CURS DE FILOSOFIE POLITICĂ
1. Conservatorismul
-
Sursele conservatorismului
-
conservatorismul s-a afirmat ca doctrină politică relativ târziu (începând după 1830 în Anglia), mult după doctrina liberală;
-
filosofia politică conservatoare fusese însă formulată încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin opera celui care a fost considerat ca fiind părintele doctrinei conservatoare, englezul Edmund BURKE;
-
opera lui Burke a fost o reacţie la adresa Revoluţiei Franceze din 1789, în 1791 el publicând celebra sa lucrare Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze, în care formulează principalele idei ale conservatorismului;
-
puţine lucrări au influenţat atât de mult gândirea şi acţiunea politică precum această lucrare. Practic, întreaga doctrină conservatoare nu constituie altceva decât o dezvoltare şi o adaptare la condiţii socio-politice noi a acestor idei din “Reflecţii…”;
-
lucrarea are un caracter voit polemic, fiind un rechizitoriu al exceselor comise în cursul Revoluţiei Franceze în numele unor nobile idealuri libertare (care, potrivit lui Burke, nu puteau aduce, în forma lor revoluţionară, decât dezastre sociale şi politice);
-
potrivit lui Burke, Revoluţia Franceză a fost, în esenţa ei, o revoluţie europeană (deci, una care nu se potrivea spiritului anglo-saxon);
-
în lucrarea lui Burke (continuată la începutul secolului al XIX-lea de gânditori francezi precum BONALD, DE MAISTRE sau chiar A. de TOCQUEVILLE) se află principiile unei filosofii a istoriei diametral opuse celei progresiviste;
-
tot în ea găsim formularea clară a:
-
importanţei feudalismului;
-
importanţei familiei tradiţionale;
-
importanţei comunităţii locale;
-
importanţei bisericii;
-
importanţei breslei (corporaţiei);
-
importanţei regiunii (provinciei).
-
în acest fel, Burke se opunea filosofiei drepturilor naturale, care, promovată de HOBBES, LOCKE şi ROUSSEAU, condusese în secolul al XVIII-lea la o viziune individualistă asupra omului şi cetăţeanului, dar şi la ideea statului centralizat (în această viziune, societatea tradiţională şi grupurile locale erau privite cu ostilitate, ca duşmani ai progresului socio-politic);
-
lucrarea lui Burke a fost considerată ca o ciudăţenie, deoarece tot el pledase, cu câţiva ani înainte, în favoarea Revoluţiei Americane, prin care coloniştii Angliei se revoltaseră împotriva metropolei, cucerindu-şi independenţa;
-
Burke făcea însă o deosebire profundă între Revoluţia Franceză şi cea Americană. Prima era opera unui grup restrâns, cel al iacobinilor, în vreme ce americanii se ridicaseră în totalitate la luptă împotriva unei opresiuni ilegitime;
-
urmarea Revoluţiei Franceze nu putea fi alta decât instaurarea unei noi dictaturi (a unui absolutism tiranic) în locul celui răsturnat în numele Libertăţii. Iacobinii, ca grup restrâns (“sectar”) au luat locul aristocraţiei de curte. Potrivit lui Burke, iacobinii agresau istoria şi tradiţia franceză în aceeaşi măsură în care Anglia îi agresa pe coloniştii americani. Sub iacobini, Franţa arăta “exact ca o ţară cucerită”, ei folosind forţa (teroarea revoluţionară) împotriva francezilor asemenea unei “armate invadatoare”;
-
problema din cele două Revoluţii era, pentru Burke, aceeaşi: încălcarea libertăţii. Aşa cum coloniştilor americani aceasta le fusese răpită de către metropolă, tot aşa iacobinii răpiseră libertatea francezilor;
-
opera iacobinilor diferea astfel fundamental de aceea a coloniştilor americani. Aceştia din urmă urmăreau eliberarea de sub o putere arbitrară. În schimb, iacobinii doreau nivelarea socială, nihilismul în numele libertăţii şi puterea absolută şi totală, în numele “poporului”;
-
Revoluţia Americană căutase libertatea în numele unor americani vii, concreţi, a tradiţiilor şi a obiceiurilor acestora. În schimb, şi în opoziţie cu ea, Revoluţia Franceză nu se arăta interesată de omul concret, actual – fie el ţăran, burghez, nobil sau intelectual - , ci de o specie de oameni pe care iacobinii sperau s-o creeze prin educaţie revoluţionară (adică, prin teroare), aşa-numitul “om nou”, care nu era decât o abstracţie utopică (de nerealizat, şi, pentru cei mai mulţi dintre francezi, de nedorit);
-
De aici rezulta furia cu care iacobinii au atacat nu doar vechile instituţii (care era rezultatul unei îndelungate experienţe socio-umane şi politice), ci orice instituţie care împiedica apariţia “omului (lor) nou (şi revoluţionar)”. Această furie distructivă făcea, potrivit lui Burke, ca “Revoluţia Franceză să fie lucrul cel mai uimitor petrecut până astăzi în lume”, pentru că rezultatul ei nu putea fi altul decât dispariţia societăţii civilizate (de la civilitate, ca şi caracteristică a comportamentului social moderat şi constructiv).
