Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Nithard

Nithard (800-844/5), istoric carolingian. Unul din cei doi fii ai lui Bertha, fiica împăratului Carol cel Mare, şi Angilbert, stareţ laic al aşezământului monahal Saint-Riquier, poetul curţii, pe care Alcuin* îl numeşte 'Homer' al şcolii palatului. La invitaţia lui Carol Pleşuvul, care i-a cerut să scrie istoria domniei sale, el redactează Historiarum libri IV.

NOETUS DE SMYRNA

Prima carte prezintă sumar istoria dom­niei împăratului Ludovic cel Pios, iar celelalte trei redau amănunţit eveni­mentele contemporane lui, între 839 şi 843. Activ în diverse bătălii ale vremii, Nithard a fost ucis pe câmpul de luptă în 844 împotriva lui Pipin de Aquitania. Lucrarea sa este unul din specimenele li­terare timpurii ale limbii romanice care a stat la temelia limbii franceze. (NB)

Manitius, I, 656-660; Nithard, Histoire des fils de Louis le Pieux, ed. şi trad. de P. Lauer, Paris, 1926; L. Halphen, Charlemagne et l'Empire Carolingien, Paris, 1947; A. Cabaniss, Nithard, în NCE, 10, p. 475.

Noetus de Smyrna

Noetus de Smyrna, primul propovăduitor al ideilor patripassiene, în a doua jumă­tate a sec. II. Patripassienii susţineau că Tatăl a fost Cel ce S-a născut, a pătimit şi a murit, întrucât Tatăl şi Fiul nu sunt decât moduri ale revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu. Informaţii despre Noetus avem de la Ipolit* (m. 235), care susţine că acesta a fost originar din Smyrna, şi de la Epifanie*, care îi fixează locul de naştere la Efes. Pentru a-şi susţine ideile sale, Noetus admitea doar o interpretare alegorică a Evangheliei după loan, încer­când în acest fel să evite învăţătura despre Logos. La temelia patripassianis-mului lui Noetus, spunea Ipolit, se afla filosofia lui Heraclit, idee pe care o dez­voltă pe larg. Noetus susţinea că el însuşi era Moise, în timp ce fratele său era Aaron. Pe opozanţii săi, îi acuza de di-theism. în jurul anului 200, o adunare a presbiterilor din Smyrna îl condamnă. Venit la Roma, el îi converteşte pe Epi-gonus şi Cleomene*.

A. Hilgenfeld, Die Ketzergeschichte des Vrchristentum, Leipzig, 1884, p. 616-618; Ipolit, Contre Ies heresies, ed. şi trad. de P.
NOETUS DE SMYRNA

Nautin, Paris, 1949; G. Bardy, Monar-chianisme, în DTC, X, pt. 2, col. 2193-2209; A. Pourkier, L'heresiologie chez Epiphane, Paris, 1992, p. 112-146; G.T. Stokes, Noetus, în Smith-Wace, IV, p. 49-50; M.C. MC Carthy, Noetus of Smyrna, în NCE, 10, p. 480-481; M. Simonetti, Noet de Smyrne, în DECA, II, p. 1759; R. Hanig, Noetus von Smyrna, în LACL, p. 453, cu bibliografie.

Nonius Marcellus

Nonius Marcellus, scriitor latin din Thubursicum, Numidia (Algeria), din prima jumătate a sec. IV, autor al unei lucrări enciclopedice, intitulată: De corn-pendiosa doctrina per îitteras adfilium, în 20 de cărţi, cuprinzând teme de gra­matică, lexicografic şi antichităţi. Lu­crarea a fost folosită de către scriitorii latini şi de lexicografii medievali, fiind o adevărată mină de informaţii. Se pare că Isidor* de Sevilla a folosit lucrarea aces­tuia la redactarea operei sale Etymolo-giae, în 20 de cărţi.

N. Marcellus, Nonii Marcelii De Compen-diosa doctrina libros, ed. de W.M. Lindsay, 3 voi., Leipzig, 1903; W.M. Lindsay, Nonius Marcellus' Dictionary of Republican Latin, Oxford, 1901; R.T Meyer, Nonivs Mar-cellus, în NCE, 10, p. 491.

