Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Migetius

Migetius, eretic spaniol din sec. VIII, a nu fi confundat cu Sf Migetius* din Be-san9on. Informaţiile pe care le posedăm despre el le avem din scrierite celor care au polemizat cu el, în special Elipandus*. Sub posibile influenţe prisciliene, Mige­tius susţinea o doctrină curioasă despre Dumnezeu. Conform învăţăturii lui, Dumnezeu S-a descoperit în mod succe¹ siv, mai întâi în David, ca Tatăl, apoi în îisus, ca Fiul, şi în Pavel, ca Duhul Sfanţ. E) a fost condamnat la sinoadele de la Toledo din 782 şi 785.

E. Amman, în DTC, X, pt. a 2-a, 1929, col. 1720-1722; Cross, Migetius, în ODCC, p. 915. Vezi şi Elipandus.

Mihail Badoqa

Mihail, numit Badoqa (examinator) sau Malphana (magistru), a fost ucenic al lui Henana* din Abiadene la şcoala din Ni-sibe, împotriva căruia se va ridica mai târziu. Este autor al unor lucrări cu teme biblice, încă nepublicate, îi mai este atri­buit un tratat despre sărbătoarea Maicii Domnului. De Ia el s-au păstrat şi câteva fragmente dogmatice cu caracter hristo-logic.

A. Baumstark, Die nestorianischen Schriften 'de causis festorum', OC l, 1901, p. 333-

MIHAIL BADOQA

MILTIADE

MILTIADE

MINUCIUS FELIX, MARCUS

334; L. Abramowski, A.E. Goodman, Nesto-rian Collection, C, 1972, l, p. 105-113 text siriac şi 2, p. 61-67 trad. în engleză; Baum-stark, p. 129; Urbina, p. 134-135; P. Bruns, Michael Badoqa (Malphana), în L AC L, p. 440.

Mihail Sincelul

Mihail Sincelul, preot în Ierusalim şi sin-cel al patriarhului Toma, în jurul anul 802. S-a născut la Ierusalim în jurul anu­lui 761 şi a decedat la mănăstirea Chora din Constantinopol în 846. A fost de ori­gine persan şi a devenit monah la mănăs­tirea Sf. Sava în jurul anului 786, unde a fost hirotonit preot, în 815 patriarhul Toma îl trimite la Roma pentru a solicita sprijin financiar şi a discuta şi probleme teologice şi politice, în drum spre Roma, trecând prin Constantinopol, a fost ares­tat, fiind acuzat că este iconodul, şi a suferit persecuţii sub împăratul Leon V. în 843 este numit since! pe lângă patri­arhul Metodic şi egumen al mănăstirii Chora. între anii 811-813, pe când se afla la Edessa, a scris un tratat de Sinaxă, bazat pe lucrări mai vechi. Lucrarea lui, cea mai veche de acest gen, s-a bucurat de o largă popularitate, după cum putem deduce din numărul mare de manuscrise. Pe lângă acest tratat, a mai scris o serie de omilii şi encomia: Encomium Dionysii Areopagitae şi Encomium in SS, Archan-gelos et Angelos. îi mai este atribuită o prezentare polemică a originii islamului, cuprinsă în Cronica lui George Ha-martolos. Este destinatarul unei epistole pe care i-a adresat-o Teodor* Studitul. în acelaşi timp, de la el au rămas o serie de imne religioase şi un poem anacreontic despre restabilirea cultului icoanelor.

Migne, PG 4, 617-6668; Fabricius, Bibi. Gr, XI, 186, ed. Harles; Teodor Studitul, Ep. 213 în Migne, PG, 99, 1640; D. Donnet (ed.), Le

trăite de la construction de la phrase de Michel Syncelle de Jerusalem, Bruxelles-Rome, 1982; T. Nissen (ed.), Die byzantini-schen Anacreoten, Milnchen, 1940, p. 48-52; S.H. Griffith, Greek into Arabic: Life and Letters in the Monasteries ofPalestine in the Ninth Century, Byzantion 56, 1986, p. 117-138; C. Hoit, Michael (2), în Smith-Wace, III, p. 913; R. Browning, A. Kazhdan, Michael Synkellos, în ODB, p. 1369-1370.

