Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Magnus

Magnus (Magno), arhiepiscop de Sens, consacrat de către Leon III în 801, în tim­pul vizitei împăratului Carol cel Mare la Roma. Magnus a activat în grupul de teologi eminenţi, cărora împăratul le-a încredinţat diverse sarcini în conducerea ţării, făcând parte totodată din cercul său intim, îndeplineşte funcţia de missus domimcus pentru districtele Orleans, Troyes, Langres, Besanţon şi Autun. Este unul dintre destinatarii scrisorii cir­culare în privinţa botezului, pe care Carol o trimite sufraganilor săi, între care Theodulfus de Orleans, care îi dedică lui Magnus tratatul său, De ordine baptismi. Suntem în posesia scrisorii de răspuns a Iui Magnus către împărat, cu titlul Libellus de mysterio baptismatis. EI a mai scris câteva notae juris sau, după cum le numeşte el însuşi, juris 077//£Îa, care reprezintă o listă de abrevieri folosite în jurisprudenţa romană. A dece­dat în anul 818.

Migne, PL 102, 981-984; S.A. Bennett, Magnus (2), în Smith-Wace, III, p. 784.

Malalas, loan vezi loan Malalas

Malchus

Malchus, istoric bizantin de la începutul sec. VI. Principala sa lucrare este intitu­lată Bi>£avcuxKa, concepută, după infor­maţiile date de Fotie*, în şapte cărţi, cuprinzând evenimentele de la moartea împăratului Leon I (474 d. Hr.) şi până la moartea lui Nepos în 480. Tot Fotie spune că Malchus a mai scris şi alte lucrări şi că a făgăduit că va mai scrie, dacă viaţa îi va fi cruţată. Suidas* men­ţionează că Malchus a fost un sofist bi­zantin, şi că istoria lui a început relatarea cu domnia împăratului Constantin I şi duce până la Anastasie I, în anul 491. Neconcordanţa între cei doi istorici pare să fie cauzată de faptul că Malchus şi-â publicat lucrarea pe părţi, iar Fotie nii a văzut decât o parte, mai ales că afirmaţia lui Suidas este coroborată de EuddcjiaL Lui Malchus îi datorăm descrierea Dis­trugerii marii biblioteci din Constanti-nopol, în timpul bătăliei uzurpatoare a lui Basilisc (475-477), când au fost arse peste 120.000 de volume. Ca istoric, Malchus a fost deosebit de apreciat. Istoria sa a fost citată de Suidas şi este una dintre sursele principale din care s-a luat pentru întocmirea lucrării intitulate 'EKXoyai rcepi Tcpeaftecov, compilată Ia porunca lui Constantin Porfirogenetul. Cât despre persoana lui Malchus, Fotie spune că ar fi fost originar din Filadelfia, probabil oraşul cu acelaşi nume Ia est de Iordan, vechiul Rabbah, că a fost profe­sor de retorică şi a împărtăşit credinţa creştină.

Constantin Porfirogenetul, în Migne, PG 108, 755-791; Niebuhr, Excerpta de Legationibus, în Corp. Script. Hist. Byz., ed. Bonn.p. VI; Mueller, Fragm., Hist. Gr., IV, p. 112-132; T.W. Davids, Malchus (3), în Smith-Wace, III, p. 789.

MALHION

MANA

MANA

MANDEISM


Malhion

Malhion (sec. III), preot în Antiohia, eru­dit şi conducător al unei şcoli de retorică din acelaşi oraş. A jucat un rol deosebit de important în depunerea ca eretic al lui Pavel* de Samosata. Descoperind că Pavel era adept al ereticului Artemon* sau Artemas, împărtăşind ideile acestuia privind cele două firi ale lui Hristos, îl provoacă pe acesta la o discuţie publică, demascându-1 ca eretic. Discuţiile au fost consemnate de tahigrafi şi au constituit materialul de bază al scrisorii enciclice trimise de participanţii la Sinodul de la Antiohia (268), episcopului Romei, Dionisie, şi lui Maxim al Alexandriei, iar prin aceştia, întregii Biserici creştine. Scrisoarea, păstrată fragmentar la Eu-sebiu* şi Ieronim*, cuprinde un istoric al celor trei sinoade ţinute la Antiohia (264, 266 şi 268) şi o descriere amănunţită a vieţii lui Pavel de Samosata, fără detalii referitoare la doctrina acestuia, care era prezentată în actele sinoadelor.

