Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Octateuhul lui Clement

Octateuhul lui Clement, denumire folo­sită de P de Lagarde pentru a distinge Constituţiunile apostolice de tradiţia clementină canonică în limba siriacă. Forma siriacă se deosebeşte de cea greacă. Astfel, cărţile I şi H cuprind Tes-tamentul Domnului nostru lisus Hrîstos; cartea a Hl-a reprezintă învăţăturile celor doisprezece apostoli; cărţile I V-VII includ Rânduielile apostolilor, în care Clement vorbeşte despre harisme, hiro­tonie şi canoanele bisericeşti. Cartea a VIII-a, intitulată Cartea a opta trimisă de Clement neamurilor conţine rân­duielile şi canoanele apostolice, adică cele 85 de canoane atribuite apostolilor.

A

In tradiţiile coptă, arabă şi etiopiana, Octateuhuf are un conţinut diferit, inclu­zând şi o serie de apocrife.

P.A. de Lagarde, Reliqnae sacrae, London, 1856 (text siriac şi trad. în greacă); F. Nau, La Verslon Syriaqne de l'Octateuqne de Clement, Paris, 1913 (trad. în franceză) şi ediţia P. Ciprotti, Milano, 1967, cu text siriac şi trad. în franceză; A. Voobus, The Didascalia Apostolorum in Syriac, CSCO, 401-402, 406-407, script. syri 175-176 şi 179-180, Louvain, 1979, cu bibliografie; Cayre, I, 364; G. Graf, Geschîchte der christlichen arabischen Literatur, VI, I, Roma, 1944, p. 283-292; M. van Esbroeck, Octateuque de Clement, în DECA, II, p. 1794; B. Steimer, Oktaiench des Clemens, în LACL, p. 457.

Odele lui Solomon

Odele lui Solomon reprezintă o culegere de texte formată din 42 de imne, descoperită întâmplător, în 1905, într-un manuscris siriac de către Rendel Harris. Alături de aceste imne, se află şî un nu­măr de 28 de psalmi, atribuiţi Sui Solo­mon, de unde numele dat acestei cule­geri: Odele lui Solomon. Cercetările de până acum nu au fixat cu exactitate ca­racterul şi originea lor. Se pare că ele au fost scrise la origine în greacă, fiind apoi traduse în siriacă, şi că au aparţinut unei comunităţi iudeo-creştine din Siria. Data scrierii este sugerată a fi sec. II, probabil prima jumătate a acestui secol. In pofida descoperirii lor târzii, ele au fost cunos­cute de diverşi scriitori bisericeşti (Lac-tanţiu*, Pseudo-Atanasie, Nichifor). în Pistis Sophia sunt citate integral cinci imne. Din punct de vedere doctrinar, 6le nu pot fi considerate gnostice, deoarece nu se regăseşte în ele dualismul caracte­ristic gnosticismului. Abordarea Vechiu­lui şi a Noului Testament este apropiată ca valoare. Odele prezintă credinţa într-un Dumnezeu trinitar, creator şi mântuitor. Se poate vorbi, în cazul lor, despre o doc­trină mistică axată pe mântuirea realizată de lisus Hristos mort şi înviat Cu toate acestea, articularea şi exprimarea învăţă­turilor de credinţă rămân o problemă de studiu încă deschisă.

CPG 1350; J.R. Harris, The Odes andPsalms ofSalomon, Cambridge, 1909, ed. 2-a, 1911; reeditare: J.R. Harris şi A. Mingana, The Odes and Psalms of Solomon, 2 voi., Manchester, 1916/1920; G. Diettrich, Die O den Sol om os aus dem Syrischen ins Deutsche iibersetzt und mit einem Kom-mentar versehen, Neue Studien zur Ge-schichte der Theologie und Kirche, 9, Berlin, 1911; J. Labourt şi P Batiffol, Leş Odes de Salomon, Paris, 1911; H.J. Charlesworth, The Odes ofSalomon, Oxford, 1978 (text

ODELE LUI SOLOMON

ODO

OECUMENIUS

OFIŢ1

siriac şi traducere); A. Hamman, Leş Odes de Salomon, Paris, 1981; M. Lattke, D ie Oden Salomos in ihre Bedeutung f tir N.T. und Gnosis, 2 voi., Fribourg-Gottingen (autorul anunţă şi o bibliografie comentată); Cayre, I, p. 151; Altaner-Stuiber, 1980, p. 97; Quasten, Patrology, I, p. 160-168, cu bibliografie: Ch. Kannengiesser, Odes de Salomon, în DECA, I], p. 1794-1795.