Mikha sau Mika, Mica

Mikha sau Mika, Mica, scriitor siriac din sec. V, despre care nu avem date precise. Elias deNisibe, adică, Elias Bar Schinaia (975- 1050?), autorul unei Cronici care tratează evenimentele din Orient de la anul 25 şi până la 1012, menţionează nu­mele a doi cronicari din sec. VII, dintre care unul era Mikha sau Mika. Chiar dacă este vorba de una şi aceeaşi pesoană cu Mikha, episcopul de Lashom, nu este încă o problemă rezolvată. Lui Mikha îi sunt atribuite următoarele lucrări: un co­mentariu la Cărţile Regilor, un panegiric pentru Sabr-isho, predecesorul său în scaunul episcopal, un alt panegiric adre­sat unei persoane al cărei nume este Kntropos (Quentropos sau Quantropos), şi un tratat intitulat Cele cinci raţiuni ale lui Mautebhe.

Assemani, BO, I, 352-353; Wright, p. 46; Chabot, p. 104-105; Duval, 316.

Miltiade

Miltiade (sec. II), retor şi apologet creş­tin, originar probabil din Asia Mică, con­temporan cu Taţian* şi ucenic al lui Justin*. A trăit şi activat pe vremea îm­păratului Marcu Aureliu. Dintre lucrările sale, destul de numeroase, nu s-a păstrat nici una. Tertullian* şi Ipolit* ne infor­mează că el a apărat creştinismul împo­triva ereziilor şi a atacurilor păgâne.

După Eusebiu* de Cezareea, Miltiade a

scris o Apologie a filozofiei creştine, adresată conducătorilor vremii, fără în­doială împăratului Marcu Aureliu (l6l-180) şi co-regentului său, Lucius Verus (161-169), alta împotriva grecilor şi a treia, împotriva iudeilor. De asemenea, el a atacat erezia montanistă şi a gnosticilor valentinieni.

J.C. T. Otto, Corpus apologetarum chris-tianorum saeculi secundi, IX, Jena, 1872, p. 364-373; R.M. Grant, The Chronology of the Greek Apologists, în VigChr 9,1955, p. 25-33; idem, Five Apologists and M arcuş Aurel ins, în VigChr 42, 1988, p. 1-17; G. Salmon, Miltiates, art. în Smith-Wace, IU, p. 916; Bardenhewer, I, 1913, p. 284-286; Quasten, Patrology, I, p. 228; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 54; Idem, l, p. 326; V. Zangara, Miltiade, în DECA, II, p. 1644-1645; K. Pollmann, Miltiades, în LACL, p. 440.

Miltiade

Miltiade (m. 314), episcop de Roma între 310-314. Potrivit informaţiilor din Liber pontificalis, Miltiade s-a născut în Africa de Nord. Pontificatul Iui este important întrucât aceasta a fost perioada în care Constantin cel Mare I-a învins pe Ma-xenţiu şi a dat Edictul de la Milano, în luna octombrie 313, ţine un conciliu Ja Lateran, care condamnă donatismul. în perioada Fer. Augustin*, donatiştii afri­cani îl acuză pe Miltiade de a fi renunţat la Sfintele Scripturi şi a fi adus tămâie ca jertfa idolilor, în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Deoarece donatiştii din vre­mea sa nu 1-au acuzat de astfel de lucruri, credem că acuza mai târzie nu este decât o plăsmuire. Ba mai mult, Fer. Augustin dovedeşte pe bază de documente că acuza era neîntemeiată. A fost înmor­mântat în cimitirul Sf. Calist de pe Via Apia, fiind ultimul papă înmormântat în acest cimitir. Din Catalogul Felician

aflăm că a fost african de origine şi că a interzis credincioşilor creştini să pos­tească joia şi duminica pe motiv că aces­tea erau zilele de post ale păgânilor.

