Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Măria Magdalena, Evanghelia după
- Marius Claudius Victorius
Marcu Diaconul Marcu Diaconul, hirotonit diacon de către Porfiriu, episcop de Gaza (395-420). Hirotonia sa a avut loc în jurul anu- MARCU DIACONUL MARCULFUS MARCUS CASSINENSIS MĂRIA MAGDALENA, EVANGHELIA DUPÂ lui 395. La scurtă vreme, diaconul Marcu începe redactarea vieţii episcopului Porfiriu, probabil în 421, după moartea acestuia. Se pare că Marcu a fost caligraf de origine asiatică, şi a fost martor al evenimentelor pe care le-a relatat. Cercetările recente au descoperit dependenţa Vieţii lui Porfiriu de Istoria religioasă a lui Teodoret* de Cyr, ceea ce plasează scrierea acestei lucrări către mijlocul sec. V. Descoperirea unei versiuni în limba siriacă a Vieţii Iui Porfiriu ridică o serie de semne de întrebare cu privire la exactitatea datelor din versiunea greacă. Este posibil, susţin cercetătorii, ca textul si-riac să reprezinte versiunea originală. Migne, PG 65, 1211-1262 (doar în latină); CPG, 6722; BHG, 1570; H. Gregoire- M.-A, Kugener, (ed.). La Vie de Porphyre, eveque de Gaza, Paris, 1930 cu trad. în franceză; F. M. A bel, Marc Diacre et la biographie de Saint Porphyre, Conferences de Saint-Eti-enne, Paris, 1919, p. 219-284; C. Hoit, Marcus (12), în Smith-Wace, III, p. 826; J. Zellinger, D ie Proomien in der Vita Porphyrii und in der Marcu Diadoh Marcu Diadoh, autorul unei predici, Ser mo contra Arianos, în care susţine cu argumente teologice şi biblice, deofiin- • . ** ţimea Fiului cu Tatăl. In realitate, numele adevărat al autorului acestei predici este necunoscut, iar încercările de identificare a lui cu diverşi episcopi din Egipt, din sec. IV, care au purtat acest nume, de altfel destul de numeroşi, nu au fost concludente. In orice caz, nu poate fi vorba de Diadoh* al Foticeei, care a trăit în sec. V. Migne, PG 65, 1149-1166; CPG, 6105; Bardenhewer, IV, p. 186; Baumstark, p. 339, n. 5; F. Scorza Barcellona, Marc Diadoque, în DECA, II, p. 1534-1535; P. Bruns, Marcus Diadochus, în LACL, p. 424. Marcu bar Qiqi Marcu bar Qiqi (sec.X), arhidiacon în biserica iacobită din Moşul, fiind promovat la rangul de maphrian cu numele de Ignatie în 991. A compus o serie de cântări liturgice de mai mică importanţă. Din pricina vieţii depravate pe care o duce, este alungat din scaun. Drept răzbunare, trece la islam. Spre sfârşitul vieţii revine la creştinism şi scrie un poem în care îşi relatează propria cădere, mizerie şi căinţă. Bar Hebraeus păstrează câteva din versurile acestui poem. Assemani, BO, II, 443, III, 289 nota 1; Bar Hebraeus, Chron. eccl, II, 257, 289; Wright, p. 162-163; Chabot, p. 115; Duval, p. 396.
Marculfus, călugăr din Galia din sec. VII, autor al unei serii de texte folosite ca formulare juridice în diverse tranzacţii şi în afaceri ecclesiastice şi sociale, numite Formulae sau Formularum Libri II. Analiza atentă a acestor formulare îl duce pe Thomas Smith la concluzia că în timpul dinastiei merovingiene din Franţa, numirile de episcopi erau făcute exclusiv de către rege şi consiliul marilor baroni, fără vreo referire la Roma. Prima ediţie: Bignonius, Formulae, Paris, 1613; Migne, PL 87, 695; CPL, 1833; Thomas Smith, F. S. A., de Stonygate, Marculfus, Leic., 1836; C. Hoit, Marculphus, în Smith-Wace, III, p. 824; M. Simonetti, Marculf, în DECA, II, p. 1544.
