Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Partemie

Partemie, preot care a trăit în sec. V sau VI şi despre care se crede că ar fî activat în Africa, probabil Ia Cartagina. De la el s-a păstrat un fragment dintr-o scrisoare adresată comitelui vandal Sigistoeus (P ar t hernii preş by teri rescriptum ad

Sigisteum; rescr.\ scrisă într-un stil ela­borat şi pretenţios, în concluzia fragmen­tului se află 12 hexametri şi un distih elegiac.

A. Refferscheid, Anecdota Casinesiana, Breslau, 1871, 4; CPL 804-805; PLS 3, 448-449; A. Riese (ed.), Antthologia Latina, 1/2, Amsterdam², 1964 şi Leipzig², 1906, nr. 763a; F. Scorza Barcellona, Partemius, în DECA, II, p. 1919-1920; B. Windaw, Par-themius, în LACL, p. 477, cu bibliografie.

Partenie

Partenie de Constantinopol, arhimandrit şi preot în Constantinopol, adept al lui Nestorie*. De la el se păstrează o scri­soare, păstrată în latină, adresată mitro­politului Alexandru de Hierapolis în Si­ria (Epistola Parthenii presbyteri et archimandritae ad deo amicissimwn episcopum Alexandrum), ucenic şi dis­cipol credincios al Iui Nestorie şi, în con­secinţă, adversar al lui Clement* de Ale­xandria. Vorbind despre Nestorie, Parte­nie îl numeşte: 'Acel preasfânt şi de Dumnezeu cinstit arhiepiscop al nostru şi martor al lui Hristos, Domnul Nestorie' (Sanctissimo illo et deo honorabili ar-chiepiscopo nostro et teste Christi Do­mino Nestorio). în această scrisoare Par­tenie face o mărturisire de credinţă ale cărei nuanţe nestoriene sunt clare: 'Deci este în acord cu adevărul să mărturisim pe Domnul nostru lîsus Hristos Fiu al lui Dumnezeu cel viu, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit şi este adevărat să atri­buim suferinţele omenităţii lui Hristos, ca de altfel, minunile dumnezeirii, pro­povăduind un singur Hristos, un singur Domn* (Veritas vero est con/î teri Do-minum nostrum lesum Christum, Filium Dei v/v/, Deum perfectum hominemque perfectum; et damus passiones quidem hwnanijati Christi, divinităţi vero mira-

cula, imum Christum, unum Dominum predicantes).

Migne, PG 84, 767-768; CPG III, 5780; ACO I, 4, p. 175 şi urm.; G.T. Stokes, Parthenius (3), în Smith-Wace, IV, p. 194; Bardenhewer, IV, p. 212; A. De Nicola, Partenius de Constantinople, în DECA, II, p. 1920; B. Windau, Parthenius, în LACL, p. 477.

Pascentius

Pascentius, adept al arianismului şi comes Ia curtea imperială în sec. I V-V. în jurul anului 406 îl invită pe Augustin* la o discuţie publică în Cartagina în proble­ma religiei. După încheierea discuţiilor, Pascentius se laudă că ar fi câştigat dis­puta cu Augustin. în replică, Augustin scrie două epistole (238 şi 239), în care îşi prezintă propria sa credinţă în cele trei persoane ale Sf. Treimi, abordează mis­terul treimic şi explică termenul de ho-moousios, cerându-i totodată lui Pascen­tius să-şi expună propriul său crez, fără a deforma credinţa. Pascentius îi răspunde lui Augustin cu asprime, ceea ce îl deter­mină pe acesta să răspundă calomniilor într-o nouă epistolă (241). Un document apocrif a circulat apoi în Africa, redactat în sec. V sau VI, intitulat: Altercaţia cum Pascentio Ariano.

CPL 703: Ep. ad Augustinum, Migne, PL 33, 1051; CSEL 42, 559-560; CPL 366: Altercaţia cum Pascentio Ariano, Migne, PL 33, 1156-1162; H.W.Phillott, Pascentius (1), în Smith-Wace, IV, p. 194-195; E. Romero Pose, Pascentius, în DECA, II, p. 1920; B. Windau, Pascentius, în LACL, p. 477-478.