E. Caspar, Geschichte des Papstums, I, 1930, p. 103-115; J. B. de Rossi, Roma sotterranea christiana, H, 1867, p. 188-190; W.H.C. Frend, The Donatist Church, Oxford, 1952; Ch. Petri, Roma Christiana, Roma, 1976, p. 160-167 (cu precădere); B. Studer, Miltiade, în DECA, II, p. 1645.

Minucius Felix, Marcus

Minucius Felix, Marcus (sec. II sau III), autor al unei apologii a creştinismului, scrisă în limba latină în perioada perse­cuţiilor. Despre Minucius se ştie doar că a funcţionat ca avocat la Roma, el fiind originar din Africa. Lactanţiu*'îl prezin­tă ca apărător al cauzei creştine, distins avocat şi campion al adevărului (Insti­tuţiile divine 5, l, 21), iar leronim*;, ca distins avocat la Roma şi autor ai unui

* i

dialog între un creştin şi un păgân, numit Octavius (De viris illustribus 58). Apo­logia, concepută după tiparul dialoguri­lor ciceroniene, s-a păstrat într-un singur manuscris, Codex Parisinus 1661, saec. IX, ca cea de a 8-a carte a lui Arnobiu*, Contra păgânilor. Cu toate acestea, în decursul timpului, ea a fost foarte des publicată, editată şi comentată. Conţi­nutul este împărţit în 40 de capitole, gru­pate în patru părţi: introducerea (cap. 1-4), concepţia păgână despre lume, în vi­ziunea lui Caecilius, participantul păgân la dialog (cap. 5-13), un interludiu în care Marcu, arbitrul dialogului, tempe­rează unele ieşiri ale lui Caecilius (cap. 14-15), concepţia creştină apărată de Oc­tavius, partenerul creştin în dialog (cap. 16-38) şi cea de a patra parte, convertirea la creştinism a lui Caecilius (cap. 39-40). Se pare că această apologie a fost scrisă în memoria lui Oetavius, plecat dintre cei

MINUCIUS FELIX, MARCUS

MINUCIUS FELIX, MARCUS

MITROFAN DE SMYRNA


vii, întrucât autorul începe prin a aminti prietenia lor intimă (Quasten). Cât priveşte data scrierii acestei Apo­logii, ea este importantă mai ales datorită strânsei relaţii dintre unele idei şi expre­sii din Apologeticum lui Tertullian*, scri­să în anul 197, ceea ce sugerează o influ­enţă reciprocă. Dacă Minucius a consti­tuit sursa de inspiraţie a lui Tertullian, sau vice versa, este o problemă încă ne­elucidată.

Dialogul a avut loc pe drumul către Ostia, vestită staţiune a romanilor. Tre­când întâmplător pe lângă statuia lui Se-rapis, Caecilius trimite în direcţia aces­teia un sărut. Gestul lui Caecilius consti­tuie motivul pentru dialog. Caecilius este cel care ia primul cuvântul, încercând să demonstreze, pe temeiuri sceptice şi eclectice, că tot ceea ce îl priveşte pe om, este mai degrabă o problemă de proba­bilitate, decât de adevăr. Inteligenţa omu­lui este limitată şi de aceea cunoaşterea celor de sus şi a celor de jos nu îi este accesibilă. Dacă omul cutează să desci­freze enigma universului, el nu are ne­voie de un zeu sau de un creator, pentru că dezordinea din lumea fizică şi morală este o dovadă împotriva unei providenţe divine. Din această pricină, susţine el, este mai bine să se păstreze credinţele transmise de strămoşi şi să fie adoraţi zeii, căci ei au întins graniţele imperiului dincolo de hotarele soarelui şi marginile oceanului, în plus, este un act de mândrie şi îngâmfare din partea omului să încerce a înlătura şi submina, aşa cum fac creş­tinii, o credinţa atât de veche, atât de fo­lositoare şi salvatoare ca cea a poporului roman. Creştinii sunt atei, conspiratori care introduc pretutindeni un fel de cult al lascivităţii, un fel de frăţietate prin care, sub acoperământul unui nume sfânt, adulterul obişnuit este pervertit în incest. Superstiţia lor prostească transfor-

mă crima în laudă. Credinţa lor într-un singur Dumnezeu, în răsplata sau pe­deapsa veşnică, în învierea trupului este o absurditate.

