Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Moise de Khorene

Moise de Khorene, considerat de către concetăţenii săi Părinte al istoriei ar­mene., Poetul şi Gramaticianul. A fost ne­pot şi ucenic al lui Mesrob*, întemeie­torul literaturii armene. S-a născut la Khoren sau Khorni, oraş în provincia Darou, în sec. V. Face parte din grupul de eminenţi studenţi trimişi de către Mesrob pentru studii la Constantinopol, Edessa, Alexandria, Atena şi Roma. La reîn­toarcere în Armenia, participă la tradu­cerea Sf. Scripturi în armeană, lucrare săvârşită între anii 403 şi 433. După moartea Iui Eznik*, devine episcop de Pakrevant. Samuel de Ani, istoric medie­val, susţine că el a trăit 120 de ani, fă­când astfel comparaţie între el şi biblicul Moise. Dintre lircrările lui s-au păstrat: Istoria Armeniei; Tratat de retorică; Tratat de geografie; Epistolă la înălţarea cu Trupul a Sfintei Fecioare Măria; Omilie la Schimbarea la Faţă a lui Hristos; Predică la Hrispina, o sfântă fecioară şi mucenîţă armeană, şi o serie de imne incluse în cartea de slujbă a Bisericii Armene.

V. Langlois, Collection des historiens anciens et modernes de l'Armenie, II, Paris, 1869, p. 45-175; R.W. Thomson, Moses Ko-renats'i, History of the Armenians, Cam-bridge, Mass., London, 1978; F. C. Cony-

bear, The Date ofMoses ofKhoren, în BZ, X, 1901, p. 489-504; Aurel Decei, Românii din veacul al IX-leapână în alXIll-lea în lumina izvoarelor armeneşti, în Relaţii româno-ori-entale. Culegere de studii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 15-117; Tigran Grigorian, Istoria şi cultura poporului armean, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 255 şi urm.; Bardenhewer, V, p. 189-195; G.T. Stokes, Moses (5), of Chorene, în Smith-Wace, III, p. 949-950; Cross, Moses of Chorene, în ODCC, p. 944; S.J. Voicu, Moise de Khorene, în DECA, II, p. 1660, cu biblio­grafie; P. Bruns, Moses von Choren, în LACL, p. 445, cu bibliografie.

Monoflzitism

Monofizitism (de Ia grecescul

unu şi (pucng - natură, fire), învăţătură

potrivit căreia în Persoana lui Hristos cel

/v

întrupat nu există decât o singură natură sau fire, şi anume, natura divină. Această învăţătură nu este conformă cu doctrina ortodoxă potrivit căreia în Persoana lui Hristos subsistă, după întrupare, în mod egal, cele două naturi sau firi, omenească şi divină. Doctrina ortodoxă a fost stabi­lită la sinodul ecumenic de la Calcedon în 451. Gruparea monofizită se contu­rează ca reacţie împotriva acestei viziuni hristologice duofizite, care concentrează esenţa teologiei alexandrine, între primii conducători ai grupării monofizite îl menţionăm pe Timotei* Aelurul şi Pe­tru* Piuarul. în timp au apărut mai multe grupări monofizite. Monofiziţii extre­mişti ai Iui Iulian* de Halicarnas, care susţineau incoruptibilitatea şi nemurirea Trupului lui Hristos din momentul întru­pării, grupare cunoscută sub denumirea de aphtartodoceţi* sau phantasiastae. Acestora li s-a opus Sever*, patriarh de Antiohia, care a promovat o doctrină mai apropiată de cea ortodoxă şi ale cărei

nuanţe deosebitoare pot fi evaluate ca

a

fiind doar terminologice. In sec. VI apar

theopaschiţii, o altă formă de monofi-

zitism.