Marcus Cassinensis, trăitor la mănăstirea Monte Cassino. în jurul anului 606 scrie o scurtă Viaţa a Sf. Benedict, în 33 distihuri elegiace, bazată pe lucrarea similară a lui Grigorie* cel Mare, la care adaugă câteva detalii. Aimoin de Fleury introduce acest scurt poem într-o predică a sa: Sermo in festivitatibus sancti patris Benedicti. Este vorba de un elogiu la adresa Sf. Benedict*, redat în versuri elegante şi într-o metrică clară, care sugerează o bună cunoaştere a poeţilor profani latini, ca Vergiliu sau Ovidiu etc. Migne, PL 80, 183-186; CPL 1854; C. Hoit, Marcus (15), în Smith-Wace, III, p. 827; M. Galdi, // cârme di Marco Poet a e l'apoteosi di Sân Benedetto, Mapoli, 1929; H.S. Brechter, Marcus Poeta von Monte Cassino, în Benedictus der Vater des Abendlandes, Miinchen, 1947, p. 341-359; S. Rocca, Versus in Benedicti laudem (cu text şi aparat critic), Rombarb, 3, 1978, p. 335-363; S. Zincone, Marc, în DECA, H, p. 1533.
Marcus de Hydruntum (Indruntum), episcop. Despre el se ştie doar că a scris un poem Hymnus in magno sabbato, compus cu acrostih în greacă, păstrat însă numai în latină. Se crede că ar fi trăit în sec. VIII. Migne, PL 96, 1345; C. Hoit, Marcus (9), în Smith-Wace, HI, p. 825.
Mari Persanul, corespondent al lui Ibas*, menţionat într-un text grecesc descoperit de Mansi, episcop de Beth Ardashir. Chabot corectează denumirea în Rewar-daschir. A scris un comentariu la epistolele lui Acaciu* şi un altul la cartea profetului Daniel. Tot lui îi aparţine o carte împotriva magilor din Nisibe, adică, împotriva mazdeenilor. Cele două comentarii s-au pierdut. Mari a fost susţinător aprig al Iui Nestorie* şi a activat în timpul împăraţilor Honoriu şi Teodosie (408-423). Nu ne este cunoscută cu exactitate data morţii. A nu fi confundat cu omonimul său care a fost patriarh nestorian. Assemani, BO, I, 197, 203, 350; Idem, Acta Mart., I, 40; G.T. Stokes, Maris, în Smith-Wace, III, p. 833; Wright, p. 46; Chabot, p. 48-49.
Evanghelie gnostică apocrifa atribuită Măriei Magdalena, care joacă un rol important în literatura gnostică, în Pa-pyrusul Oxyrhyncus 3525, şi în papirusul John Rylands 463 de la Biblioteca din Manchester se păstrează câteva versete din această evanghelie în limba greacă, datând din sec. II, Mai există şi un alt papyrus din sec. V, aflat la Berlin, Pa-pyrus Berolinensis, care păstrează aproximativ opt pagini din cele 18 câte conţine traducerea în limba coptă a acestui text apocrif. Textul relatează o viziune a Măriei care dezvăluie progresul gnostic prin cele şapte sfere planetare. C.H. Roberts, Catalogue of the Greek and Latin Papyri in the John Rylands Library, Manchester, III, Manchester, 1938, p. 18-23 (text grec şi traducere în engleză, cu note); W. Ti 11, D ie gnostischen Schriften des kopti-schen Papyrus Berolinensis 8502, TU, LX. 1955, p. 24-32, 62-79; R.M Grant, Gnosticism, 1961, p. 65-68 (trad. în engleză a textului coptic); H.C. Puech, în W. Schneemelcher, New Testament Apocrypha, trad. în engl. de R. McL. Wilson, Revised Edition, 1991, p. 391-395, cu bibliografie; G.
