Romei. Lucifer a fost cel care i-a scris Iui Eusebiu* de Vercelli să participe la acest sinod şi, împreună cu acesta, refuză să iscălească actul de condamnare a lui Atanasie*. Ca represalii pentru neascul­tare, va fi trimis în exil, mai întâi la Ger-manicia în Siria, apoi la Eleutheropolis în Palestina şi în cele din urmă la The-baida în Egipt. Este eliberat de pedeapsa cu exilul de către Iulian în 362. în timp ce Eusebiu de Vercelli rămâne la Ale­xandria pentru a participa Ia sinodul de aici, Lucifer pleacă la Antiohia, unde se angajează în lupta antiariană, sprijinind gruparea extremiştilor niceeni, împotriva majorităţii moderate care îl susţinea pe Meletie*. Tensiunile care au izbucnit, au adâncit rupturile, făcând şi mai dificilă împăciuirea antiarienilor din Răsărit şi din Apus. Supărat că atitudinea sa nu a fost aprobată de Eusebiu, venit şi el la Antiohia, Lucifer se întoarce în Apus, trecând prin Neapole şi Roma. De la Lucifer au rămas cinci pamflete adresate împăratului Constanţiu şi scrise în perioada exilului: De non conveniendo cum haereticis; De regibus apostaticis; Pro sancto Athanasio; De non parcendo in Deo delinquentibw şi Moriendum esse pro De i Filio. Specificul acestor pam­flete rezidă în tonul aspru şi plin de amărăciune al autorului faţă de împăratul care a făcut pact cu ereticii. Argumentele sale sunt preluate toate din Sf. Scriptură, autorul având grijă să extragă de aici, până şi măsura pedepselor pe care Dum­nezeu le pregăteşte celor care se alătură ereticilor împotriva Bisericii. Apelând la Sf. Scriptură, Lucifer nu se angajează doar în polemică; el transferă istoria sa­cră a Vechiului Testament în viaţa sa. In acest fel, polemica pe care el o duce dobândeşte duhul biblic, care îi dă posi-

LUCTFER

LUCINnjS DE BAETICA

LUCIUS DE ALEXANDRIA

LUPUS DE FERRIERES

bilitate autorului să apeleze la dreptatea divină. Din corespondenţa lui Lucifer avem scrisoarea adresată lui Eusebiu de Vercelli şi alte două scrisori din partea lui Atanasie, care s-au păstrat doar în latină.

Migne, PL, 13, 767-1049; CPL, 112-118; CCL 8, cu bibliografie; W. Harţei, CSEL, 14, 1886; V. Ugenti, De regibiis apostaticis et 'Moriendum esse pro De i Filio\ Lecce, 1980; F. Piva, Lucifero di Cagliari contra l'imperatore Constanzo, Trent, 1928; G. ThCrnell, Studia Luciferana, Uppsala, 1934; M. Simonetti, Appunti per una storia dello scisma luciferiano, Atti del convegno di studi religioşi sardi, Padova, 1963, p. 63-81; E. Âmman, DTC 9, l (1926), 1032-1044; Bardenhewer, 111, p. 469-477: Altaner-Stuiber, 1980, p.367; Cross, Lucifer, art. în ODCC, p. 841-842; J. LI. Davies, Luciferus I, art. în Smith-Wace, III, p.749-751; Quasten, Patrology, IV, p. 64-69, cu biblio­grafie; M Smionetti, Lucifer-Luciferiens, în DECA, II, p. 1498-1499; M. Durst, Lucifer von Gagliari, în LACL, p. 406-407, cu bibliografie.

Luciferiană, Schisma

Luciferiană, Schisma. Termen folosit de istoricii moderni pentru a desemna în realitate mişcarea pornită la Roma, în jurul anului 380, de adepţii lui Lucifer, susţinători zeloşi ai doctrinei niceene. După puţinele informaţii în posesia noas­tră, aceştia nu au acceptat hotărârile moderate luate de Sinodul de la Ale­xandria din 362 şi de celelalte care au urmat, în cazul episcopilor care au iscălit formula pro ariană de la Rimini din 359, şi au dorit mai apoi să revină la orto­doxie. Din această pricină, luciferienii au refuzat comuniunea cu Damasus*, epis­copul Romei, care i-a hărţuit mereu în încercarea sa de a-i aduce în sânul Bise­ricii. Astfel de comunităţi au existat în

Spania, Italia, Germania, dar şi în Ră­sărit. Pentru studiul istoriei literaturii creştine, mişcarea este importantă dato­rită faptului ca unii din adepţii ei au scris opere de interes pentru Biserică, cum au fost Grigorie* de Elvira sau Faustin*. Se mai crede că luciferienilor le revine vina de a fi falsificat anumite documente în Spania, sau crearea unor documente cu specific propriu, cum ar fi tratatul pseu-do-atanasian De Trinitate, considerat a fi al lui Eusebiu* de Vercelli.

