Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Marcel de Nola

Marcel de Nola, preot în Nola, autor al unei istorii a lui Felix, episcop de Nola, atribuită lui Leon, episcop de Nola. Istoria a fost redactată pe la mijlocul sec. VI.

Boli. Acta SS. 14 ian. I, 946, par. 1; C. Hoit, Marcellus (18), în Smith-Wace, III, p. 813.

Marcelii n a

Marcellina, adeptă a lui Carpocrate, ve­nită la Roma în timpul episcopatului lui Anicet (156-167), unde a propovăduit învăţăturile carpocratiene, câştigând mulţi adepţi, care doreau să fie cunoscuţi sub denumirea de gnostici. Acesta este primul exemplu când o grupare religi­oasă pretinde să fie cunoscută sub acest nume. în realitate, ei au fost denumiţi după numele învăţătorului lor, Carpo­crate*. Aceşti eretici aveau imagini şi re­prezentări pictografice ale lui lisus Hristos, susţinând că ele fuseseră făcute de Ponţiu Pilat. în plus, ei obişnuiau să le înfrumuseţeze cu diverse coroane de flori şi să le adore, alături de chipurile Iui Pitagora, Platon şi ale altor filosofi antici păgâni.

Origen, Adv. Cels,, V, 62; Irineu, Adv, haer., I, 26, 6; Epifanie, Haer., 27; G. Salmon, Marcellina, în Smith-Wace, III, p. 803-804; E. Prinzivalli, Marcellina, în DECA, II, p. 1538.

Marcellinus

Marceliinus, preot luciferian, autor, împreună cu Faustinus*, al unui tratat scurt, Libellus precum (De confessione verae fidei et ostentatione sacrae com-munionis), adresat împăratului Teodosie.

CPL 1571; CCL 69, 359-392; Libellus precum mit Reskript des Theodosius, O. Giinther, în CSEL 35/1, p. 5-46; S.A. Bennett, Marcellinus (3), în Smith-Wace, III, p. 806; M. Simonetti, Marcellinus, în DECA, II, p. 1539; M. Durst, Marcellinus, Presbyter (Luciferianer), în LACL, p. 420, cu bibliografie.

Marcellinus Comes

Marcellinus Comes, numit de către Cassiodor* 'IliricuF, probabil ca semn al

originii sale, este autorul unei geografii în patru cărţi, care din nefericire s-a pier­dut, şi a unei cronici, Chronicon, care descrie evenimentele din 379 şi până în 534.Un autor străin a adăugat un seg­ment istoric nou, care extinde această cronică până în anul 557. întrucât Cronica scrisă de Marcellinus se încheie cu anul 534, se presupune că aceasta ar fi fost data la care el a decedat. Autorul a fost meticulos în redactare şi exact în expunerea evenimentelor, a momentelor istorice, precum şi a persoanelor pe care le prezintă. Din această pricină, Cronica este un document serios şi credibil pentru istoria acelor vremuri, în legătură cu Marcellinus reţinem faptul că el este cel dintâi istoric care foloseşte noţiunea de 'cădere a Romei în 476'. Cassiodor* care îl recomandă ca fiind cel mai credibil cronicar după Ieronim*, menţionează alte două lucrări pierdute ale acestuia; Descrierea Constantinopolului şi a Ie­rusalimului şi De temporum qualitatibus et positionibus locorum, lucrare al cărui subiect nu este clar, dar despre care s-a spus că a fost totuşi creştin.

Migne, PL 51, 913-948; CPL 2270-2271; MGH, Auct. ant., 11, p. 60-104; Cassiodor, De Inst. Div. Lit., cap. 17; T. Mommsen, Chronica Minora, 2, Berlin, 1894, p. 37-108; O. Holder-Egger, Die Chronik des Mar­celi inus Comes und die ostromischen Fasten, în Neues Archiv des Gesellschaft fîir altere deutsche Geschichte 2, 1877, 49-109; B. Croke, Marcellinus on Dara: A Fragment of His Lost De Temporum Qualitatibus et Positionibus Locorum, Poenix 31, 1984, p. 77-88; J. Gammack, Marcellinus (11) Comes, art. în Smith-Wace, III, p. 807; Moricca, III, 2, p. 1361-1364; M. Simonetti, Marcellinus Comes. în DECA, II, p. 1539; U. Hamm, Marcellinus Comes, în LACL, p. 419-420. -cu bibliografie; M. Gusso, Index Marcellinus, Hildesheim, 1996.