Odo sau Odo cel Bun

Odo sau Odo cel Bun (m. 958), arhiepis­cop de Canterbury. S-a născut din părinţi danezi păgâni. A fost crescut de unul din nobilii de la curtea regelui Alfred. în 927 a fost numit episcop de Ramsbury de către regele Athelstan, care îl trimite am­basador pe lângă Hugh Capet, duce al francilor. După moartea arhiepiscopului Wulfhelm, în anul 942, regele Edmund îi oferă scaunul arhiepiscopal de Can­terbury. înainte de a fi hirotonit, îmbracă haina monahală la mănăstirea Fleury. Ca arhiepiscop, el se dedică construirii de lăcaşuri şi întăririi disciplinei clericale. în această ordine de idei, a promulgat 12 capitole explicitând normele morale şi disciplinare obligatorii pentru clerici. La îndemnul Iui, Frithegode scrie, în vers metric, Viaţa Sf. Wilfrid de York.

G. Schoebe, The Chapters of Archbishop Oda (942-946) and the Canons of the Legantine Coimcils of 786, în Bulletin of the Institute of Historical Research, 35, 1962, p. 75-83; W.F. Hook, The Lives of the Archbishops of Canterbury, I, 1860, p. 360-381; Cross, Odo, St., în ODCC, p. 992; B.W. Scholz, Odo (Oda) of Canterbury, St., în NCE, 10, p. 645.

Odo

Odo (879-942), abate al mănăstirii Cluny. Fiul lui Abbo, cavaler franc de

Mâine. S-a născut la Tours şi a crescut în familia lui William, duce de Aquitania, care zideşte mănăstirea Cluny (910). Studiază la Tours şi Paris, unde îl are profesor pe Remigius* de Auxerre. După terminarea studiilor, revine la Tours. Aici nu se poate acomoda regulii monahale benedictine şi pleacă la Baume, unde îmbracă haina monahală. Viaţa sa sobră şi cultura deosebită atrag atenţia stareţu­lui Berno, care îl numeşte conducător al şcolii din Baume. în 927 devine abate al mănăstirii Cluny. în această calitate, el îşi propune să reformeze viaţa monahală, susţinând că acest mod de viaţă este o continuare a vieţii apostolice şi, deci, mereu supusă reînnoirii şi purificării care a început la Pogorârea Duhului Sfânt. Ca atare, el concepe o nouă regulă sau or­dine, cunoscută sub denumirea de Ordo cluniacensis. Pe lângă activităţile prac­tice şi diplomatice duse la bun sfârşit, de la el ne-a rămas o bogată opera literară: Moralia in Job, un rezumat al tratatului Moralia al lui Grigorie I cel Mare; Colla-tiones, cuprinzând o serie de conferinţe şi prelegeri, în care descifrăm bogatele sale cunoştinţe patristice şi umaniste; Occupatio, un poem în şapte cărţi, re­prezentând meditaţii asupra vieţii spiri­tuale; Vita s. Geraldi Auriliacensis corni-tis; Vita Gregarii Turonensis. La acestea se adaugă o serie de imne şi cântări bi­sericeşti.

Migne, PL 133, 9-816; A, Bruel, Recueil des chartes de l'abbaye de Cluny, 6 voi., Paris, 1876-1903; Odo, Occupatio, ed. de A. Swoboda, Teub., 1900; J.H. Pignot, Histoire de î'Ordre de Cluny, 3 voi., Autun, 1868; G. Sitwell, St. Odo of Cluny, 1958; N. Hunt, Cluny under St. Hugh, 1967; H.E.J. Cowdrey, The Cluniacs and the Gregorian Reform, 1970; R. Gregoire, Odo of Cluny, St., în NCE, 10, p. 645; Cross, Odo, St., în ODCC, p. 991-992.