Au existat încercări de rezolvare a aces-

„ a

tei probleme în sec. V şi VI. împăratul Zeno (474-491) a produs Henotikonul* care să înlocuiască doctrina calcedo-niană. Formula nu a fost acceptată la Roma şi a fost respinsă şi de monofiziţii extremişti din Egipt, ducând la schisma acaciană. La rândul lui, împăratul Justi-nian I (527-565) a încercat şi el o rezol­vare, însă fără sorti finali de izbândă, Monofizitismul a fost adoptat de câteva Biserici din Orient: Biserica Coptă, Bise­rica Etiopiana, Biserica lacobită şi, cu nuanţe, de către Biserica Armeană. Toate aceste Biserici acceptă învăţătura Părin­ţilor Bisericii antecalcedoniene, însă, în mărturisirile lor de credinţă şi în docu­mentele liturgice oficiale, profesează o credinţă ortodoxă, dar în termeni mono­fiziţi, deşi teologi individuali, aparţinând acestora, profesează învăţătura hetero-doxă a lui Eutihie* şi a discipolilor săi. în ultimul timp, dialogul teologic dintre Bi­serica Ortodoxă Răsăriteană şi Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale a promovat un spirit nou de înţelegere asupra doctrinei hristologice, mărturisind unitatea de cre­dinţă, în deosebirea formulării lingvis­tice.

A. Grillmeyer, S.J.-H. Bacht, S.J., (ed.), Das Konzil von Chalcedon, Geschichte und Gegenwart, 3 voi., 1951-1954; W.H.C. Frend, The Rise of the Monophysite Move-ment, Cambridge, 1972; J. Lebon, Le mono-physisme severiene, Louvain, 1909; A.A. Luce, Monophysitism P as t and Present. A Study in Christology, 1920; W.A. Wigram, The Separation of the Monophysites, 1923; Cross, Monophsytism, art. în ODCC, p. 931-932; M. Simonetti, Monophysites, în DECA, II, p. 1669-1673; I. Caraza, Hristologia sino­dului IV ecumenic de la Calcedon în pre-

ocupările teologilor romano-catolici şi pro­testanţi din vremea noastră şi punctul de vedere ortodox^ Teză de doctorat, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2000, passim.

Monoimus

Monoimus, gnostic arab din sec. II d.H. Numele său este menţionat într-o scurtă însemnare la Teodoret* (Haer. Fab., i, 18). Ipolit* ne dă o scurtă de­scriere a doctrinei lai Monoimus şi un fragment dintr-o scrisoare adresată lui Theophrastus. Sistemul descris de către Ipolit pare la prima vedere un simplu panteism, dar la o examinare mai atentă, putem descifra prezenţa unor elemente creştine, astfel că este considerată, pe bună dreptate, o ere­zie şi nu o formă de păgânism. Există referiri exprese la Epistola către Co-; loseni şi ia Prologul din Evanghelia după loan. Punctul de plecare al spe­culaţiei este originea Fiului Omului în Noul Testament, de unde deducţia că primul principiu era numit Om. Este o greşeală să-L căutăm pe Dum­nezeu în creaţie, în realitate trebuie să-L căutăm în noi şi II vom găsi mai uşor prin studiu şi prin acţiuni invo­luntare ale propriului nostru suflet. Relaţia dintre Om şi Fiul Omului există de dincolo de timp. Ultimul emană din primul, el vine dintr-o imediată şi eternă necesitate a naturii Sale, aşa cum din foc este necesar să apară lumina, pentru a-1 face vizibil. Referitor la primul principiu, Scrip­tura vorbeşte atât despre Fiinţă, cât şi despre devenire, primul cuvânt se referă la Om, iar al doilea la Fiul Omului. Speculaţiile lui Monoimus, aşa cum ne sunt nouă relatate, se re-

MONOIMUS

MONOTELISM

MONOTELISM

MONTANUS

feră doar î a creaţie şi nu tratează de­loc problema mântuirii. (F.F.)

G. Salmon, Monoimus, în Smith-Wace, III, p. 934-935; M. Marcovich, Studies in Graeco-Roman Religions and Gnosticism, Leiden, p. 134-143; R. Hanig, Monoimus, Gnostiker, în LACL, p. 444.

