Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Meliton de Sardes

Meliton de Sardes, (m. c. 190), episcop de Sardes, în Lydia, Puţinele informaţii pe care le avem despre el vin de la Poli-crat*, care, în scrisoarea lui către papa Victor (189-199), ne spune că Meliton a fost 'mare luminător al Asiei', 'eunuch', adică, necăsătorit, şi că 'şi-a trăit întrea­ga viaţă în Duhul Sfanţ şi se odihneşte la Sardes, în aşteptarea învierii'. A fost susţinător al practicii quartodecimane*. Dincolo de aceste date, cunoaştem doar că a lăsat o bogată moştenire literară. O listă a lucrărilor sale o avem la Eusebiu*

de Cezareea: Despre Paşti, Despre felul de a trăi şi despre profeţi, Despre Bise­rică, Despre Duminică, Despre credinţa omului, Despre creaţiune, Despre supu­nerea simţurilor faţă de credinţă, Despre suflet şi Trup sau Despre unul, Despre Botez, Despre adevăr şi despre credinţa şi naşterea lui Hristos, Despre profeţie, Despre ospitalitate, Despre diavol şi Apocalipsa lui loan, Despre Dumnezeu întrupat, şi în cele din urmă, cărticica Către Antonin. La acestea se mai adaugă alte şase cărţi de Extrase, la care face referire Ieronim*. Dintre lucrările sale s-a descoperit una, Despre Paşti, păstrată într-un manuscris din colecţia Chester Beatty şi Universitatea din Michigan. Numele acestei lucrări a fost descifrat după descoperirea unui alt manuscris, papirusul Bodmer, publicat în 1960, şi prin colaţionare cu versiuni copte şi georgiene. Tema tratatului este cea a noilor Paşti, inaugurate de Hristos. Nuanţa generală este cea quartodecima-nă*. Patimile şi moartea lui Iisus asigură creştinilor eliberarea din păcat şi de moarte, după cum Mielul cel ucis a asi­gurat evreilor eliberarea. Creştinii, ca şi evreii, au primit deci pecetea eliberării. Evreii însă, aşa cum s-a profeţit, 1-au repins pe Domnul şi l-au ucis şi, deşi moartea lui a fost preorânduită, lor le revine responsabilitatea pentru a fi voit acest lucru. De aceea ei sunt pierduţi, însă cei cărora, aflându-se în iad, lisus le-a propovăduit, aceia sunt părtaşi ai biru­inţei învierii. Hristologia sa se apropie de cea a lui Irineu* şi Justin* Martirul, Hristos fiind prin fire Dumnezeu şi om. El a venit în lume pentru a-1 elibera pe om de păcat, de moarte şi de diavol. Omul a fost creat ca unitate armonioasă între trup şi suflet, iar mântuirea constă în restabilirea acestei unităţi, distrusă de păcat şi de moarte. Biserica este 'rezer-

MELITON DE SARDES

MENANDRU

MENANDRU

MEROBAUDES, FLAVIUS

voru! adevărului'. Mântuirea adusă de Hristos nu e numai a omului, ci a între­gului univers. Pastile sunt 'o taină cos­mică şi universală', patima iui Hristos, 'o luptă cosmică', crucea, 'o împletitură cosmică', răstignirea lui Hristos, 'o extindere dumnezeiască, care se întinde în toate şi pretutindeni'. Sunt sesizate şi atitudini antignostice în aceea că autorul accentuează asupra firii umane a lui Hristos şi a unităţii dintre Vechiul şi Noul Testament. Meliton a fost un teolog de mare perspectivă şi înţelegere. Aşa cum Sf. Justin reuşise să universalizeze creş­tinismul prin teoria logosului sperma-tikos, tot aşa Meliton a cosmizat creşti­nismul prin stăruinţa sa asupra legăturii dintre chip sau tip şi realitate sau adevăr, mai precis, asupra legăturii dintre jertfa Vechiului Testament - mielul - şi a Nou­lui Testament - Hristos (Coman).

