Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Nennius

Nennius, istoric britanic, născut probabil, în nordul Tării Galilor. Se crede că a fost unul din ucenicii lui Elbodugus (m. 809), fost episcop de Bangor. Lui Nennius în este atribuită o istorie a britanilor, intitu­lată: Eulogiwn Britanniae sive Historia Britonum. Există îndoieli destul de mari în ceea ce priveşte existenţa istorică a lui Nennius, dacă a existat sau nu. Cu toate acestea, chiar dacă există astfel de dubii, lucrarea în sine este cunoscută după numele său. Historia Britonum a avut o

A

circulaţie destul de mare. In sec. XI a fost tradusă în Irlanda. Sunt cunoscute peste 11 manuscrise medievale. Ca document istoric, importanţa ei este deosebită, dacă avem în vedere faptul că ea redă istoria britonilor până în sec. VIII. în plus, ea este urmată de vieţile Sf. Patrick şi a regelui Arthur, fiind sursa principală de informaţii privind faptele de vitejie ale legendarului rege Arthur. Fixarea datei la care a fost scrisă această istorie, este încă o problemă nerezolvată, datorită inter­polărilor care nu pot fi rezolvate cu uşurinţă. Atunci când Nennius este con­siderat autorul acestei istorii, el este plasat într-un interval de timp destul de mare, de la 640 şi până la 946. De aceea, în cazul de faţă important este mai degrabă documentul în sine, care este unic în felul lui, decât datele exacte ale vieţii posibilului autor.

Th. M om m sen (ed.), Nennius, Historia Britonum, în MG, Auct. ant., 13, p. 111-122; H. Zimmer, Nennius vindicatus, Berlin, 1893; L. Duchesne, Nennius retractatus, în Revue Celtique, 15, 1894, p. 174-197; F. Lot, Nennius et Historia Britonum, Paris, 1934; R.l. Best, Bibliography of Irish Philology and Manuscript Literature: 1913-1941, Dublin, 1942, p. 2091-2102; J. Gammack, Nennius, în Smith-Wace, IV, p. 16-17.

Nephalius

Nephalius, stareţ al unei mănăstiri de lângă Gaza, angajat activ în disputele religioase care au avut loc între anii 482-507. A făcut parte din gruparea monofi­zită, după cum ne informează Zahăr ia* Retorul. Este unul din cei 3000 de călu­gări care s-au răzvrătit în 482, sub con­ducerea lui Teodor de Antinoe, solicitând o interpretare explicit anticalcedoniană a Henotikonului. In 507 face parte din grupul călugărilor care se ridică împotri­va adepţilor lui Sever*. Cu această oca­zie, el ţine un discurs în apărarea celor două naturi şi a sinodului de la Calcedon. Această apologie («yovrvycopia) s-a pier­dut. S-au păstrat totuşi fragmente din Orationes ad Nephalium, compuse de Sever de Antiohia, ca răspuns la atacurile acestuia împotriva sa. Din prima Oratio se păstrează doar un fragment din partea finală, iar a doua există în traducere siria-că. Nephalius a făcut uz de argumente patristice, formulându-le într-o nouă per­spectivă, care va fi cunoscută ca neocal-cedonianism*. Este vorba de o hristolo-gie care vizează să reconcilieze, cu aju­torul categoriilor aristoteliciene, gândi­rea lui Chirii* al Alexandriei cu conclu­ziile sinodului de la Calcedon (Labate).

CPG, III, 6825; CSCO, 119, 1-69 (textul original); CSCO, 120, 1-50 (trad. în fran­ceză); C. Hoit, Nephalius, în Smith-Wace, IV, p. 23; C. Moeller, Un representant de la Christologie neochalcedonienne au debut du VI^e siecle en Orient: Nephalius d"Alexandrie, RHE, 40, 1944-1945, p. 73-140; Beck, p. 284; S. Helmer, Dos Neuchalkedonismus, Bonn, 1962, p. 151-159; A. Labate, Ne­phalius, în DECA, II, p. 1739-1740; C. Schmidt, Nephalius, în LACL, p. 449-450.