1.2. ALEXIS de TOCQUEVILLE
-
a accentuat şi el, în spiritul lui Burke, unicitatea Revoluţiei Franceze, denunţând şi el asemănarea părelnică dintre aceasta şi Revoluţia Americană;
-
potrivit lui Tocqueville, Revoluţia Americană a fost opera unor oameni cu o poziţie socială bună (cu mult mai bună decât a revoluţionarilor francezi);
-
o altă idee care îl continuă pe Burke este aceea a unicităţii Revoluţiei Franceze (“în toate analele istoriei nu găsim nicio menţiune a vreunei revoluţii politice care să fi luat o asemenea formă”);
-
o altă trăsătură a Revoluţiei Franceze este rolul decisiv jucat în timpul ei de către intelectuali (de “intelighenţia” politizată) – încă o dată, în contrast cu Revoluţia Americană. Expresia folosită de Burke era “oameni de litere”, preluată fiind de Tocqueville (“Niciodată”, scria el ironic, “întreaga educaţie politică nu a fost opera propriilor lor oameni de litere”);
-
o altă idee preluată de la Burke este aceea a implicaţiilor paneuropene ale Revoluţiei Franceze. Burke scria în Reflecţii…: “Multe părţi ale Europei se află în dezordine. În multe altele se aude un muget surd pe sub pământ; se face simţită o mişcare confuză, care anunţă un cutremur al întregii lumi politice”. Iar Tocqueville, în lucrarea sa Vechiul Regim şi Revoluţia susţine că aceasta este doar prima lucrare dintr-un şir de lucrări dedicate Revoluţiei Europene;
-
Tocqueville susţine, ca şi Burke, că Revoluţia Franceză are un caracter religios (deşi a proclamat Biserica şi Religia ca duşmani ai Raţiunii umane). Prin distrugerile şi măcelurile sale, ea se apropie de Reforma târzie, cu războaiele ei religioase-civile;
-
O trăsătură a Revoluţiei Franceze a fost şi lipsa ei de experienţă politică şi de interes faţă de istorie a revoluţionarilor francezi, incapabili din această cauză de o reformă politică autentică, ca şi de o guvernare cât de cât eficientă (normală):
“Revoluţionarii noştri aveau o slăbiciune pentru generalizările ample…Vedeai pretutindeni acelaşi dispreţ al evidenţelor; acelaşi gust de a modifica instituţiile după planuri livreşti…Rezultatul a fost aproape un dezastru, pentru că meritul unui scriitor poate fi defectul unui om politic, şi aceleaşi calităţi care dau naştere marii literaturi pot conduce la o revoluţie catastrofală”.