Octavius începe prin a sublinia faptul că toţi oamenii, fără deosebire de vârstă, sex sau rang sunt creaţi cu puterea şi capaci­tatea de a gândi şi înţelege. Discernă­mântul nu este dobândit prin soartă, ci este de Ia natură. Bogatul, preocupat de afaceri, are ochii aţintiţi mai mult spre aur, decât spre cer. Cel de jos sau cel umil este cel care se gândeşte la înţelep­ciune şi transmite învăţătura sa. Cei care consideră că acest mare univers este re­zultatul unor întâmplări sau evenimente fortuite, nu au nici minte, nici simţ şi nici ochi. Căci, dacă ne ridicăm ochii spre cer sau dacă privim la lucrurile de sub cer, este limpede că există o Divinitate, de la care se inspiră întreaga natură, care mişcă şi îndrumă totul, iar această divini­tate nu poate fi divizată, ci trebuie să fie una singură. E adevărat că Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii, El fiind prea stră­lucitor, totuşi EI există, aşa cum există soarele pe care nu-1 putem privi. Religia păgână este un amestec de mituri şi mis­tere dezgustătoare şi imorale. O astfel de religie nu putea da romanilor imperiul. Tot ceea ce au romanii, rezultă din pră­darea şi ruinarea cetăţilor. Romanii sunt mari nu datorită religiei, ci unui sacrile­giu nepedepsit. Acuzaţiile împotriva creştinilor sunt calomnii stârnite de de­moni. Creştinii nu propovăduiesc lucruri măreţe, ei le trăiesc!

La sfârşitul acestui dialog, Caecilius se declară convins în linii mari, detaliile urmând a fi discutate, iar cei trei prieteni rămân fericiţi, Caecilius, pentru că a des­coperit adevărata credinţă, Octavius, pentru că a ieşit victorios în dialog, iar Minucius, pentru credinţa unuia şi biru­inţa celuilalt!

Dialogul se caracterizează prin eleganţă şi spirit nobil. Autorul este imparţial faţă de credinţa păgână, iar în respingerea acuzaţiilor aduse creştinilor, el face uz de un limbaj temperat. Dialogul este o îm­binare înteresantă de filosofic stoică, idei platoniciene, amintind adeseori de Ho-mer, Xenofon, Florus, Horaţiu, luvenal, Lucreţiu, Marţial, Ovidiu, Sallust, Ti-bullus şi Vergiliu, iar din partea creştină, descoperim asemănări cu apologiile lui Justin*, Tatian*, Athenagora*, Teofil*, fără însă a spune că acestea au constituit izvoare de inspiraţie pentru Minucius. Din informaţia pe care Minucius însuşi ne-o dă în Octavius, se pare că el in­tenţiona să scrie un tratat Despre Destin. Dacă l-a scris sau nu, nu este cert. le-ronim* vorbeşte despre un tratat Despre destin sau împotriva matematicienilor (De Fato vel contra mathematicos\ însă se pare că stilul acestui tratat se deose­beşte de cel din Octavius şi astfel auten­ticitatea autorului este îndoielnică (Quasten).

Migne, PL 3, 193-652; J.P. Waltzing, Minucius Felix, Octavius recogn., Bruges, 1909, cu comentariu; A. Schone, M. Felix, Octavius, Leipzig, 1913; R. James, Minucius Felix, his Dialogue called Octavius, Oxford, 1636; J. H. Freese, The Octavius translated, SPCK, London, 1919; Petru I. Papadopol, M. Minucius Felix, Octavius, traducere din ori­ginal (Biblioteca Părinţilor Bisericeşti, nr. 4), Râmnicu Vâlcea, 1936; Idem, op. cit., revizuire de David Popescu, în PSB, 3, 1981, p. 353-398; J. P. Waltzing, Lexicon Minu-cianum, Paris, 1910; A. Elter, Prolegomena m Minucius Felix, Bonn, 1909; H. J. Baylis, Minucius Felix and his Place among the Early Fathers of the Latin Church, London, 1928; J. J.de Jong, Apologetiek en christen-dom in den Octavius van Minucius Felix. With a Summary in English (Diss. Leiden), Maastricht, 1935; S. Deleani, Minucius Felix 'Octavus', în Vita Latina 150,1998, p. 44-53; E. Heck, Minucius Felix, în Lexikon fur