Monotelism

Monotelism, erezie hristologică din sec. VII, consecinţă a încercării de a recupera gruparea eretică monofizită la doctrina ortodoxă, învăţătura principală consta în afirmarea unei singure lucrări, uAa âvEpyeia, care purcede dintr-o singură voinţă, u,6vov 9eA,r(u,a, a lui Dumnezeu-omul. Sorgintea propriu-zisă a acestei erezii nu este una religioasă, ci politică. Ea a apărut atunci când scindarea gru­pării monofizite de cea duofizită a pus în primejdie integritatea imperiului bizan­tin, ameninţat de primejdia persană şi, bineînţeles, de cea mohamedană. Istoria monotelismului se întinde pe o perioadă de 60 de ani, până la cel de al şaselea si­nod ecumenic, care a avut loc la Con-stantinopol, în 681. Punctul de pornire al acestei erezii îl descoperim în monofi-zitismul lui Sever*, care a folosit termi­nologia lui Chirii* al Alexandriei, făcând referire la o singură natură în Hristos, pentru a exprima unitatea Persoanei Sale. Aşa se face că în limbajul teologic şi-au făcut apariţia expresii ca: o singură voinţă sau o singură lucrare, deşi erezii, precum apolinarismul, au fost con­damnate pentru că au negat că Hristos avea suflet omenesc, susţinând că El avea doar voinţă divină. Sever de An-tiohia (512-518) a insistat asupra faptului că, întrucât Hristos era unitate, natura umană şi natura divină fiind în corelaţie strânsă, se putea vorbi de o singură voinţă şi de o singură lucrare. Patriarhul Evlo-

ghie* de Alexandria (580-607) vine în apărarea învăţăturii potrivit căreia în Hristos există două voinţe şi două lu­crări. Adversarii lui, pornind de la doctri­na lui Sever, vorbeau doar de o singură voinţă care izvora din voinţa unui subiect unic. Chiar dacă pentru Sever această doctrină putea fi interpretată în sens orto­dox, ea a deschis însă larg porţile noii erezii monotelite. Patriarhul Serghie I de Constantinopol îi sugerează împăratului Heraclie că monofiziţii din Siria şi Egipt puteau fi readuşi în Biserică pe temeiul afirmării unei singure lucrări şi a unei singure voinţe în Hristos. In acest sens, s-a luat legătura cu George Arsas, capul monofiziţilor din Egipt, şî cu Pavel cel Orb din Armenia, în realitate, sugestia lui Serghie nu a avut răsunetul scontat, împăratul nu cedează şi în 626 ia legătu­ra cu Cyrus, mitropolit de Sevastopolis, care a acceptat explicaţiile date de Serghie, cointeresându-1 în acelaşi timp şi pe Teodor de Pharan, Arabia. Drept răsplată pentru înţelegerea sa, împăratul Heraclie îl face pe Cyrus patriarh de Alexandria, dându-i totodată sarcina de a-i convinge pe monofiziţi să revină în sânul Bisericii. Un Act de Unire, iscălit Ia 3 iunie 633, mărturisea în mod expli­cit: 'un Hristos şi Fiu, săvârşind cele ce sunt atribuite lui Dumnezeu şi omului într-o singură lucrare teandrică' (Mansi 11, 565). Paralel cu acest act, Heraclie realizează un tratat de unire cu Biserica Armeană. Problema monotelismului constă în aceea că 'monoenergismul' de­notă o singură lucrare care ar putea pur­cede din coordonarea celor două voinţe, divină şi umană, în Hristos. Insă, tot atât de bine poate însemna o singură sursă a lucrării, ceea ce ar nega voinţa umană în Hristos. Sofronie* al Ierusalimului se ri­dică împotriva acestei noi doctrine, scri-indu-i lui Serghie al Constantinopolului,