-
chiar şi limbajul iacobinilor “era în bună măsură împrumutat din cărţile pe care le citiseră; plin de cuvinte abstracte, de înflorituri ieftine, de clişee sonore şi de întorsături nefireşti de frază”;
-
în cele din urmă, Tocqueville este sarcastic: “Ceea ce le lipsea /revoluţionarilor/, de fapt, pentru a putea deveni oameni de litere în sensul mărunt al cuvântului, era o mai bună cunoaştere a ortografiei”;
-
ca şi Burke, Tocqueville a văzut în Revoluţia Franceză mai degrabă o luptă pentru puterea absolută decât una pentru libertate, ea fiind opera acelor intelectuali marginali care duşmăneau societatea pentru că nu le recunoştea nişte merite îndoielnice. Prin declaraţiile, proclamaţiile şi proiectele ei de legi, prin poezia sa grandilocventă şi prin imaginile ei propagandistice, Revoluţia Franceză a inaugurat o Revoluţie a Cuvântului (cu excese demagogico-manipulatorii nemaiîntâlnite până atunci);
-
nu este de mirare că iacobinii au fost imitaţi (în mod declarat) de retorica revoluţionară marxistă - şi cu deosebire în timpul revoluţiei “bolşevice” din Rusia, după 1917, de către Lenin şi Troţki îndeosebi;
-
Burke l-a declarat pe ROUSSEAU ca fiind principalul autor moral al Revoluţiei Franceze. Tocqueville l-a disculpat pe autorul Contractului social, plasând responsabilitatea pe umerii “oamenilor de litere”, care, în timpul celor zece ani premergători Revoluţiei, au sădit în minţile oamenilor iluziile periculoase ale Libertăţii, Egalităţii şi Dreptăţii absolute. Dar nici Tocqueville nu putea ignora complet retorica lui Rousseau privind “suveranitatea (absolută) a poporului”, care l-a determinat pe Burke să susţină tăios că:
“Sunt absolut sigur că lucrările lui Rousseau au condus la acest rău de care trebuie să ne ruşinăm”
-
ceea ce susţine Burke este confirmat de fapte: iacobinii (mai ales ROBESPIERRE şi SAIN-JUST) îl citiseră cu devotament pe Rousseau, iar mulţi francezi revoluţionari îl citeau cu glas tare, în pieţe, pe autorul Contractului social (azi, cea mai puţin citită lucrare a lui Rousseau !);
-
corpurile sociale tradiţionale – breslele, mănăstirile, corporaţiile - au fost condamnate de Rousseau din dorinţa de a obţine o voinţă generală pură şi o înaltă autonomie a individului;
-
aceste corpuri moderatoare între individ şi Putere trebuiau, potrivit lui Rousseau, desfiinţate sau subordonate cât mai mult Naţiunii (voinţei generale). Corpul aristocraţiei era cel mai acuzat, ca fiind sursa tuturor relelor sociale. Desfiinţarea efectivă a corpurilor sociale în timpul Revoluţiei Franceze a făcut însă ca între individ şi Putere să nu mai existe nicio barieră protectoare, făcând loc absolutismului politic arbitrar;
-
familia tradiţională a fost şi ea afectată de Revoluţie, credinţa generală şi generată de filosofii iluminişti (ideologi ai Revoluţiei Franceze, şi apoi paneuropene în decursul secolului al XIX-lea) fiind că legăturile de rudenie sunt “împotriva naturii şi contrare naţiunii” (ca urmare a declarării în 1792 a căsătoriei ca simplu contract civil, nesancţionat religios, în 1794 numărul divorţurilor îl depăşea deja pe cel al căsătoriilor);
-
autoritatea paternă era strict limitată şi dispărea la majoratul copiilor, legile tradiţionale privind dreptul de primogenitură au fost abolite (cu implicaţii grave asupra regimului proprietăţii şi familiei);
-
proprietatea – prin legiuirea revoluţionară s-a urmărit distrugerea oricăror legături dintre proprietate şi instituţiile colective – familia, biserica ori breslele. Individualizarea proprietăţii a avut drept urmare diminuarea caracterului ei social;
-
pe de altă parte, distrugerea proprietăţii mari (funciare) era considerată ca fiind o misiune revoluţionară, devreme ce principalul duşman al revoluţiei (şi al poporului) era aristocraţia funciară (considerată a fi un parazit al societăţii). Au apărut astfel proprietăţi mai fluide şi mai profitabile financiar, dar tot mai puţin legate de vreo comunitate (proprietatea a fost tot mai speculativă – mai utilă unor indivizi parveniţi, şi mai puţin utilă social);
-
o altă măsură revoluţionară acuzată de Burke şi conservatori a fost naţionalizarea (etatizarea) a tot ce se putea, de la sistemul monetar, de greutăţi şi de măsuri, până la proprietate, educaţie şi chiar religie (până şi Biserica a fost birocratizată, preoţii devenind funcţionari ai statului !);
-
s-a ajuns până la controlul statului asupra timpului, trecutului şi imaginilor (simbolurilor sociale). Comitetul Salvării Publice îl preceda pe ORWELL cu romanul său antitotalitar intitulat 1984, atunci când decreta că: “Trebuie să remodelezi în întregime un popor pe care doreşti să-l eliberezi; trebuie să-i distrugi prejudecăţile, să-i schimbi obiceiurile, să-i luminezi nevoile”;
-
iar Robespierre susţinea: “baza guvernării populare în vremuri revoluţionare este virtutea şi teroarea: virtutea fără teroare este neputinciosă; teroarea fără virtute este o crimă”:
-
până la urmă, teroarea a fost “realizarea” revoluţionară care i-a şocat pe toţi contemporanii Revoluţiei Franceze - totuşi, Burke o considera mai puţin perfidă decât legiuirea revoluţionară, care punea mai bine în evidenţă scopul revoluţiei: acela de anulare în totalitate, sau măcar în cea mai mare parte, a ordinii sociale tradiţionale, gol care trebuia umplut cu un stat atotputernic.