Nonnos

Nonnos, unul dintre cei mai vechi co­mentatori ai operei Sf. Grigorie* de Nazianz, activ pe Ia mijlocul sec. VI. El s-a interesat în special de aluziile mito­logice făcute de marele teolog capado-cian. Comentariul său s-a bucurat de largă popularitate printre filologii bizan­tini şi a fost tradus în siriacă, armeană şi georgiană, fiind editat sub titlul luvayoyfj K

NONNUS DE PANOPOLIS

Valoarea teologică a acestei lucrări este redusă.

Migne, PG 36, 985-1072; CPG, 3011; J. Gammack, Nonnus, în Smith-Wace, IV, p. 53; K. Weitzmann, Greek Mythology in Byzantine Art, Princeton, 1951; J. Declercq, Leş commentaires mythologiques du Ps. Nonnos sur l'homelie XLIII⁶ de Gregoire de Nazianze, Byzantion, 47, 1977, 92-112; J. Gribomont, Nonnos (Pseudo-), în DECA, II, p. 1763.

Nonnus de Nisibe

Nonnus de Nisibe, distins polemist, arhi-diacon al Bisericii iacobite din Nisibe, în vremea în care episcopul nestorian Ci-prian a permis monofiziţilor să preia biserica Sf. Domitius. Bar Hebraeus ne informează că el este cel care a adus acuze episcopului Philoxen* de Bagdad, susţinător al anti-patriarhului Avraam, şi ca urmare, acesta a fost depus de sinodul de la Ras'ain în 829. El este autorul unui tratat, în patru cărţi, împotriva episcopu­lui nestorian Toma* de Marga şi mitro­polit de Beth Garmai, pe care 1-a scris în închisoarea unde fusese aruncat de către guvernatorul din Nisibe. De la el au supravieţuit doar trei scrisori cu caracter dogmatic, care se păstrează în Muzeul Britanic.

Wright, Cătai., p. 618-620; Bar Hebraeus, Chron. ecci, I, 363; Wright, p. 145; Chabot, p. 94;Duval, p. 390-391.

Nonnus de Panopolis

Nonnus de Panopolis (c. 400), poet pă­gân trecut la creştinism. S-a născut pro­babil la Panopolis, în Egiptul de Sus, în jurul anului 400. Este posibil ca Nonnus să fi devenit creştin în perioada dis­trugerii templelor păgâne din Egipt, în

NONNUS DE PANOPOLIS

NOTAE DE TEXTU EVANGELIORUM

NOTAE DE TEXTU EVANGELIORUM

NOTITIA PROVINCIARUM

urma decretului dat de către împăratul Teodosie (Socrate, Ist. bis., 5, 16). Nonnus face parte din şcoala literară egipteană care a dat, pentru o scurtă vreme, strălucire deosebită poeziei epice greceşti. Alături de el, îi regăsim pe Quintus din Smyrna, loan* din Gaza, Coluthus*, Thryphiodor şi Musaeus*. Această şcoală a reînviat epicul mitolo­gic şi istoric într-o manieră personală, Nonnos fiind cel mai de seamă reprezen­tant al acestui curent. Adeseori, el se prezintă pe sine ca imitator al lui Homer, opera sa dezvăluind influenţe stilistice şi literare preluate de la scriitori cum a fost Callimachus şi alţii de mai târziu. Cu toate acestea, el nu rămâne doar la nivelul imitaţiei şi al împrumutului, ci crează noi reguli metrice, care dau un efect nou ritmului general al poemului. Stilul său este înflorat, plin de epitete, parafraze elaborate şi metafore, adeseori îngrămădite într-o înşiruire confuză. Antiteza este motivul predilect, prin care poetul îşi atinge ţinta (Lock). Lui Nonnos îi este atribuit de Agathias* un poem celebru, intitulat Dionysiaca, în 48 de cărţi, care descrie călătoria le­gendară a zeului Dionysos în India. Poe­mul este considerat 'o alegorie a mar­şului civilizaţiei în întreaga lume antică'. Alături de acest poem păgân, Nonnus a scris şi o Parafrază a Evangheliei după loan, în hexametri, în jurul anului 431. Nu se cunoaşte versiunea folosită de el, probabil cea memfitică. Parafraza nu s-a păstrat în întregime. Ea este importantă pentru lumina pe care o aruncă asupra textului biblic, teologia ei fiind destul de neclară. Reţinem faptul că, atunci când vorbeşte despre Fecioara Măria, autorul o consideră Theotokos - Născătoare de Dumnezeu.