MĂRIA MAGDALENA, EVANGHELIA DUPĂ MARIUS DE AVENCHES MARIUS DE AVENCHES MARIUS MERGĂTOR Rowekamp, Măria Magdalena (Evangelium), în LACL, p. 425. Măria Egipteanca Măria Egipteanca, ascetă creştina din deşertul Iordan, a cărei viaţă a fost scrisă de Sofronie*. episcop de Ierusalim, în sec. VII. Tradiţia haghiografică relatează că Măria a fost o femeie desfrânată din Alexandria, care vine la Ierusalim în compania pelerinilor doritori să participe la sărbătoarea Sf. Cruci. Scopul ei era însă cu totul altul, şi anume, de a câştiga în mod nelegiuit de pe urma pelerinilor. Ajunsă la Ierusalim, ea se converteşte în urma unei experienţe religioase şi, părăsind căile păcatului, se retrage în deşertul iordanului. Acolo, călugărul Zo-sim, vieţuitor al aceleiaşi pustii, a întâl-nit-o şi i-a dat ultima împărtăşanie. Tot el a fost cel care a înmormântat-o în aceleaşi locuri sălbatice unde s-a căit pentru faptele ei păcătoase. Biserica Ortodoxă o prăznuieste în a cincea duminică din Postul Mare. Migne, PL 73, 671 şi urm.; Vies de SSA, 30-36; BS, 8. 981-994; vezi Triodul pentru Duminica a 5-a din Postui Mare; K. Kunze, Studien zur Legende der hi Măria Aegyp-tiaca im deutschen Sprachgebiet, Berlin, 1969; idem, Die Legende der hi. Măria Aegyptiaca, Berlin, 1978; J. Gammack. Măria (4), în Smith-Wace, III, p. 830; Măria Egipteanca, în Oxford, Dicţionar a! Sfinţilor, ed. în Ib. română, p. 357; V. Saxer, Mărie t'Egyptienne. în DECA, II, p. 1560.
Mar Ibas de Cătina sau Mar Abbas, istoric timpuriu al Armeniei, ale cărui opere au fost folosite ca surse documentare de către Moise* de Khorene. Data la care a trăit este încă în dispută. Unii cercetători îl consideră doar ca personaj legendar şi îl plasează pe la mijlocul sec. al II-Iea î. d. Hr, în timp ce alţii susţin că a trăit în primele secole după Hristos, că a fost persoană istorică (Langlois). E. Renan merge până acolo încât îl consideră creştin şi că a aparţinut şcolii din Edessa. Dacă nu se ştie nimic despre Mar Ibas, opera sa a fost cunoscută. Ieronim* a fost familiar cu istoria sa şi citează din ea în comentariul său la lezechiel. Moise de Khorene a cunoscut-o, de asemenea, iar în sec. IX. catolicosul loan* al Armeniei, a folosit-o în redactarea şi completarea pe care el o face Istoriei Armeniei scrisă de Moise de Khorene. G.T. Stokes, Mar Abbas Cătina, în Smith-Wace, III, p. 802; Freret, Opp., tome XII, p. 207-209; Quatremere, în Journal des Savans, 1850, p. 364; Langlois, Fragm. Hist. Graec., t.V, partea 2-a, p. 3-53; Renan, Hist. des Lang. Semit., p. 262. Marius de Avenches Marius de Avenches, istoric, episcop de Avenches şi Lausanne, în a doua jumătate a sec. VI. S-a născut la Autun în 530/1. Este ales episcop de Avenches în 574, scaun pe care el îl transferă la Lausanne. Este autorul unei cronici, Chro-nicon, menită să continue istoria lui Prosper* de Aquitania. Cronica sa cuprinde perioada între anii 455 şi 585 şi descrie în special evenimentele istorice referitoare la franci, burgoni, goţi şi lom-barzi. Atenţie deosebită este acordată evenimentelor din propriul său ţinut Burgondia. Grigorie* de Tours pare să se fi inspirat în Historia