care în replică afirmă că Părinţii şi Sinoadele, în loc să vorbească despre două lucrări în Hristos, vorbesc despre o singură Persoană care operează în lu­crarea umană şi cea divină a Cuvântului întrupat. Acesta a fost şi sensul în care Serghie îi scrie papii Honoriu I (625-638). Papa îi trimite lui Serghie două scrisori în care, pe lângă faptul că aproba atitudinea Patriarhului, el însuşi foloseşte expresia nefericită 'o singură voinţă' în Hristos, în loc de 'o singură lucrare'. Răspunsul lui Honoriu, considerat a fi răspunsul 'unui om prost informat şi de altfel puţin clarvăzător', susţinea printre altele 'mărturisim o voinţă unică a Dom­nului lisus Hristos, deoarece, potrivit oricăror mărturii, divinitatea a luat natu­ra noastră, însă fără păcatul care era în ea'. Aceste ultime cuvinte dovedesc că papa, prevenit de Serghie, a ţinut să ex­cludă orice opoziţie umana faţă de voinţa divină, prin aceasta el aprobând, fără re­zervă, propunerile doctrinare ale patri­arhului. Interzicând să se vorbească despre una sau două lucrări în Hristos, pentru a evita posibilitatea unui conflict între cele două voinţe, divină şi umană, în Hristos, de unde afirmarea 'unei sin­gure voinţe', papa Honoriu furnizează el însuşi baza doctrinei Ecthesis-u\u\ pro­mulgat de Heraclie în 638. Ecthesis-u\, devenit documentul central al monotelis­mului, interzicea să se mai vorbească despre una sau două lucrări şi admitea o singură voinţă în Hristos. Cele două sinoade de la Constantinopol din 638 şi 639 acceptă Ecthesis-u\. Reacţia împotri­va monotelismului nu a întârziat prea mult. Urmaşii celor care au aprobat această doctrină, loan IV, Teodor I, la care se alătură Maxim* Mărturisitorul, se ridică împotriva ei, condamnându-o. în 647 papa Teodor I îl excomunică pe Pavel, patriarhul Constantinopolului,

pentru refuzul acestuia de a condamna erezia monotelită. în acelaşi an, împăra­tul Constans II (641-668), pentru a rein-staura pacea religioasă, a promulgat un Typos (Normă de credinţă), care interzicea orice discuţii referitoare la una sau două voinţe sau lucrări în Hristos. La cererea lui Maxim Mărturisitorul, Papa Martin I ţine un sinod la Lateran, care condamnă monotelismul şi Typos-u\. Ca represalii, împăratul îi arestează pe cei doi, îi judecă şi îi trimite în exil. Cu toate represaliile care au urinat, adversarii monotelismului nu au cedat. Typos-n\ rămâne însă în vigoare până după asasinarea lui Con­stans, în 668. împăratul Constantin IV (668-681) permite convocarea unui sinod ecumenic care să discute această pro­blemă. Sinodul a avut loc la Constan­tinopol în 680-681 şi restabileşte doctri­na hristologică de la Calcedon, în con­textul căreia se afirmă două lucrări natu­rale şi două voinţe, alături de libera voinţă în Hristos.

Hefele-Leclercq, Hist. Conc., III; J. Tixeront, Histoire des Dogmes, III, 1912, p. 160-192; A. Chillet, Le monothelisme, expose et cri-tique, Brignais, 1911; Fliche-Martin, 5, p. 103-179; Cayre, II, p. 293-299; Cross, Monothelism, în ODCC, p. 932-933; G. Owens, Monothelism, în NCE, 9, p. 1067-1068; Vezi art.: MAXIM MĂRTURI­SITORUL, SOFRONIE DE IERUSALIM, ANASTASIE SINAITUL.

Montanus

Montanus, eretic creştin din sec. II d.H. A început să predice în jurul anului 160 d.H., în oraşul Ardaban din Frigia. El anunţa sfârşitul lumii, instaurarea unei împărăţii mesianice de o mie de ani, venirea Ierusalimului ceresc şi îi chema pe creştini să trăiască în castitate, pen­tru a fi pregătiţi să primească aceste eve­nimente. Două femei, Priscilla şi Maxi-