Ludwich, Dionysiaca, 2 voi., Bibi. Teubne-riana, Leipzig, 1909, 1911; Dionysiaca, with

an English translation by W. H. D. Rouse, mythological introduction by H. J. Rose and notes on text criticism by L. R. Lind, (LCL), 3 voi., London şi Cambridge (Mass.), 1940; ediţie nouă: R. Keydell, Nonni Pan. Diony­siaca, 2 voi. 1959. Parafraza Evangheliei după loan, în Migne, PG, 43, 749-1228; în franceză: C. de Marcellus, Paris, 1861; P. Collart, Nonnus de Panopolis. Etitdes sur la composition et le texte des Dionysiaques, Rech. d'arch. de phil. et d'hist., I, Cairo, 1930; S. Bezdechi, Vulgar ismes dans l'epopee de Nonnus, în Anuarul Institutului de Studii Clasice, 3, 1936/40, 37-74 (analiză sintactică); R. Keydell, Textkritisches zu Nonnos: Hermes, 79, 1944, 13-24; W. Peek, Kritische und erklărende Beitrăge zu den Dionisyakă des Nonnos, Berlin, 1969, idem, Lexikon zu den Dionysiakă des Nonnos, 4. Lief, Berlin-Hildesheim, 1968-1975; P. Volpe Cacciatore, Osservazioni sulla Parafrasi del Vangelo di Giovanni di Nonno di Panopoli, Annali Fac. Lett., "Napoli 32, 1979-1980, p. 41-50; W. Fauth, Eidos poiki-lon. Zu Thematik der Metamorphose und zum Prinzip der Wandlung aus dem Ge-gensatz in den Dionysiakă des Nonnos von Panopolis, Hypomnemata 66, Gottingen, 1981; Cross, Nonnus of Panopolis, art. în ODCC, p. 980; W. Lock, Nonnus (2), art. în Smith-Wace, IV, p. 51-53; Quasten, Pa-trohgy, III, p. 114-116; I. G. Coman, III, p. 283-284; Altaner-Stuiber, 1980, p. 283; P.F. Beatrice, Nonnos de Panopolis, în DEC A, II, p. 1763-1764, cu bibliografie; S. Vollen-weider, Nonnus von Panopolis, în LACL, p. 453-454, cu bibliografie.

Notae de textu Evangeliorum

Notae de textu Evangeliorum, un manu­scris palimpsest care cuprinde texte evanghelice din Vulgata, păstrat la St. Gali. Manuscrisul pare a aparţine lui Ieronim*, întrucât notele marginale sunt la prima mână şi precizează diverse indi­caţii gramaticale: cazul unor substantive, timpurile unor verbe ale căror forme sunt

ambigue, traducerea unor termeni gre­ceşti cu menţionarea unor termeni echi­valenţi. Se regăsesc şi unele adaosuri, care se leagă de tradiţia literară a şcolii din Reims. Autorul probabil este Iero­nim.

CPL 590a; Lowe, Codices latini antiquiores, 984; B. Bischoff, Zur Rekonstruktion der Sangalensis (L) und der Vorlage seiner Marginalien, Biblica, 29, 1941, p. 153-158; J. Gribomont, Notae de textu Evangeliorum, în DECA, II, p. 1766.

Notitia dignitatum

în antichitatea târzie, manual oficial pen­tru uzul intern al cancelariei imperiale. Titlul complet este: Notitia omnium dig-nitatum, tam civilium quam militarium.

A

In forma actuală în care s-a păstrat, tex­tul se prezintă ca un fel de anuar şi a aparţinut unui primicerw (mare şambe­lan) al Occidentului. Textul propriu-zis se împarte în două părţi, în funcţie de cele două părţi ale Imperiului roman, menţionând funcţionarii, cu titlurile lor, competenţele teritoriale, organismele sau trupele subordonate şi structura funcţiei (officiuni). Chiar dacă datarea acestui document nu poate fi tăcută cu certitu­dine absolută, se poate spune că el este rezultatul unei experienţe birocratice bine pusă la punct, scopul lui fiind unul informativ şi că a fost structurat pentru folosire îndelungată. Diversele anomalii care se regăsesc în text se explică prin discontinuitatea în timp între cancelariile imperiale.

E. Bocking, Bonn, 1839-1853; O. Seeck, Berling, 1876; P. Lot, Notitia Dignitatum Utriusque împera. Şes tares, sa date de com­position, sa valeur, REA 38, 1936, p. 285-338; G. Clemente, La , Cagliari, 1968; ML. Angrisani Sanfilippo, Notitia dignitatum, în DECA, II, p. 1766-

1767, cu bibliografie; W. Geerlings, Notitia dignitatum, în LACL, p. 454.