Frcmcorum, din cronica lui Marius. Deosebit de mândru de moştenirea sa romană, el a fost încântat de recucerirea Africii de Nord şi a Italiei de către byzantini, crezând că imperiul roman, 'cel de al patrulea imperiu al lui Daniel' va dăinui până la sfârşitul veacurilor. A decedat la Lausanne în 594. Migne, PL 72, 793-802; CPL, 2268; T. Mommsen, în MGH, Auct. antiss., II, p. 227-239; G.JJ. Monod, Etudes critiques sur Ies sources de l'histoire merovingienne, 2 voi., Paris, 1872-1875; S.A. Bennett, Măritiş (2), în Smith-Wace, 111, p. 835; B.D. Hill, Marius of Avenches, St., în NCE, 9, p. 230; M. Simonetti, Marius d'Avenches, în DECA, II, p. 1564-1565; G. Rowekamp, Marius von Avenches, în LACL, p. 426. Marius Claudius Victorius Marius Victorius sau Victor Claudius, (m. 425), numit de către Ghenadîe*0ra-tor massiliensis, este autor al unui poem intitulat Alethia, în versuri hexametrice, relatând evenimentele de la Facere şi până la distrugerea Sodomei şi Gomorei. Lucrarea este dedicată fiului său Etherius şi a fost probabil scrisă după 425 sub împăraţii Teodosie II şi Valentinian III. Poemul corespunde Comentariului la Facere până la moartea luiAvraatn, menţionat de Ghenadie. Ceea ce s-a păstrat din poem nu merge decât până la distrugerea cetăţilor Sodoma şi Gomora. El începe poemul pornind de la unitatea originală a Treimii şi descrie cele şase zile ale creaţiei, culminând cu crearea omului. Omul este descris în culori vii şi « măreţe, înainte de cădere. In contrast, căderea şi alungarea Iui din rai sunt prezentate sumbru. Omul pierde capacitatea de a contempla natura şi, prin aceasta, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cultura s-a născut din necesitate. El mai descrie descoperirea focului cu binecuvântările lui; vânătoarea ca îndeletnicire; prima crimă săvârşită de Cain împotriva fratelui său Abel. Relatarea continuă până la Avraam care este prezentat ca înţelept stoic şi sfârşeşte cu teribila pedeapsă pentru pă- cate prin distrugerea Sodomei şi Gomorei. Marius este bun cunoscător al culturii clasice, însă nu este pe deplin familiarizat cu doctrina creştină, ceea ce 1-a făcut pe Ghenadie sâ-1 acuze de ignoranţă teologică. Există în acest poem multe elemente de decenţă care dau lucrării o nuanţă morală plăcută. Autorul imită şi se inspiră din diverse surse necreştine: Ovidiu, Vergiliu şi în special Lucreţiu, dar şi creştine: Lactanţiu*, Ambrozie*, Prudentius* Augustin* etc. Tot el este considerat autor al poemului De nativitate, vita, passione et resurrec-tione Jesu Christi. Migne, PL 61, 937-972; CSEL, I, 1888, p. 335-498; CPL, 1455; P. F. Hovingh, CCL 128, 1960, p. 111-198 (cea mai bună ediţie); F. E. Robbins, The Hexametrical Literature. A Study ofthe Greek and Latin Commentari^s on Genesis, Chicago, 1912; J. M. Evans, The Paradise Lost and the Genesis Tradition, Oxford-London, 1968; O. Ferrari, Un poeta cristiana del V'secolo, CI. M. Viltorio^ JPavia» 1912; H. H. Horney, Studium zur Alethia des M. Victorius (poema de Gen. 1-19), Diss. Bonn, 1972; H. A. Wilson, Victor (39), ari. în Smith-Wace, IV, p. 1121-1122; Tixeront, Patrologie, p. 334; Altaner-Stuiber, 1980, 