J. C, T. Otto, Corpus apologetarum chris-tianorum, 9, Jena, 1872, p. 374-478; 497-512; C. Bonner, The Homily on the Passion by Melito Bishop ofSardis (SD 12), London, 1940; Idem, A Copile Fragment of Melito's Homily on the Passion, art. în Harvard Theological Review, 32, 1939, p. 141-142; Idem, The Text of Melito's Homily, VC 3, 1949, p. 184-185;' Idem, The New-Homily of Melito and its Place in Christian Literature, Oxford, 1937; O. Perler, Sur la Paque et fragments, în SCh 123, Paris, 1966; S.G. Hai l, On Pascha and Fragments, Oxford, 1979; Despre Botez vezi J.B. Pitra, Analecta sacra 2, Paris, 1884, 3-5; Bodmer Text by M. Testuz, Papyrus Bodmer VIII, Cologny-Geneva, 1960; DSp 10, col. 880-981; G. Salmon, Melito, art. în Smith-Wace, III, p. 894-900; Cross, Melito, St., art. în ODCC, p. 900; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 55; Idem, i, p. 328-336; Altaner-Stuiber, 1980, p. 63, 88-89; Quasten, Patrology, I, p. 242-248 (cu bibliografie); A. Hamman, Meliton de Sardes, în DECA, II, p. 1612, cu bibliografie; G. Rowekamp, Melito von Sardes, în LACL, p. 436-437, cu bibliografie.

Memnon de Efes

Memnon a fost episcop de Efes între anii 428-440 şi a jucat un rol important la sinodul ecumenic care s-a ţinut în oraşul său de reşedinţă. Şi-a apărat cu grijă autonomia în faţa încercărilor Constan-tinopolului de a-şi extinde jurisdicţia asupra teritoriului său. în acest scop, face alianţă cu Alexandria şi sprijină cauza lui Chirii*. După sosirea lui loan* de Antio-hia la Efes, nu permite clericilor, aparţi­nând grupării acestuia, să se refugieze în bisericile sale. Depunerea sa din treaptă de către episcopii orientali şi aprobarea acestui act de către împăratul Teodosie II nu au avut efectul scontat, el rămânând în scaun până în anul 440, când apare pe liste numele succesorului său. De la el a rămas o scrisoare în legătură cu sinodul de la Efes, pe care el a adresat-o preo-timii din Constantinopol după con­damnarea lui Nestorie*. După depunerea sa, el adresează, împreună cu Chirii, o scrisoare sinodului din Efes.

Migne, PG 77, 1463-1466; CPG 5790-5791; Ep. ad. clerum, ACO l, l, 3,46 şi urm.; ACO 1,3, 115 şi urm. text latin; Ep, ad. Concilium, ACO l, 1,3, 16 şi urm.; ACO l, 2, 75 şi urm.; Fliche-Martin IV, 178 şi urm., 184 şi urm.; J. Mateos, Le Typicon de la Grande Eglise, I, Roma, 1962, p. 133; D. Stiernon, Memnon d'Ephese, în DECA, II, p. 1615; B. Windau, Memnon von Ephesus, în LACL, p. 437-438, cu bibliografie.

Menandru

Menandru sau Menander, discipol al lui Simon Magul, care a trăit în prima jumă­tate a secolului al II-lea d. H. Datele noastre despre el provin, aproape toate, direct sau indirect de la Sf. Justin* Martirul (Apoi, I, 26, 56). De la el aflăm că Menandru era originar din oraşul samaritean Capparatea, că a fost discipol