Notitia Galliarum

Document administrativ roman, compus la sfârşitul sec. IV şi în primele decenii ale sec. V, cuprinzând materiale şi din epoca francă. Denumirea compleă a do­cumentului este: Notitiaprovinciarum et civiîatum Galliarum. Din acest docu­ment aflăm informaţii despre numărul provinciilor galice, despre diverse oraşe din Gal ia. precum şi despre structura organizatorică ecclesiastică: oraşele mi­tropolitane şi alte oraşe de reşedinţă epis­copală.

T. Mommsen, MGH, Auct. ant. IX, p. 584-612 (=CCL 175), 381-406; CPL 2342; E; Griffe, La Gaule chretienne ă l'epoque ro-maine, II, Paris², 1966, p. 111-125; P.M. Du val, La Gaule jusqu'au milieu du V^e sie-cle, Paris, 1971, p. 68 şi urm.; A, Di Berardino, Notitia Galliarum, în DECA, II, 1767, cu bibliografie; B. Windau, Notitia Galliarum, în LACL, p. 454, cu bibliografie.

Notitia provinciarum et civitatum Africae

Document important pentru istoria Bisericii creştine în Africa. Din el aflăm structura provinciilor africane cu centrele episcopale: Numidia - 125; Byzancena -115; Mauretania Caesariensis - 123; Mauretania Sitifensis - 42; Tripolitana -5; Sardinia - 8 şi Africa Proconsularis -54, în total 471. La acestea se adaugă episcopii africani care au fost convocaţi de către regele Huneric pentru a participa la sinodul de la Cartagina din 484, cu scopul realizării reconcilierii dintre arieni şi ortodocşi, întrucât regele nu şi-a atins ţinta, episcopii ortodocşi au fost exilaţi în marea lor majoritate.

NOTITJA PROVINC1ARUM

NOVAŢIAN

NOVAŢIAN


Migne, PL 58, 269-276; C. Halm, MGH, Auct. ant., 3/1, p. 63-71; CSEL 7, p. 117-134; Potthast, Bibliotheca historica medii aevi, Berlin², 1896, 2, 869; L. Duchesne, Histoire ancienne de l'Eglise, 3, Paris, 1929, p. 645 nota 1; C. Lepelley, Leş cites de l'Afrique romaine au Bas-Empire, 2 voi. Paris, 1979, 1981; R. Haensch. Căpiţa provinciarum, Mainz, 1997; V. Saxer, Notitia provinciarum et civitatum Africae, în DEC A, II, p. 1767-1768; W. Geerlings, Notitia provinciarum et citivatum Africae, în LACL, p. 455.

Notker Balbulus

Notker Balbulus (Bâlbâitul) (840-912), scriitor, poet şi cronicar. S-a născut într-o familie aristocrată elveţiană, probabil la Heiligau (azi Elgg) sau Jonschwil (lângă Sankt Gallen). Este crescut şi educat la mănăstirea St. Gallen, devenind, în pofi­da defectului de vorbire care i-a atras şi porecla de Bâlbâitul, una dintre marile personalităţi care au ilustrat acest centru de cultură şi spiritualitate, în 890, este numit bibliotecar al mănăstirii. Este re­cunoscut ca monachus Sangallensis, care a scris, în 840, Gesta Caroli, lucrare re­dactată în latina colocvială, pe baza unor legende şi povestiri populare despre împăratul Carof cel Mare. Din lucrare se mai păstrează doar prima parte şi frag­mente din a doua parte. Relatările sale, legate de întâlnirile lui Carol cel Mare cu diverşi episcopi, stau la temelia repre­zentării legendare a personalităţii mare­lui împărat, în jurul anul 881, el scrie o altă lucrare istorică, Breviarium regum Francontm, care continuă cronica lui Erchanbert. Lui Notker îi sunt atribuite patru im ne în cinstea Sf. Ştefan şi Vita s. Galii, din care se păstrează fragmente. Contribuţia sa la dezvoltarea prozei secvenţiale liturgice, în special a cântării religioase secvenţiale, este considerată punct de răscruce în istoria cultului în

Biserica de Apus. Scrisorile sale, care s-au mai păstrat, îl prezintă ca o personalitate deschisă şi deosebit de comunicativă.