MARCtAN

MARCION

MARCION


Marcian

Marcian, ascet din a doua jumătate a sec. IV, decedat înainte de 390. Această iden­tificare este făcută de Lebon, în funcţie de relatările lui Teodoret* din Cyr şi de scrierile care îi sunt atribuite. După Kirchmeyer, Marcian s-a născut în anul 410, a fost monofizit şi a trăit ca ascet în Betleem, fiind activ în dezbaterile teo­logice postcalcedoniene, iar după anul 480, ar fi cunoscut o evoluţie în sens cal-cedonian. El este menţionat de Chirii* de Scythopolis şi Zaharia*. Spre deosebire de Kirchmeyer, Lebon a avut acces şi la versiunea siriacă a lucrărilor lui Marcian. El îi atribuie lui Marcian (după propria sa numerotare), fragmentele I Despre po­căinţa; II Despre asceză; \\\ Despre bo­tez; IV, V, VII, VIII lucrări ascetice; IX,

n.

omilii parenetice. In ceea ce priveşte fragmentul VI, dintr-un alt tratat, şi frag­mentele X-XI, în greacă, Despre cre­dinţă, el nu consideră posibilă atribuirea lor aceluiaşi autor.

Teodoret de Cyr, în Migne, PG 82, 1283-1496; Idem, Ist. bis., în Migne, PG 82, 1Î89AB; Chirii de Scythopolis, Vita Euthymii, ed. Schwartz, TU, 19, 2, 1939; Zaharia, Ist. bis., HI, 3, CSCO, 87, 107-108; CPG, 2885-3900; J. Lebon, Le Moine s. Marcien, Spicil. sacrum Lovan., Louvain, 1968; J. Kirchmeyer, Le Moine Marcien (de Bethleem?), SP, 5, TU, 80. Berlin, 1962, p. 341-359; E. Cavalcanti, Marcien, în DECA, II, p. 1540-1541; P. Bruns, Marcian, Monch, înLACL, p. 421.

Marcion

Marcion (sec. II), eretic gnostic, men­ţionat de Sf. Justin Martirul în prima sa Apologie (Apoi I, 26-58), ca unul dintre cei mai importanţi eretici de la mijlocul secolului al II-lea d.H. Marcion era ori­ginar din Pont, născut către anul 85 d.H.,

într-o familie creştină din Sinope. îm­bogăţit ca armator, el joacă în tinereţe un rol activ în numeroasa comunitate creş­tină constituită în Pont. Excomunicat din Sinope, de către tatăl său, Philologus, care era episcopul locului, pentru ideile sale teologice, dar şi pentru seducerea unei tinere fete, el se instalează în Asia Mică unde, probabil, datorită succesului său, stârneşte ostilitatea episcopului de Smirna, Sf. Policarp*. Harnack interpre­tează acest episod din viaţa lui Marcion ca o deformare curentă a metaforei, con­form căreia ereticii au pângărit fecioara pură - Biserica. Stabilit la Roma, către 139 d.H., dăruieşte comunităţii creştine suma de 200.000 de sesterţi, cu speranţa că va fi ales episcop al Romei. Se pare că în anul 144 d.H. Marcion a ţinut un dis­curs celebru despre parabola pomului bun şi a celui rău (Luca 6,43), în faţa Adunării Bătrânilor Bisericii creştine din Roma, încercând să-i convingă să adere la ideile lui. în faţa refuzului acestora (i-au înapoiat şi suma dăruită la început), el se separă de Biserica Romei şi fon­dează propria sa comunitate, găsind rapid foarte mulţi adepţi. Sf. Irineu* menţionează că Marcion, întâlnindu-1 pe Sf. Policarp la Roma, a cerut recunoaş­terea sa, iar acesta i-a răspuns: 'Te re­cunosc ca primul născut al lui Satan'. Pe la mijlocul secolului al Il-lea, conform Sf. Epifanie*, erezia lui Marcion corup-sese lumea întreagă (Roma, Italia, Egipt, Palestina, Arabia, Siria, Cipru şi Per-sia). Sf. Irineu (Apoi I, 27, 1) îi atribuie lui Marcion o întâlnire cu gnosticul Cerdon*, venit din Siria în timpul epis­copatului lui Hygin, însă întâlnirea nu a fost decisivă pentru destinul lor şi al doc­trinelor pe care te propovăduiau. După părerea lui Harnack, Marcion a murit în jurul anului 160 d.H., ultima menţiune documentară cu privire la el o găsim în