1.3. Revoluţia industrială
-
a fost considerată şi ea de către conservatori ca fiind o adevărată pedeapsă divină, declanşând o reacţie oarecum romantică împotriva monştrilor de oţel şi abur;
-
de la început, avem reacţia multor artişti şi scriitori ai epocii împotriva industrializării şi proletarizării populaţiei;
-
astfel, CARLYLE scria că: “Credinţa în Mecanism, în importanţa absolută a lucrurilor materiale este în orice epocă refugiul obişnuit al Slăbiciunii şi al oarbei Nemulţumiri"”
-
alţi autori englezi manifestau aceeaşi neîncredere în ceea ce Carlyle numea drept “boala modernităţii”. Poetul BLAKE detesta “întunecatele, satanicele fabrici”, iar COLERIDGE “catehismul comerţului”;
-
avuseseră loc, mai ales în Anglia, importante schimbări economico-sociale:
(i)activitatea economică neagricolă nu mai avea legătură cu spaţiul casei (cu familia, cu grupul de prieteni şi vecini) – în fabrici, lucrătorii acţionau ca indivizi izolaţi, atomizaţi, nemaifiind legaţi între ei decât tehno-economic;
(ii)structura demografică se modifică şi ea: zone altădată slab populate (datorită solului nefertil) devin zone suprapopulate (datorită dezvoltării industriilor tocmai în acele zone sărăcăcioase agricol);
(iii)se manifestă o nouă formă a individualismului, care face posibile atât declinul social, cât şi ascensiunea rapidă (deseori nemeritată, prin prisma calităţilor umane şi morale);
(iv)noua clasă de vârf a societăţii industriale a declanşat ofensiva împotriva vechii societăţi, bazate pe ierarhia tradiţională de statute şi roluri. S-au născut noi ambiţii şi pofte de parvenire care au condus la distrugerea vechilor echilibre şi stabilităţi socio-politice;
(v)aristocraţia a pierdut monopolul politic (pe care îl deţinuse şi în Parlamentul englez de după 1688). Clasa industriaşilor avuţi a încercat să devină ea însăşi o nouă aristocraţie, dar nu a reuşit, datorită modului său specific de acţiune. Prăbuşirea aristocraţiei a condus la dispariţia celui mai important corp socio-politic moderator în raport cu Statul;
(vi)legăturile dintre Guvern şi Biserică au slăbit tot mai mult. Dizidenţii religioşi au primit tot mai multe drepturi politice (şi chiar dacă acest fapt este pozitiv din perspectivă democratică, el are şi urmarea negativă a slăbirii insituţiei religioase ca principală susţinătoare a moralităţii publice);
(vii)demnitarii neplătiţi ai statului (de sorginte aristocratică) au fost înlocuiţi de funcţionari profesionişti, care însă aveau statutul de slujbaşi ai statului (autentici mercenari birocratici);
(viii)politica socială organică din Vechiul regim (unde marii proprietari funciari aveau grijă de ţăranii lor) a fost înlocuită cu ajutorul social al statului (în Anglia, încă din secolul al XVIII-lea exista o lege a săracilor, care i-a transformat pe aceştia în slugi ale statului, concentrate în aşa-numitele “case de muncă”).
