Exodul date introductive: Titlul: Titlul ebraic al cărții înseamnă „și acestea sunt numele”
Yüklə 243,47 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Scop și structură literară.
- Gânduri și comentarii: 1:1
- Israel
- Au crescut și au ajuns foarte puternici.
- Faraon.
- 1:20-21 Le-a făcut case.
- Ietro.
- Obiecțiile Răspunsul divin Referința
|
EXODUL Date introductive:
Titlul ebraic al cărții înseamnă „și acestea sunt numele”, care corespunde cu primele două cuvinte ale textului original și urmează practica antică a numirii unei lucrări literare după primele ei cuvinte. Titlul românesc „Exodul” e bazat pe traducerea greacă a Bibliei, Septuaginta (XXL), care are termenul exodus, „a ieși” (19:1) și care mai târziu a fost adoptat de Vulgata latină. Titlul ebraic demonstrează legătura cu Genesa, de vreme ce începe cu conjuncția „și”, aceasta sugerând continuarea istoriei precedente.
Scrierea cărții a fost asociată cu Moise (vezi de asemenea întroducere la Genesa) așa cum sugerează numeroase referințe biblice (17:14; 24:4; 34:27). În Noul Testament, Isus Însuși leagă pe Moise de scrierea Exodului (Marcu 12:26). E posibil ca anumite secțiuni să fie adăugate mai târziu (de ex. genealogia din 6:14-27), să fi primit explicații suplimentare (16:31-36) sau să se fi inclus modernizări ale termenilor antici, a celor de natură tehnică sau a numelor locurilor pentru o audiență mai târzie (15:23). Cartea descrie evenimentele de la nașterea lui Moise până la finalizarea și dedicarea sanctuarului, la Sinai, în prima lună a celui de-al doilea an al exodului (40:2,17), aceasta acoperind o perioadă de aproximativ 85 de ani. Data exodului a fost subiectul unor lungi dezbateri printre învățați, în mod particular luând în calcul faptul că nu e precizat numele nici unui faraon. Un text cheie pentru cronologia biblică, privitor la exod e cel din 1 Împ.6:1, care spune că Solomon a început construcția templului în anul patru al domniei sale, la 480 ani după ieșirea israeliților din Egipt. De vreme ce este posibilă fixarea unui date exacte a celui de-al patrulea an al domniei lui Solomon, adică 966 B.C., o dată din sec. XV B.C. (în preajma lui 1450 B.C.) pentru exod, ar fi una potrivită. Un alt sprijin în favoarea sec. XV B.C. pentru exod, vine din Jud.11:26, marcând 300 ani de la perioada judecătorului Iefta la perioada de așezare. De vreme ce nu avem o dată absolută pentru perioada lui Iefta, cronologia generală a judecătorilor potrivește o altă dată biblică. In acest scenariu, faraon care nu i-a mai recunoscut pe urmașii lui Iosif (vezi 1:8) ar fi Thutmose I (1532-1514 B.C.), a cărui fiică, Hatshepsut (1504-1482 B.C.) ar putea fi fata care l-a salvat pe Moise din Nil (2:5) și mai târziu ea însăși a avut mare influență. În acest scenariu, Thutmose III (1504-1450 B.C.) ar fi faraonul exodului. Interesant e că deși există un mormânt pentru acest foarte important faraon al regatului târziu, în Valea Regilor, mumia care a fost descoperită în mormânt a fost a unui bărbat de 40-50 ani, ceea ce nu coincide cu cei mai mult de 50 de ani de domnie a monarhului. Aplicând relatarea biblică la această descoperire arheologică, se poate ca Thuthmose III să fi murit în apele Mării Roșii și un alt corp, adus mai târziu la țărm să fi fost mumificat. De vreme ce fiul lui Thutmose, Amenhotep II (1453-1426 B.C.) a devenit faraon în timpul ultimilor ani ai tatălui său și care era într-o campanie militară în Palestina în 1450 B.C., e foarte probabil ca primul născut al lui Amenhotep să fi murit în timpul celei de-a zecea plăgi, explicând ura de mai târziu a acestui faraon pentru poporul semitic, ca și neobișnuita rută departe de obiectivul lor, pe care israeliții au luat-o inițial când au ieșit din Egipt.