Apologia Iui Justin Martirul, anul 150. Biserica marcionită era o biserică mi­sionară şi era singura concurentă serioasă a Bisericii creştine. Avea o structură bine organizată şi semăna foarte mult cu cea creştină: o ierarhie funcţională supusă unei discipline riguroase, ca de altfel în­treaga comunitate. Membrii comunităţii practicau un ascetism sever şi renunţau la căsătorie, iar carnea şi vinul erau excluse din regimul lor alimentar, peştele era însă îngăduit. Ascetismul nu este atât o pro­blemă etică, cât una de demarcaţie me­tafizică. Spre deosebire de ascetismul esenian şî de monahismul creştin, asce­tismul marcionit nu este un mijloc de sfinţire a existenţei umane, ci este esen­ţial negativ şi se constituie ca parte com­ponentă a revoltei gnostice împotriva cosmosului (Ipolit, Refutatio, X, 19, 4). în secolul al II I-lea puterea Biserici i mar-cionite începe să scadă în Occident, iar în Orient, datorită persecuţiilor repetate, marcionitii se retrag în mediul rural, în timpul lui Constantin cel Mare, mar-cioniţilor le era interzis să se întâlnească în locuri publice sau private, iar biseri­cile pe care le aveau au fost date creştinilor, în secolul V, Teodoret* din Cyr a convertit la ortodoxie opt sate mar-cionite din episcopia sa. Mărturii despre existenta marcionitilor întâlnim până în secolul X.

Din punct de vedere doctrinar, Marcion ocupă o poziţie unică atât în gândirea gnostică, cât şi în istoria Bisericii Creş­tine, în fapt, el era creştin, mărturisind un creştinism mai puţin eclectic decât al ce­lorlalţi gnostici. Şi asta pentru că Marcion a lansat una dintre marile sfidări orto­doxiei creştine, şi, mai precis, sfidarea sa, mai mult decât a altor erezii, a condus la formularea canonului ortodox creştin, într-adevăr, acest om a făcut excepţie de la numeroase reguli gnosticfe. El singur,

între ei toţi, a făcut o serioasă pasiune pentru Hristos, chiar dacă Biserica nu a putut admite interpretarea pe care el a dat-o. învăţământul său este lipsit de fan­tezia mitologică în care gândirea gnos­tică se complace, el nu multiplică per­sonaje divine şi semidivine, refuză recur­sul la alegorie şi nu pretinde că posedă cunoaşterea superioară, pneumatică, nici nu afirmă prezenţa în fiecare om a ele­mentului divin. El nu face nici un fel de speculaţii asupra primelor începuturi. Marcion îşi fondează întreaga sa doctrină pe sensul literal al Evangheliei; în această riguroasă supunere la sensul li­teral, el este lipsit de sincretism, trăsătură caracteristică gnosticismului; în sfârşit, la fel ca şi apostolul Pavel, care a fost în ochii săi apostolul prin excelenţă, el spu­ne că credinţa, şi nu cunoaşterea este sursa mântuirii. Prin această ultimă trăsă­tură, se pare că Marcion iese hotărât de pe teritoriul gnostic, care este delimitat prin conceptul gnozei. însă dualismul anticosmic, al cărui intransigent purtător de cuvânt este Marcion, ideea unui Dum­nezeu necunoscut, opus celui care a creat lumea, concepţia unui Creator secund şi opresor, toate acestea sunt elemente gnostice prin excelenţă, în formularea sa foarte scurtă, Evanghelia Iui Marcion este aceea a unui Dumnezeu străin şi bun, Tatăl lui lisus Hristos, care ne smul­ge din lanţurile grele ale mizeriei umane ce îi sunt în totalitate străine. Ideea stra-nietăţii adevăratului Dumnezeu, Marcion o împarte cu gnosticismul în general; că este străin prin modul mântuirii, că oa­menii sunt străini în inima şi spiritul lor, iată ceea ce îi aparţine doar lui. Ce raţiuni îl îndeamnă pe Dumnezeu cel bun să ia în grijă soarta oamenilor? Şi iată răspun­sul: nici o raţiune, decât bunătatea Sa. EI nu-şi ia la Sine copiii pierduţi, nici nu^i aduce din exil, mântuirea lor este un fapt