al lui Simon Magul şi, la fel ca şi acesta, a fost împins de demoni să-i păcălească pe mulţi prin vrăjitoriile lui în Antiohia, unde a predicat, convingându-şi adepţii că nu vor muri, dacă îi vor urma învăţă­turile. După spusele Sf. Irineu*, Menan­dru nu s-a autoproclamat, ca şi Simon, întruparea divinităţii pe pământ, ci susţinea că divinitatea nu poate fi cunos­cută de nimeni, însă, la fel ca predece­sorul său, el a spus că creaţia lumii apar­ţine îngerilor care îşi au originea în Ennoia puterii supreme. El s-a considerat totuşi trimisul acestei puteri invizibile, ca salvator al omenirii, permiţând omu­lui, prin puterile magice pe care le predi­ca, să ia ce este mai bun de la aceşti îngeri creatori (Irineu, Adv. haer., I, 23, 8). El spunea că, prin botezul în numele său, discipolii primesc reînvierea şi din acel moment ating o tinereţe nemuri­toare, devenind superiori îngerilor. După cum era de aşteptat, Sf. Irineu a interpre­tat aceasta în mod literal, iar istoria sec­telor eretice a arătat că nu este incredibil ca aceste promisiuni să fi fost făcute. Dar perpetuarea acestei învăţaturi, pe care trecutul a dezaprobat-o, este o dovadă că a existat şi o interpretare spirituală. Sf. Chirii* din Ierusalim tratează tăgăduirea acestei învieri a trupului ca un specific al ereziei samaritene. Sf. Irineu, vorbind despre Valentin* şi Marcion*, spune că îşi au originea în învăţăturile lui Me­nandru şi este foarte probabil că de la samariteanul Justin să fi învăţat Irineu etimologia gnosticismului, ce-şi are ori­ginea în samariteanul Simon, continuat de discipolul său Menandru, care a pre­dicat în Antiohia şi de la care a învăţat Saturninus şi probabil Basilide*. Numele lui Menandru apare în lista lui Hege-sippus* (Eusebiu, Hist.EccL.lV, 22). Tertullian* preia informaţiile despre

Menandru tot de la Irineu (Terţ, de Anim, 23, 50). (F.F.)

G. Salmon, Menander, în Smith-Wace, III, p. 902; H. Leisegang, Die Gnosis, Leipzig, 1924, p. 204-107; F. K. Burkitt, The Church and Gnosis, Cambridge, 1932; H. Jonas, Gnosis tind spătantiker Geist, Gottingen, 1934; W. Foerester, Die 'ersten Gnostiker' Simon und Menander, în U. Bianghi (ed.), Le origini dello Gnosticismo, Leiden, 1967, p. 190-196; Quasten, Patrology, I, p. 255- 256; A. Monaci Castagno, Menandre, în DECA, II, p. 1618-1619.

Merobaudes, Flavius

Merobaudes, Flavius, poet latin. S-a năs­cut către sfârşitul sec. IV, în provincia Baetica, într-o familie de nobili cu rădăcini în vechile structuri sociale con­ducătoare ale francilor, probabil chiar printre fondatorii dinastiei merovingiene. Sidonius Apollinaris ne informează ca Merobaudes vine din Baetica la Ravenna şi că se bucura de o trecere atât de mare la curtea imperială şi în cercurile mili­tare, încât i s-a ridicat o statuie în Foru­mul lui Traian. Inscripţia de pe statuie, descoperită în 1813, datează din anul 435. La Ravenna, el devine oratorul şi poetul curţii lui Valentin ian III şi al gene­ralului Aetius.

Moştenirea lui literară constă în doua panegirice, unul în proză, închinat lui Aetius, care preamăreşte virtuţile mili­tare şi umane ale acestuia, şi altul, în ver­suri, adresat aceluiaşi personaj, cu ocazia celui de al treilea consulat. Au mai supra­vieţuit patru fragmente din diverse poe­me şi poemul De Christo, în care desco­perim o hristologie ortodoxă (Quasten). Hristos este cu adevărat Fiul lui Dum­nezeu, veşnic şi totuşi S-a născut în timp, Creator împreună cu Tatăl şi S-a întrupat pentru a dezvălui adevărata faţă a Ta­tălui, primii martori ai acestei lucrări

MEROBAUDES, FLAVIUS

MESROP

MESROP

METODIU DE OLIMP

fiind mama Sa, păstorii şi magii, întru­parea Sa este mântuirea noastră, iar moartea, motivul vieţii noastre. Poemul se încheie cu prezentarea doctrinei despre Treimea cea Una şi semnificaţia universală a morţii răscumpărătoare a lui Hristos. (N.B.)