O temă cheie în Exod e revelarea de Sine a lui Dumnezeu, care nu numai că e puternicul Dumnezeu creator dar e și Cel care e puternic interesat de poporul Său și e doritor să descopere din ce în ce mai mult despre Sine (3:14). Revelarea numelui lui Dumnezeu (6:3-8) reprezintă în același timp o sigură promisiune a eliberării Sale. Așa cum e marcat de declarația introductivă a Celor Zece Porunci (20:1), legea e parte a „Eu sunt”, revelația de Sine a lui Dumnezeu și oferă o străfulgerare a caracterului divin. Asta nu înseamnă că toate legile din Exod sunt unice lui Israel. Date comparative din Mesopotamia, Siria și Egipt sugerează altceva. Oricum, Dumnezeu care a dat aceste legi, poruncește loialitate absolută și ascultare și nu e (precum celelalte zeități) dispus să fie doar unul dintre mai mulți. O altă temă teologică evidentă este evenimentul exodului în sine. Dumnezeu se arată pe Sine capabil și doritor să elibereze pe cei asupriți și oprimați. El aude și ăși aduce aminte (2:24) și în consecință acționează în favoarea poporului Său. De-alungul Vechiului Testament, evenimentul exodului devine modelul pentru eliberare și autorii biblici ulteriori, privesc în urmă la acest eveniment ca la punctul pivot din istoria poporului lui Dumnezeu. Un element important în Exod este apariția lui Dumnezeu ca luptător divin (15:3-4; Ps.77) ce luptă în favoarea poporului Său și e suverant în puterea Sa și în planurile Sale. Darea legii pe Muntele Sinai marchează o altă temă importantă în Exod. În contextul sfințeniei divine (Ex.19), Dumnezeu se descoperă în nor, foc și fum - și cuvinte omenești de asemenea. Fundamentele Celor Zece Porunci sunt mai departe clarificate de legile din Cartea Legământului (capitolele 21-24). Darea legilor divine amintește lui Israel de Dumnezeul creator care Și-a ales poporul și merită adorarea oamenilor. Legată de darea legii e tema dreptății și judecății. Așa cum e demonstrat în experiența vițelului de aur (cap.32-34), dragostea lui Dumnezeu nu oprește justiția lui Dumnezeu. Tablele ce conțin Cele Zece Porunci sunt puse în chivotul legământului, care e acoperit de tronul slavei, aceasta oferind o bună ilustrație despre cum mila și justiția divină vin împreună și sunt inseparabile. Tema cortului (tabernacolului) devine centrală pentru că tabernacolul reprezintă un model în miniatură, o ilustrare a relației divino-umană și accentuează dorința lui Dumnezeu de a fi aproape de poporul Său. Comentatorii au remarcat o semnificativă corespondență între istoria grădinii Edenului și contruirea tabernacolului, astfel că ambele se concentrează pe interacțiunea dintre Dumnezeu și creaturile Sale. Limitele tabernacolului și sfințenia sa amintește cititorului că Dumnezeu e suveran. Împărțirea sanctuarului ceresc în două compartimente e o reflectare a divizării funcționale a snctuarului ceresc despre care autorul cărții Evrei vorbește atât de elocvent. Exodul Israelului din Egipt e o metaforă pentru salvare în Vechiul Testament și stabilește modelul pentru salvarea deplină și finală pe care Dumnezeu o oferă prin Mesia. Figura lui Moise acționând ca eliberator arată către Isus, adevăratul Eliberator. Descrierea vieții timpurii și a lucrării lui Isus (coborând spre Egipt, trecând prin apele botezului, rezistând ispitelor în pustie și în final descoperind caracterul lui Dumnezeu pe munte; Mat.2-7) are ecou în multe elemente ale cărții Exodul. Isus e de asemenea adevăratul Miel de Paște făcându-și „corturile” („locuiește”, vezi Ioan 1:14) printre ai Săi. Multe dintre elementele evenimentelor exodului nu sunt doar semnificative corporativ, pentru comunitatea poporului lui Dumnezeu, dar de asemenea reflectă experiențele individuale ale vieților trăite între Egipt și Canaan.