MARCION

MARCION

MARCU


gratuit din partea lui Hristos. Preţul răs­cumpărării este sângele lui Hristos, care a fost dat nu pentru iertarea păcatelor, nici pentru purificarea umanităţii vino­vate, pe scurt, nicidecum pentru recon­cilierea umanităţii cu Divinitatea, ci pen­tru anularea dreptului Creatorului asupra proprietăţii sale. Acest drept este recu­noscut legitim, aşa precum şi legea este recunoscută validă pentru fiecare om, atât timp cât ei sunt subiecţi ai Stăpâ­nului Lumii, dovedesc supunere. Acesta este sensul pe care Marcion îl dă raţiona­mentului paulin asupra legii, iar Marcion recunoaşte acest Testament ca document autentic al Stăpânului acestei Lumi. Când este vorba de interpretare, el ia partea exegezei iudaice contra creştinilor din timpul său, insistând asupra sensului literal, respingând metoda alegorică, cea pe care Biserica o aplică Vechiului Tes­tament pentru stabilirea concordanţei cu Noul Testament, în Antiteze, una dintre cărţile sale pierdute, sunt opuse cele două Divinităţi prin atributele lor. Punc­tul de plecare al speculaţiilor este teo-diceea Unde malum? (Terţ., Adv.M. I, 2). Unul este artizanul. Dumnezeul Creaţiei, de unde şi generarea, suveran al acestui Eon, cognoscibil şi predicabil. Celălalt, Dumnezeul ascuns, necunoscut, imper­ceptibil, străin, altul, diferit şi de aseme­nea nou. Cognoscibil, Dumnezeul Crea­tor, este prin creaţia sa, unde revelă în­treaga sa natură. Din punct de vedere creştin, aici este partea cea mai pericu­loasă a dualismului lui Marcion. Dum­nezeu cel drept este cel din Vechiul Tes­tament, Dumnezeu cel Bun este cel din Evanghelie, în spiritul lui Marcion, care simplifică abuziv gândirea Sf. Pavel, excelând în anti-iudaism, aici ca şi în alte locuri, dreptatea legii este pur formală, rigidă şi răzbunătoare: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; această justiţie este

atributul cardinal al Dumnezeului Crea­tor, în timp ce principala caracteristică a Dumnezeului inferior este dreptatea (theos dikaios}, Dumnezeul superior nu este decât bun (theos agathos). El nu judecă, el l-a trimis din bunătate faţă de om pe Hristos pe pământ. Singura relaţie a Dumnezeului cel Bun cu lumea este soteriologică, înţeleasă ca fiind împotri­va lumii şi a stăpânului ei. Antiteze în­cearcă să demonstreze discordanţa dintre Vestea cea Bună şi Lege, discordia evan-gelii cum lege (Terţ., Adv. Marcion., I 19). Marcion aşeza Vechiul Testament sub semnul de maledictio, şi Noul Testa-

i».

ment sub semn de benedictio. In acest sens, Vechiul Testament este, după Mar­cion, un document istoric ireproşabil, căci ne prezintă un Demiurg al lumii care se comportă asemenea celui mai arbitrar dintre tirani. lisus Hristos, trimis de Dumnezeul cel bun, îşi alege un trup capabil de simţire şi de suferinţă, deşi acest trup nu este material. Propovă­duind, lisus îl exaltă pe Dumnezeul cel bun, dar se fereşte să arate că nu este vorba de Dumnezeul Vechiului Testa­ment. De altfel, Iahve află din propovă-duirea lui lisus că există un Dumnezeu transcendent. El se răzbună, dându-1 pe lisus prigonitorilor săi. Dar moartea pe cruce aduce salvarea, căci prin sacrifi­ciul Lui, lisus răscumpără omenirea de la Dumnezeul creator. Regimul Dum­nezeului bun este un dar perfect gratuit şi nemeritat, vestit şi adus oamenilor de Hristos. Ceea ce îl caracterizează pe Dumnezeul cel bun este totala stranietate în raport cu lumea. El e tot atât de străin de genul uman, pe cât acesta îi este lui străin. Efect de stranietate, dar şi factor care generează în perpetuitate stranie-tatea, este faptul că Dumnezeul bun nu se manifestă în această lume: el e naturali-ter ignotus. Canonul biblic marcionit cu-