Nepos de Arsinoe

Nepos de Arsinoe, episcop egiptean, propovăditor al doctrinelor milenariste în

NEPOS DE ARSINOE

NESTORIANISM

NESTORIANISM


Egipt. Ocupă scaunul episcopal din Arsinoe (în prezent Madinat al-Faiyum) în jurul anului 240, în timp ce la Alexan­dria era episcop Dionisie*. De la Eu-sebiu* de Cezareea aflam că Nepos a scris un tratat, Respingerea alegoriştilor, îndreptat împotriva lui Origen, în care el propune o interpretare strict milenaristă a Apocalipsei, în sensul că împărăţia de o mie de ani, făgăduită sfinţilor, va ti îm­plinită. Atunci drepţii vor stăpâni, iar pu­terile fizice ale omuiitt; vor fi pe deplin satisfăcute. Această lucrare s-a pierdut, deşi la vremea respectivă a avut o influ­enţă deosebită, cauzând rupturi în Bise­rică, ceea ce 1-a determinat pe Dionisie al Alexandriei să scrie două cărţi Despre făgă­duinţe (rcepi eîcayyeXlcGv); prima, pentru a respinge învăţătura acestuia, iar în a doua carte abordează problema Apoca­lipsei. întrucât după moartea lui Nepos în Biserica din Egipt mai dominau diviziu­ni, datorită ideilor hiliaste propovăduite de acesta, Dionisie merge la Arsinoe şi organizează, timp de trei zile, dezbateri pe această temă cu episcopii egipteni. Cu toate acestea, ucenicii lui Nepos au ră­mas credincioşi învăţăturii episcopului lor, ceea ce explică şi ezitările din Bise­rică faţă de interpretarea alegorică a Scripturilor, Totodată, vederile lui Nepos sunt o mărturie a persistenţei tendinţelor iudaizante în Biserică. Nepos a mai scris o serie de imne şi cântări bisericeşti, deo­sebit de populare în rândurile credin­cioşilor. Interesant de reţinut că Dionisie vorbeşte despre Nepos cu deosebită stimă, apreciind atât ţinuta lui morală, cât şi cunoştinţele sale scripturistice.

Eusebiu, Ist. bis., VII, 24, 1-3; L. Gry, Le mil-lenarisme. Paris, 1904, p. 101-107; C.L. Feltoe (ed), The Letters of Dionysius of Alexandria, Cambridge, 1904, p. 106-126; G. Salmon, Nepos, art. în Smith-Wace, IV, p. 23; J. Bentivegna, Nepos of Arsinoe, în NCE, l O,

p. 338; Quasten, II, p. 103-104; J. Gri-bomont, Nepos, în DECA, II, p. 1740.

Nestorianism

Nestorianism, mişcare eretică în sânul creştinismului. După cum arianismul a stârnit valul de controverse teologice din prima jumătate a sec. IV, care au dus la formularea doctrinei trinitare, nestoria-nismul a jucat un rol similar, în prima parte a sec. V, în definitivarea doctrinei hristologice a Bisericii creştine. Nesto-rianismul este perceput ca mişcare ere­tică. El este consecinţa modului antiohi-an de teologhisire, care avea o abordare accentuat logică, spre deosebire de cel alexandrin, cu nuanţele sale interpreta­tive mistice. Şcoala alexandrină s-a con­centrat cu precădere asupra divinităţii Persoanei lui Hristos, omenitatea Lui fiind mai puţin nuanţată, ducând în cele din urmă la apariţia monofizitismului, în timp ce şcoala antiohiană accentua, deşi nu în mod exclusiv, omenitatea Persoa­nei lui Hristos, insistând asupra deplină­tăţii ei, şi ca atare prezentându-o ca per­soană separată, tendinţă care a facilitat interpretarea doctrinară a lui Nestorie*. In disputa lor cu arianismul şi cu apoli-narismul, teologii antiohieni: Eustatie*de Sevaste, Diodor* din Tars şi mai ales Teodor* de Mopsuestia furnizează struc­turile fundamentale ale temeiurilor doc­trinare preluate şi prelucrate de către Nestorie. Este adevărat că într-o oarecare măsură putem vorbi şi în cazul lor de duofizitism, acesta este însă transformat în duopersonalism. Cu alte cuvinte, în loc să afirme două naturi, divină şi uma­nă, în Persoana Iui Hristos, s-a ajuns la afirmarea a două persoane, Persoana di­vină şi Persoana umană în Hristos cel întrupat. Părerile cu privire la învăţătura hristologică propusă de Nestorie sunt