O importantă chestiune legată de istoricitatea raportului exodului implică marele număr al israeliților ce trăiau în Egipt. De vreme ce Exodul 12:37 sugerează că 600.000 bărbați au părăsit Egiptul și recesământul din Numeri 1:46 raportează 603.550 bărbați, o interpretare literală a acestui număr ar proiecta un minim de 2 milioane de persoane care au părăsit Egiptul. Această cifră a ridicat întrebrări pentru arheologii și istoricii perioadei și nu pare să se potrivească ușor cu Deut.7:7 sau Ex.23:30. În mod similar, descrierea victoriilor miraculoase asupra superioarelor cetăți-orașe canaanite, din Iosua, sugerează un număr mai mic de israeliți, în mod special luând în considerare reacția israeliților când au pierdut treizeci și șase de bărbați în timpul primului asalt asupra cetății Ai (Iosua 7:5). Numeroase soluții au fost sugerate. Unii interpreți biblici cred că numerele sunt corecte și că Dumnezeu în mod miraculos a ajut grijă de poporul Său. Alți interpreți au încercat să resolve această tensiune sugerând o interpretare simbolică a celor mai multor numere și cifre, de vreme ce textul biblic nu e în primul rând interesat să ofere cifre exacte, ci mai degrabă intenționează să aducă slavă lui Dumnezeu ilustrând împlinirea promisiunii divine. O altă abordare în tratarea acestei probleme a cifrelor foarte mari arată către faptul că, în ebraică, numerele sunt scrise și astfel cuvântul pentru „o mie” poate fi tradus de asemenea „șef” sau „căpetenie” (Gen.36:15; Ex.15:15) sau poate desemna un clan, o familie, grup sau unitate militară (Jud.6:15; 1 Sam.10:19). Dacă cuvântul tradus „mii” e luat în sensul unei unități militare, Num.1:21, de exemplu, s-ar citi astfel: „seminția lui Ruben număra patruzeci și șase unități militare totalizând cinci sute”, în loc de „patruzeci și șase de mii cinci sute”. Aceasta ar sugera o medie de aproape zece soldați pentru o unitate militară obișnuită, un număr care se potrivește cu numerele comparative ale perioadei.
Geografia joacă un rol important în Exod și funcționează ca marker al structurii sale literare. Ex.1:1-12:36 descrie suferința lui Israel și miraculoasa intervenție a lui Dumnezeu în Egipt, urmate de cinci capitole descriind peregrinarea lui Israel prin pustie (12:37-18:27). Ultima locație a cărții e Sinai (19:1-40:38), unde accentul e pus pe interacțiunea și comuniunea dintre Dumnezeu și de curând eliberatul Său popor. Începând cu cap.2, Moise joacă un rol cheie în istoria Exodului. Urmărind salvarea sa miraculoasă de la râu și dorința sa de a rezolva problema subjugării prin propriul plan, Moise trebuie să fugă în Madian și devine un păstor rătăcitor, prefigurând la o scară mult mai mică viitoarea sa ocupație. Un alt element structural important e prezența lui Dumnezeu. În timp ce (cel puțin de la început) se pare din Ex.1 și 2 că Dumnezeu nu e prezent și că nu aude sau că nu-I pasă de popor, capitolul final al cărții în mod clar contrazice acestă idee. Parte a strategiei divine în eliberarea lui Israel este exact dorința lui de a locui printre ai Săi, care în final devine o realitate când goria Domnului se așează ca un nor în nou construitul tabernacol (40:34-38).