MONTANUS

MUIRCHU

MUIRCHU

MUSAEUS DE MARSILIA

milla, au devenit adeptele profetului entuziast. Montanus se prezenta ca fiind Paracletul, anunţat de lisus Hristos, şi după un început dificil, a adunat în jurul lui foarte mulţi adepţi, ceea ce a stârnit ostilitatea ierarhiei bisericeşti. Apariţia acestei mişcări în Frigia este o continuare a lungii tradiţii profetice din acea zonă. Profeţii au jucat un rol important în Biserica primelor două generaţii, iar cazul lui Hermas* este un exemplu în acest sens, mai ales că s-a manifestat într-o comunitate prin excelenţă „raţio­nală", Roma. Rapida răspândire a mon-tanismului din Occident până în ţinu­turile părţilor, atestă că noua profeţie găsea la creştini un teren propice şi răspundea unei nevoi. După 177, chiar şi Roma şi Lyon-ul fuseseră atinse de mon-tanism, însuşi apologetul creştin Ter-tullian* fusese câştigat de partida mon-tanistă. însă, refluxul acestei mişcări este la fel de rapid în Occident ca şi răspândi­rea, în Orient însă, ultimele comunităţi montaniste dispar în sec. IV. Ostilitatea faţă de autorităţile imperiale, desele provocări la adresa acestora prin forţarea martirajului, ce puneau în pericol pe toţi creştinii, rolul important acordat fe­meilor în biserici, idei care contraveneau doctrinei creştine, au dus la respingerea montanismului de către conducerea Bisericii.

G.N. Bonwetsch, Die Geschichte des Mon-tanismus, 1881; G. Salmon, Montanus (1), în Smith-Wace, III, p. 935-945; P. de Labriolle, Leş sources de l'histoire du monta-nisme. Paris, 1913; idem, La Crise montaniste, Paris, 1913; J.M. Ford, Was Montanism a Jewish-Christian heresy?, în JEH, XVII, 1966, p. 145-158; T.D. Barnes, The Chro-nology of Montanism, în JThS, 21, 1970, p. 403-408; A. Strobel, Das heilige Land der Montanisten, Berlin, 1980; Cross, Mon­tanism, în ODCC, p. 934, cu bibliografie; B. Aland, Montan - Montanisme, în DECA, II,

p. 1673-1675 şi bibliografia; T. Baumeister, Montanus, în LACL, p. 444-445, cu biblio­grafie.

Montanus de Toledo

Montanus de Toledo, episcop de Toledo, şi primul mitropolit al acestui oraş, A fost preocupat de întărirea poziţiei dio-cezei sale, prin anihilarea tendinţelor eretice ale priscilienilor şi reglementarea

A

disciplinei şi educaţiei preoţilor. In acest scop, el convoacă un sinod la Toledo în 527, care propune un adaos de cinci canoane disciplinare la Codex Canonum. în cele două epistole ale sale, una adre­sată credincioşilor bisericii din Palencia, iar cealaltă, călugărului Turribius, dez­voltă aceleaşi preocupări faţă de disci­plina preoţilor.

Migne, PL 65, 51-60; 84, 338-342; CPL 1094; M.A. Ward, Montanus (3), în Smith-Wace, III, p. 945-947; J. Orlandis, D. Ramos-Lisson, D ie Synoden aufder Iberischen Halb-Insel, Paderborn, 1981; Diaz, 4-5; Idem, Montan de Tolede, în DECA, II, p. 1676; E. Reichert, Montanus von Toledo, în LACL, p. 445.

Muirchu

Muirchu, numit şi Maccu-Machteni, ha-ghiograf irlandez, fiul lui Cogitosus, cel care a scris Vita S. Brigidae, folosită ca model de către Muirchu în redactarea lucrării sale haghiografice, intitulată Vita S. Patricii. El scrie această lucrare la în­demnul lui Aed, episcop de Sletty (680-700), căruia autorul o şi dedică. Viaţa Sf. Patriciu, urmează stilul şi tradiţia lucră­rilor haghiografice ale vremii, însă pre­zintă o oarecare importanţă şi pentru istoria sec. VII. Lucrarea lui Muirchu se păstrează şi în Liber Ardmachanus.