Theologie und Kirche, 3. Aufl. 7, Freiburg, 1998, col. 275-276; idem, Minucius Felix, der erste christliche Ciceronianer, în Hyper-boraeus 5, 1999, p. 306-325; idem, Minucius Felix, în DerNeue Pauly 8,2000, p. 141-142; M. Milhau, Notulae Minucianae I //, în Vita Latina 148, 1997, p. 38-44; Vita Latina 149, 1998, p. 75-81; G. Schickler, Minucius Felix, în M. Vinzent (Hg.), unter Mitarbeit von Ulrich Volp und Ulrike Lange, Metzler Lexikon christlicher Denker, Stuttgart, 2000, p. 437-470, cu bibliografie; G. Salmon, Minucius Felix, art. în Smith-Wace, III, p. 920-924; Cross, Minucius Felix, art. în ODCC, p. 920; Altaner-Stuiber, 1980, p. 146-148; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 70-72; Idem, II, p. 513-521; Quasten, Patrology, II, p. 155-163, cu bibliografie; P. Siniscalco, Minucius Felix, în DECA, II, p. 1651-1652, şi bibliografie; B. Windau, Minu­cius Felix, în LACL, p. 441-442, cu biblio­grafie.

Mitrofan de Smyrna

Mitrofan de Smyrna, mitropolit de Smyrna între anii 857-880, unul dintre cei mai intransigenţi vlădici care au refu­zat să îl recunoască pe Fotie* ca patriarh legitim de Constantinopol, după ce Ig-natie a fost silit să se retragă din scaunul patriarhal. Sinodul convocat de Fotie îl suspendă, iar împăratul Mihail III îl exi­lează la Cherson. Aici îi cunoaşte pe cei doi fraţi Constantin-Chiril şi Metodiu, care se aflau în drum spre ţinutul khaza-rilor. După depunerea din treaptă a lui Fotie, Mitrofan joacă un rol de seamă în cadrul sinodului 869-870. Revenirea lui Fotie în scaun, după moartea lui Ignatîe, nu schimbă cu nimic atitudinea ostilă pe care Mitrofan o avea faţă de el, de unde refuzul lui de a-1 recunoaşte ca patriarh şi a se reconcilia cu acesta. In plus, el nu participă la sinodul din 879-880, care îl reinstaurează pe Fotie, motiv pentru care legaţii papali, trimişi la sinod de loan

MITROFAN DE SMYRNA

MODEST DE IERUSALIM

MODEST DE IERUSALIM

MOISE BAR KEPHA

VIII, ÎI depun din treaptă şi îl excomu­nică. Se pare că după demisia definitivă a lui Fotie din 886, Mitrofan şi-a redobân­dit scaunul. El este autorul unor pane­girice la Sf. Policarp* al Smirnei şi la Sf. Arhangheli Mihaii şi Gavriil. De aseme­nea, îi mai sunt atribuite comentarii la prima epistolă a Sf. loan, la epistolele soborniceşti şi Ecclesiast (păstrate doar în traducere georgiană).

Mansi, 16, 54-73, 178; J.A.G. Hergenrother, Photivs, 4 voi., în 3, Regensburg, 1867-1869, V, 1-2 passim; F. Dvornik, The Photian Schism, Cambridge, 1948, p. 43-49, 238 şi urm.; Idem, Metrophanes of Smyrna, în NCE, 9, p. 758.

Mochimus

Mochimus (numele său a fost redat în diverse forme: Mozymus, Moschi-mus, Mochomeus), preot mesopota-mian care a scris la Antiohia un exce­lent tratat împotriva Iui Eutihie*. Assemani îl plasează Ia sfârşitul sec. V, în anul 494.