prinde Evanghelia după Luca (din care extrage 'alterările datorate iudeo-creşti-nilor ignoranţi') şi zece dintre epistolele paul ine: Gala ten i, Jşi IICor in ten i, I şi II Tesaloniceni, Efeseni, Coîoseni, Filipeni şi Filimon (2-21). Marcion neagă faptul că Vechiul Testament ar fi o prefigurare sistematică a Noului Testament. Evan­ghelia după Luca o consideră ca fiind singura autentică, însă elimină episodul naşterii lui Hristos şi aluziile la David ş.a. Pentru a riposta Iui Marcion, care încerca să impună în mediile creştine canonul său însoţit de propria inter­pretare, Biserica se vede obligată să sta­bilească canonul biblic ortodox şi dogma ortodoxă, în materie de dogmă este per­ceptibilă clar o tentă anti marc ion iţă în primele formulări doctrinare, în prefaţa la cartea sa De principiis, Origen* afirmă în a sa Regula jide i: "Acest Dumnezeu, drept şi bun. Tatăl Domnului nostru lisus Hristos, este Cel care a dat atât Legea, cât şi proorocii şi Evangheliile, după cum tot El este şi Dumnezeul apostolilor, ca şi al Vechiului şi Noului Testament'. (F.F)

A. Hahn, Antitheses Marcionis gnostici, KCnigsberg, 1823; Idem, De canone Mar­cionis, Leipzig, 1824; Ritschl, Das Evan-ghelium Marcions, Tubingen, 1846; G. Salmon, Marcion, în Smith-Wace, III, p. 816-824; A. von Harnack, Marcion. Das Evan-gelium vom fremden Gott, TU, 45, Leipzig, 1921; Idem, Nene Studien zu Marcion, TU, XLIV, Hft. 4, 1923; R. S. Wilson, Marcion, London, 1933; J. Knox, Marcion and the New Testament. An Essay in the Early History of the Canon, Chicago, 1942; E.C. Blackman, Marcion and his Injhtence, London, 1948; H. von Campenhausen, Die Entstehung der christlichen Bibel, Tiibingen, 1968. p. 174-194; J. Regul, Die antimar-cioniîischen Evangelienprologe, Freiburg, 1969; A. Lindemann, Paulus im ăltesten Christentum, TUbingen, 1979, p. 378-395; J. Delobel, The Lord's Prayer in the Textual

Tradition. A Critique of Recent Theories and their Views on Marcion's Role, ed. de J.M. Severin, Louvain, 1989, p. 293-309; Quasten, Patrology, l, cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 106-107, cu bibliografie; E. Amman, în DTC, IX, pt.2.a, 1927, col. 2009-2032, cu bibliografie; Cross, Marcion, în ODCC, p. 870-871; B. Aland, Marcion-Marcionisme, în DECA, II, p. 1541-1543; H. K6nig, Marcion von Sinope, în LAC L, p. 421-423, cu bibliografie.

Marcu

Marcu, autorul inspirat al celei de a doua Evanghelii canonice, şi anume, Evan­ghelia după Marcu. Este cunoscut în Noul Testament şi sub numele de loan Marcu, văr al iui Barnaba (Coîoseni 4, 10). Papias* din Hierapolis îl consideră autor al celei de a doua Evanghelii ca­nonice. Informaţiile pe care le posedăm despre el sunt preluate din cărţile Noului Testament. Marcu a făcut parte din prima comunitate creştină din Ierusalim, în casa căruia creştinii obişnuiau să se adune pentru rugăciune, îi însoţeşte pe Pavel* şi pe Barnaba în prima călătorie misionară, însă pentru motive pe care nu le cunoaştem, în Cipru îi părăseşte şi revine la Ierusalim. Marcu apare apoi în disputa dintre Pavel şi Barnaba, Pavel refuzând să-1 ia ca însoţitor. Atunci cei doi se separă. Pavel pleacă pe uscat, în compania altor însoţitori (Fapte 15, 39-40), pe când Barnaba şi Marcu se îmbar­că pe o corabie spre Cipru, în cele din urmă, relaţiile dintre Pavel şi Marcu se restabilesc, Pavel bazându-se pe sprijinul lui în timpul unui prizonierat (Coîoseni 4, 10; Filemon 24), iar în timpul ultimei sale şederi în închisoarea de la Roma, îi solicită ajutorul prin intermediul lui Timotei (II Timotei 4, 11). Faptul că în I Petru 5, 13, Sf. Petru îl numeşte 'fiul meu', s-a sugerat că Marcu ar fi fost şi

MARCU

MARCU ASCETUL

MARCU ASCETUL

MARCU DIACONUL



colaborator al său. De altfel, Papias* ne informeză că Marcu ar fi fost 'interpre­tul" Sf. Petru, fapt petrecut în Italia, dacă nu chiar în Roma, unde Marcu ar fi scris Evanghelia sa, la anul 63-64. După rela­tarea lui Eusebiu, din Italia, Marcu a mers în Egipt, la Alexandria, devenind primul episcop şi unde a suferit moarte martirică.