Migne, PL 61, 971-974; De Christo, în Migne, PL 53, 789-790; F. Vollmer, MGH, AA 14, Berlin, 1905, p. 1-20; M. Ihm, Damasi Epigrammata, Leipzig 1895, p. 71-73; F.M. Clover, F. Merobaudes. A Traslation and Historical Commentary, Transl. and Proceed. of the American Phîlol. Ass., 61, 1971, nr. 1; S, D5pp, Zeitgeschichte in Dichtungen Claudians, Hermes Einzel-schriften 43, Wiesbaden, 1980; J. Fontaine, Naissance de fapoesie dans V Occident chre-tien, III^e-VI^e siecles. Paris, 1981; A. C. Madan, Merobaudes, art. în Smith-Wace, III, p. 905-907; Quasten, Patrology, IV, p. 332-333; I. Opelt, Merobaude, în DECA, II, p. 1623; M. Meier, Merobaudes, în LACL, p. 438, cu bibliografie.

Mesrop

Mesrop - Maştoţ (sec. IV), catolicos şi părintele literaturii creştine armene. S-a născut în satul Haţik sau Haţekat, în provincia Taron, Ia vest de Iacul Van, ca fiu al lui Vardan, despre care se crede că făcea parte din aristocraţia armeană a vremii. Este trimis să înveţe carte la Antiohia, unde au studiat şi alţi mari căr­turari, ierarhi şi sfinţi ai Bisericii creş­tine, ca loan* Hrisostom, Vasile* de Ce-zareea, Grigorie* deNazianz şi alţii. Re­venit în tară, îmbrăţişează cariera mili­tară, servind ca ofiţer la curtea arsacidă. Devine apoi secretarul regelui Vram-şapuh. Părăseşte această funcţie pentru a îmbrăca haina monahală, în această cali­tate, călătoreşte prin Armenia, mai ales în acele locuri unde mai persistau cre­dinţele păgâne, în urma contactului cu

poporul şi cu conducătorii lui spirituali şi politici, el realizează că armenii erau expuşi primejdiei de a fî asimilaţi de o cultură străină, deoarece la acea vreme limba de cult oficială era siriaca. în faţa acestui pericol, de altfel iminent, el ajunge la concluzia necesităţii unei lite­raturi creştine în limba armeană. Revenit la curtea catolicosului Sahak* (Isaac) cel Mare, acesta îl hirotoneşte. Cu ajutorul Iui Sahak şi al regelui Vramşapuh, el pur­cede Ia elaborarea unui alfabet care să poată reda bogăţia fonetică a limbii armene. Având la îndemână acest instru­ment vital şi ajutat de o serie de traducă­tori, el începe redarea textului sacru al Sf. Scripturi în limba armeană. El însuşi a tradus Noul Testament şi o parte din Vechiul Testament şi a revizuit întreaga traducere, făcând uz de manuscrise gre­ceşti. Pe lângă acest text sacru, el a tra­dus din scrierile Părinţilor greci şi sirieni. Totodată, pune temeliile unui mare nu­măr de şcoli şi mănăstiri şi purcede la încreştinarea georgienilor şi a albanilor, populaţie caucaziană dispărută în perioa­da evului mediu, în 422, face parte dintr-o misiune diplomatică la Constantinopol. Cu această ocazie, obţine sprijin din partea împăratului Teodosie pentru acţiu­nile sale culturale. După decesul lui Sahak, Mesrop devine catolicos, funcţie pe care o deţine până la moarte (440). Omiliile şi scrisorile sale ne-au parvenit sub semnătura Sf. Grigorie* Luminătorul.