Paschasinus de Lillybele

Paschasinus a fost episcop de Lillybele, azi Marsala, în Sicilia. Datorită erudiţiei sale s-a bucurat de atenţia papii Leon I

(440-461). In anul 444, acesta 1-a consul­tat în problema fixării datei Paştilor. Paschasinus trece cu vederea tradiţia Ro­mei şi sugerează acestuia ca practică au­tentică de fixare a Paştilor, tradiţia de la Alexandria. După o perioadă de şapte ani, papa îl consultă din nou în aceeaşi problemă, răspunsul lui fiind acelaşi. Paschasinus 1-a reprezentat pe papa Leon la sinodul ecumenic de la Calcedon.

Leon, Epistola 3, în Migne, PL 54, 606-610; CPL 1656; T. Jalland, The Life and Times of St. Leon the Great, London, 1941; B. Studer, Paschasinus de Lillybee, în DECA, II, p. 1921.

Paschasius de Du m io

Paschasius de Dumio, călugăr erudit de la mănăstirea Dumio (în Calicia, Por­tugalia), ucenicul arhiepiscopului Mar­tin* de Braga. Mănăstirea Dumio a fost întemeiată de Martin de Braga înainte de a fi devenit arhiepiscop. Datorită faptului că Martin a trăit în Orientul creştin, unde a cunoscut obiceiurile şi rânduielile mo­nahale, el a dorit ca această mănăstire sa urmeze tradiţia călugărilor răsăriteni. De aceea, în vederea conceperii rânduielilor monahale pentru noul său locaş monahal, el îl însărcinează pe Paschasius să tra­ducă din greacă vieţile Părinţilor din Deşert. Traducerea acestuia se păstrează, şi face parte din colecţia Verba Senio-rum, cu titlul Verba Seniorum, Geronti-con sau Liber geronticon de octo princi-palibus vitiis. Nu este cert dacă Pascha­sius a tradus şi Viaţa Sf. Thaisa. Cât priveşte tratatul De spiritu sancto, acesta îi aparţine lui Faustus* de Riez.

Migne, PL 73, 1025-1066; Idem, 74, 381-394; CPL, 1079 şi urm.; M. Martinus, Pascasio Dumiense traductor dos Padres do deserto, în Broteria, 51, 1950, p. 295-304; C. W. Barlow, Martin of Braga. Paschasius of

PASCHASINUS DE DUMIO

PASCHASIUS RADBERTUS

PASCHASIUS RADBERTUS

PATRICK

Dumium, Washington, 1969, p. 113-171; J.G. Freire, A versao latina por Pascasio de Dume dos Apophtegmata Patrum, 2 voi., Coimbra, 1971; Quasten, Patrology, III, p. 187; L. Dattrino, Paschase de Dumio, în DEC A, II, p. 1920-1921; E. Reichert, Paschasius von Dumio, în LACL, p. 478. VezhMARTIN DE BRAGA.

Paschasius de Roma

Paschasius de Roma (m. 512/4), diacon şi mărturisitor din Roma, sprijinitor al anti-papii Laurenţiu (498-505), opozan­tul papei Symmachus (498-514). Gri-gorie* cel Mare, papa Romei, are cuvinte de înaltă apreciere la adresa lui Pascha­sius, considerându-l 'bărbat de mare sfinţenie, dedicat faptelor de milostenie, ajutător al celor săraci, de sine uitător' (Mirae sanctitatis vir, eleemosinarum maxime operibus vacans, cititor paupe-rum et contemptor sui). Acelaşi Grigorie este de părere că Paschasius l-a susţinut pe Laurenţiu nu din răutate, ci din pură ignoranţă. Se ştie că Paschasius a scris un tratat despre Duhul Sfanţ în două cărţi (De Spirito Sancto libri II}. De la el a supravieţuit şi o scrisoare adresată abate­lui Eugippius*, autorul vieţii Sf. Severin, care îi ceruse să-i revizuiască lucrarea.

Migne, PL 62, 9-40; CPL 678 şi 962; CSEL 9, 2, l şi urm.; Fliche-Martin, IV, p. 341; G.W. Danieli, Paschasius (3), în Smith-Wace, IV, p. 196; L. Dattrino, Paschase de Rome, în DEC A, H, p. 3921; B. Windau, Paschasius von Rom, în LACL, p. 478.