CPL, 1105; E. Hogan, Vita S. Patricii, Bru­xelles, 1886, p. 17-121; Liber Ardmachanus,

ed. de J. Gwinn, Dublin, 1913, p. 3-16, 39-40, 442-452; W. Stokes, The Triparite Life of Patrick with other Document s reiat ing to t hat Saint, London, 1887; J. Gammack, Muirchu, în Smith-Wace, III, p. 999; L. Bieler, The Patrician Text s in thc ttook of Armagh, Dublin, 1979, p. 61-122; E. Malaspina, Muirchu, în DECA, H. p. 1692.

Muratori, Fragmentul sau Canonul

Muratori, Fragmentul sau Canonul repre­zintă cea mai veche lista existentă a cărţilor Noului Testament, descoperită de L. A. Muratori în 1749, într-un manu­scris din sec. al VHI-lea, aflat în Biblio­teca Ambrosiana din Milano. Patru frag­mente ale aceluiaşi document au fost găsite în alţi codici din secolele XI şi XIL aflaţi în păstrare la mănăstirea Monte-cassino. Lista datează din partea a doua a sec. al Il-lea, deoarece Pius I, Hermas*, Marcion*, Basilide* şi Montanus* au fost menţionaţi ca fiind contemporani ai autorului acestui document, care se crede că ar fi fost nimeni altul decât Ipolit* Romanul (Th. H. Robinson, Th. Zahn, M. J. Lagrange). Celelalte sugestii cu privire la autor, Clement* Romanul, Meliton* de Sardes sau Policrat* din Efes, sunt mai puţin posibile (Quasten). începutul propriu-zis al textului lipseşte şi de aceea manuscrisul începe prin a menţiona Evanghelia după Marcu. Reţi­nem că autorul demonstrează originea apostolică a cărţilor enumerate în listă, adăugând diverse detalii privind autorul şi canonicitatea acestora, mai ales cu pri­vire la Evanghelia după loan. Sunt men­ţionate, după Evanghelii, Faptele Apos­tolilor, 13 Epistole ale Sf. Pavel, Epis­tolele Sf. loan şi Sf. Iuda, două Apo-calipse, a lui loan şi Petru (despre aceas­ta din urmă se afirmă: 'deşi unii dintre

noi nu vor să o citească în Biserică'),
fiind trecute cu vederea Epistola Sf.
lacob şi Epistolele Sf. Petru. Sunt consi­
derate eretice, Epistolele Sf. Pavel către
Laodiceni şi Alexandrini. Lista mai men­
ţionează şi Cartea înţelepciunii, 'scrisă
de prietenii lui Solomon' alături de Păs­
torul lui Herma, recomandată spre citire.
La sfârşitul listei, sunt respinse cărţile,
considerate eretice, ale lui Valentinus*,
Miltiade*, Marcion*. Rămâne incertă
problema limbii în care această listă a fost
redactată: greaca sau latina. Avându-se în
vedere faptul că limba latină în care este
redactat documentul reprezintă stângăcii
şi multe greşeli ortografice, se crede că la
origine acesta a fost redactat în greacă
(Quasten). ^r

L. A. Muratori, Antiquitates Italiene medii aevi, 3. Milan, 1740, 851-854; G. Rauschei», Monumenta minora saecttlisecundij(F. P,c3.)t ed, II, Bonn, 1914, p. 24-34; B. J. £id4 Documents Illustrative ofthe History of the Chwch, voi. I, SPCK, London-New Yorkt 1938, p. 166-168; E. Hennecke, Neutesia-mentliche Apokryphen, ed. a 2-a, Tttbingen, 1924, p. 135 şi urm; J. B. Lightfoot, The Apostolic Fathers, Part I, voi. 2, London-New York, 1890, p. 405-413; M. J. Lagrange, L'auteur du Canon de Muratori'. RBibl. 35, 1926, p. 83-88; G. Salmon, Muratorian Fragment, art. în Smith-Wace, III, p. 1000-1003; Quasten, Patrology, II, p. 207-210; Altaner-Sîuiber, 1980, p. 94-95; I. G. Coman, II, p. 73-75.