BS, 9, 374-379; PLRE, 2, 759; Koriun (Chorian), Istoria vieţii şi a morţii varda-petului Sf. Mesrop, Veneţia, 1894 (în armeană); J. Marcquart, Ober den Ursprung des armenischen Alphabets in Verbindung mit der Biographie des heiligen Mast'oc', Viena, 1917; S. Weber, Ausgewăhlte Schriften der armenischen Kirchenvăter, I, Miinchen, 1925, p. 233-318; R. H. Hewsen, On the Alphabet of the Caucasian Albanians, REArm., l, 1964, p. 427-432; S.N. Moura-

viev, Leş characteres danieliens, REArm., 14, 1980, p. 55-85; Idem, Leş characteres mesropiens, REArm., 14, 1980, p. 87-111; N. Akinian, Der hi. Maschtotz Wardapet, Viena, 1949 (în armeană cu rezumat în germană); Mihai Rădulescu, Civilizaţia armenilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 199 şi urm.; Tigran Grigorian, Istoria şi cul­tura poporului armean, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 81-84; P. Ananian, în BibliothecaSanctorum, IX, Roma, 1976, col. 374-379, cu bibliografie bogată; Bardenhewer, V, 197-202; Cross, Mesrob, St., în ODCC, p. 906; S,J. Voicu, Mesrop, în DECA, II, p. 1631-1632; P. Bruns, Mesrop (Maschtotz), în LACL, p, 438-439, cu bibliografie.

Messalienii vezi Euchitii

Meşiha Zekha

Meşiha Zekha (în. şir.: Msha-Zkha -Hristos a biruit), compune între anii 550-569 Chronica Arbelae, cuprinzând perioada de Ia 100 până la 550. Arbela a fost capitala ţinutului Abiadene din Per-sia, al cărei prim episcop, Mar Pequidas, a fost hirotonit de către Sf. Apostol Tadeu. Fără îndoială, o serie de infor­maţii istorice sunt confirmate şi de alte izvoare, ceea ce constituie un aspect po­zitiv din punct de vedere ştiinţific. Există totuşi şi date care trebuie privite cu cir­cumspecţie. Importantă este informaţia pe care această cronică o dă referitor la hirotonirea episcopilor, care se săvârşea prin punerea mâinilor de către alţi epis-copi, după ce persoana fusese aleasă în prealabil de către credincioşi şi preoţi. De reţinut că Botezul era săvârşit în numele Sfintei Treimi.

A. Mingana, Sources syriaques, voi. I, Leipzig, 1907 (cu trad. în franceză); E. Sachau, Die Chronik von Arbela, ein Beitrag zur Kenntnis des ăltesten Christentums im Orient, Abh. d. Kgk. Preuss., Ak. d. Wiss.

Jahrg., 1915; Aitaner-Stuiber, 1980, p. 234; Urbina, 210-211, cu bibliografie.

Metafrastul vezi Simeon Metafrastul

Metodiu de Olimp

Metodiu (m. 311), episcop de Olimp şi

unul din cei mai de seamă oponenţi ai lui
Origen*, motiv pentru care Eusebiu* de
Cezareea nu îl menţionează în Istoria
bisericească. Informaţiile date de lero-
nim* trebuie luate cu oarecare circum­
specţie, ele fiind imprecise (Coman). Se
poate spune, cu oarecare certitudine, că a
fost episcop de Olimp în Lycia şi după
alte păreri, la Filipi în Macedonia, însă
şi-a petrecut o mare parte a vieţii î« Lycia
(F. Dietkamp). A suferit moarte de martir
în timpul persecuţiei lui Maximiati Daia
(311). „ .