Eusebiu, Ist. bis., 7, 29, 30; Ieronim, Deviris illustribus 71; F. Loofs, Paulus von Sa­mosata, TU, XLIV, nr. 5, 1924, p. 334-337 (cuprinde fragmentele păstrate ale dialogului lui Malchion cu Pavel de Samosata); H. de Riedmatten, Leş actes du proces de Paul de Samosate, Fribourg, 1952, p. 136-158; G. Bardy, Paul de Samosate. Etude historique, Louvain, 1955; P. Bruns, D&r Memch mit dem Himmel verbinden, Leuven, 1995, p. 224 şi urm., 228 şi urm.; W.H. Fremantle, Malchion, art. în Smith-Wace, 111, p. 788-789; Bardenhewer, II, p. 276-278; Cross, Malchion, în ODCC, p. 861-862; I.G. Coman, II, p. 471-472; Quasten, Patrology, 11,140-142, cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 214; A. De Nicola, Malchion d'Anlioche, în DEC A, II, p. 1523; T. BShm, Malchion, Presbyter, în LACL, p. 419, cu bibliografie.

Mambre Vercanol sau Verzanol

Mambre Vercanol sau Verzanol, citeţ în Biserica armeană. Potrivit tradiţiei ar­mene, Mambre a fost fratele lui Moise* de Khorene şi membru al primului grup de traducători din greacă în armeană, educaţi în acest scop la Constantinopol. După unele păreri, el ar fi trăit în sec. VII (Inglisian). îi este atribuită o istorie, acum pierdută, şi câteva omilii. Sub nu­mele lui au fost deja publicate trei omilii, două omilii la învierea lui Lazăr şi una la Intrarea lui lisus în Ierusalim. Există încă incertitudine cu privire la autorul omiliilor care îi sunt atribuite.

PP Mechitaristae, Koriun magistri, M. alio-rumque opera, V, 1833; omiliile: V, 1894; Bardenhewer, V, p. 208-209; S. Weber, Ausgewăhlte Schriften der armenischen Kirchenvăter, II, Miinchen, 1927, p. 1-27; Altaner-Stuiber, 1980, p. 352; S.J. Voicu, Mambre Vercanol, în DECA, II, p. 1524, cu menţionarea ediţiilor în armeană; P. Bruns, Mambre Verzanol, în LACL, p. 419.

Mamertus, Claudianus Ecdicius vezi Claudianus Mamertus

Mana

Mana (sec. V), episcop şi traducător. Prima parte a activităţii sale se leagă de Edessa. Aici traduce în siriacă o parte din operele lui Diodor* din Tars şi Teodor* de Mopsuestia. După informaţiile date de Simeon* Beth Arscham, a fost alungat din oraş, împreună cu nestorienii Şcolii persane, după moartea lui Ibas în anul 457. Se retrage în Persia, unde este numit episcop de Rewardaschir. După stabilirea lui în Persia, se pare că a tradus în pahlavi o parte din lucrările pe care le tradusese în siriacă.

J.-B. Chabot, Synodicon orientale, Paris, 1902, p. 200, nota 4; Adda Scher, în Revue de l'Orient chretien, 1906, p. 7; Chabot, p. 51-

52; Duval, p. 345-346.