împărţite. Unii o văd ca fiind ortodoxă, deosebirile constând în limbajul folosit de el şi a cărui clarificare ar fi evitat schisma, în timp ce alţii, o consideră eretică.

Chirii* al Alexandriei a vorbit despre o singură fire sau natură (jucc cpvaK;) a lui Hristos întrupat, înţelegând prin aceasta un subiect existent, concret, o persoană. Nestorie defineşte natura ca ovala, fiinţă, substanţă, făcând deosebire între natura divină şi natura umană, intro­ducând în hristologie distincţia termino­logică trinitară dintre natură (ovala) şi persoană (xmoataau;) şi considerând că o persoană trebuie să aibă propria fiinţă (ovala). Prin urmare, în Hristos există două persoane, una divină şi alta umană în co-alăturare (auvacpeux), o unire de voinţă, o împreună acomodare, nu în unire (svcoaiq), respingând învăţătura lui Chirii despre unirea ipostatică (evcoatt; Ka0' VTioataaiv). în acest sens, unirea pe care el o avea în minte era una de ordin psihologic sau moral, nu de ordin metafizic. Este adevărat că Nestorie nu a vorbit despre 'doi fii' şi nici nu L-a con­siderat pe Hristos doar ca om. Cu toate acestea, învăţătura lui ridica o serie de probleme, cea mai stringentă fiind legată de actul întrupării. Urmându-şi logica, Nestorie afirmă că Fecioara Măria nu este Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu, sau dacă se afirmă acest lucru, trebuie spus imediat că ea este şi Anthropotokos sau Născătoare de om. Mai corect, după părerea lui, trebuie spus că ea este Hristotokos, adică, Născătoare de Hristos. Fără îndoială, Nestorie a avut în minte şi problema comunicării însu­şirilor, însă modul în care el concepe substratul metafizic al 'naturii' şi 'per­soanei', a fost insuficient pentru a prote­ja unitatea personală reprezentată de Cuvântul întrupat. Cu alte cuvinte, el nu

şi-a putut imagina o natură fără un sub­strat ontologic propriu, sau care nu era un ipostas sau persoană concretă. El nu a înţeles clar distincţia dintre conceptul existenţei reale şi cel al unei existenţe independente. El nu a fost în stare să reducă la o persoană nediferenţiată unică cele două naturi ale iui Hristos, pe care de altfel le-a sesizat în deosebirea lor. După sinodul de la Efes, episcopii, care nu au acceptat formula doctrinară pro­mulgată de acest sinod, s-au adunat în jurul lui Ibas de Edessa, Câţiva ani mai târziu, după înţelegerea dintre Chirii şi loan de Antiohia din 433, cei care nu au fost de acord cu această reconciliere s-au apropiat de Biserica siriană din Persia, care adoptă oficial nestorianismul la sinodul de la Seleucia din 486. După închiderea şcolii de la Edessa de către împăratul Zeno în 489, nestorieniî de aici emigrează şi ei în Persia, prin acest act finalizându-se schisma cu Biserica Con-stantinopolului. Centrul teologic va fi mutat de la Edessa Ia Nisibe, care va deveni una din cele mai mari şcoli teo­logice din Orient. Reşedinţa catolicosu-lui acestei Biserici, care din 498 îşi ia titlul de patriarh, va fi plasată la Seleu-cia-Ctesifon, unde va rămâne până în jurul anului 775, când se va muta la Bagdad, încă din sec. VI, Biserica nesto-riană a fost deosebit de activa misionar, răspândind Evanghelia în părţile Asiei, în India, în China şi în Arabia. Alături de Nisibe, au mai apărut alte două şcoli de seamă: Gundishapur şi Merv. După cuce­rirea Persiei de către musulmani, deşi co­munitatea creştină s-a bucurat de oare­care protecţie, persecuţiile nu au întâr­ziat. Unor reprezentanţi de seamă ai acestei Bisericii le revine cinstea de a fi ajutat la transmiterea şi răspândirea filo­sofici greceşti în mediul arab, prin tra­ducerile pe care le-au făcut din scrierile