Assemani, BO, I, 259; Ghenadie, Ser. eccl., cap. 71; C. Hoit, Mochimus, în Smith-Wace, III, p. 928.

Mocianus de Antiohia vezi Mutianus Scholasticus

Modest

Modest (sec. II), scriitor creştin antimar-cionit din sec. II, despre care vorbeşte Eusebiu* de Cezareea, spunând că el a ştiut mai bine decât toţi să combată ero­rile ereziarhului Marcion*. Ieronim* a cunoscut această lucrare, care din neferi­cire s-a pierdut. Sub numele său au circu-

lat multe lucrări neautentice, ceea ce su­gerează marea sa influenţă şi importanţă.

Eusebiu de Cezareea, Ist. bis,, IV, 25; Ieronim, Vir. III., 32; G. Salmon, Modestus (2), în Smith-Wace, III, p. 929; Bardenhewer, I, 394; G. Ladocsi, Modeste, în DECA, II, p. 1655-1656; R. Hanig, Modestus, Anti-marcionit, în LACL, p. 442, cu bibliografie.

Modest de Ierusalim

Modest de Ierusalim (m. 634), patriarh de Ierusalim, în anul 614 când Chosroes II atacă şi cucereşte Ierusalimul, iar patriarhul Zaharia este luat prizonier şi dus în Persia, el era egumen al mănăstirii întemeiate de către Sf. Teodor (m. 529). Pentru a nu lăsa patriarhia de Ierusalim fără păstor, Modest acceptă să fie hiro­tonit episcop vicar. Se pare că cel care 1-a numit în această poziţie a fost Heraclie. Documentele vremii îl prezintă ca per­sonalitate deosebită, de un eroism aparte, în pofida tuturor primejdiilor venite atât din partea cuceritorilor persani, cât mai ales a evreilor, care distrugeau orice lăcaş creştin, el a reconstruit mănăstirea Sf. Sava, nu înainte de a-i înmormânta pe călugării martiri, ucişi în perioada cu­ceririi Ierusalimului, în 628, patriarhului Zaharia i se permite să revină în scaun. El aduce cu sine şi Sf. Cruce luată de către perşi. Nu se ştie dacă la revenirea patriarhului, Modest mai continuă să deţină funcţia de vicar. Cert este că după decesul lui Zaharia, el devine patriarh de Ierusalim. Fotie îi atribuie trei omilii: De unguentiferas mulieres; In Hypapantem şi In Dormitionem. Autenticitatea acesto­ra nu a fost recunoscută unanim. Cel puţin ultima din cel trei omilii, Despre Adormirea Maicii Domnului, se crede că ar aparţine unui alt autor de la sfârşitul sec. VII.

Migne, PG 86, II, 3267-3312; Loparev, Biografia în greacă în anul 1892, în BHG,

1299-1299a; M. Jugie, La Mort et l'assomp-tion de la Sainte Vierge, Roma, 1944, p. 139-150; Ep. în F. Macler, Histoire d'Heraclius, Paris, p. 104, p. 70-73 trad. în franceză; R. Devreesse, Leş Anciens commentateurs grecs des Psaums, Roma, 1970, p. 324; E. Venables, Modestus (1), în Smith-Wace, III, p. 929; J.-M. Sauget, Modeste, în DECA, II, p. 1656-1657; G. Rowekamp, Modestus von Jerusalem, în LACL, p. 442, cu bibliografie.

Moise de Aggel

Moise de Aggel (sec. VI), episcop monofizit, în a doua jumătate a sec. VI. Traduce în siriacă din operele lui Chirii* de Alexandria, iar la solicitarea unui că­lugăr, pe nume Pafnutie, traduce Glafi-rele. Cam în acelaşi timp, dacă nu cumva puţin mai înainte, după cum sugerează scrisoarea aceluiaşi Pafnutie, a redat în siriacă tratatul Despre închinarea în duh şi adevăr. Se pare că tot el a tradus Thesaurum de sancta et consubtantiaîi trinitate, cât şi comentarii la diverse cărţi din Vechiul şi Noul Testament şi lucrări polemice ale aceluiaşi autor.