411-412; Quasten, Patrology, IV, p. 319-321; I. Opelt, Marius Claudius Victorius, DECA, II, p. 1561-1562 B. Windau, Marius Claudius Victorius, în LACL, p. 426-427, cu biblio grafie. Marius Mercator Marius Mercator (sec. V), scriitor creştin latin anti-pelagian. S-a născut în Italia la sfârşitul sec. IV. Prieten şi probabil ucenic al Iui Augustin*. în anul 418, ca reacţie faţă de predicile pro-pelagiene pe care Iulian le-a ţinut la Roma, scrie două lucrări anti-pelagiene care s-au pierdut, dar despre care ştim de la Augustin, căruia i-au fost trimise de autor, în MARîUS MERCATOR MARIUS VICTOR1NUS MARIUS VICTORINUS
acelaşi an, îl cunoaşte şi pe Celestius* care se afla la Roma pentru^a-şi susţine cauza în faţa papei Zosim. în 429, Marius se află la Constantinopol unde ascultă predicile lui Nestorie*. Se pare că la cererea cercurilor eclesiastice de la Constantinopol, preocupate de problemele pelagiană şi nestoriană, el scrie, lucrarea Commonitorium sitper nomine Coelesti, în care denunţă erezia lui Celestius şi Iulian, adică pelagianismul. El scrie această lucrare în greacă, iar mai târziu, probabil în 431, o traduce în latină. Marius nu se mai întoarce la Roma şi rămâne la o mănăstire în Thracia. Se crede că a decedat la scurtă vreme după sinodul de la Calcedon, din 451. Pe lângă Commonitorium, de la el mai avem Liber subnotationum in verba Juliani sau Commonitorium adversum haeresim P elogii et Coelestii vel etiarn s cripta luliani, o respingere a învăţăturii episcopului Iulian de Eclanum privind păcatul originar şi adevărata cauză a morţii, împotriva lui Nestorie, el a scris două tratate: Epistola de discrimine inter haeresim Nestorii et dogmata Pauli Samo-sateni, Ebionis, Photini atque Marcelii şi Nestorii blasphemiarum capitula XII, o respingere a contra-anatematismelor lui Nestorie împotriva celor 12 anatema-tisme ale iui Chirii*. Marius Mercator deţine un loc de seamă în istoria literaturii creştine nu atât pentru operele scrise de el, cât mai ales pentru traducerile pe care le-a făcut din greacă în latină. De la el ne-au rămas diverse documente privind nestorianismul, discursuri şi scrisori ale lui Nestorie, discursuri ale lui Pro-ctus* de Cyzic, scrisorile şi opusculele lui Chirii, a şasea sesiune a sinodului de la Efes, extrase din Teodor* de Mop-suestia etc. Multe din aceste scrieri s-au păstrat doar în traducerile făcute de el. Migne, PL 48, 63-172; E. Schwartz, ACO, I, 5,1, p. 5-70 (text); S.M. Prete, M. Mercatore, Commontoria, Bologna, 1959; F. von Schulte, Marius Mercator und Pseudo-Isidor, SAW 147, 7, Viena, 1904; H. W. Phillott, Marius Mercator, art. în Smith-Wace, III, p. 834- 835; Cross, Marius Mercator, art. în ODCC, p. 874; S. Prete, Mărio Mercatore polemista antipelagiano, Torino, 1958; idem, M. Mercato. l memoriali antipelagiani, Siena, 1960; E. Amman, DTC 9, 2, col. 2481-2486; O. Wermelinger, Marius Mercator, în DSp 10, 610-615; Bardenhewer, IV, p. 525; Tixeront, Patrologie, p. 357-359; Altaner-Stuiber, 1980, p. 248, 449 şi urm.; Quasten, Patrology, IV, p, 499-501; V. Grossi, Marius Mercator, în DECA, II, p. 1562; C. Schmidt, Marius Mercator, în LACL, p. 427.