.
NESTORIANISM

NESTORIE

NESTORIE

NICEEA, SINODUL ÎNTÂI ECUMENIC DE LA

vechilor filosofi greci antici. Convertirea la islam a conducătorilor moguIilor a avut un impact negativ asupra nestorie-nilor. Ei au fost siliţi să-şi părăsească credinţa. Cei care nu au cedat presiunilor, s-au retras în munţii Kurdistan, unde mai supravieţuiesc în mici comunităţi, sub denumirea de creştini asirieni. Limba de cult este siriaca. Sunt în uz trei anafore atribuite lui Teodor de Mopsuestia, Nestorie şi apostolilor Tadeu şi Mari.

CPG III, 5665-5766; F. Loofs ş.a. (ed.), Nestorius, Nestoriana, Halle, 1907; Le Livre de HeracUde de Datnas, trad. şi ed. de F. Nau ş. a., Paris, 1910; The Bazaar of Heraklides, G.R. Driver şi L. Hodgson (ed.), Oxford, 1925; E. Schwartz, Die Gegenanathema-tismen des Nestorius, Sb. Bayr., Hft. l, 1922; J. Lebon, Fragmente syriaques, Museon, 36, 1923, p. 47-65 text şi trad. în latină; M. Jugie, AA, Nestorius et la controverse nestorienne, 1912; F. Loofs, Nestorius and his Place in the History ofthe Christian Doctrine, 1914; R.V. Sellers, Two Ancient Christologies, CHS, 1940, în special p. 107-201; J.S. Asse-mani, BO, III, l, Roma, 1725 (De Scrip-îoribus Syris Nestorianis. Seria începe cu catalogul lui Abdh-isho şi o prezentare cu adnotări.), III, 2, Roma, 1728: Dissertatio de Syris Nestorianis\ L. Scipioni, Nestorio e U concilia di Efeso, Milano, 1974, cu biblio­grafie; A.R. Vine, The Nestorian Churches, 1937; W. de Vries, SJ, Sakramententheologie bei Nestorianern, Oriental ia Christiana Analecta, CXXX11I, 1947; A.K. Arvanitis, 'laropia rfjţ ' AaavpiaKfjq Nearo-piavitcfjg 'EKK^ijaiag, Atena, 1968; A.S. Atyah, A History ofthe Eastern Christianity, 1968; W. de Vries, Die Syrisch-nestoriani-sche Haltung zu Chalkedon, CCG, l, 603-635; G.T. Stokes, Nestorianism, în Smith-Wace, IV, p. 28-33; E. Tisserant-E. Amman, DTC, XI, pt. l, 1931, col. 157-323; Cross, Nestorianism, în ODCC, p. 961-963; M. Simonetti, Nestorius-Nestorianisme, în DECA, II, p. 1742-1744; U. Hamm, Nes­torius, în LACL, p. 450-451, cu bibliografie;

Ştefan Sandu, Istoria dogmelor, voi. I, Editura Bren, Bucureşti, 2002, p. 392-413.