1.4. Reacţia conservatoare la revoluţia industrială
-
a fost una destul de promptă;
-
omul politic conservator DISRAELI (care a fost şi un important romancier în Anglia secolului al XIX-lea) este pilduitor pentru critica noilor relaţii umane care au luat fiinţă odată cu revoluţia industrială:
“Nu văd niciun remediu împotriva acestui război dintre clase şi împotriva credinţelor care astăzi ne tulbură şi ne ameninţă decât simpla şi cinstita revenire la un sistem care poate fi descris drept unul al loialităţii şi onoarei, al drepturilor populare şi al simpatiilor sociale” – cu alte cuvinte, la feudalism;
-
o polemică îndelungată au purtat conservatorii din secolul al XIX-lea împotriva utilitarismului promovat de Jeremy BENTHAM şi de urmaşii săi. Deşi Bentham respingea şi el filosofia şi ideologia iluministă, ca şi Revoluţia Franceză ori doctrina drepturilor naturale, teoria sa era una individualistă şi hedonistă (punea principalul accent pe satisfacţie, iar nu pe datorie, precum făceau conservatorii);
-
de asemenea, Bentham proiectase şi el, asemenea iacobinilor, o nouă societate şi un nou stat – ca autoritate centralizată şi atotcuprinzătoare, ceea ce echivala cu un fel de revoluţie totală şi cu o negare completă a trecutului, atât de drag conservatorilor. “Trecutul”, susţinea Bentham “nu ne este de niciun folos”;
-
tot ce era bun provenea, potrivit lui Bentham, din raţiunea individuală, capabilă să calculeze maximizarea fericirii personale, iar preceptele acestei raţiuni trebuiau să fie universalizate. Aceasta contravenea flagrant ideii conservatoare, potrivit căreia comunitatea, în evoluţia sa istorică, este cea care “ştie” ce este fericirea fiecăruia;
-
ceea ce îi înspăimânta pe conservatori în doctrina lui Bentham era tocmai această pretenţie a raţiunii inflexibile şi birocratice de a putea de una singură realiza reforma permanentă, în absenţa oricărui sentiment social;
-
în Revoluţia Franceză, în spiritul dizidenţei şi al reformei continui, în răbufnirile revoltei economice, religioase şi filosofice împotriva tradiţiei, Burke vedea un soi de conspiraţie diabolică – există chiar un soi de fatalism în concepţia sa, o resemnare în faţa modernităţii:
“Răul s-a petrecut; lucrul s-a consumat în principiu şi în fapt…Tot ce am făcut de câtăva vreme…este să mă menţin curat, fără să mă amestec în această uriaşă schimbare”
-
astfel, Burke şi conservatorii au putut fi numiţi, aşa cum o face Emile FAGUET, drept “profeţi ai trecutului” – în codul feudal al cavalerismului şi în buna întemeiere a religiei, Burke descoperea gloria pe care liberalii timpului său o rezervau viitorului;
-
această întoarcere spre trecut pare să justifice epitetele de “reacţionar” şi “arhaic” lipite de liberali pe doctrina conservatoare. Aceasta nu i-a împiedicat pe conservatori să fie foarte activi în prezentul lor politic şi să spere un viitor mai bun, şi nici să lupte cu mai mult curaj decât unii liberali pentru libertate, împotriva totalitarismului din secolul al XX-lea. Un exemplu în acest sens este Winston CHURCHILL, care nu se sfia să declare, îngrijorat fiind de educaţia ideologiilor şi mişcărilor totalitare:
“Îmi place să trăiesc în trecut. Nu cred că oamenii viitorului vor avea prea multe motive de bucurie”,
susţinând, totodată, că secolul al XX-lea era un secol al sordidităţii umane şi morale (el detesta şi invenţiile mecanice şi tehnologice, deşi a spijinit inventarea tancului în primul război mondial !);
-
un lucru este însă sigur: cei care privesc spre trecut pot vedea ceva, în vreme ce nimeni nu poate vedea ceva în viitor. Ca urmare, dacă paseismul poate apare ca plicitsitor, el este oricum un rău mai mic decât futurismul gălăgios şi iluzionist. Din eşecurile trecute, susţin conservatorii, putem afla învăţăminte privind acţiunea noastră prezentă; din succesele viitoare nu putem învăţa nimic, pentru simplul motiv că ele nu există !
-
pe de altă parte, conservatorii nu sunt, aşa cum au afirmat adversarii lor, nişte contrarevoluţionari. Joseph de MAISTRE scria: “Noi nu dorim o contrarevoluţie, ci opusul revoluţiei”. O contrarevoluţie nu este altceva decât o altă revoluţie. Opusul revoluţiei este reprezentat de evoluţie – organică, moderată, echilibrată şi stabilă în dinamicitate – a societăţii prin ea însăşi (nu prin proiecte aventuroase).