1:1 În ebraică, cartea începe cu conjunția „și”, indicând astfel o legătură importantă cu Genesa și repetă exact cuvintele din Gen.46:8. Primele șapte versete din Ex.1 descriu împlinirea făgăduinței divine legată de numărul mare de urmași; cititorul nu s-ar aștepta la brusca întoarcere indicată în vers.8. Notează folosirea interschimbabilă a lui Israel și Iacov. Viitorul popor va fi cunoscut sub numele de „copiii lui Israel.” 1:2-4 Ordinea copiilor lui Iacov nu e aceași ca cea din Genesa 35:23-26, ci reflectă o structură inversată cu Rahela și servitoarea sa în centrul ei. Iosif nu e inclus de vreme ce el era deja în Egipt:
B.' Dan, Neftali (1:4a) – fiii Bilhei, servitoarea Rahelei A'. Gad, Așer (1:4b) – fiii Zilepei, servitoarea lui Lea 1:5 În ceea ce privește numărul de șaptezeci, vezi nota de la Gen.46:26-27. 1:6 A murit. Odată cu moartea lui Iosif și a acelei generații, un nou faraon „s-a ridicat” (v.8). Mișcarea de coborâre și urcare poate fi des găsită în Scriptură: Moiese moare și Iosua se ridică (Iosua 1:2); copilul lui David cu Batșeba moare și abia atunci David se ridică să mănânce și merge mai departe (2 Sam.12:21). 1:7 Cinci verbe descriu aparenta înmulțire supranaturală a poporului lui Israel: aceasta pare să fie un ecou conștient și o aluzie la creație, folosind verbe din Gen.1:20-22,28. Au crescut și au ajuns foarte puternici. O intensificare a superlativului care deja apărea în făgăduința făcută lui Avraam (Gen.17:2,6,20). 1:8-14 Nu cunoștea. Aceasta nu se referă la cunoașterea intelectuală sau la o posibilă scăpare de memorie, ci mai degrabă la cunoașterea relațională și angajament. Regele nu e numit și stă în contrast cu cele două umile moașe ale evreilor (v.15). În Scriptură persoanele fără nume par să nu aibă un viitor veritabil. Conform 12:40, Israel a petrecut 430 ani în Egipt. 1:9 Se referă pentru prima dată la fiii lui Israel ca popor. În loc de families au clan, aceștia sunt acum un popor și ilustrează împlinirea făgăduinței divine (Gen.15:5). 1:11 Isprăvnicei. Termenul ebraic în general indică o muncă involuntară față de o putere superioară. Sistemul în mod obișnuit apare în societățile foarte dezvoltate, de vreme ce presupune o infrastructură administrativă bine proiectată pentru execturarea ei. Israel e forțat să lucreze pentru suzeranii egipteni. Faraon. Bazat pe un titlu regal egiptean care înseamnă „Domn al unei case mari”. Pitom și Ramses. Posibil Tell el-Rataba (circa 96 km NE de Cairo) și Tell ed-Dab'a (32 km N de Pitom). 1:14 Amar. Experiența lui Israel e comemorată în ierburile amare ale mesei de paște (12:8). 1:15-22 Cum planul inițial al egiptenilor nu a funcționat (v.12), un nou plan, mai nemilos, a fost inițiat. Toți copiii de parte bărbătească urmau să fie omorâți de moașele evreilor. Cel mai probabil Șifra și Pua erau responsabile peste breasla moașelor. Notează ironia: un puternic dar nenumit faraon vorbește direct moașelor Israelite. În timp ce el se teme de bărbați, de fapt în realitate cele două femei sunt cele care i se opun și îi zădărnicește planul. 1:16 Scaunul de naștere. Literar: „două pietre”. În lumea antică, femeile în general dădeau naștere în poziție chircită. Scaunul de naștere sau pietrele ar fi putut fi folosite ca să susțină greutatea mamei. 1:17 S-au temut. O altă traducere poate fi „păstrate în venerație.” Implică alegeri morale (9:30; 14:31; 18:21; 20:20). Moașele au pus porunca lui Dumnezeu mai presus de poruncile omenești (Fapte 5:29). 