Mandeism

Mandeism, grupare religioasă de sor­ginte gnostică ce numără astăzi în jur de 40.000 de credincioşi, organizaţi în câte­va comunităţi de pe malul Tigrului şi Eufratului, în Irak şi Iran, numiţi de ve­cinii lor arabi saubbe, baptişti. Elemen­tele definitorii ale religiei mandeene sunt botezul şi liturghia morţilor sau a sufle­telor. Botezul, oficiat în fiecare duminică în apă curgătoare, apa vie, constă în tripla imersiune în apă, absorbţia a trei înghiţituri de apă, aşezarea pe cap a unei coroane de mirt, ungerea cu ulei, punerea mâinilor şi împărtăşirea catehumenului cu pâine şi apă. Acest botez semnifică intrarea catehumenului, prin imersiunea în 'Iordan', în contact cu Lumea Lumi­nilor şi participarea la mântuire şi, pe de altă parte, obţinerea purificării interioare şi exterioare. Liturghia morţilor sau, mai bine spus, liturghia sufletelor, reprezintă ceremonia principală în mandeism; ea constituie masiqta, înălţarea sufletului către Lumea Luminilor. Forţa necesară pentru ascensiune este dată prin acest ceremonial, forţa magică a cuvântului joacă rolul esenţial.

Literatura mandeeană este dezinteresată complet de această lume, făcând aproape imposibilă tratarea începutului. Man-deenii se consideră membrii unei religii primitive fondate de Lumea Luminilor. Totuşi, câteva indicii ne furnizează o încercare de răspuns Ia această întrebare, în câteva texte, este menţionată o tradiţie mitico-geografică care vorbeşte de o per­secuţie a comunităţii (360 de discipoli) din Ierusalim de către evrei, conduşi de

Adonai şi Ruha. Ierusalimul este men­ţionat ca fiind situat pe Eufrat. loan Bote­zătorul este deseori menţionat în textele mandeene, fiind considerat profetul religiei. El este prezentat ca adversar al lui Hristos. Mandeenii se considerau dis­cipolii lui loan Botezătorul, însă nu poate fi probat faptul că mandeenii posedă o tradiţie începând cu acea epocă; ei preiau vechi legende, provenite din cercuri creştine eretice, în care este men­ţionat antagonismul dintre lisus şi loan. Se poate vorbi de o apropiere de creştină­tatea palestiniană-siriană, însă literatura mandeeană nu ne furnizează date privind un posibil stadiu creştin al sectei, iar pe de altă parte, ostilitatea faţă de creştinism este foarte pronunţată. Bazându-ne pe numeroase elemente de vocabular şi pe tradiţie, este foarte clar că originea evreiască a sectei nu poate fi dezminţită, în ciuda unei vii polemici antievreieşti, Moise reprezintă profetul spiritului Rău, Ruha, iar Adonai este un zeu fals.

Concepţia mandeeană asupra lumii este impregnată de dualismul gnostic. O lume a tenebrelor şi o lume a Luminilor. Re­gatul Luminii este condus de un Dum­nezeu necunoscut, care poartă nume di­ferite, Viaţa, Domnul Grandorii sau Regele Luminii. El este înconjurat de un număr infinit de fiinţe ale luminii care poartă numele de uthra (bogăţie) şi care locuiesc în numeroase lumi ale luminii (almc). Această lume a spiritelor este născută de Fiinţa Supremă. Emanaţiile succesive generate sunt denumite a doua, a treia, a patra Viaţă, însă poartă şi nume de persoane: Yosamin, Abathur sau Ptahir.

Regatul tenebrelor este construit în acelaşi mod ca şi Lumea Luminilor, însă el se compune la origine din Haos sau apa tenebroasă, care există de la începu-