G. Kriiger, Lucifer, Bischofvon Calaris unddas Schisma der Luciferianer, Leipzig, 1886, retip., Hildesheirrk 1969; L, Saltet, Fraudes litteraires des schismatiques Luciferiens aux ÎVeetVe sie-des, BLE, 7, 1906, p. 300-326; Quasten, Patrology, IV, p. 67-68, cu bibliografie; M. Simonetti, Lucifer-Luciferiens, în DECA, p. 1498-1499; M. Durst, Lucifer von Cagliari, în LACL, p. 406-407, cu bibliografie.

Lucinius de Baetica

Lucinius de Baetica, creştin spaniol, înstărit, de la sfârşitul sec. IV. Este cu­noscut pentru două lucruri: lupta sa îm­potriva ideilor zoroastriene, introduse în Spania din Africa de Nord de către un oarecare Marcu şi răspândite de Pris-cillian, Agape şi alţii, şi pentru răspândi-

fy

rea unei literaturi biblice autentice. In acest scop, el a trimis scribi la Ierusalim, care să copieze manuscrisele biblice ale lui leronim* şi să le aducă în Spania. La revenirea copiştilor în Spania, leronim îi trimite acestuia o scrisoare.

W.H. Fremantle, Lucinus, în Smith-Wace, III, p. 752; J.M. Bover, La Vulgata en Espania, Estudios Biblicos, I, 1941, p. 18-22; T. Ayuso, La Vetus Latina Hispana, I, Madrid, 1953, p. 513; M. Dîaz y Diaz, Lucinus 4e Beiique, în DECA, II, p. 1500.

Lucius de Alexandria

Lucius de Alexandria, al treilea episcop arian de Alexandria în a doua jumătate a sec. IV. De origine din Alexandria, a fost hirotonit de episcopul George, după a cărui moarte devine conducătorul arie­nilor din acea localitate. Intră în conflict cu Atanasie* şi este exilat de mai multe ori. Revine în scaun doar după moartea lui Atanasie în 373. în timpul lui Petru II, care era ortodox, este silit să fugă la Roma, unde îi persecută în special pe călugării ortodocşi. După decesul împă­ratului Valens în 380, este alungat din Roma şi se refugiază în anturajul Iui Demofil de Constantinopol, cauzând mult necaz lui Grigorie* de Nazianz, în timpul scurtei sale şederi pe scaunul pa­triarhal, în 380, când acesta a fost trimis în exil, Lucius îl însoţeşte. De Ia Lucius a rămas un fragment dintr-o cuvântare pascală în care prezintă teologia sa despre Logosul-trup.

F. Diekamp, Doctrina Patrum de incarna-tione Verbi, MUnster, 1907, p. 65, XV retip. în 1981; W. Bright, Lucius (11), în Smith-Wace, III, p. 753-754; E. Prinzivalli, Lucius d'Alexandrie, în DECA, II, p. 1500; B. Windau, Lucius von Alexandrien, în LACL, p. 407-408, cu bilbiografie.

Luculentius

Luculentius, exeget latin biblic despre care nu se cunoaşte nimic. Sub numele lui s-au păstrat o serie de comentarii scurte la diverse pasaje, mai ales pauline, din Noul Testament, în comentariile sale, el face uz de lucrările exegeţilor anteri­ori, în special latini, ca Iernom* şi Au-gustin*. Anumite argumente antido-natiste şi ariene îl plasează, cu probabili­tate, în Africa de Nord în sec. W

Migne, PL 72, 803-860; CPL, 953; Morica, III, 2, 1555-1556; M. Simonetti, Luculentius, în DECA, p. 1500-1501; J. LSssl, Lucu­lentius, în LACL, p. 408, cu bibliografie.