Marius Victorin (sec. IV), sau Victorinus Afer, după ţara de origine. Ieronim* îl numeşte Caius Marius, iar Augustin* Marius Fabius. Data naşterii sale poate fi plasată între anii 280-285, locul naşterii fiind Africa Proconsulară. Vine la Roma în jurul anului 350 unde va preda retorica, ducând totodată o aprigă polemică împotriva creştinismului. Aici devine atât de vestit, încât i se va ridica o statuie în Forumul lui Traian. La bătrâneţe, după ce o viaţă întreagă a practicat religiile de mistere şi păgânismul, se converteşte la creştinism. Motivele care au dus la încreştinarea sa nu ne sunt cunoscute. De la Simplicianus* aflăm, prin intermediul lui Augustin, că el obişnuia să citească Sf. Scriptură pentru a o combate. Nu atât cunoaşterea motivelor care au dus la încreştinarea sa sunt importante, cât mai ales consecinţele, actul în sine al convertirii provocând o adevărată tulburare în cercurile păgâne de la Roma. După convertire, Victorin se angajează în controversa împotriva arienilor, redactând o serie de tratate, în 362, Iulian dă decretul său prin care, în mod indirect, interzicea profesorilor creştini să mai predea în şcoli. Victorin renunţă la profesorat. Din acel moment nu se mai ştie nimic despre el. De la Augustin aflăm că în 386, el decedase de mai multă vreme. Opera lui Victorin se împarte în două perioade: înainte de încreştinare şi după încreştinare. Din primul grup fac parte o serie de tratate de filosofic, gramatică, comentarii la Cicero şi Aristotel, traduceri din Aristotel, Porfiriu şi Plotin. în mare parte acestea s-au pierdut, păstrân-du-se doar: Ars grammatica; De metris Horatianis; un comentariu la tratatul lui Cicero despre retorică, De inventione. Opera din perioada creştină cuprinde două categorii: lucrări doctrinare şi lucrări exegetice, a. Lucrări doctrinare: Candidi Arriani ad Marium Victorinum rhetorem de generatione divina; Marii Victorini rhetorîs ad Candidum Arria-num; Candidi Arriani epistola ad Marium Victorinum rhetorum; Adversus Arrium liber primus (pars prima: c. 1-47). Liber primus de Trinitate; Adversus arrium liber primus (pars altera: c. 48-64). Quod Trinitas homoousios sit; Adversus Arrium liber secundus. Et graece et latine de homoousio contra haereti-cos; Adversus Arrium liber tertius; Adversus Arrium liber quartus. De ho-moousio; De homoousio recipiendo; Hymnus primus; Hymnus secundus şi Hymnus tertius. b. Lucrările exegetice cuprind comentarii la epistolele Sf. Pavel către Galateni, Filipeni şi Efeseni. Deşi nu s-au păstrat, se pare că el a scris comentarii la Romani şi la I şi II Corinteni, fiind primul scriitor creştin din Apus care a scris comentarii în latină la epistolele pauline. La acestea mai putem adăuga un tratat anti-maniheic, atribuit lui Victorin, editat sub titlul: Ad Justinum Mani-chaeum contra duo principia Mani-chaeorum et de vera carne Christi. Este vorba de un prirn tratat de acest gen care există şi care insistă asupra inconsecvenţei dualismului maniheic. Dacă în comentariile sale Victorinus se dezvăluie ca gramatician, în opera sa teologică îl descifrăm mai mult ca filosof platonician (Quasten). Platonismul a constituit elementul filosofic principal, începând cu Origen şi şcoala sa, care a nuanţat gândirea creştină mai ales în Răsărit. Fără a deveni origenist, Victorinus se înscrie voit în acelaşi curent platonician al gândirii creştine, mergând însă pe linia lui Porfiriu* şi a literaturii platonicizante. Regăsim ca punct