MANDEISM

MANDEISM

MANI


turile Timpului. Apariţia ei este explicată în moduri diferite. După unii, Regele Tenebrelor a apărut din apa neagră (auto-geneză); pentru alţii, Domnul Tenebrelor (Uriaşul, Demonul, Dragonul) este pro­dus de Ruha, Spiritul decăzut, adversarul Luminii. Domnul Tenebrelor a creat lumile sale proprii, populate cu creaturi demonice de tot felul. Ptahir, demiurgul, după ce creează lumea terestră, îşi încoronează creaţia cu Adam, primul om, care conţine un element din Regatul Luminii, sufletul, sau Adam interior -Adam Kasia. Mântuirea oame­nilor care trăiesc în lumea terestră vine prin manda dHaiye - gnoza vieţii, ima­ginea vieţii. Ceea ce caracterizează gnoza mandceană este strânsa relaţie între tehnica culturală şi ideile gnostice. Nu este suficientă ştiinţa. Observarea ritua­lurilor religioase, în particular botezul şi liturghia sufletelor, sunt condiţii indis­pensabile pentru înviere. In esenţă, viaţa ritualică mandaică este mult mai importantă decât structura mitologică. Cele două rânduieli princi­pale sunt masbuta sau botezul, o spălare rituală în apele vii, adică apă curgătoare, repetată deseori, şi masiqta, o ceremonie pentru cei morţi, care angajează şi o ma­să rituală. Structura doctrinară mandaică cuprinde, deci, pe lângă elemente evreieşti, creştine şi gnostice, unele de sorginte ira­niană şi babiloniană, ţesute într-o sinteză nonfilosofică, având ca temei dualismul contrastant: lumina şi întunericul, lumea spiritelor şi pământul, Fiinţa Supremă, Marea Viaţă sau Domnul şi Duhul Sfânt rău, sufletul uman şi trupul. Mântuirea este vizualizată ca o ascensiune a sufle­tului spre tărâmul luminii, realizată cu ajutorul cunoaşterii, vieţii morale şi prac­ticarea cultului. Personajul mântuitor este Hibil-Ziwa.

Sursele documentare (în Ib. aramaică ori­entală) sunt de natură pur religioasă şi cuprind texte cultice (liturghii şi imnuri), comentarii, legende, opuscule teologico-mitologice, teorii filosofice de origine clericală, texte magice. Reunirea nume­roaselor scrieri şi compilaţii vechi sub formă de 'cărţi' a fost realizată după irumperea islamului (sec. VII-VIII) în teritoriul dintre fluviile Tigru şi Eufrat. Dintre aceste cărţi amintim: Ginza (Tezaurul), care mai este numită şi Marea Carte,, iar în Europa, Cartea lui Adam, este compilaţia cea mai importan­tă şi cuprinde Ginza de dreapta şi Ginza de stânga. Prima conţine 18 opuscule al căror conţinut este consacrat în întregime mitologiei şi cosmologiei, iar cea de a doua tratează despre suflet şi ascensiunea acestuia către Regatul Luminii, de aceea este numită şi Cartea Sufletului. Cartea lui îoan sau Cărţile Regilor (ale îngerilor, drashe dmalke) este o culegere disparată de 37 de texte cu un conţinut în întregime mitologic, dintre care un opus­cul despre îoan Botezătorul şi unul refe­ritor la sosirea unui trimis celest la Ie­rusalim. Cartea de rugăciuni sau Qolasta conţine imne, cântări, rugăciuni însoţite de instrucţiuni indispensabile, în particu­lar pentru botez şi pentru ritualul înmor­mântării trupului şi al eliberării sufletu­lui.

Cât priveşte prezenţa în istorie, este cert că această grupare religioasă a existat în sec. IV şi V d. Hr., cu toate că unii cercetători merg mai departe şi plasează începuturile ei în perioada pre-creştină sau în cea creştină primară. Deşi la în­ceput s-a considerat că a apărut în Me-sopotamia sau Iran, ultimele cercetări vorbesc despre Palestina sau Siria ca loc de origine. (F.F.)

M. Lidzbarski, Ginza. Der Schatz oder das Grosse Buch der Mandâer, GOttingen, 1925;

Das Johannesbuch der Mandăer, 2 voi., Giessen, 1915; W. Brandt, Die Mandăer, ihre Religion und ihre Geschichte, Amsterdam, 1915; L. Tondelli, // mandeismo e le origini cristiane, Roma, 1928; E. S. Drower, The Canonical Prayerbook of the Martdaeans, Leiden, 1959; idem, The Thousand and Twelve Questions, Berlin, 1960; E.S. Drower, The Mandeans of Iraq and Iran, Oxford, 1937, retip. 1962; Idem, The Secret Adam. Oxford, 1960; K. RudolpL Die Mandăer, 2 voi., Gottingen, 1960-1961: E.S. Drower-R. Macuch, A Mandate Dictionary, Oxford, 1963; G. Sfameni Gasparro, Mandeisme, mandeen, în DEC A, II, p. 1524-1525.