Oecumenius

Oecumenius (sec. VI), considerat de tradiţie filosof şi profesor de retorică. Este autorul unui comentariu la Apoca-lipsă. Despre viaţa lui avem puţine date. Se ştie doar că a fost contemporan cu Sever* de Antiohia. El consideră Apoca-lipsa ca fiind carte canonică şi inspirată de Dumnezeu. El nu citează alte comen­tarii la Apocalipsă. Cu toate acesta, face uz de scrierile unor Părinţi ai Bisericii, printre care Atanasie*, Vasile* cel Mare, Grigorie* de Nazianz şi alţii. A nu fi con­fundat cu omonimul său din sec. X, epis­cop de Tricca în Thessalia, căruia îi sunt atribuite comentarii la Faptele Apostoli­lor, la Epistolele pauline şi la cele sobor­niceşti.

Migne, PG 119; CPG III, 7470-7475; H.C. Hoskier (ed.), The Complete Commentary of Oecumenius to the Apocalypse for the first timefrom manuscripts at Messina, Salonika, and Athos edited, University of Michigan Studies. Humanistic Series, XXIII, Ann Arbor,1928; F. Diekamp, Mitteilungen iiber den neuaufgefundenen Kommentar des Oekumenius zur Apokalypse, în Sb. 2, Berlin, 1901, 1046-1056; J. Schmid, Okumenios der Apokalipsen-Ausleger und Okumenios der Bischofvon Trikka, Byz. neugr. Jahrb., 14, 1938, p. 322-330; Cross, Oecumenius, în ODCC, p. 993; Altaner-Stuiber, 1980, p. 517; A. Labate, Oecumenius, în DECA, II, p. 1796; M. Biermann, Oecumenius, în LACL, p. 457, cu bibliografie.

Oengus Culdeul

Oengus Culdeul (m. 824), sfânt irlandez, autor al unul martirologiu, denumit Felire, care îi poart numele. Descendent al unei familii regale din Ulster. A studi­at la mânăstirea Conenagh din Irlanda şi a trăit ca sihastru la Disertbeagh, şi apoi la Dysert Enos, lângă Maryboroughr. S-a

retras la mânăstirea din Tallaght de lângă Dublin, unde a îndeplinit muncile cele mai de jos, ascunzându-şi identitatea. Abatele Maelruain îi descopere identi­tatea, în timp ce Oengus instruia un elev. Aici şi-a completat opera. Totodată, îl ajută şi pe Maelruain să termine Marti-rologiul de la Tallaght. Se crede că spre sfârşitul vieţii a ajuns abate şi apoi episcop.

W. Stokes, Felire Oengusso Celi De. The Martyrology of Oengus the Culdee, Henry Bradshaw Society, XXIX, 1905, cu traducere şi note; J.O'Hanlon, The Life and Works of St. Aengusius Hagiographus, or St. Angus the Culdee, Irish Ecclesiastical Record, V, 1869, p. 1-29, 73-81, 97-108; Farmer, p. 398; Cross, Oengus, St., în ODCC, p. 993-994.

Ofiţi

Ofiţi, membrii ai unor grupări gnostice din sec. II, cunoscute şi sub numele de naaseni*, datorită unei legături mai mult sau mai puţin determinate de cultul şarpelui, considerat de către creştini sim­bol al răului. Informaţiile pe care le avem despre ofiţi ne sunt furnizate de Origen*, Irineu* şi Epifanie*. De Ia ofiţi nu s-a păstrat nici un document scris. Sub numele generic de ofiţi sunt menţionaţi: cainiţii, peraţii, sethienii, naasenii, barbe-lo-gnosticii, severienii, nicolaiţii ş.a. In toate aceste sisteme, şarpele are un loc mai degrabă incidental decât central, fiind văzut ca iluminator sau binefăcător al omenirii. Peraţii şi sethienii îl identi­fică cu Logosul ca principiu, care, în cele din urmă, s-a arătat în lisus. în unele sis­teme gnostice, şarpele este pus în opo­ziţie cu Dumnezeu Creatorul, întrucât el este făptura care a dorit să facă bine omului, să îl ajute pe om să se eman­cipeze, iar Dumnezeu l-a pedepsit, el se raliază omului şi devine duşmanul lui Dumnezeu, în alte sisteme gnostice,