J.B. Chabot, CSCO, Paris, 1912 (Comentariul Ia Luca, cu trad. în franceză); R.M. Tonneau, CSCO, Louvain, 1953 (împotriva lui Iulian); Baumstark, p. 160-16! (lucrări inedite); Bardenhewer, IV, 28-70; Wright, p. 74; Urbina, p. 244-245, cu bibliografie.

Moise bar Kepha

Moise bar Kepha (815-903), episcop iacobit, unul dintre cei mai prolifici scri­itori sirieni iacobiţi. Tatăl său, Simeon Kepha, iar mama sa Maryam, I-au cres­cut în credinţa creştină, încredinţându-1, spre a fi educat, Rabbanului Chiriac, stareţul Mănăstirii Mar Sergius de pe Tura Sahya sau Muntele Sec de lângă Balad. în acest aşezământ el îmbrăţi­şează viaţa de monah, în anul 863 este

ales episcop de Moşul şi îşi ia numele de Sever. Moare în 903, fiind înmormântat la Mănăstirea Mar Sergius. Moise bar Kepha a lăsat o operă deosebit de vastă. A scris comentarii la întreg Vechiul şi Noul Testament, lucrări citate adeseori de către Bar Hebraeus în Ausar Raze. Din nefericire au supravieţuit doar comentariile la Facere, Ia Evanghelii şi la Epistolele pauline. Se mai păstrează un tratat asupra creaţiei, Hexaemeron, în cinci cărţi. Tratatul De Paradiso, dedicat prietenului său Ignatie, există doar într-o traducere latină, făcută de Andreas Ma-sius. Tratatul Despre suflet, în 40 de ca­pitole, arată, printre altele, modul în care cei decedaţi beneficiază de ofrandele care se fac în numele lor. A mai scris despre predestinaţie, despre libera voin­ţă, o serie de controverse cu ereticii, omi' Iii la sărbătorile de peste an, predici fune­rare şi discursuri, cuprinzând sfaturi pen­tru copiii Sfintei Biserici Ortodoxe, şi un discurs în care arată de ce Mesia este numit cu diverse epitete şi nume. Moise a fost preocupat şi de problema Sfintelor Taine, în acest sens, el a scris despre Taina Sf. Maslu, în 50 de capitole, la care este anexat un cuvânt despre sfinţirea Sf. Mir; despre Sf. Botez; despre hirotonirea episcopilor, preoţilor şi diaconilor; de­spre tunderea în monahism. A făcut o prezentare detaliată a Sf. Liturghii şi a scris două Anafore, dintre care una a fost tradusă de Renaudot. Biograful său îi mai atribuie un comen­tariu la dialectica lui Aristotel, un altul la opera lui Grigorie* de Nazianz, în două volume, şi o istorie bisericească. Pier­derea acestora este regretabilă.

Assemani, BO, II, 128, 131, 218; Bar Hebraeus, Chron. eccl., I, 393, II, 217; De Paradiso Commetarius, trad. în latină de A. Masius, Antwerpen, 1569 în Migne, PG 91, 481-608; Expunerea asupra liturghiei, ed. de

MOISE BAR KEPHA

MONOFIZITISM

MONOFIZITISM

MONOIMUS

R.H. Connolly-H.W. Codrington, Two Com-mentaries on the Jacobite Liturgy, 1913 (cu trad. în engleză, p. 24-90); J. Bakoă (ed.), Hexaemeron (fragmente), în Archiv Orientalni, II, 1930, p. 327-361, 460-491; O. Braun, Moses bar Kepha und sein Buch von derSeele, Freiburg i. Br., 1891 (trad. în germ. a tratatului De anima); Wright, p. 146-148; Duval, p. 391-392; Chabot, p. 95-96; Baumstark, p. 281 şi urm.; Cross, Moses bar Kepha, în ODCC, p. 944.