Nestorie

Nestorie (381-450), patriarh al Constan-tinopolului între anii 428-431, părintele ereziei nestoriene, condamnată la Sino­dul IÎI Ecumenic de la Efes (431). S-a născut în localitatea Germanicia din Syria Euphratensis, din părinţi de origine persană, după anul 381. Germanicia a fost locul de naştere al împăratului Leon Isaurul, iconoclastul de mai târziu. A stu­diat teologia la Antiohia, probabil sub îndrumarea lui Teodor* de Mopsuestia, fiind un student harnic şi diligent. Au fost ocazii când el însuşi a denunţat dife­rite expresii ale lui Teodor de Mopsuestia ca fiind neortodoxe, deşi în general el a acceptat gândirea acestuia şi a lui Dio-dor* din Tars. îmbrăţişează viaţa mona­hală la mănăstirea Sf. Euprepie de lângă Antiohia, unde se impune prin trăire ascetică deosebită. Este hirotonit preot, dobândind o mare popularitate ca predi­cator. După moartea lui Sisinnius, la 24 decembrie 427, Biserica de la Constan-tinopol se împarte în grupări care se lup­tau pentru conducere. Pentru a calma situaţia, împăratul Teodosie II îl numeşte pe Nestorie pe scaunul patriarhal din Constantinopol în 428, devenind astfel cel de al doilea antiohian, primul fiind Sf. loan* Hrisostom, care ocupă acest scaun. Cuvântarea de întronizare îl descoperă pe Nestorie ca fiind un spirit intolerant şi aspru. Adresându-se împă­ratului, el îi spune: 'Dă-mi, prinţul meu, pământul curăţat de eretici, iar eu îţi voi da cerul drept răsplată. Ajută-mă să-i dis­trug pe eretici, iar eu te voi ajuta să-i învingi pe perşi'. Ca urmare, primele mă­suri pe care le ia sunt îndreptate împotri­va ereticilor, schismaticilor şi evreilor, îi

atacă pe arieni şi macedonieni, pe no-vaţieni şi quartodecimani, cruţându-i doar pe pelagienii care s-au retras din Apus. Datorită firii sale aprinse şi a dis­putelor în care se angaja, Nestorie însuşi va fi în curând acuzat de erezie. Predi­când de la amvon hristologia antiohiană, el ajunge să afirme că în Hristos cel întrupat există două Persoane şi că Fecioara Măria nu poate fi considerată Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Controversa care a izbucnit a dus la depunerea lui la 22 iulie 431 de către si­nodul de la Efes, convocat de împăratul Teodosie II, la cererea lui. împăratul îl trimite la mănăstirea de metanie de lângă Antiohia. Considerând că este prea aproape de Constantinopol şi că repre­zenta o primejdie pentru liniştea în Bise­rică, loan* de Antiohia îi cere împăratu­lui să-1 trimită pe Nestorie într-un exil mai îndepărat. Aşa se face că împăratul îl trimite în exil la Oasis, în Egiptul de Sus, unde se stinge din viaţă după anul 450. Opera lui Nestorie a fost bogată şi varia­tă; cel puţin aşa ne informează Ghe-nadie* şi Abhd-Isho (Ebed-Iisus). Dato­rită căderii de la dreapta credinţă şi a condamnării sale, şi operele sale au avut aceeaşi soartă, fiind condamnate ia dis­trugere de către împărat. O serie de frag­mente s-a păstrat însă în diverse tradu­ceri. Chiar şi operele traduse de nesto-rienii sirieni s-au pierdut. Singurul tratat care s-a păstrat în întregime este Bazarul lui HeracUde din Damasc. Este vorba de o lucrare elaborată sub forma unui dialog cu egipteanul Sofronie în care Nestorie îşi apără învăţătura, îşi prezintă propria sa biografie şi critică cu asprime învăţă­turile lui Chirii* al Alexandriei şi ale lui Dioscor, pretinzând că doctrina propovă­duită de el consună cu cea a papei Leon şi a lui Flavian, patriarh de Constan­tinopol. Pentru ca această lucrare să

poată fi publicată, el o iscăleşte sub pseudonimul Heraclide din Damasc. Nestorie a dat o replică la cele 12 ana-tematisme ale lui Chirii al Alexandriei, intitulată Cele 12 contra-anatematisme, care s-a păstrat într-o traducere latină, în timpul şederii sale la mănăstirea de lângă Antiohia, după depunerea din treaptă, el scrie o apologie personală, Tragedia (Tragoedia), cu scopul de a-şi prezenta şi apăra cazul, în tratatul, Theopaschiţii, avem o respingere a învăţăturii lui Chirii tot sub forma unui dialog. La acestea se adaugă predicile şi scrisorile sale.