H.B. Swete, The Gospel according to St. Mark, London, 1920. X1II-XXVIII; J. Schmid (ed. şi trad.), Dos Evangelium nach Markus, ed. 3-a Regensburg, 1954, p. 6-7; C.E.B. Cranford, ed., The Gospei according toSaint Mark, Cambridge, 1959, p. 5-6; C.P. Ceroke, Mark, Evangelist, St., în NCE, 9, p. 231-232; Marcu, în loan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E1BMBOR, Bucureşti, 1995, p. 302; T.A. Burkill, Mysterious Re­velat ion. An Examination of the Philosophy of St. Mark's Gospel, Ithaca, N.Y., 1963; R. Trevijano, Marc (Evangite de), în DEC A, II. p. 1532-1533; pentru literatura legată de numele Iui Marcu: G. Rowekamp, Marcus-Literaîm, în LACL, p. 423, cu bibliografie.

Marcu

Marcu, gnostic din a doua jumătate a sec. al II-lea, care aparţine şcolii lui Valentin. Doctrina sa ne este cunoscută dintr-un fragment citat de către Sf. Irineu*. Ipolit* şi Epifanie* preiau relatările lui Irineu. Clement* Alexandrinul a cunos­cut scrierile lui Marcu şi le-a transmis posterităţii. Ceea ce a adăugat Marcu la învăţăturile predecesorilor săi, este lipsit de relevantă, şi se referă în special la ele­mente de numerologie. Marcu, după cum ne spune Sf. Irineu, Adv. Haer., XX, 3, folosea cunoştinţe de astrologie şi alchimie pentru a-şi întări reputaţia de magician, 'alţii rostesc peste ei (aderenţi) cuvinte evreieşti ca să impresioneze şi mai mult pe cei iniţiaţi'. (F.F.)

Irineu, Adv. haer., l, 13-21; H. Leisegang, Die Gnosis, Leipzig, 1924, p. 326-349; G. Salmon, Marcus (17), în Smith-Wace, III, p. 827-829; F. Dornseiff, Das Alphabet in Mystik und Magie, Leipzig2, 1925, p. 126-133; M. Sagnard, La Gnose valentinienne et le temoignage de St. Irenee, Paris, 1947; M. Simonetti, Testi gnostici cristiani, Bari, 1970, p. 219-224; C. Gianotto, Marc, în DECA, II, p. 1532; R. Hanig, Marcus, Gnostiker, în LACL, p. 425. Vezi: GNOSTICISM, VALENTIN I AN.

Marcu

Marcu, originar din Memphis, adept al ereziei maniheice. El aduce maniheismul în Spania, în a doua jumătate a sec. IV, unde izbuteşte să-i convertească pe Agape şi Helpidius*.

M.B. Cowell, Marcus (19), în Smith-Wace, III, p. 829.

Marcu Ascetul

Marcu Ascetul sau Eremitul, (sec. V-VI), a fost contemporan cu Nil* Ascetul şi Isidor* Pelusiotul şi ucenic al Sf. loan* Hrisostom, deşi Hesse şi Grillmeier îl plasează la Efes în jurul anului 390. Despre el se ştie doar că a fost stareţ al unei mănăstiri din Ancyra în Galatia, în sec. V, după care s-a retras în deşertul Iuda. A luat parte la controversa cu nes-torienii, ceea ce plasează data morţii după anul 430. După informaţia lui Nichifor Calist, Marcu a scris cel puţin 40 de tratate ascetice, din care s-au păs­trat doar opt (Quasten): De lege spirituali (Despre legea duhovnicească); De his qui putem t se ex operibus iustiflcari (Despre aceia care socotesc că se îndrep­tăţesc din fapte); De poenitenlia (Despre pocăinţă); De ieiuno (Despre post); Ad Nicolauen praecepta animae salutaria