Metodiu a fost un teolog sistematic, după cum putem deduce din modul în care îşi desfăşoară argumentele critice îndreptate împotriva unor învăţături propuse de Origen, cum ar fi preexistenta sufletelor sau concepţia spiritualistă a lui Origen privind învierea trupului. Din nefericire însă, din vasta sa operă doar câteva tratate au mai supravieţuit: Banchetul sau Despre feciorie; Despre liberul arbitru; Aglaophon sau Despre înviere; Despre viaţa şi activitatea raţională; Despre deosebirea mâncărurilor şi despre junin? ca menţionată în Levitic (Numeri 19) şi cu a cărei cenuşă erau stropiţi păcătoşii; Despre lepră, către Sistelius; Despre lipitoarea din Pilde (30, 15 sqq.) şi despre 'Cerurile spun mărirea lui Dum­nezeu' (Psalm 18, 1); Despre creatură; Contra lui Porfir iu e te. Dintre toate lucrările sale, doar Banchetul s-a păstrat în întregime în limba greacă. Admirator al lui Platon, Metodiu concepe acest tra*

METOD1U DE OL1MP

METODIU DE OLIMP

MIHAIL BADOQA


tat ca un dialog în maniera marelui filosof. Tratatul preamăreşte fecioria şi se încheie cu un minunat imn închinat lui Hristos ca Mire al Bisericii. Totodată, el argumentează, sub influenţa Sf. Irineu*, teoria recapitulării, dându-i acesteia o nuanţă aparte, în sensul că el nu o con­sideră pe Măria ca fiind a doua Evă, aşa cum face Irineu, ci susţine că rolul de a doua Evă îl deţine Biserica, care este atât Fecioară, cât şi Mamă. Prin aceasta, el introduce nuanţe ecclesiologice în ideea de recapitulare, în tratatul Despre în­viere, numit şi Aglaophon, după numele medicului din Pătară, în casa căruia a avut loc discuţia consemnată în această lucrare, susţine, împotriva lui Origen care afirmase că trupul înviat este un trup spiritual, că trupul înviat va fi acelaşi cu cel din această viaţă. Trupul nu este în­chisoarea sufletului. La început omul a fost nemuritor cu sufletul şi trupul. Moartea şi separarea trupului de suflet au fost cauzate numai de cel rău din invidie. Scopul actului de mântuire este de a reuni ceea ce a fost separat în mod nena­tural sau împotriva firii. Despre liberul arbitru (în slavonă poartă un alt titlu: Despre Dumnezeu, materie şi libera voinţă, ceea ce corespunde mai bine conţinutului lucrării), este o apărare a libertăţii de voinţa împotriva fatalismului gnostic, cu precădere cel valentin ian, argumentând că liberul arbitru al omului este responsabil pentru rău. Răul nu îşi poate avea originea în Dumnezeu şi nici nu este substanţă necreată sau veşnică ca Dumnezeu. El respinge ideea origenistă a unei succesiuni de lumi. O serie din lucrările sale s-au păstrat doar în limba slavonă, într-o formă prescurtată şi tra­tează despre regulile culinare ale Ve­chiului Testament. Respingerea sectelor, a supravieţuit fragmentar în traducerea în limba armeană făcută de Eznik* din

Kolb. Printre lucrările pierdute se află o lucrare împotriva lui Porfiriu, comentarii la Facere şi Cântarea Cântărilor. Despre Pythonisă este o lucrare îndreptată îm­potriva lui Origen, care susţinea că duhul care s-a arătat lui Saul a fost duhul lui Samuil.

Doctrina propusă de Metodiu nu este una originală, ci se înscrie în marea tradiţie a Bisericii de până la el. Tăria cuvântului său este simţită mai ales în fermitatea cu care combate doctrina origenistă despre veşnicia lumii, preexistenta sufletelor, metempsihoză şi prefacerea trupurilor pământeşti. Gândirea sa nu este con­secventă şi adeseori întâlnim şi o serie de contraziceri (Coman). în primele sale scrieri, Metodiu a fost fără îndoială admirator al lui Origen, făcând uz de idei şi interpretări alegorice care ti aparţin acestuia. De altfel, Pamfil*, în Apologia lui Origen, îi atrage atenţia lui Metodiu, că mai înainte şi el a avut o stimă deo­sebită faţă de marele doctor.