OFIŢI

OGDOADĂ

OODOADÂ

şarpele este pus în legătură cu forţa de revitalizare, fiind considerat principiul revitalizator sau sufletul naturii. Naasenii concepeau şarpele ca pe o substanţă umedă care pătrunde şi impregnează totul. Sethienii şi-1 închipuiau ca pe un vânt care intra sub forma unui şarpe în lumea amestecată a luminii şi întunericu­lui dând naştere voOq-ului. Ceea ce do­rim să spunem, este că, fiecare grupare gnostică, asociată cu simbolul ofit, pro­pune o doctrină specifică în care şarpele joacă un rol anume. Toate sistemele ofite sunt mitologice şi mai puţin speculative, încercarea lor de a construi mituri filosofice rămâne la nivelul naivităţii. Speculaţiile lor angajează teorii astrale în care arhonţii sunt divinităţi planetare, iar şeful acestora este Saturn (laldabaoth). Importanţă deosebită este acordată de aceste grupări ritualurilor magice, amu­letelor, cuvintelor magice sau lucrurilor vrăjite. O nuanţă, am putea spune comună acestora, este atitudinea lor anti-iudaică. laldabaoth este identificat cu Dumnezeul Vechiului Testament, gnosti­cilor revenindu-le datoria de a se opune oricărei porunci dată de El. Din această pricină personajele condamnate în Ve­chiul Testament (Cain, sodomiţii, Esau, Kora, Iuda) sunt cinstite. Dumnezeul Vechiului Testament este Creatorul lumii din care gnosticul ofit caută scăpare. Sistemele ofite conţin mult mai puţine idei preluate din creştinism, decât sis­temele gnostice clasice, valentinian, mar-cionit, basilidian. în unele sisteme ofite, ideea unui Răscumpărător lipseşte cu de­săvârşire, iar în altele, acesta are doar o funcţie pur mitologică, îndeobşte se afir­mă că doctrinele ofîte sunt coagulări amorfe de învăţături babiloniene, persane, siriene, feniciene şi egiptene. Ele posedă şi unele asemănări cu sistemele gnostice clasice şi aceasta pentru că ar reprezenta

un stadiu primar în evoluţia gnosticismu­lui ca fenomen. Teoriile legate de feno­menul gnostic sunt diverse (Vezi:GNOS-TICISM). Ceea ce trebuie să reţinem este că, în cea mai mare parte, fenomenul gnostic se regăseşte într-un fel sau altul în fenomenul sectar din zilele noastre.

Ipolit, Haer., 5; Irineu, Adv. haer., I, 30; Origen, Contra Celsum, VI, 24 şi urm.; tra­ducerea textelor în R.M. Grant, Gnosticism. An Anthology, 1961; A. HOnig, Die Ophiten, Berlin, 1889; R. Reitzenstein, Poimandres, Leipzig, 1904; W. Bousset, Hauptprobleme der Gnosis, GOttingen, 1907; G. Salmon, Ophites, în Smith-Wace, IV, p. 80-88; Cross, Ophites, în ODCC, p. 1000-1001; E.F. Scott, Ophitism, în ERE, 9, p. 499-501.

Ogdoadă

în speculaţiile gnostice cifra de opt joacă un rol important. Pentru o mai bună înţelegere a sistemului ogdoadic se pot delimita trei forme diferite de ogdoade, care au intrat în speculaţiile respective în funcţie de dezvoltarea lor. a. Ogdoadă 7+1. Teoriile astronomice au introdus conceptul de şapte sfere plane­tare la care a fost adăugată încă o sferă, a opta, a stelelor fixe. Pornind de la acest dat, gnosticismul primar a inclus în teo­ria celor şapte ceruri şi un tărâm suprace-lest numit Ogdoadă, care în sistemul valentinian a fost considerat ca fiind regiunea de mijloc, plasat imediat sub Pleroma. Este lăcaşul unde aveau acces 'psihicii', după cum Pleroma este lăcaşul celor 'spirituali', în lăcaşul de mijloc, numit mesotes, se sălăşluieşte Acha-moth, iar când acesta va intra în Pleroma, atunci Demiurgul, care nu este 'spiritu­al', va accede în acest tărâm de mijloc. Acum el se află în Hebdomadă*, în sfera celor şapte planete.