Lupellus

Lupellus, haghiograf latin, ucenicul şi biograful Sf. Frodobertus. A decedat în jurul anului 673. Lucrarea sa, scrisă într-un stil concis şi condensat, s-a pierdut. Ea a constituit totuşi sursa principală de informaţie pentru biografia Sf. Frodo­bertus redactată de Ado*.

Mabillion, Acta SS. Ord. Bened, II, 634, par. 21, Paris, 1669; S.A. Bennett, Lupellus, art. în Smith-Wace, III, p. 761.

Lupus de Ferrieres sau
Lupus Servatus ^,

Lupus de Ferrieres sau Lupus SerVatus (802-862), abate, teolog, umanist din prima jumătate sec. IX. S-a născut în anuî 802 într-o familie aristocrată. Doi dintre fraţii săi, Heribold şi Abbo, au de­venit episcopi de Auxerre. Intră în mă­năstirea Ferrieres-en-Gâtinais, când

^A

aceasta era condusă de Adalbert. In 828 este trimis la Fulda, unde a studiat sub îndrumarea lui Rabanus* Maurus. Ta­lentul lui de mare latinist este descoperit o dată cu apariţia primei sale scrisori în 830, din cele 132 care au fost adresate unor personalităţi din vremea sa: Ein-hard*, Hincmar* de Reims, Carol II Pleşuvul ş.a. Corespondenţa sa cuprinde un material documentar deosebit de important pentru istoria Bisericii la acea epocă. Participă la zece sinoade şi 3 diete care au avut loc în vremea sa. în pofida angajamentelor politice şi ale unor acti­vităţi bisericeşti care i-au solicitat destul timp, Lupus izbuteşte să transforme mănăstirea Ferrieres într-un mare centru

LUPUS DE FERRIERES

LUPUS DE TROYES

MACARIE

MĂGĂRIE ALEXANDRINUL

cujtural. Aici a studiat, printre multe alte figuri de seamă ale vremii, Heiric* de Auxerre. Critica textuală promovată în această şcoală, a avut ecouri profunde în cercurile erudite din Apus. Au fost descoperite nu mai puţin de 20 de manu­scrise, dintre care 10 scrise de Lupus, care aparţin acestui centru cultural. Lupus a lăsat şi un segment literar haghiografic: Viaţa Sf. Wigbert (836) şi Viaţa Sf. Maximin de Trier (839). Pe lângă opera literară, menţionăm, în special, tratatul De Tribus Questionibus, în care abordează problema dublei predestinări, scris în apărarea lui Gottschalk* de Orbais. în acest tratat el apără augustinismul inte­gral, deşi într-un sens mai puţin rigid decât Gottschalk. El susţine că, în omul căzut voinţa liberă, lăsată în seama propri­ilor ei puteri, poate să aleagă numai răul; există deci o predestinaţie pentru pedeap­să veşnică şi o alta pentru fericirea veşnică. Textul din l Timotei 2, 4, potrivit căruia Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, trebuie aplicat doar cu referire la cei aleşi. Acest tratat 1-a deter­minat pe M. Grabmann să-1 considere pe Lupus ca predecesor al scolasticii.

Migne, PL, 119, 427-700; cele mai bune ediţii menţionate în: Index scriptorum... Novum glossarium mediae Latinitatis ab anno DCCC usque ad annum MCC, F. Blatt (ed,), Copenhaga, 1957; W. Levison, Eine Predigt des Lupus von Ferrieres, Aus Rheinischer und frănkischer Fruhzeit, DUsseldorf, 1948, p. 557-566; poeme: MGPoetae, 4, 1032, 1052; scrisorile: E. Dummler, în MGH, Epislolae, VI, 1925, p. 1-126; E.S. Duckett, Carolingian Portraits: A Study in the NinethCentury, Ann Arbor. 1962, p. 161-201; C.H. Beeson, Lupus of Ferrieres as Scribe and Text Critic: A Study ofhis Autograph Copy of Cicero's De or ci­tare..., Cambridge, Mass., 1930, p. 161-201; Cross, Lupus, Servatus. în ODCC, p. 846, cu bibliografie; R.B. Palmer, Lupus of Ferrieres, în NCE, 8, p. 1078, cu bibliografie.