Migne, PG 18, 28-408; A. Vaillant, PO, 22, 5, 631-889; G.N. Bonwetsch, GCS 27,1917; H. Musurillo, V. A. Debidour, Methode d'Olympe, Le Banquet, S.Ch., 95, 1963; trad. în Ib. română: C. Comiţescu, Banchetul sau Despre castitate, Aglaofon sau Despre în­viere, Despre liberul arbitru şi Despre viaţa ş i purtarea raţională, în P. S.B, 10, p. 46-241; G. N. Bonwetsch, Die Theologie des Metho­dius von Olympus, Berlin, 1903; E. Buonaiuti, The Ethics and Eschatology of Methodius of Olympus, HThR, 14, 1921, 255-266; J. Farges, Leş idees mor ales et religieuses de Methode d'Olympe, Paris, 1929; E, Mersch, Le corps mystique du Christ, ed. a 2-a, I, Louvain, 1936, 276 şi urm.; M. Margheritis, L'influenza di Platane sul pensiero e sull'arte di S. Metodio d'Olimpo: Studi dedicaţi alia memoria di Paolo Ubaldi, Milan, 1937, p. 401-412; G. Salmon, Methodius, art. în Smith-Wace, III, p. 909-402; Cross, Methodius of Olympus, art. în ODCC, p. 910-911; Tixeront, Patro-logie, p. 137-139; I.G. Coman, Patrologie,

1956, p. 109-112; Idem, II, p. 438-470; Altaner-Stuiber, 1980, p. 215-216; Quasten, Patrology, II, p. 129-137; E. Amman, DTC 10/2, col. 1606-1614; C. Riggi, Methode d'Olympe, în DECA, II, p. 1637, cu biblio­grafie; J. Paul OSB, C. Schmidt, Methodius von Olympus, în LACL, p. 439-440.

Metrodor

Metrodor, autorul unuia din cele două tratate care prezintă evenimentele legate de Cina cea de Taină şi problema calcu­lui pascal menţionate de Fotie, Ambele tratate au fost îndreptate împotriva quar-todecimanilor. Lucrarea conţine un ca­lendar pascal al zilelor şi duminicilor cu lună plină pentru 533 de ani, mai exact 532, la care se adaugă un an care indică începutul unui nou ciclu, atunci când se revine Ia aceeaşi ordine a zilelor. Acest ciclu porneşte cu primul an al domniei lui Diocleţian. A doua lucrare, menţionată de Fotie, este un tratat care abordează, tehnic vorbind, calculul pascal şi conţine o serie de atacuri la adresa lui Metrodor. Lucrarea este adresată unui oarecare Teodor. Ambele tratate sunt interesante pentru istoria şi practica calculării perioadei pascale în Biserica creştină.

Fotie, Bibi. cod. 115 şi 116 în Migne, PG. 103, 389 şi urm.; Th. Mommsen, MGH, Auct. ant., 9, Berlin, 1892, p. 677 şi urm.; G.Salmon, Metrodorus, în Smith-Wace, III, p. 911-912; Bardenhewer, IV, 541 şi 624; A. de Nicola, Metrodore, în DECA, H, p. 1637-1638.

Migetius

Migetius, episcop de Besanţon, în a doua jumătate a sec. VII, îndeobşte plasat între Donat şi Ternatius. După informaţia lui Adso, biograful Sf. Waldebertus, abate de Luxeuil, Migetius a fost vir mag-narum virtutum, şi prieten al acestuia. Cei doi s-au învoit ca cel care va deceda

cei dintâi să fie înmormântat de către cel ce rămâne în viaţă. Potrivit înţelegerii, Migetius a fost cel care a săvârşit slujba de înmormântare a Sf. Waldbertus. Sf. Migetius a decedat în jurul anului 670.

Adso, Vita S. Waldberti, par. 8, în Migne, PL 137,692-693; Richard, Histoire des Dioceses de Besanţon et de Saint-Claude, I, p. 121-122; S.A. Bennett, Migetius, St., în Smith-Wace, III, p. 913.