Mani

Mani (216-276), Manikhaios, Mani-chaeus (în siriacă Mani hayyâ, Mani cel Viu). Viaţa lui Mani constituie motiv de controverse între tradiţia vestică şi cea orientală. Sursa cea mai importantă de informaţii pentru tradiţia vestică o reprezintă Acta Archelai (Archelaus, episcop de Kashkar), iar pentru tradiţia orientală hagiografi i le arabe, armene şi persane. Mani s-a născut la 14 aprilie 216 în Babilonia, într-un loc apropiat de Seleucia-Ktesiphon. După tatăl său, Patik (Pattikios, Patrik), originar din Hamadân (Ecbatana), Mani aparţinea familiei prin­ciare care domnea în acea perioadă, din dinastia Arsacizilor. Mama sa, Maryam, provenea şi ea dintr-o familie princiară, Kamsarakam. Potrivit tradiţiei, tatăl său, Patik, a auzit vreme de trei zile la rând o voce care îi poruncea să nu mănânce carne, să nu bea vin şi să se ţină deoparte de orice femeie. Tulburat, el s-a afiliat unei secte gnostice a botezului, elkha-saiţii. La vârsta de patru ani. Mani este luat de tatăl său în comunitatea elkha-saită (baptizantă) în care erau interzise consumul de carne, de vin şi relaţiile cu femeile. Aceasta era o comunitate iudeo-

creştină (fondată în jurul anului 100 de către profetul Elkhasai* în urma unei viziuni) care combina tradiţia şi pre­scripţiile evreieşti cu diverse învăţături creştine. Educaţia sa cuprinde studii de greacă, muzică, matematică, geografie, pictură şi Sfintele Scripturi. Treptat, re­laţiile lui cu coreligionarii din secta elkhasaită se înrăutăţesc, el fiind considerat un inovator în materie de religie. Ruptura este accelerată de două evenimente: în 228 (la vârsta de doisprezece ani) are o revelaţie, în care îngerul al-Tawm (Gea­mănul), îi face cunoscut alter ego-ul ceresc, şi îi cere să plece din comunitate, şi în 240 proclamă propria doctrină, la câteva zile după întronizarea celor doi regenţi Ardashir şi Shapur I (din dinastia sassanidă). Această a doua revelaţie marr chează solemn apariţia noii religii (Fihrist, ed. Fliigel, p. 328); Mani, în care Duhul Sfânt şi ştiinţa totală sunt întru­pate, este confirmat ca Paraclet, Apostol al Luminii, Iluminatorul suprem trimis de Dumnezeu şi anunţat de Hristos. Acu­zat de superiorii şi preoţii comunităţii că deviază de la Lege şi că doreşte să ele-nizeze învăţătura, este exclus din comu­nitate, şi pleacă însoţit de tatăl său şi de doi prieteni fideli. Pentru el, această sec­tă baptismaiă a elkhasaiţilor nu era decât o falsă religie, inspirată de Spiritul Min­ciunii.

Mani îşi începe activitatea misionară în Ktesiphon, de unde pleacă pentru a între­prinde un prim voiaj misionar, în nord -vestul Indiei, în Turân şi Mukrân (actua­lul Belucistan, cf. Kephalaia, 24-27), unde are contacte cu spiritualitatea bud-dhistă, care îi va influenţa concepţiile religioase. EI revine în Babilonia, pe mare, după doi ani, în 242, la moartea lui Ardashir şi începerea domniei lui Shapur I. După trei întrevederi cu Regele Re­gilor, lui Mani i se acordă permisiunea de