Migne, PL 131, 983-1178; Manitius, l, 354-367 (pentru opera sa); S. Singer, Die Dichterschule von St. Gallen, Leipzig, 1922; W. von den Stein, Notker der Dichter und seine geistige fVelt, 2 voi., Berna, 1948; H.F. Haefeie, Studieri zu Notkers Gesta Caroli, DeutschArch., 15, 1959, p. 358-392; W. Kosch, Deutsches Literalur-Lexikon, ed. de B. Berger, Berna, 1963; M.F. MC Carthy, Notker Balbulus, în NCE, 10, p. 525-526.

Novatus CatoJicus

Despre Novatus Catolicus nu avem date exacte. Se pare că a fost monah şi că a trăit în sec. IV sau după sec. IV, probabil între anii 430-530. Cât priveşte originea sa, se crede că a fost din Italia sau din Africa. Este autorul unei lucrări cu carac­ter moral şi pastoral: Sententia de humi-litate et obaedientia et de calcanda superbia, concepută în 112 sentinţe sau capete.

Migne, PL 18, 67-70; CPL 638, 1154; PLS l, 672. 1751; F. Villegas, A de Vogue, CSEL 87, p. 66-74; DSp II, col. 477 şi urm.; E. Romero Pose, Novat le Catholique, în DECA, II, p. 1777; B. Windau, Novatus Catholicus, în LACL, p. 456.

Novaţian

Novaţian, (sec. III), după Eusebiu*, Novat, a fost frigian de origine. A avut o cultură retorică şi filosofică deosebită, fiind cunoscător al Sfintei Scripturi şi iubitor de artă şi poezie. Este considerat ca primul teolog de limbă latină, din Occident, având cunoştinţe teologice serioase (Coman). îmbrăţişează credinţa creştină la maturitate. A fost botezat în timpul unei grave boli, fără însă a fi

primit şi mirungerea de la episcop. Datorită educaţiei sale alese, ocupă pos­turi clericale importante la Roma. Do­rinţa lui de a ajunge papă, i-a fost însă de rău augur. Noul ales pe scaunul episcopal al Romei, Cornelius, îşi va face o îndelet­nicire obişnuită din denigrarea lui. Co­respondenţa acestuia, citată copios de către Eusebiu, abundă în epitete negative şi invective la adresa lui Novaţian. La rândul lui, Novaţian îl atacă şi el pe Cornelius, subliniind faptul că el a arătat prea mare bunăvoinţă faţă de lapsi, apos-taziatii din timpul persecuţiei lui Decius.

/\

In contrast cu papa Cornel iu, Novaţian cere excomunicarea lor din Biserică pen­tru totdeauna, devenind astfel campion al unui rigorism exclusivist (Quasten). Tensiunile degenerând, au dus la înfi­inţarea unei grupări religioase paralele. în zadar a încercat episcopul Dionisie* de Alexandria să-1 determine pe Nova­ţian să se întoarcă în sânul Bisericii. Comunitatea întemeiată de el şi-a găsit adepţi în Spania, iar în răsărit, în Siria, şi a dăinuit până în sec. al V-lea, iar în comunităţi izolate până la o dată mai târzie. Eusebiu ne informează că nova-ţienii se autointitulau/wntam (icccGapoi) şi au fost excomunicaţi de un sinod ţinut la Roma.

Despre viaţa personală a lui Novaţian nu se mai cunoaşte nimic. Nu se ştie cu cer­titudine nici cum a decedat. Se pare totuşi că e! a murit ca martir, în timpul persecuţiei lui Valerian (257-258). Inscripţia descoperită pe piatra unui mor­mânt dintr-un cimitir necunoscut de lângă Sf. Laurenţiu, din Roma, poartă inscripţia: Novatiano Beatissimo Martyri Gaudentius Diac. Calificativul 'beatissi-mo' era adresat episcopilor şi în special celor care au suferit moarte de martir. Dacă Novaţian a fost sau nu 'îndrăgostit de o filosofic diferită' de cea creştină,

probabil cea stoică, rămâne încă o pro­blemă deschisă. Cert este că el a fost primul teolog din Roma care şi-a redac­tat lucrările în latină, devenind astfel unul dintre întemeietorii teologiei ro­mane (Quasten).