Paschasius Radbertus

Paschasius Radbertus (c. 790-867), călugăr şi teolog benedictin, îmbracă haina de călugăr la mănăstirea Corbie, în timpul stăreţiei lui Adalhard. Este ales stareţ-al acestui aşezământ monahal în

843/4. în această calitate, a participat Ia sinodul local de la Paris din 847. Demi­sionează din funcţia de stareţ în 849, pen­tru a se dedica cercetării şi scrisului. Din lucrările sale menţionăm: Viaţa abatelui Adalhard; Comentariu la Cartea Plân­geri, în care insistă asupra sensului literal a! textului. Comentariu la Evanghelia după Matei, bazat în mare măsură pe autorităţi exegetice anterioare lui. Este cunoscut însă în istoria gândirii teologice mai ales pentru tratatul său De Corpore et Sanguine Domini, scris în 83 \ şi re­vizuit în 844, scris ca manual de instruire a călugărilor saxoni. Lucrarea este con­siderată ca fiind prima monografie doc­trinară a Euharistiei. EI susţine prezenţa reală a Iui Hristos în Euharistie. Trupul iui Hristos, pe care îl primim la împăr­tăşire, este trupul născut din Măria, care a pătimit pe cruce şi a înviat şi care se multiplică, prin atotputernicia lui Dum­nezeu, la fiecare prefacere. Deşi nu afir­mă explicit, desluşim la el şi doctrina despre transsubstanţiere. Prin împărtăşi­rea cu Trupul lui Hristos suntem încorpo­raţi în trupul mistic ai Iui Hristos care este Biserica. Paschasius este considerat autorul celei de a IX-a epistole pseudo-ieronimiană, Cogitis me, document im­portant, care stă la baza învăţăturii pri­vind ridicarea cu trupul Ia cer a Fecioarei Măria, promovată în Biserica din Apus. (Notă: Biserica Ortodoxă susţine că Fecioara Măria a fost ridicată la cer cu trupul de către Fiul ei, Domnul nostru lisus Hristos, pe când cea apuseană că ea s-ar fi ridicat singură la cer, de unde şi funcţia ei de co-mântuitoare.).

Migne, PL 120; L. Traube în MGH, Poetae, III, 1896, p. 38-53 şi note p. 746 şi urm.; E. Duemmler, în ibidem, Epistolae, VI, 1925, p. 133-149; De Corpore et Sanguini Domini, ed. de B. Paulus, OSB, CC, Continuatio Mediaevalis, XVI, 1969; Viaţa lui

Paschasius, ed. de O. Holder-Egger, MGH, Scriptores, XV, pt. I, 1887, p. 452-454; A. Ripberger, Der Pseudo-Hieronymus-BriefIX 'Cogitis Me'. Ein erster marianischer Traktat des Mittelalters von Paschasius Radbert, Spicilegium Friburgense, IX, 1962; D. Stone, A History of the Doctrine of the Holy Eucharist, I, 1909, p. 216-222; J. Geisel-mann, Die Eucharistielehre der Vorscho-lastik, Forschungen zur christlichen Lite-ratur- und Dogmengeschichte, XV, Hft. 3-4, 1926; H. Peltier, în DTC, XIII, pt. 2, 1937, col. 1628-1639; Cross, Paschasius bertus, St,, în ODCC, p. 1039.

Pastor

Pastor (sec. V), episcop antipriscilian de Palencia. Genadie* menţionează un Li-bettus in modum symboli, care îi apar­ţine. A decedat la Orleans în 457, fiind prizonier al goţilor. El este cel dintâi scri­itor apusean care a folosit termenul de Filioque. Simbolul formulat de Pastor pare a fi fost îndreptat împotriva pris-cilienilor. Totodată, se crede că versiunea mai lungă a simbolului formulat la sino­dul din Toledo din 447, îl are ca autor pe Pastor.

CPL, 559 (Libellus in modum symboli)', G. Morin, Pastor et Syagrius, deux ecrivains perdus du V^e siecle, în RBen. 10, 1893, p. 385-390; J.A. de Aldama, El simbolo Toledano I. Su texto, so origen, su posicion en la historia de los simbolos, AG, 7, Roma, 1934, p. 29-37; E. Romero Pose, Pastor, în DECA, II, p. 1925; E. Reichert, Pastor, în LACL, p. 478.