Mare Mobad. Mani este oprit din ultimul său demers misionar în Babilonia şi este adus în fata împăratului la Gun-deshâhpuhr. Este acuzat de crimă îm­potriva religiei oficiale, condamnat şi trimis la închisoare. Legat cu câte trei lanţuri grele de mâini, picioare şi gât, moare după douăzeci şi şase de zile de carceră grea, la vârsta de şaizeci de ani. Corpul mutilat este tăiat în bucăţi, iar capul este expus pe una din porţile ora­şului. După alte variante, cadavrul lui Mani sau trupul lui încă viu, a fost tăiat în două şi jupuit cu ajutorul unor trestii. Şi asupra datei morţii sale există multe discuţii, o dată certă nefiind stabilită, cercetătorii oscilând între 274 şi 277. Persecuţiile care au urmat morţii lui Mani, destabilizează pentru un timp Bi­serica maniheeană, perioadele de tole­ranţă alternează cu perioade de perse­cuţii, în care sunt ucişi succesori ai lui Mani la conducerea bisericii, totuşi ea nu a încetat să se dezvolte în decursul se­colelor, propagându-se în vest până în Peninsula Iberică şi în est până în China, în scrierile sale, Mani foloseşte siriaca, dialectul edessenian (limba literară dez­voltată în Edessa şi folosită în Babilonia, inclusiv în mediile religioase) sau ara-maica orientală, cu o singură excepţie, tratatul Sâhbuhragân, pe care 1-a prezen­tat marelui rege Shâpur la prima întâl­nire pe care au avut-o, şi care este scris în persana medie. Tratatul care prezintă doctrina maniheistă şi biografia lui Mani, Apostolul Luminii, este scris în persană din respect pentru împărat, dar şi pentru a-şi face cunoscută doctrina în mediile politice şi religioase ale capitalei Im­periului sassanid. Tratatele sale în siriaca încep cu Evanghelia Vieţii sau Marea Evanghelie, din prologul căreia au fost găsite câteva fragmente în textele de la Turfan, M 17 şi M 172. Textul integral al
a practica religia sa în provinciile Im­periului iranian, sub protecţia auto­rităţilor locale, permisiune întărită prin scrisori regale, după cum menţionează Mani în Kephalaia l, 3l -34, lucru confir­mat şi de filosoful Alexandru de Lyco-polis (Contra Manîchaeum 4, 20). Se pare că inclusiv împăratul era atras de această doctrină, mai ales că mulţi mem­bri ai familiei sale se aflau între adepţii lui Mani, printre care şi fraţii săi Peroz şi Mihrsâh, în ciuda faptului că religia ofi­cială a Imperiului persan era mazdeis-rnul. Mani face parte din suita împăratu­lui persan în una dintre campaniile sale împotriva împăratului Romei, Valerian, care este luat prizonier în urma luptei de lângă Edessa. în timpul domniei Iui Shâpur I, Mani îşi propagă intens religia, el predicând Vestea Bună în provinciile imperiului, Persidia (sud-vest), Parthia (centru), Adiabena şi în Beth'Arbâye, zona de frontieră spre Asia Mică şi Armenia. De asemenea, el trimite mi­sionari atât în tară cât şi în exterior, în vest până în Egipt, iar în est până în China şi India. După moartea lui Shâpur I şi scurta domnie a fiului acestuia, Hor-mizd I (c.270-c.274), situaţia se schimbă total. Prin urcarea pe tron a celuilalt fiu al lui Shâpur, Bahrâm I, atitudinea faţă de o religie tolerată şi semioficială se schim­bă. Sacerdoţi i magi (preoţii zoroastrieni), care erau constituiţi într-o castă ie­rarhizată şi privilegiată, exercitau o influ­enţă considerabilă asupra puterii politice, iar demersurile novatoare ale lui Mani nu erau bine privite, întrucât le afecta intere­sele. Misiunile sale au stârnit o reacţie ostilă din partea reprezentanţilor orto­doxiei mazdeene, grupaţi în jurul lui Kirder - Kartir (care era un hirpat, doctor al Legii), persecutor fanatic al ereziilor şi al religiilor străine (creştinism şi bud-dhism) şi care deţinea titlul suprem de