F. Loofs, Nestoriana. Die Fragmente des Nestorius, gesammelt, untersucht und herausgegeben, mit Beitrăgen von S. A. Cook und G. Kampffmeyer, Halle, 1905; P. Bedjan, Nestorius, Le livre d'Heraclide de Damas, Paris, 1910; A. E. Goodman, An Exa-mination ofsome Nestorian Kephalaia (Or. 1319, University Library, Cambridge), Essays and Studies Presented to S. A. Cook, London, 1950 (traducerea fragmentelor din tratatele teologice atribuite lui Nestorie); A. Sanda, Severi Philalethes, Beirut, 1928; J. Lebon, Fragments syriaques, în Museon 36, 1923, p. 47-65, text şi trad. în latină; A. R. Vine, An Approach to Christology. The Bazaar of Heracleides, London, 1948; G. T. Stokes, Nestorius, art. în Smith-Wace, IV, p. 33-34; Altaner-Stuiber, 1980, p. 336-338; Quasten, Patrology, III, p. 514-519, cu biblio­grafie; M. Simonetti, Nestorius - Nesto-rianisme, în DECA, II, p. 1742-1744; li. Hamm, Nestorius, în LACL, p. 450-451, cu bibliografie. Vezi şi bibliografia la NESTO­RIANISM.

Niceea, Sinodul întâi ecumenic de la

Niceea, Sinodul întâi ecumenic de la (325). Niceea (azi Iznik, în Turcia), oraş în Bitinia, întemeiat, potrivit legendei, de zeul Dionysos. A fost cucerit de romani

NICEEA, SINODUL ÎNTÂI ECUMENIC DE LA

NICEEA, SINODUL ÎNT'ÂI ECUMENIC DE LA

NICEEA SINODUL ECUMENIC DE LA


în anul 72 î.d. Hr., distrus de un cutremur în 112 d. Hr. şi reconstruit sub împăratul Adrian, în 258 este cucerit de goţi care îl devastează. Zidurile cetăţii au fost refă­cute abia în sec.V. Una din cele mai vechi cetăţi creştine. Aici are loc primul sinod ecumenic al Bisericii creştine în 325, convocat de împăratul Constantin cel Mare, întrucât zidirea Constantiopolului nu se terminase. Convocarea sinodului a fost determinată de apariţia şi răspândi­rea ereziei lui Arie*. Disensiunile au apărut în jurul anului 318, când Arie a fost chemat la ordine de către episcopul Alexandru* de Alexandria, pentru a fi susţinut că Logosul nu era coetern cu Tatăl şi că avea un început. După părerea lui Arie, dacă Cuvântul nu avea început, atunci ar fi existat două principii 'nenăs­cute'. Dacă însă, Cuvântul avea început, atunci El nu ar mai fi fost de o fiinţă cu Tatăl şi, prin urmare, a trebuit să fie făcut din nimic, ca toate celelalte fiinţe, în plus, susţinea el, Logosul nu putea fi numit Fiu natural şi adevărat al lui Dumnezeu.

/*

In cei mai bun caz, putea să fie Fiu doar prin adopţiune. Cuvântul sau Logosul era deci o creatură, o făptură creată, prima şi cea mai desăvârşită şi deci supus schim­bării şi păcatului. El a mântuit omenirea numai datorită credincioşiei Sale faţă de harul lui Dumnezeu. Totodată, Arie nega că Cuvântul întrupat ar avut suflet ome­nesc, întrucât nu a voit să-şi revizuiască doctrina, Arie a fost chemat în faţa unui sinod al episcopilor din Egipt şi Libia, convocat de Alexandru, în 320. întrucât a persistat în învăţătura sa, el a fost exco­municat, împreună cu episcopii Secun-dus* de Ptolemais şi Theonas* de Mar-marica şi alţi adepţi ai săi. Alungat din Alexandria, Arie se retrage în Coe-lesyria, unde este adăpostit de Eusebiu* de Cezareea. Aici el redactează lucrarea sa intitulată Thalia - Banchetul, întrucât