1:20-21 Le-a făcut case. Dumnezeu onorează angajamentul moașelor și le oferă urmași (vezi de asemenea Rut 4:12; 2 Sam.7:11; 1 Împ.2:24). 2:1-10 La fel ca în cap.1, istoria miraculoasei supraviețuiri a lui Moiese e istoria unei femei care împiedică și înfrânge planurile lui faraon. Deși nici una din ele nu are nume, cu toate astea ele sunt principalele personaje. 2:2 A văzut… frumos. Gestul de a vedea că ceva sau cineva e frumos (sau bun) e deja cunoscut din Gen.1:4,10,12, etc., unde Dumnezeu vede creația Sa. Autorul folosește aceași termini. Deși faraon a poruncit distrugere și haos, o nouă creație e pregătită. Trei luni. Mama lui Moise nu l-a mai putut ține ascuns. „Trei” deseori nu indică numărul exact ci o unitate simbolică indicând ceva care se apropie de finalizare sau care a ajuns la o limită. Mai târziu, lui Moise I s-a dat trei semne (Ex.4:9) să-i convingă deplin pe ceilalți de indentitatea sa; o plagă ce durează trei zile trebuie suportată până la amarul ei final (10:22-23); trei zile fără apă indică măsura sau limita până la care o persoană poate îndura (15:22; 1 Sam.30:12; Ioan 1:17). 2:3 Sicriaș. În ebraică e același cuvânt ca în Gen.6:14 dar materialul din care sunt făcute diferă. Ambele istorii descriu o miraculoasă eliberare. Faptele femeii au ecou în inteligența moașelor (1:19). Nilul ca mediu al salvării e contrar așteptărilor și planului opus al faraonului (1:22). În teologia egipteană, Nilul juca un rol important și era legat de diferite zeități (vezi nota de la 7:14:24). Aceasta e o avampremieră a conflictului dintre Domnul, care nu a apărut încă în Exodul, și faraon și zeii egipteni pe care-i vom găsi mai târziu în istoria plăgilor. 2:5 Fiica lui faraon nu e numită ca toți ceilalți, cu excepția lui Moise, dar ea nu e ignorantă (v.6). Se poate să fi fost Hatshepsut, fiica lui Thutmoses I, dacă e urmată cronologia biblică (vezi introducerea, „autorul și data”). 2:8-9 Toate femeile din această istorie aleg să nu asculte poruncile și trec peste legăturile de rudenie și granițele etnice. 2:10 Copilul a crescut. Probabil pentru încă 2-3 ani (similar cu Samuel, în 1 Sam 1:22); nu e o clară indicare a timpului. Textul sugerează o strânsă legătură între copil și prințesă dar nu conține o formulă formală de adopție. În Vechiul Testament, verbul „a scoate” mai e folosit doar într-un psalm, care apare atât în 2 Sam.22:17 cât și în Ps.18:16. 2:11-15 Moise se identifică cu asupriții. După o căutare fără success de a remedia situația asupriților la o scară mai mică, Moise trebuie să fugă de mânia faraonului și-și încheie drumul la o fântână din Madian (vezi nota din Gen.29:1-35 pentru o altă istorie legată de fântână). 2:12 L-a omorât. În ebraică e același termen cu „a lovit” din Num.20:11; ilustrând tendința lui Moise de „a lovi” pe cont propriu. 2:16-22 Moise își croiește propriul drum în Madian și se căsătorește cu una din fetele lui Reuel. Elemente similare pot fi găsite în Istoria lui Sinuhe, o poveste egipteană implicând un oficial de la curtea egipteană care a fugit în Palestina, descriind aventurile sale, rodnicia și oportunitățile acestui ținut „barbar.” 2:18 Reuel. În 3:1 numele socrului lui Moise e Ietro. E posibil ca Reuel să fie numele personal iar Ietro un fel de titlu. Oricum și alte personaje biblice au avut de asemenea două nume (ex: Ididia și Solomon; 2 Sam.12:24-25). 