1.5. Doctrina conservatoare
-
în raport cu liberalismul şi socialismul, filosofia conservatoare s-a făcut apărătoarea drepturilor bisericii, ale clasei (stării) sociale, ale familiei şi proprietăţii împotriva pretenţiilor ridicate de teoria drepturilor naturale, de doctrina utilitaristă-individualistă, ca şi de doctrina statului naţional-democratic.
Istoria şi tradiţia
-
viziunea asupra rolului istoriei este fundamentală pentru conservatorism;
-
conservatorismul consideră istoria ca fiind “experienţă umană (socială) acumulată (concentrată)” – încrederea sa în istorie provine din încrederea în experienţă şi din dispreţul faţă de construcţiile ideatice-ideale (abstracte) privind o realitate umană ipotetică;
-
de aceea, de pildă, Burke respingea categoric ideea contractului social (atât ca întemeietor de societate şi stat – ca la HOBBES, LOCKE sau PUFENDORF – cât şi ca temei al “suveranităţii populare”, ca la ROUSSEAU). Burke scria în acest sens:
“Societatea este într-adevăr un contract…un parteneriat nu doar între cei vii, ci şi între vii, morţi şi cei încă nenăscuţi”.
-
din punctul său de vedere, prezentul nu este liber să refacă structura socială după cum îi dictează fantezia sau “spiritul inovator” - nu este adevărat că legitimitatea statului depinde doar de consensul tacit al reînnoirii periodice a contractului social (aşa cum susţinea Rousseau). Legitimitatea este opera istoriei şi a tradiţiei, iar acestea depăşesc cu mult resursele unei singure generaţii. Karl MANNHEIM scria şi el:
“Pentru a vedea lucrurile ca un adevărat conservator, trebuie să trăieşti evenimentele aşa cum se leagă ele de circumstanţele şi situaţiile din trecut”,
-
din punct de vedere conservator, istoria veritabilă nu este o expresie linear-cronologică, ci o persistenţă a structurilor, comunităţilor, obiceiurilor şi prejudecăţilor sociale. De aceea, metoda istorică puternică (productivă) nu este aceea de a studia trecutul pentru trecut (de dragul trecutului), ci trecutul ca prezenţă (altfel, prezentul apare ca fiind ceva de neînţeles şi de nestăpânit);
-
istoria este privită prin prisma concretitudinii experienţelor trecute, iar nu ca istorie intelectuală (sau “naturală”), care ne-ar oferi delectări spirituale sau, pur şi simplu, teme de discuţie mondenă. Or, şi mai grav încă, drept puncte de plecare pentru tot soiul de proiecte fanteziste care să pună capăt istoriei în numele “viitorului de aur” al umanităţii (tema “sfârşitului istoriei”);
-
dacă raţionaliştii progresivişti consideră prezentul doar ca început al viitorului, conservatorii îl consideră drept punctul ultim (cel mai recent) pe care trecutul l-a atins în evoluţia sa neîntreruptă;
-
ca urmare, societatea nu este un mecanism, ale cărui părţi pot fi interşanjabile şi separate una de cealaltă, ci o realitate organică a instituţiilor şi funcţiilor sale, cu o dezvoltare necesară şi ireversibilă, care nu depinde de bunul plac ori fantezia cuiva anume;
-
până nu ştim ce am fost, nu avem cum şti nici ce suntem, şi nici încotro ne îndreptăm – iată fundamentul filosofiei conservatoare a istoriei;
-
metoda istorică a fost pentru conservatori şi un mijloc de a da replica lui Bentham şi utilitariştilor. DISRAELI scria:
“Mulţimile au caracterele lor specificate, şi tocmai caracterul naţional este cel negat sau ignorat de noua sectă a oamenilor politici, în schemele şi speculaţiile lor”.
-
pentru majoritatea conservatorilor din secolul al XIX-lea, efectul respingător al utilitarismului se vădea în perpetuarea tagmei “sofiştilor, a socotitorilor şi a economiştilor”, numiţi astfel de Burke în Reflecţii…, în caracterul “rece” şi “mecanic” al ideilor utilitariste;
Dostları ilə paylaş: |