Musaeus de Marsilia

Musaeus de Marsilia (m. c. 460), preot în Marsilia, îl cunoaştem din câteva infor­maţii succinte furnizate de Ghenadie*, ca fiind un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi şi fin exeget. La cererea epis-copilor Venerius şi Eustatius, a compus un lecţionar, un tratat despre Sf Taine şi o colecţie de omilii. O parte din lecţio-

narui său a fost reconstituită, cuprinzând pericope din Vechiul şi din Noul Testament.

A. Stuiber, Libelli sacramentorum Romani, Bonn, 1950; A. Dold, Das ălteste Litur-giebuch der lateinischen Kirche, Texte und Arbeiten, 26-28, Beuron, 1936; K. Gamber, Das Lektionar und Sakramentar des Musaeus von Marsilia, RB, 69, 1959, p. 198-215; C. Vogel, Introduction aux sources de l'histoire du culte, Torino, 1975, p. 25, 259, 290; C. H, Musaeus, art. în Smith-Wace, III.p. 1003; Quasten, Patrology, IV, p, 526; A. Hamman, Musee de Marseille, în DECA, II, p. 1692; B. Dumler, Musaeus von Mar-seille, în LACL, p. 445.

Musanus

Musanus, autor antieretic din sec. II, menţionat de către Eusebiu* de Ceza-reea. După informaţia lui Eusebiu, Mu­sanus a scris o lucrare convingătoare contra encratiţilor. Din nefericire, lu­crarea Iui nu ne-a parvenit. Musanus este de origine din Egipt sau Asia Mică şi a

trăit, în timpul domniei lui Antonin Pius, sau a lui Sever.

Eusebiu de Cezareea, Ist. bis., IV, 28; G. Salmon, Musanusi, în Smith-Wace, III, p. 1003-1004; A. Pollastri, Musanus, în DECA, II, p. 1692; R. Hanig, Musanus, în LACL, p. 446.

Mutianus Scholasticus

Mutianus Scholasticus (sec. VI), sau Mocianus de Antiohia, a fost colaborator al lui Cassiodor* la Vivarium. El a tradus în latină din lucrările Sf. loan* Hrisos-tom: Homiliae in Hebraeos şi Homiliae în Acta Apostolorum, care s-a pierdut. Tot lui îi este atribuită traducerea lucrării lui Gaudenţiu*, De Musica, Este identifi­cat cu acelaşi personaj împotriva căruia Facundus* Hermianensis a scris unul din tratatele sale.

Migne, PG 63, 237-456; C. Hoit, Mutianus, în Smith-Wace, III, p. 1004; DTC 10, 2544; S.J. Voicu, Mocianus d'Antioche, în DECA, II, p. 1655.
N

Naasen

Naasen (în ebraică: iE7i"0 şi în greacă: oqnq = şarpe), nume dat de către Ipolit* unei secte gnostice, reprezentând, după câte se pare, denumirea în ebraică a gnosticilor ofiţi*. Naasenii susţin că şar­pele din paradis este cel care a a adus cu­noaşterea. De aceea, şarpele este obiectul principal al învăţăturii şi cultului acestei secte. Ipolit face referire la o scriere (ser-mo Naasenorum), care prezintă în sens naasen imnul lui Attis. Aceasta vorbeşte despre omul primordial androgin, din care a ieşit sufletul lui Adam, pentru ca apoi să intre în trup uman supus păcatu­lui. Ipolit interpretează Psalmul naasen în sens creştin, afirmând că sufletul se aseamănă unei ciute sfioase în labirintul lumii, până când Hristos îi aduce ade­vărata cunoaştere.

Ipolit, Haer., 5, 6-8; 5, 10, 2; W. Volker, Quellen zur Geschichte der christlichen Gnosis, Tiibingen, 1932, p. 11-27; A. Honig, Die Naasener, Berlin, 1889; W. Foerster, Die Naaser, Studi di Storia religiosa, ed. U. Bianchi, Messina, 1968, p. 19-33; H. Leisegang, Gnosis, Leipzig, 1924, p. 111-185 (retip. Stuttgart, 1985; P. Bruns, Naase-nerschrift, în LACL, p. 447. Vezi: OFIT.