2:22 Ia aminte la faptul că Moise își numește fiii (și nu mama așa cum e în majoritatea istoriilor patriarhale), accentuând dorința sa de a păstra o legătură cu poporul legământului care sunt „străini” în Egipt. 2:23-25 Prima referire la participarea activă a lui Dumnezeu în istoria lui Israel din Exodul. Oricum, El întotdeauna a fost ocupat în spatele scenei. Implică o schimbare de perspectivă, înapoi în Egipt. 2:23 Strigăte deznădajduite. Literar: „plângeau”. E prima dată când Israel plânge înaintea Domnului. Ei sunt în adâncimea disperării și Dumnezeu aude. Acest model e repetat de nenumărate ori în perioada judecătorilor (Jud.3:9,15; 4:3; 6:6; etc.). 2:24 Legământul. În Exodul, întodeauna Dumnezeu e Cel aduce legământul (deși poporul intră în legământ cu idolii; 23:32). Oamenii nu pot rămâne pasivi sub inițiativa lui Dumnezeu. Se așteaptă de la ei să reacționeze pozitiv. Prin urmare reciprocitatea și părtășia sunt esențiale pentru legământ. În cap.19-24, legământul devine principalul subiect. Pentru mai multe despre legământul avraamic vezi Gen.12:1-3; 15:18-21;17:1-7. 3:1-6 După ce a fost fiul ficei lui faraon, Moise ajunge să păstorească turma socrului său. Nu se oferă nici o indicație legată de timp. Fapte 7:30 spune că Moise a stat patruzeci de ani în Madian. Ietro. Vezi 2:18. Horeb. Literar „loc uscat”, e mai departe descris ca „muntele lui Dumnezeu.” Apare de asemenea în 17:6 și 33:6. În alt context, muntele e numit Sinai (19:1,18,20,23; 24:16). Ambele nume ar fi putut fi associate cu același lanț muntos. 3:2 Îngerul Domnului. Această expresie e deja cunoscută din Gen.16 și 22. Contextul sugerează că se referă la Dumnezeu (vers.4-6,11-16) și Domnul (vers.2,4,7,15-16,18), nume ce aici sunt folosite interschimbabil. 3:5 Scoate-ți încălțămintele din picioare. În contextul antic, preoții deseori intrau desculți în temple, cu scopul de a menține puritatea și de a-și exprima umilința și resectul (Iosua 5:15). Sfințenia divină e un element important în Exodul. 3:6 Eu sunt. Prefigurează următoarele revelări de Sine ale lui Dumnezeu (v.14). Pentru moment El e „Dumnezeu tatălui tău.” 3:7-10 Acest pasaj conține motivul pentru apariția lui Dumnezeu. Notează cele șapte verbe ce descriu percepția și activitatea divină, incluzând văzul, auzul, preocuparea, etc. Deoarece Dumnezeu a auzit plânsul israeliților, El îl trimite pe Moise. 3:11-4:17 Simțământul de neajutorare și frică a lui Moise în fața acestei sarcini imense e exprimat în cinci obiecții, trei fiind rostite ca întrebări în timp ce celelalte două sunt declarații. Cele cinci obiecții ale lui Moise
3:14 Revelarea lui Dumnezeu a Numelui Său, se concentrează pe a fii și pe existență, nu pe caracteristici particulare. Grammatical expresia poate fi tradusă în prezent (Eu sunt cel ce sunt) și la fel de bine și în viitor (Eu voi fi orice voi fi). Se leagă de promisiunea prezenței lui Dumnezeu din vers.12. Prezența divină (nu doar existența) poate fi cel mai important aspect în acest context particular. Moise și Israel sunt preocupați de Dumnezeu care – aparent – a fost tăcut pentru o lungă perioadă. Cuvântul englezesc „Lord” (Domn) e bazat pe patru consoane, a căror posibilă pronunțare a fost „Yahweh.” Scribii evrei l-au considerat atât de sfânt că nu i-au adăugat consoane cuvântului „YHWH” (engl. „Lord” – rom. „Domn”) cu scopul de a evita rostirea Numelui lui Dumnezeu. Între aceste patru litere și verbul „a fi”, există o strânsă relație. 3:16 Yüklə 243,47 Kb. Dostları ilə paylaş:
|