Opera scrisă a lui Novaţian nu poate fi trecută uşor cu vederea, ea constituie un punct de referinţă în istoria gândirii creştine. Tratatul De trinitate - Despre Treime, multă vreme păstrat între lu­crările lui Tertullian*, este prima con­tribuţie teologică de seamă apărută la Roma. Deşi nu foloseşte cuvântul de treime (Trinitas), întreaga lucrare este dedicată acestei învăţături creştine. Au­torul cunoaşte ceea ce s-a scris în materie până la el, făcând un rezumat al învăţă­turii clasice despre Treime, aşa cum se regăseşte la Teofil* din Antiohia, Iri-

** ^\

neu*, Ipolit* şi Tertullian. In modul de prezentare, sesizăm nuanţe de originali­tate, mai ales prin felul în care foloseşte argumentele raporturilor trinitare. De cibis iudaicis - Despre mâncărurile iudaice, pune în discuţie prescripţiile ali­mentare ale iudeilor, care nu mai sunt obligatorii pentru creştini. Nu pot fî ali­mente curate şi alimente necurate. De aceea, susţine el, prescripţiile alimentare din Vechiul Testament trebuie înţelese în sens spiritual sau alegoric. Nu se cade, totuşi, ca un creştin să mănânce din car­nea adusă drept jertfa demonilor, deoa­rece odată încredinţată acestora, nu mai este a lui Dumnezeu. De spectaculis combate participarea creştinilor la spec­tacolele păgâne, pe temeiuri scripturis-tice, îndemnându-i pe aceştia să contem­ple mai degrabă marele spectacol al creaţiei: frumuseţea lumii, răsăritul soa­relui, cursul astrelor pe cer etc. De bono pudicitate are ca obiect problema fecio­riei, a continenţei în căsătorie şi fideli­tatea conjugală. Ca surse de inspiraţie,

NOVAŢI AN

Novaţian a folosit operele lui Tertullian: De virginibus velandis, De culta femi-narum şi De pudicitia, precum şi De habitu virginum al lui Ciprian*. Din co­respondenţa lui Novaţian s-au păstrat trei scrisori: două adresate lui Ciprian în pro­blema apostaţilor (lapsi), scrise de la Roma în timpul vacanţei scaunului epis­copal, înaintea alegerii lui Corneliu. A treia scrisoare ar fi tot a lui Novaţian, adresată lui Ciprian de Moise, Maximus, Nicostratus şi alţi mărturisitori romani, ca răspuns la scrisoarea acestuia. Novaţian dobândeşte reputaţie de teolog prin tratatul Despre Treime, în argumen­tarea sa, el evită cu îndemânare platonis­mul şi adoptă metoda silogistică şi dia­lectică stoică şi aristotelică. Modul în care el înţelege Sf. Treime este subordi-naţionist. în hristologie, apără această învăţătura împotriva sectelor care pro­movau învăţături hristologice greşite, printre care şi docheţii. Hristologia sa este clară şi se întemeiază pe concepţia hristologică a lui Tertullian, stăruind mai mult decât acesta asupra distincţiei dintre umanitate şi divinitate în Hristos, îm­bogăţind limbajul hristologie. Novaţian foloseşte pentru întâia dată termenul praedesfinatio, termen care va juca un rol deosebit în istoria teologiei creştine.

Migne, PL 3, 911-1000; PL 4, 779-851; W. Harţei, CSEL, 3, 3, 1871, 1-13, 13-25; L. Bayard, St. Cyprien, Correspondance, text etabli et trad., Paris, 1925, I, 71-77, 89-92; W. Y. Fausset, Novatiani Romanae itrbis presbyleri De Trinitate liber, Cambridge, 1909; trad. în engl.: R. E, Wallis, ANL, 13, 293-395; ANF, 5, 611-644; H. Weyer, Novatianus. De Trinitate. Ober den dreieini-gen Gott, Text, Obersetzung, Einleitung, Kommentar, Testimonia II, Dusseldorf, 1962; E. Amman, Novatien et novationism, în DTC II, 815-849; J. O. Anderson, Novaţian, Copenhagen, 1901; H. Iordan, Die Theologie der neuentdeckten Predigten