Ogdoadă 6+2. In sistemul lui Valentin*, cele şapte ceruri şi chiar regiunea de dea­supra lor, reprezentau nivelul cel mai de jos unde a fost exercitată puterea crea­toare. Deasupra acestora se află Pleroma, unde s-au făcut cunoscute primele mani­festări ale evoluţiei existenţei subordo­nate, derivate din primul mare Principiu, în primele stadii ale acelei evoluţii, întâl­nim opt Aeoni primari care constituie prima Ogdoadă. Deşi acesta Ogdoadă este prima în ordinea evoluţiei, pentru istoria dezvoltării acelui sistem, ogdoada inferioară trebuie enunţată mai întâi, cea superioară fiind o extensie a lucrării ogdoadei acceptată anterior. Este posibil ca doctrina aceasta să se fi născut în Egipt, unde întâlnim o reprezentare ogdoadi'că a zeilor. Ogdoada 7+1 nu este consecventă cu învăţătura potrivit căreia structurile ogdoadice sunt reprezentate în perechi, masculin şi feminin. Ipolit* pune sistemul valentinian în legătură cu cel al Iui Simon*, care este hebdomadar, întrucât prezintă originea lucrurilor ca derivând dintr-un principiu împreună cu 'şase rădăcini'. Prin substituirea primului principiu, postulat de Simon, cu unul dual, masculin şi feminin, ajungem la ogdoada 6+2 a lui Valentin. Se pare totuşi că nu toţi valentinienii au fost de acord cu principiul dual, 6+2, ceea ce sugerează o oarecare neconcordanţă în doctrină, precum şi faptul că aceasta a apărut la o dată mai târzie. Ogdoada 4+4. în timp ce Valentin conce­pea ca temei fundamental ogdoada, urmaşii săi aveau în vedere tetrada, pe care o considerau ca fundament al lumii sensibile. Ideea în sine a fost preluată de la pitagoricieni al căror jurământ, depus pe Tetrada, este cunoscut, în acest sens, Secundus*, în calitatea sa de adept al gnosticismului valentinian, împarte og­doada în tetrade, şi anume tetrada de

stânga şi tetrada de dreapta, şi formate din cauza primă (7rpodp%T|), incognosci­bilul (avevvoTiTov), nespusul (ocpprjTov) şi nevăzutul (ocopceTov) care dau naştere în ordine la început (ocpxr)), insesizabil (otKaTocXtiTiTov), nenumitul (ocvovou,acr-tov) şi nenăscutul (ayevvîycov). Un lucru asemănător îl întâlnim şi la gnosticul Marcu*, care foloseşte speculaţii pita­goreice numerice, Tetrada având în sis­temul său locul cel mai înalt şi este iden­tificată cu lisus.

Ogdoada primară din sistemul valenti­nian este formată din patru perechi de aeoni: Bi66<;-IiyTj, Novţ-'AMieeux, Aoyoq - zcot), "AvOpoTtoţ - 'EictcXTiaioc (abisul-odihna; spirit-adevăr; cuvânt-viaţă, om-adunare), care formează prima ogdoada din cele trei părţi care constituie pleroma celor treizeci de aeoni, formată de ogdoada, decadă şi dodecadă. Og­doada mai este identificată şi cu Zo
0, adică, al optulea cer al stelelor fixe. Considerată sub acest as­pect, ogdoada este sediul vieţii, Ieru­salimul celest, locul de odihnă al celor aleşi înainte de a intra în Pleroma aeoni lor. Bas i l ide* identifică ogdoada cu u,eyoc<; ap^cov, care crează şi stăpâneşte lumea sensibilă. Pentru barbelo-gnostici ogdoada este cel de al şaptelea cer, să­laşul lui Barbelo. în hermetism, în Poi­mandres, ogdoada este tot al şaptelea cer, considerat de această dată locul în care ajung cei aleşi, după ce au fost purificaţi de vicii în cerurile inferioare, înainte de a intra în divinitate. Aceştia petrec aici o vreme împreună cu celelalte puteri, cân­tând imne de slavă Tatălui.

OGDOADA

^Clement* de Alexandria a fost influenţat în anumite aspecte de teoria ogdoadică

; gnostică, în concepţia Iui, ea reprezintă al şaptelea cer al stelelor fixe, sfera cea

!mai apropiată de universul inteligibil, locul unde se află în contemplaţie su-

îfletele 'gnosticilor', ale celor care au

i dobândit cunoaşterea nemijlocită, după ce au trecut de hebdomadă. Uneori ea este identificată cu lisus Hristos.