disensiunile creşteau în intensitate, ameninţând integritatea atât a Bisericii, cât şi a imperiului, împăratul Constantin cel Mare s-a văzut nevoit să convoace pe reprezentanţii Bisericii creştine pentru a lua o hotărâre şi a evita orice consecinţe nedorite. Sinodul a fost deschis de către împărat, iar cel care a prezidat lucrările propriu-zise se pare că a fost Osie* de Cordova, deşi există unele păreri că această sarcină i-ar fi revenit lui Eus-tatie* de Antiohia. Personajul principal în contextul dezbaterilor, susţinător al Ortodoxiei, a fost Sf. Atanasie* cel Mare, care la acea vreme era diaconul episcopului Alexandru de Alexandria. Au fost dezbătute câteva formule ale Simbolului de credinţă, prezentate de di­verse personalităţi prezente la sinod. Crezul prezentat de partea ariană a fost respins cu fermitate. Atunci, Eusebiu de Cezareea propune un crez baptismal, folosit în Biserica sa. La acest crez, epis­copii ortodocşi au propus câteva adao­suri, pentru ca învăţăturile eretice ale lui Arie să fie respinse în mod explicit. Pri­mul adaos, ek Tffe o-vxjiaq tot) jcocTpoq, contrazicea afirmaţia lui Arie că Fiul nu era născut şi că nu purcede din fiinţa Tatălui, ci numai din voinţa Acestuia. Al doilea adaos, yEvvTiGevta oî) TtovnOevcc, înlătura afirmaţia lui Arie că Fiul nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl, fiind făcut de EI. Cel de al treilea adaos, ou,ooⁱi>ctiov râ> TtoiTpi, conţinea termenul cheie, care, deşi nu se regăsea ca atare în Noul Testament, a sin­tetizat învăţătura Bisericii pentru tot­deauna. Crezul nicean a fost iscălit de către toţi participanţii la sinod, cu ex­cepţia lui Arie, Secundus şi Theonas, care au fost trimişi în exil. Problema care părea rezolvată, nu a rămas fără con­secinţe. Nu este cunoscut cu certitudine numărul celor prezenţi la sinod. Ata­nasie, alături de Ambrozie* şi Ilarie*, a

dat cifra de 318, considerat de altfel nu­măr simbolic, întrucât amintea de nu­mărul slujitorilor lui Avraam (Facere 14, 14). Pe lângă problemele ridicate de erezia ariană, la sinod a fost discutată schisma meletiană din Egipt, data sărbă­toririi Paştilor. Nu s-au păstrat în totali­tate actele produse de acest sinod. Sin­gurele documente autentice sunt Crezul, Scrisoarea sinodală şi o colecţie de 20 de canoane.

CPG IV, 8511-8527; Hardouin, I, 1714, col. 309-528; Mansi, II, 1759 col. 635-1082; Hefele-Leclercq, I, pt. I, 1907, p. 335-632; lista episcopilor: H. Gelzer, H. Hilgenfeld şi O. Cuntz, Patrum nicaenorum nomina, Leipzig, 1898; W. Bright, Notes on the Canons of the First Four General Councils, ed. a 2-a, 1892, p. 1-89; A.E. Bum, The CouncilofNicaea, 1925; J.N.D. Kelly, Early Christian Creeds, ed. 2-a, New York, 1960, p. 205-230; I. Ortiz de Urbina, SJ, Nicee et Constantinople, Histoire des Conciles Oecu-meniques, I, 1963, p. 15-136; I.G. Coman, 'Şi Cuvântul Trup s-a făcut'. Hristologie şi Mariologie patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993; Cross, Nicaea, The First Council of, în ODCC, p. 967; I.Ortiz de Urbina, Nicaea I, Council of, în NCE, 10, p. 432-434; G.L. Dossetti, // sim-bolo di Niceea e di Constantinopoli, ed. cri­tică, Roma, 1967; M. Simonetti, La crisi ari­ana nel IV secolo, Roma, 1975; Ch. Kannengiesser, Nicee, în DECA, II, p. 1744-1746, cu bibliografie; Sandu, I, p.197-248.