Paterius

Paterius, ucenic şi notar, prieten al lui Grigorie* cel Mare. Este aceeaşi per­soană cunoscută sub numele de Paterius Secundicerius. A extras, pentru uz per­sonal, toate citatele biblice d în opera

magistrului său, împreună cu comentari­ile acestuia, aranjându-le în ordinea în care se află în Sf. Scriptură. Lucrarea este împărţită în trei părţi. Prima parte conţine textele din cărţile istorice şi comentariile gregoriene la Vechiul Testament: Psalmii, Proverbe şi Cântarea Cântărilor; a doua, cele din înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiast şi Profeţi, iar a treia, cele din Noul Testament. Această lucrare este tipărită de obicei ca apendice Ia operele lui Grigorie cel Mare.

Migne, PL 79, 683-916; CPL 1718; F. Danieli, Paterius, în Smith-Wace, IV, p. 198; R. Etaix, Le Liber Testimoniorum de Paterius, în RSR, 32, 1958, p. 66-78; E. Romero Pose, Paterius, DECA, H, p. 1926; B. Windau, Paterius, în LACL, p. 478-479.

Patrick sau Patricius

Patrick sau Patricius (prob. 390-460 sau 493), 'Apostolul irlandezilor', a fost multă vreme subiect al unei acerbe con­troverse. Au existat îndoieli cu priviri la existenţa sa, iar numele său a fost atribuit la cel puţin şapte persoane diferite, în timp ce autoritatea misiunii sale a consti­tuit motiv de dispută între cele două ta­bere pe care, pentru convenienţă, le nu­mim catolică şi protestantă. Patrick â avut cel puţin patru nume: unul de botez: Succat; unul ca prizonier: Cothraighe; al treilea a fost Magonus sau Imigonus, pe care l-a schimbat la botez cu cel de Pa­trick sau Patricius. S-a născut la Kil-patrick, lângă Dumbarton în Scoţia. Tatăl său, Calpornius, avea o proprietate în apropierea satului Bannavem Taburniae, în prezent locul acestuia nefiind cunos­cut, întrucât se pare că tatăl său a fost şi diacon, putem să deducem că a fost cres­cut în spiritul credinţei creştine. La vârs­ta de 16 ani, a fost luat prizonier în unul din raidurile obişnuite ale piraţilor irlan-

PATRICK

PATRIPASSIENI

PATRIPASSIENI

PATROLOGIE


dezi. Rămâne prizonier timp de şase ani în pădurile din districtul Tirawley din Irlanda antică, în vecinătatea localităţii Killala, la nord de comitatul Mayo. Izbuteşte să fugă din prizonierat, cu aju­torul unor marinari care 1-au transportat în Britania. Potrivit tradiţiei, în timpul prizonieratului, el ajunge să-l cunoască mai îndeaproape pe Dumnezeu, de la care a primit un mesaj privind fuga sa spre libertate. Ajuns în Gal ia, studiază sub îndrumarea lui Germanus* de Auxerre, care îl iniţiază în elementele fundamentale ale credinţei creştine şi în limba latină, pentru a putea citi Sf. Scripturi. Este trimis apoi în Irlanda în calitate de episcop, unde se dedică acti­vităţii de încreştinare a irlandezilor. Se pare că reşedinţa sa a fost la Armagh. Spre sfârşitul vieţii, Patrick scrie o auto­biografie, intitulată Confessiones, ca răspuns la diversele atacuri îndreptate împotriva lui. In Confessiones, Patrick mărturiseşte că a fost chemat de către Dumnezeu să evanghelizeze Irlanda. El se deosebeşte de pelagienii britanici, instruiţi şi puternici, legaţi de romanitate, deşi romanii nu mai erau în Britania. Totodată, el vorbeşte despre înclinaţia sa faţă de viaţa ascetică şi despre virtuţile Romei creştine antice, care fuseseră co­rupte cu timpul, din pricina unor interese politice şi economice. Cu toate acestea, el are aprecieri deosebite faţă de rădă­cinile sale celtice romanizate şi păstrează legături cu Gal ia romanizată. Pe lângă Confessiones., de Ia el a mai rămas o Epistola ad milites Corotici, împotriva regelui britanic, probabil, din sud-estul Scoţiei (Strathclyde). La acestea se adau­gă câteva lucrări de autenticitate incertă: Epistola ad episcopos in Campo (frag­mente) şi Dicta Patricii. Cât priveşte actele primului Synodus episcoporum, id est Patricii, Awcilii et Isernini, se crede

că ele au fost inspirate de Patrick. Data morţii sale este incertă. Unii o plasează în jurul anului 460, iar alţii la 492. Există mai multe biografii ale lui Patrick, cea mai veche datând din sec. VII. Multe detalii privind viaţa şi activitatea sa se află în Cartea de la Armagh.