(Sfaturi folositoare de suflet către Ni-colae); De baptismo (Despre botez sau Răspuns celor ce se îndoiesc de dum­nezeiescul botez); Consultaţia intellectus cum sua ipsius anima (Consfătuirea minţii cu sufletul); Disput a tio cum quo-dam causidico (Dispută cu un scolastic); De Melchisedech (Despre Melchisedec); Adversus Nestorianos (împotriva nesto-rienilor). La acestea se adaugă un tratat neautentic: Capitula de temperantia (Capete despre trezvie), care este o com­pilaţie târzie din opera Iui Maxim* Măr­turisitorul şi Macarie* Egipteanul. Pen­tru Marcu * legea duhovnicească' este le­gea desăvârşită, circumscrisă codului de comportament monahal. Inspiraţia su­premă a sufletului nu este altceva decât cunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu şi aducerea aminte permanentă de binefa­cerile pe care Dumnezeu le revarsă asu­pra oamenilor. El a combătut nestorianis-mul şi messalianismul, respingând cu tărie identificarea harului cu experienţa mistică. Pentru el, botezul a avut eficaci­tate în viaţa creştinului în legătură cu păcatul lui Adam şi cu consecinţele aces­tuia. El a respins orice explicaţie sau scu­ză pentru păcatele săvârşite după botez datorită stricăciunii naturii umane, influ­enţei diavolului, sau păcatului adamic. După părerea sa, botezul a distrus păca­tul original şi a infuzat în suflet puterea Duhului Sfânt prin care, cu libera coope­rare a voinţei umane, omul poate rezista tendinţelor rele şi să trăiască aşa cum Dumnezeu voieşte. Adevărata căinţă este necesară tuturor, nu numai monahilor, şi constă în 'alungarea gândurilor, în rugă­ciune neîntreruptă şi în purtarea cu răb­dare a necazurilor', deoarece acestea sunt virtuţi care îi fac pe oameni nepăti­maşi. Urmând calea acestor trei virtuţi, atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi pot să dobândească mântuirea. Căinţa este fără

sfârşit în această viaţă. Prin ea, sau mai exact prin cele trei virtuţi care o consti­tuie, începătorii au parte de evlavie, cei de la mijloc de sporire şi cei desăvârşiţi de întărire. Lucrarea spre căinţă este în realitate o deplină conlucrare cu harul lui Hristos, care aşteaptă ascultarea noastră şi împinirea poruncilor, a căror putere am primit-o prin har. Marcu analizează cu deosebită fineţe strădania omului spre dobândirea mântuirii, ca acte de conlu­crare între harul dumnezeiesc şi voinţa omului. Teologia propusă de el nu este limitată unei sfere stricte de iniţiaţi, ci se adresează tuturor creştinilor.

Migne, PG 65, 893-1140; CPG 6090-6102; J. Kunze, Marcus Eremita, Leipzig, 1895; J.S. Assemani, Bibliotheca Orient. 3, I, 45 şi W. Wright, Catalogue of Syr iac Manuscripts in the British Museum, 2, London, 1872 - pen­tru manuscrisele de la Vatican şi din Muzeul Britanic. I. A. Khalife, Leş traductions arabes de Marc l'Ennite, Me^anges de l'Universit^ de St. Joseph, BeyroutH, 28 (1949-1950), p^ 117-224; D. Stăniloae, Filocalia Sfintelor ne-voinţe aţe desăvârşirii, I, Harisma, Bucureşti, 1992, p. 259-380 (Despre legea duhovnicească); K. Rahner, Aszese und Mystik in der Vâterzeit, Freiburg im BreiS-gau, 1939, 175-177; M.F. Argles, Marcus (14), art. în Smith-Wace, III, p. 826-827; O. Hesse, Markos Eremites und Symeort von Mesopotamien, GOttingen,; 1973; A. Grill­meier, Marco Eremita e l'origenismo, Cris-tianesimo nella storia, 14, 1980, p. 9-58; Altaner-Stuiber, 1980, p. 334; Quasten, Patrology, III, p. 504-509, cu bibliografie; DSp 10, col. 274-283; J. Gribomont, Marc l'Ennite, în DECA, II, p. 1535; P. Bruns, J. Pauli OSB, Marcus, Eremita, în LACL, p. 424-425, cu bibliografie.