de pornire al gândirii sale despre Treime, atât platonismul păgân, cât şi cel creştin, realizând, prin adaptarea şi reinterpretarea acestuia o sinteză unică în contextul creştin. Afirmând transcendenţa absolută a lui Dumnezeu, Marius Victorinus argumentează că Dumnezeu este unu, nu ca entitate numerică, ci anterior oricărei calificări şi oricărei categorii, chiar şi fiinţei (substanţei), întrucât el este cauza supremă. Relaţia Fiului cu Tatăl este concepută, din acest punct de vedere, ca auto-defmire a Tatălui cel infinit. Fiul este Tatăl care se limitează pe Sine, autodefinirea Tatălui, capacitatea de gândire care se manifestă în afară şi se defineşte ca gândire, în acelaşi timp, Tatăl nu este o entitate abstractă, deoarece din El derivă toate lucrurile. El este nefiinţă nu ca lipsă a acesteia, ci ca transcendenţă. El transcende fiinţa, nefiind însă fără fiinţă din această pricina, căci El este substan-tia ante substantiam. De aceea relaţia dintre Tatăl şi Fiul se defineşte ca determinare şi calificare a substanţei divine: Tată/Fiu = fiinţa în potentă/fiinţă în act. în acest fel, Fiul este fiinţa în acţiune a Tatălui, îndreptat spre Sine însuşi. Fiul este însăşi lucrarea Tatălui spre exterior. Acest lucru se materializează în creaţie şi în actul mântuirii. Urmând aceeaşi linie MARIUS VICTORINUS MARTIANUS CAPELLA MARTIANUS CAPELLA MARTIN DE BRAGA de argumentare, Victorin prezintă şi pe cea de a treia persoană a Sfintei Treimi, Sf. Duh, articulând locul doctrinar al acestuia în relaţiile intertrinitare potrivit învăţăturii ortodoxe. Importanţa lui Victorin pentru istoria gândirii rezidă în aceea că el reprezintă legătura directă între filosofia greacă şi lumea latină. Opera sa de dinainte de convertire stă mărturie dorinţei sale de a transmite lumii latine noile mijloace de exprimare şi gândire pe care el le-a descoperit în filosofia greacă, în teologie, el rămâne mai ales pentru folosirea conceptelor platoniciene şi neoplatoniciene în doctrina trei-mică creştină. Migne, PL 8, 993-1310; CPL 94-100: Marius Victorinus, Traites theologiques sur la Tri-niîe, ed. de P. Henry şi trad. de P. Hadot, în SCh. 68-69, Paris, 1960; A. Lochner, Teubner 245-246, Leipzig, 1972-1976; E. Benz, Marius Victorinus und die Ent-\vicklung der abendlăndischen Metaphysik, Stuttgart, 1932; W.M. Hagan, The Incarna-tion according to Marius Victorinus, Wood-stock, 1960; A. Dempf Der Platonismus des Eusebius, Victorinus und Pseudo-Dionysiiis, Miinchen, 1962; P. Hadot, Marius Victorinus. Recherches sur sa vie et sur şes oeuvres, Paris, 1971; C. Gore, Victorinus Afer, în Smith-Wace, IV, p. 1129-1138; Bardenhewer, III, p. 460-468; Altaner-Stuiber, 1980, 411 şi urm.; R.A. Marcus, Marius Victorinus, în The Cambridge History of Later Greek and Early Medieval Philosophy, ed. A. H. Armstrong, Cambridge, At the University Press, 1967, p. 331-340: E. Gilson, Filozofia în evul mediu. De la începuturile patristice până la sfîrşitul secolului al XlV-lea. traducere de Ileana Stănescu, Humanitas, Bucureşti, 112-117, 127-130; A. Ziegenaus, Die trinitarische Ausprăgung der gotlichen Sensfulle nach M., Miinchen, 1972; M. Fiedrowicz, Marius Victorinus, Adversus Arium, în Lexikon der theologischen Werke, Stuttgart, 2000; Quasten, Patrology, IV, p. 69-80, cu bibliografie; M. Simonetti, Marius Victorinus, în DECA, II, p. 1562-1564; A Ziegenaus, Marius Victorinus, în LACL, p. 427-428.
Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|