Migne, PL 53, 801-826; CPL 1099-1100, 1102-1104; N.J.D. White, în Proceedings of the Royal Irish Academy, XXV, 1905, p. 201-326; S. Patrick, Confession et Lettre ă Coroticus, în SCh. nr. 249, ed. şi trad. de R.P.C. Hanson şi C. Blanc, Paris, 1978; L. Bieler, Libri epistolarum Sancti Patricii Episcopi, CM, 11, 1950, p. 1-150; 12, 1951, p. 81-214; M.J. Faris, The Bishops' Synod, Liverpool, 1976; L. Bieler, Four Latin Lives of St. Patrick, Script. lat. Hib., 8, Dublin, 1971; Idem, The Life and Legend of St. Patrick, Dublin, 1949; R.P.C. Hanson, Saint Patrick. His Origins and Career, Oxford, 1968; G.T. Stokes, Patricius, în Smith-Wace, IV, p. 200-207; Cross, Patrick, St., în ODCC, p. 1043; E. Malaspina, Patrick, în DEC A, II, p. 1027-1028; C. Schmidt, Patricius, în LACL, p. 479, cu bibliografie.

Patripassieni sau Monarhieni

Patripassieni sau Monarhieni, membrii unei mişcări sectare cunoscută în Răsăritul creştin sub denumirea de sa-belieni. Termenul de patripassieni a fost folosit de către Părinţii latini, pe când cei greci 1-au preferat pe cel de sabelieni. Scriitorii moderni îi descriu ca modalişti, întrucât ei considerau că Fiul era doar un mod de manifestare al Tatălui. Fonda­torul sectei a fost Noet* de Smyrna, la sfârşitul sec. II. El a susţinut că, întrucât Dumnezeu e unu, Hristos, care este Dumnezeu, se identifică cu Tatăl. Tatăl este cel care se arată ca Fiu. Tatăl a fost cel care S-a întrupat, a pătimit şi S-a învi­at pe Sine. Noet a fost condamnat de preoţii din Smyrna. Cu toate acestea,

doctrina lui a fost răspândită la Roma de către Epigoniu*, iar Cleomene* şi Sa-belie* au dezvoltat-o. Doctrina patri-passienilor din sec. III, despre care vor­beşte şi Origen, este identică cu cea pro­pusă de Noet. Există şi alte versiuni ale acestei învăţături sectare. Astfel, o vari­antă susţine că în Hristos, natura divină este reprezentată de Tatăl, iar cea umană de Fiul. Aceasta din urmă este cea care a suferit pe cruce. Vorbind despre această erezie, Ipolit ne informează că ea pro­punea că acelaşi Dumnezeu se manifestă ca Tată, iar apoi ca Fiu. Doctrina patri-passiană a fost combătută de Tertullian* şi Ipolit*. în tratatul împotriva lui Praxeas I, Tertullian insistă asupra nuanţelor sabeliene pe care Praxeas le promova şi îl judecă pentru monarhianis-mul şi pentru opoziţia sa faţă de mon-tanism, întrucât acesta îl convinsese pe papă să condame pe Montanus. 'Două lucrări ale diavolului a săvârşit Praxeas la Roma: ... pe Duhul Sfânt L-a alungat, iar pe Tatăl L-a răstignit' (Duo negotia diaboli Praxeas Romae procuravit: ... Parade turn fugavit et Patrem crttcifixit). Acest tratat al lui Tertullian este pus sub semnul întrebării de către unii cercetă­tori, în sensul că el ar fi prezentat greşit formulările trinitare arhaice ale lui Praxeas, pentru a-1 face părintele moda-lismului şi a-1 discredita, în timp ce alţii, pornind de la ideea că Praxeas nu mai este menţionat de nici un alt document al vremii, susţin că ar fi vorba doar de o pore­clă pe care el o dă Papii Calist (Praxeas = bagăciosul). Nuanţe patripassiene se regăsesc şi la priscilianiştii din Spania.

Tertullian, Treatise against Praxeas, ed. trad. în engleză de E. Evans, SPCK, 1949; A. Hilgenfeld, Die Ketzergeschichte des Urchristentums, Leipzig, 1884, p. 615-626; G.T. Stokes; Patripassians, în Smith-Wace, IV, p. 207; J.N.D. Kelly, Early Christian

Doctrines, London, 1958; M. Slusser, The Scope of Patripassianism, S P, 17, Oxford, 1982, p. 169-175; G. Bardy, DTC, 10, pt,2, col. 2196-220; M. Simonetti, Patripassiens, în DEC A, II, p. 1928-1929.