NOVAŢIANISM

Novatians, Leipzig, 1902;HJ. Vogt, Caetus Sanctorum. Der Kîrchenbegriff des Novaţian und di e Geschichte einer Sonderkirche, Theophaneia 20, Bonn, 1968; R.F. de Simone, The Treatise of Novaţian the Roman Presbyter on the Trinity, Studia Ephem. Augustinianum, 4, Roma, 1970; H. Glilzow, Cyprian und Novaţian. Der Briefwechsel zwischen den Gemeinden Rom und Kartago zur Zeit der Verfolgung des Kaisers Dedus, Betrăge zur historischen Theologie 48, Tubingen, 1975; Altaner-Stuiber, 1980, 170-172; G. T. Stokes, Novatianus, art. în Smith-Wace, IV, p, 58-60; l.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 87-88; Idem, II, p. 159-167; Cross, Novatianism, art. în ODCC, p. 984; Tixeront, Patrologie, 172-174; Quasten, Patrology, II, p. 212-233, cu bibliografie; H.J. Vogt, Novatien, în DECA, II, p. 1777-1779 şi bi­bliografia; C. Schmidt, Novaţian, în LACL, p. 455-456, cu bibliografie .

NOVAŢIANISM. Schismă rigoristă apărută în sânul Bisericii apusene ca o consecinţă directă a persecuţiei creş­tinilor în timpul lui Decius (249-250). întemeietorul ei a fost Novaţian*, de unde şi numele pe care îl poartă, consi­derat şi fondator al teologiei latine în Apus. Este vorba de o primă mare schis­mă cauzată de problema disciplinei în Biserică. Mişcările eretice sau sectare care au precedat-o, au avut drept motiv problema Sf. Treimi. Din acest punct de vedere, novaţienii păstrau credinţa orto­doxă; întemeietorul lor fiind chiar autor al unui prim tratat despre Sf. Treime. Mişcarea novaţiană nu este cu desăvâr­şire originală. Ea are temeiuri mai ales în tensiunile care existau la Roma, de mai bine de 70 de ani, legate de Păstorul lui Hermas*, de montanişti şi urmaşii lui Tertullian*, de disputa dintre Ipolit* şi Cal i st* la Roma, cât şi de donatişti, cu privire la atitudinea lor faţă de apostaziaţi (lapsi). Cei mai fervenţi adepţi ai acestor

NOVAŢIANISM

mişcări se aflau în Africa, deşi îi întâlnim şi în alte părţi ale lumii creştine. Nova-ţianismul poate fi considerat ca un pro­test faţă de atitudinea liberală a Bisericii Romei, din partea susţinătorilor vechii discipline bisericeşti mai aspre deşi, în a doua parte a sec. al II-lea, Papa Elefterie înclina spre atitudini puritanist-rigoriste, în spiritul atmosferei generale mai laxă de la Roma. Cu toate acestea, credem că nu suntem departe de adevăr dacă su­gerăm că la temelia novaţianismului este mai degrabă nemulţumirea lui Novaţian pentru că nu a fost el ales în scaunul epis­copal al Romei, ci Calist, după ce îl suplinise în timpul vacanţei destul de lungi. Novaţian este primul personaj din istoria schismelor care transformă pro­blema apostaziaţilor (lapsi) în motiv de schismă. Atitudinea lui a fost urmată de multe alte persoane, ceea ce explică rela­tiv rapida răspândire a mişcării sale, nu numai în Africa, dar şi în Gal ia, unde a fost susţinut de către episcopul Marcian de Arles, şi în Răsăritul creştin, în Ră­sărit, novaţianismul devine mai rigid şi mai aspru, susţinând că idolatria este păcatul strigător care exclude de la orice comuniune, în timpul sinodului de la N i ceea, mişcarea se răspândise şi se în­tărise în multe ţinuturi răsăritene. Că­lugărul Eutihie, vestit făcător de minuni, pare a fi împărtăşit idei novaţianiste. în secolul al IV-Iea, situaţia novaţianismu­lui în Răsărit este mai bine cunoscută decât în Apus, datorită informaţiilor furnizate de Socrate*, bănuit de simpatii novaţianiste, care menţionează şi nume de martiri pentru credinţa ortodoxă din rândurile lor. Un număr deosebit de mare de novaţieni se aflau la Mantinium în Paphlagonia, împotriva lor fiind trimise cete de soldaţi spre a-i determina să accepte arianismul. Deşi au opus rezis­tenţă armată, mulţi dintre ei şi-au dat