MANI

prologului s-a păstrat în greacă, în codexul Oxyrhynchos. O altă carte este Tezaurul Vieţii, titlul este o reminiscenţă a cărţii mandeene Ginza (Tezaurul). Menţiuni despre această carte găsim la Al-Biruni, India, 2-9, la Augustin, De Natura Eoni, 44, şi la Euodius; De Fide Contra Manich.. 14-16. Aceste pasaje descriu seducerea arhonţilor, elemente de psihologie şi antropologie maniheeană, inclusiv o interpretare a omului ca micro­cosmos. A patra carte a canonului este Praginateia, posibil un tratat de etică, întrucât au rămas doar câteva fragmente. Cartea Materiilor conţinea optsprezece capitole şi era un tratat îndreptat împotri­va succesorilor lui Bardesane*, ea este menţionată în primul capitol din Fihrist, ed. Fliigel, p. 336. Tot la Turfan au fost descoperite fragmente din Cartea Uria­şilor. Această scriere, care tratează mitul căderii îngerilor, porneşte de la două per­sonaje ale mitologiei iraniene, Şam şi Narimân, doi dragoni ucigaşi, a căror poveste este combinată cu cea a căderii îngerilor din Prima Carte a lui Enoch. Scrisorile lui Mani încheie canonul ma-niheean. începutul lor copiază epistolele pauline, a căror contrapondere deliberată sunt, Mani, apostol al lui lisus Hristos, şi Kustaios, apostol şi ceilalţi fraţi care sunt cu mine către Sisinnios (discipol şi urmaş al lui Mani la conducerea Bise­ricii). Scrisorile care ne-au rămas sunt în limba coptă şi tratează problemele mi­sionarismului şi ale organizării comu­nităţilor. Din literatura necanonică men­ţionăm tratatul Kephalaia, care ni s-a transmis în coptă şi greacă, şi care cuprinde doctrina lui Mani sub forma unui dialog cu discipolii; cu siguranţă este lucrarea unui epigon. Augustin ci­tează de mai multe ori o altă lucrare, Epistula Fundamenti, iar scriitorii musul­mani amintesc de Cartea Conduitei sau

MANIHEISM

Bunei Purtări, Precepte pentru Auditori şi Aleşi, Soarele Certitudinii şi ai Fun­damentului, lucrări obscure şi enigma­tice. (F.F)

E. Chavans-P. Pellio, Un trăite manicheen

retrouve en Chine, J S 18, 1911, p. 499-617;

H.J. Polotsky, Manichăische Homilien,

Stuttgart, 1934; C. Schmidt-H.J. Polotsky,

Kephalaia, Stuttgart, 1935-1940 (prima

parte); A. Bohiig, Stuttgart - Berlin, 1966 (a

doua par te) \ M. Boyce, The Manichaean

Hymn Cycles in Parthian, Oxford, 1954;

idem, A Catalogue of the Iranian Ma-

nuscripts in Manichaean Script în the German

Turfan Collection, Berlin, 1960; idem, A

Reader in Manichaean Middle Persian and

Parthian, Leiden-Teheran-Liege, 1975; F.

Decret, Mani et la tradition manicheenne,

Paris, 1974; J.W. Ernst, Die Erzăhlung von

Sterben des Mani aus dem Koptischen uber-

tragen und rekonstruiert, Basel, 1941; G.T.

Stokes, Manes, Smith-Wace, UI, p. 792-795;

A.V. W. Jackson, The Personality of Mani,

the Founder of Manichaeism, în JAOS, 58,

1938, p. 235-240; H.C. Puech, Le Mani-

cheistne, son fondateur, sa doctrine, Paris,

1945; O. Klima, Manis Zeit und Leben,

Praga, 1962; L.J.R. Ort, Mani. A Religio-

Historical Description of his Personality,

Leiden, 1967; H.C. Puech, Sur le mani-

cheisme, Paris, 1979; M. Tardieu, Le mani-

cheisme, Paris, 1981; K. Rudolph, Gnosis

und spâtantike Religionsgeschichte, NHS 42,

Leiden, 1996, p. 655-685; C. Riggi, Mani-

Manicheisme, în DECA, II, p. 1525-1527, cu

bibliografie recentă. Vezi şi bibliografia la

MANIHEISM.