Patrologie

Termen care desemnează acea disciplină a teologiei creştine care cercetează sis­tematic viaţa, operele şi învăţătura Sfin­ţilor Părinţi şi a Scriitorilor bisericeşti din primele opt veacuri după Hristos. Cuvântul 'Patrologie' a fost folosit pen­tru prima dată de către teologul luteran Jean Gerhard, în studiul său, publicat postum, intitulat: Patrologia sive de primitive ecclesiae christianae doctorum vita ac lucubrationibus opusculum, lena, 1653. Deci, prin Patrologie se înţelege studiul istoric şi literar al vieţilor şi operelor scriitorilor vechi ai Bisericii, fie că ne referim la cei care au păstrat învă­ţătura autentică a Bisericii sau la nete* rodocşi. Este vorba de studiul critic al formei şi fondului scrierilor clasice creş­tine, a căror varietate şi diversitate se dezvăluie într-o gamă deosebit de mare. Mai târziu, denumirea de Patrologie a fost înlocuită cu o nouă sintagmă: Istoria literaturii creştine (Harnack) sau Istoria literaturii bisericeşti (Bardenhewer). Termenul Patristică, întrebuinţat şi ca sinonim pentru Patrologie, a fost folosit la început ca adjectiv, în cercurile cato­lice şi luterane, pentru a defini un anume gen de teologie: theologia biblica, pa­tristica, scolastica, symbolica, speculati­va. Patristica defineşte, mai degrabă, în limbajul de specialitate, studiul ideilor şi al doctrinelor, mai mult decât aspectul filologic şi literar al scrierilor Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti, îndeobşte, Pa­trologia cuprinde operele Părinţilor Bise­ricii şi ale Scriitorilor bisericeşti din pri-

PATROLOGIE

PATROLOGIE

mele opt veacuri, în Răsărit, perioada de încheiere a Patrologiei este fixată la epoca Sf. loan* Damaschinul, iar în Apus merge până la Grigorie* cel Mare sau Isidor* de Sevilla. Uneori, în perioa­da Patrologiei, este inclus şi Beda* Ve­nerabilul. Studiul Patrologiei este strâns legat de cel al Istoriei Bisericii creştine şi al istoriei doctrinei creştine, deoarece literatura pe care o cuprinde are legături directe cu evenimentele şi ideile derulate în intervalul de timp pe care îl cuprinde. Operele Părinţilor şi Scriitorilor biseri­ceşti însumează rezultatul muncii şi stră­daniilor lor de apărare a Evangheliei îm­potriva ereziilor şi a oricăror interpretări eronate. De aceea, ele conţin comentarii extinse la Sf. Scriptură, explicări ale sim­bolurilor de credinţă, expuneri doctrinare, abordări ale vieţii liturgice şi sacramentale, predici şi omilii, tratate istorice etc. Patrologia este împărţită în trei mari perioade: a. Perioada întâi sau a începu­turilor de la sfârşitul sec. I şi până la începutul sec. IV, ilustrată de persona­lităţi ca: Origen*, Tertullian*, Ciprian*, Irineu* de Lugdunum. Un punct de răscruce îl reprezintă înfiinţarea Şcolii catehetice din Alexandria, b. Perioada a doua sau a înfloririi, numită şi epoca de aur sau clasică a literaturii patristice, care cuprinde intervalul între 313, când Bise­rica creştină a primit libertatea de a exista, şi până la anul 430, data morţii Fer. Augustin* sau 451, sinodul de la Calcedon, ilustrată de mari teologi ca Sf. Vasile* cel Mare, Sf. Grigorie* de Na-zianz, Sf. Grigorie* de Nyssa, Sf. Am­brozie*, Sf. Chirii* al Ierusalimului, Ilarie*, Fer. Ieronim*, Fer. Augustin etc. c. Perioada a treia sau decadentă, de la 461 şi până la 749, data morţii Sf. loan Damaschinul în Răsărit, sau 636, data morţii Sf. Isidor de Sevilla pentru Apus. în această perioadă, întâlnim nume de