F. Sagnard, La gnose valentinienne et le temoignage du saint Irenee, Paris, 1947; S. Lilla, Clement of Alexandria, Oxford, 1971, p. 184-186; R. Reitzenstein, Poimandres, Leipzig, 1904, p. 53-55; A.D.Nock-A.J. Festugiere, Corpus Hermeticum, I, Paris, 1945, p. 25, n. 64; II, Paris, 1945, p. 215-216, n. 65-66; G. Salmon, Ogdoad,, Smith-Wace, IV, p. 71-72; S. Lilla, Ogdoade, în DECA, II, p. 1799-1801.Vezi: GNOSTCISM, HEBDO­MADĂ.

Olympiodor

Olympiodor (sec. VI), diacon şi exeget din Alexandria, cunoscut datorită scrie­rilor sale formate din comentarii mora­lizatoare la cărţile sapienţiale şi profe­tice: Iov, Ecclesiast, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Baruh şi Psalmi. Comen­tariul la Ezdra şi tratatul împotriva lui Sever* de Antiohia, cu excepţia unui fragment, s-au pierdut. Din comentariile la Iov, Proverbe şi Evanghelia după Luca s-au păstrat fragmente şi citate în diverse scholii. A nu fi confundat cu omonimul său filosof neoplatonician din Ale­xandria.

Migne, PG 93, 13-790; C. Sever., PG 89, 1189: CPG 7453-7465; G.T. Stokes, Olym­piodor, în Smith-Wace, IV, p. 75; Tixeront, Patrologie, 1941, p. 398; Altaner-Stuiber, 1980, p. 516; D. Stiernon, Olympiodore, în DECA, II, p. 1801-1802; G. Rfiwekamp, Olympiodor, în LACL, p. 457-458.

OPTATUS DE MILEVE

Olympius

Olympius (sec. IV), episcop spaniol, probabil de Toledo, deşi unii îl plasează la Barcelona. Ghenadie* îi atribuie un tratat despre păcatul original: Librum Fi-dei adversus eos qui naturam et non arbitrium, care însă s-a pierdut. Augus-tin* îl menţionează de mai multe ori, plasându-1, ca importanţă, alături de Irineu*, Ciprian*, Reticius, Ambrozie* şi Ilarie*, făcând totodată aluzie şi la o lucrare a acestuia, care s-ar putea să fie una şi aceeaşi cu cea menţionată de către Ghenadie. între participanţii la sinodul de la Toledo din 400 de află şi un episcop Olympius.

Ghenadie, De vir. ///., 23; Hardouin, I, 992; Augustin, Contra Jul., l, 3, 8; 2, 10, 33; 3, 17, 33; H.W. Phillott, Olympius, în Smith-Wace, IV, p. 75; E. Romero, Olympius, în DECA, II, p. 1802.

Optatus de Mileve

Optatus (sec. IV), episcop de Milevis, Mileve sau Mileum în Numidia. Infor­maţiile despre el sunt nu numai relativ puţine, dar şi incerte. Ieronim* îl men­ţionează ca autor al unei lucrări, Ad­versus Donatianae partis calumniam, concepută în şase cărţi; a şaptea, este considerată de unii ca fiind neautentică, deşi se pare că şi această carte a fost scrisă de Optatus. Acest tratat, redactat sub forma unei epistole, a fost cunoscut mai târziu şi menţionat în diverse tratate de specialitate, sub un alt titlu: Adversus Parmenianum Donatistam. Prima ediţie a lucrării este datată în jurul anilor 370-374, iar cea de a doua ediţie, aproximativ între anii 385-390, fiind redactată după alegerea lui Siricius ca episcop al Romei în 385. în lucrarea sa, Optatus face o scurtă istorie a donatismu-