viaţa pentru ortodoxie. Persecuţia aceas­ta a avut şi o parte pozitivă, pregătind te­renul pentru unirea cu partida ortodoxă, întrucât novaţienii şi-au apărat punctul de vedere, unirea nu a avut loc. Urmează o altă persecuţie în vremea lui Valens, în 366, Angelius, episcopul lor, suferind din nou exilul. La sinodul din 383 de la Constantinopol, Angelius apare în tabăra apărătorilor doctrinei homoousiene, ală­turi de Patriarhul Nectarie. împăratul îi recompensează, returnându-le propri­etăţile şi bisericile confiscate. Sunt per­secutaţi şi în timpul Sf. loan* Hrisostom. Din acest răstimp, este vrednică de amintire disputa Sf. loan cu episcopul novaţian Sisinnius. în anul 374, nova­ţienii se scindează din pricina neîn­ţelegerilor pricinuite de data sărbătoririi Paştilor. La Constantinopol s-a perindat o serie de patriarhi novaţieni: Acesius, Agelius, Sisinnius, Hrisant, Pavel şi Marcian. Ei s-au bucurat de ocrotirea patriarhilor ortodocşi, în amintirea ati­tudine i pe care ei au avut-o în controver­sa ariană. La Alexandria, ei au fost per­secutaţi de către Patriarhul Chirii, însă vor mai supravieţui aici până în sec. al VH-lea, când Patriarhul ortodox Evlo-ghie, scrie un tratat împotriva lor. No­vaţieni au existat şi au avut comunităţi mari şi în Sciţia. Episcopul lor, Marcu, a fost prezent la înmormântarea lui Pavel, episcop novaţian din Constantinopol, în ziua de 21 iulie 438. Novaţieni sunt întâl­niţi pretutindeni în Asia Mică. în legă­tură cu aceştia, ştim că Sf. Vasile* cel Mare a ezitat să le recunoască botezul pentru motive similare cu cele ale lui Ciprian. După sec. al V-lea, când proble­ma apostaziaţilor (lapsi) nu mai era de mare actualitate în Biserică, novaţienii încep să dispară din istorie. O parte intră în Biserică, iar unii se alătură unor miş­cări sectare, cum a fost cea montanistă.

NOVAŢIANISM

OCTATEUHUL LUI CLEMENT

ODELE LUI SOLOMON


Ultima menţiune formală despre ei în ţi­nuturile răsăritene, este făcută în canonul 95 de la Sinodul de la Trulan (Quinisext), din 692. în Apus, nu se poate detalia o istorie precisă. Există diverse documente privind existenţa şi tăria lor. în sec. al IV-lea, Ambrozie şi contemporanul său, Pacian, au criticat severitatea novaţie-nilor. Scrisoarea acestuia din urmă către novaţianul Simfronian este plină de informaţii. Astfel, Pacian atacă punctele centrale ale doctrinei novaţiene: 1. nu este permisă pocăinţa după botez; 2. păcatele de moarte nu pot fi iertate de către Biserică şi 3. primirea păcătoşilor la sânul Bisericii, gest contrar atitudinii severe a Noului Testament, ar cauza Bi­sericii răni atât de mari, încât nu şi-ar mai putea reveni. La Roma, novaţienii au avut o succesiune de episcopi, întreruptă de persecuţia declanşată în sec. al V-Iea de papa Celestin, care îl obligă pe epis­copul lor, Rusticula, să oficieze slujbele religioase în particular, gest considerat de Socrate ca o dovadă în plus de 'in-

solenţă îngâmfată şi necreştină a Scau­nului roman' (Ist. bis. VII, 11). Dispariţia din istorie a novaţienilor s-a datorat unor cauze obiective, printre care, principalul motiv este aşezarea Bisericii creştine în matca socială în întreaga lume creştină şi dispariţia persecuţiilor şi ispitelor păgâ-nismului.

G. T. Stokes, Novatianism, art. în Smith-Wace, IV, p. 55-58; A. von Harnack, Novatian, Novatianisches Schisma, Kirche der Katharer, RE 14, p. 223-242; E. Amann, Novatien et novatianisme, în DTC, XI, col. 815-849; N. Cathelinaud, L'Eglise novati-enne de Rome. Etude topographique, archeologique, et prosopographique, Paris, 1960-1961; W.H.C. Frend, The Donatist Church, Oxford, 1952; Ch. Petri, Roma Christiana, Roma, 1976, passim; J. Quasten, Novatianismus, în LThK (ed. a 2-a), VII, 1962, col. 1062-1064; R.J. De Simone, Novatiens (Schisme des), în DECA, II, p. 1779-1781, cu bibliografie; C. Schmidt, Novatian, în LACL, p. 455-456. Vezi şi bi­bliografia de la 'Novatian'.

O