mari teologi ca Sofronie*, Leonţiu* de Bizanţ, Sf. Maxim* Mărturisitorul şi Sf. loan Damaschin, inclusiv, împăratul-teo-log Justinian şi teologul-filosof Boeţiu*. Unul dintre primele documente care conţin elemente fundamentale privind istoria literară patristică este Istoria bi­sericească a lui Eusebiu al Cezareei. Considerat, părinte al istoriei bisericeşti creştine, Eusebiu furnizează date şi informaţii preţioase inestimabile pentru literatura şi gândirea creştină până la el. Preluând o serie de informaţii şi date de la Eusebiu* de Cezareea, Fer. Ieronim re­dactează o istorie a literaturii vechi bise­riceşti, intitulată De viris illustribus, care începe cu Simon Petru* şi sfârşeşte cu Sofronie*. Lucrarea a fost scrisă ca re­plică la acuza păgânilor cum că Biserica creştină nu ar avea oameni învăţaţi. Ope­ra lui Ieronim a fost continuată de Ghe-nadie* de Marsilia, lucrarea lui purtând acelaşi nume: De viris illustribus. în sec. VII, Isidor de Sevilla şi apoi Ildefons* de Toledo, continuă tradiţia de prezentare a oamenilor iluştri. Ei însă îşi restrâng ex­punerile în special la scriitorii spanioli. De altfel, Isidor este considerat înteme­ietorul istoriei literaturii spaniole. In tradiţia greacă, patriarhul Fotie (m. 891), cu lucrarea sa Myriobiblion sau Biblio­theca., este considerat reprezentantul cla­sic al istoriei Patrologiei. La acest nume, îl adăugăm şi pe cel al lui Suidas cu Lexiconul său. In apus, istoria literaturii creştine este preluată, după o mare între­rupere, de Sigebert de Gembloux din Belgia (m. 1112), care păstrează tradiţia de prezentare a oamenilor iluştri, lucra­rea sa purtând acelaşi nume: De viris illustribus, ca ale predecesorilor săi din Apus. Alături de el, îl menţionăm pe Anonimul din Melk (Anonymus Melli-censis), pe Honorius Augustoduniensis, cu lucrarea: De luminaribus Ecclesiae.

In sec. XV, loan Trithemius publică lu­crarea De scriptoribus ecclesiasticis. în tradiţia patristică de limbă siriacă, se cuvine să-l menţionăm pe Abhd-isho bar Berika, care concepe un Catalog al scri­itorilor sirieni în sec. XIV. începând cu sec. XVI, asistăm la dezvoltarea studiu­lui sistematic al literaturii creştine prin publicarea de colecţii ale scrierilor auto­rilor creştini, activitate care culminează cu editarea şi tipărirea monumentalei colecţii alcătuită de abatele J. P. Migne, intitulată: Patrologiae cursus completus, împărţită în două serii: Series graeca, în 161 volume, text grecesc cu traducere latină, cuprinzând perioada de la Părinţii Apostolici şi până la Sinodul de la Florenţa (1438-1439) şi Series latina, în 221 de volume, de la Tertullian şi până la papa Inocenţiu III (m. 1216). Pe lângă această serie de texte, Academiile ger­mane publică trei colecţii de înaltă ţinută ştiinţifică: Corpus Scriptorum Ecclesias-ticorum Latinorum; Auctores antiqui-ssimi; Die Griechischen Christlichen Schriftsteller der ersten (drei) Jahrhun-derte. La acestea se adaugă Bibliotheca Scriptorum Graecorum et Romanorum Teubneriana; Loeb Classical Library; Sources Chretiennes; Corpus Christia­norum - Series Latina, Biblioteca Părin­ţilor Greci, editată de Apostolike Dia-konia a Bisericii Greciei, iar pentru, lite­ratura orientală: Bibliotheca Orientalis, sub îndrumarea lui J.S. Assemani; Cor­pus Christianorum Orientalium; Patro­logia Syriaca; Patrologia Orientalis. Paralel, au fost intensificate cercetările individuale: J.H. Newman în Anglia, în­fiinţarea de catedre pentru studiul patris­tic la Louvain, Tubingen, Berlin, Mun-chen etc. Studiul Patrologiei este promo­vat şi la Facultatea de Teologie Orto­doxă, unde au activat mari patrologi, ca Pr. Prof. I .G. Coman, Pr. Prof. Dumitru