OPTATUS DE MILEVE

lui, arătând că această grupare nu poate fi Biserica cea una, sfântă şi universală, folosind ca argument lipsa de universali­tate prezentă în sânul donatismului. Totodată, preluând ideea lui Tihon*, care a pus sub semnul întrebării sfinţenia în sânul donatismului, Optatus atacă pre­tenţia acestora la sfinţenie. Alte teme abordate sunt: relaţia Biserică-stat; pro­blema rebotezării şi reprimirea celor care se căiesc la sânul Bisericii. Ediţia a doua are un Apendice, care cuprinde docu­mente legate de controversa donatistă. Tonul lucrării lui Optatus a fost conside­rat ca fiind deosebit de irenic (Quasten), neobişnuit în cazul unor opere polemice cum este şi cea de faţă. Interesant este că tonul irenic folosit de Optatus a fost con­siderat ca reprezentând modul strategic în care el combate donatismul. încercând să minimalizeze contrastele dintre Bi­serică şi gruparea donatistă, el evidenţia­ză în schimb fanatismul şi exagerărilor acesteia din urmă. Se pare că de la el au mai rămas şi câteva predici, păstrate în corpus-u\ pseudo-augustinian.

Migne, PL 11, 883-1104; Migne, PLS I, 287-302; CPL 244-249; A. Wilmart, Un sermon de saint Optat pour la fete de Noel, RevSR 2, 1922, 271-302; T. Sagi-Buniâ, Controversia de Baptismate inter Parmenianum et S. Optatitm Milevitanum, Laurentianum 3, 1962, p. 167-209; S. Blomgren, Eine Echtheitsfrage bei Optatus von Mileve, Stockholm, 1959; Idem, Spicilegium Opta-tianum, Eranos, 58, 1960, p. 132-141; H. W. Phillotî, Optatus, art. în Smith-Wace, IV, p. 90-93; Cross, Optatus, art. în ODCC, p. 1001, cu bibliografie; Bardenhewer, III, p. 491-494; Altaner-Stuiber, 1980, p. 371; Quasten, Patrology, IV, p. 122-127, cu bibliografie; F. Scorza Barcellona, Optat, în DECA, II, p. 1808-1810, cu bibliografie; B. Kriegbaum, Optatus von Mileve, în LACL, p. 458-459, cu bibliografie.

OPUS IMPERFECTUM

Opus im per fee t u in in Matthaeum

Opus imperfectum in Matthaeum este un comentariu anonim la Evanghelia după Matei, redactat în limba latină şi păstrat sub numele Sf. loan* Hrisostom. Co­mentariul nu este integral. El se opreşte la capitolul 25 şi a fost scris, în prima parte a sec. V, de un autor necunoscut, aparţinând unei grupări ariene, (este posibil să fi fost chiar conducător al unei astfel de grupări. M. Simonetti), din jurul Constantinopolului şi nu din cercurile lui Ulfila* sau Maximin, din părţile dună­rene (C. Schmidt). Autorul a făcut uz de metoda alegorică, care aminteşte cu precădere de şcoala exegetică alexan­drină, în speţă de Origen. Omul se gă­seşte într-o luptă permanentă între bine şi rău. Trupul lui este înrobit de diavol, pe când sufletul se află în grija lui Dum­nezeu. Deşi liber în acţiunile sale, omul nu se poate mântui fără ajutorul Iui Dum­nezeu. Nuanţele ariene sunt descifrate din spiritul polemic cu care sunt abordate temele specifice controversate. Comen­tariul prezintă ca iminentă perspectiva eshatologică. Armata lui Antihrist este reprezentată de Biserica Catolică, iar începuturile sunt plasate în perioada împăraţilor Constantin şi Teodosie, per­secutorii de seamă ai arienilor.

Migne, PG 56, 611-946; J. van Banning în CCL 87 B; CPL 707; CPG 4569; R. Etaix, Fragment inedits de l'Opus imperfectum in Matthaeum, RB, 84, 1974, p. 271-300; A. Stuiber, Ein griechischer Textzeuge fur dos Opus imperfectum in Mathaeum, VC 27, 1973, p. 146-147; R. Girod, La traduction latine anonyme du Commentaire sur Matthieu, Origeniana, Bari, 1975, p. 125-138; J. Banning, The Criticai Edition ofthe Opus imperfectum in Matthaeum: An Arian Source, SP 17, Oxford, 1982, p. 382-387; M. Simonetti, Opus imperfectum in Matthaeum,

OPUS IMPERFECTUM

ORACOLE

ORACOLE

ORI&EN

în DECA, II, p. 1811; C. Schmidt, Opus imperfectwn in Matthaeum, în L AC L, p. 459, cu bibliografie; Quasten, Patrology, IV, p. 101-105, cu bibliografie.