Fecioru ş.a. în prezent, Patrologia este predată la această facultate de Diac. Conf. Dr. loan Caraza, iar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu de Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, decan al Fa­cultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Oradea. Nu de mică im­portanţă sunt apoi colecţiile care conţin traduceri de texte în diverse limbi: ger­mană, franceză, engleză, italiană etc. în limba română, traducerile din operele Sfinţi lor Părinţi au început din sec. XVII. Această activitate s-a intensificat în a doua jumătate a sec. XX, când, prin grija eruditului Patriarh Iustin al Bisericii Ortodoxe Române, a fost iniţiată colecţia intitulată: Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, cu scopul de a publica operele majore aje Părinţilor şi Scriitorilor Bisericeşti. P^nă în prezent au apărut aproximativ 40 de volume. Colecţia a început cu publicarea Scrierilor Părinţilor Apostolici, Apolo* geţi de limbă greacă, Apologeţi de limbă latină şi a continuat cu opere ale unor autori individuali: Clement de Alexan­dria, Origen, Eusebiu de Cezareea, Au­gustin, Chirii al Alexandriei, Macarie Egipteanul, loan Cassian, Cassiodor, loan Gură de Aur, Metodiu de Olimp, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Boeţiu şi Salvianus, Maxim Mărturisi­torul etc.

Bibliografie selectivă: J. Nirschl, Lehrbuch der Patrologie und Patristik, 3 voi., Mainz, 1881-1885; A. Harnack, Geschichte der altchristlichen Literatur bis auf Eusebius, 3 voi., Leipzig, 1893-1904;O. Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, 5 voi., Freiburg im Breisgau, 1913-1932; F. Cayre, Precis de Patrologie, 2 voi., Paris, 1927-1930; B. Altaner, Patrologie, ed. 2-a, Freiburg im Breisgau, 1950; E.J. Goodspeed, A History of the Early Christian Literature, Chicago, 1942; I.G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956; Idem, Patrologie, 3 voi., Bucureşti, 1984-1988. Lucrarea a fost con-

PATROLOGIE

PAULIN DE AQUILEIA

PAULIN DE AQUILEIA

PAULIN DE MILANO

pepută în 5 volume, decesul autorului cur­mând apariţia lor. J. Quasten, Patrology, 4 fo\., Christian Classics, Allen, Texas, retip. n 1998 cu versiunile franceza şi italiană; A. îaumstark, Die christlichen Literaturen des Orients, 2 voi., Leipzig, 1911; I. O. de Urbina, Patrologia Syriaca, Roma, 1965; J. Guidi, St or i a della letteratura etiopica, Roma, 1932; J. Karst, Litterature georgienne \chretienne, Paris, 1934; J. Karst, Geschichte \der armenischen Literatur, Leipzig, 1930; G. Graf, Geschichte der christlichen arabischen Literatur, 2 voi., Roma, 1944 şi 1947; J. Tixeront, Histoire des dogmes, ed. 11-a, 3. ivol., Paris, 1930; B.J. Otten, A Manual ofthe History ofDogmas, 2 voi., London, 1917; D. Balanos, Eicrayeoyij eig tjjv iaropiav t&v SoypaTcov, Atena, 1919; J. Tumel, Histoire des dogmes, 6 voi., Paris, 1931-1936. Fiecare din lucrările menţionate conţine trimiteri bi­bliografice, deosebit de complexe şi utile. A se vedea următoarele enciclopedii şi dicţionare: ERE, EC, DTC, LTHK, DAL, DAp, ODCC, PWK, RACh, RGG, DECA, LACL etc.

la sinodul de la Milano, în 355, şi susţine trimiterea în exil al lui Eusebiu* de Ver-celli, devenind chiar 'temnicerul' acestu­ia, întrucât Eusebiu a fost exilat Ia Scythopolis. La sinodul de la Seleucia din 359 se înscrie în tabăra acacienilor,

n

negând divinitatea Duhului Sfanţ, întru­cât majoritatea membrilor sinodului de la Seleucia era împotriva acacienilor, el nu participă la celelalte sesiuni şi revine acasă. A decedat în anul 360, deoarece mormântul său a fost profanat în 361, în perioada scurtei reveniri la păgânism în vremea împăratului Iulian Apostatul.

E. Venables, Patrophilius (1), în Smith-Wace, IV, p. 217; Simonetti, p. 595; Idem, Patrophilos de Scythopolis, în DECA, II, p. 1936.