Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Maxim Mărturisitorul

Maxim Mărturisitorul (580-662), teolog şi scriitor mistic ortodox. S-a născut în jurul anului 580 la Constantinopol, într-o familie aristocrată, care s-a îngrijit să-i dea o educaţie aleasă. Datorită culturii sale deosebite, este remarcat şi ajunge secretar prim al împăratului Heraclie. După o activitate relativ scurtă, în anul

614, părăseşte preocupările şi onorurile lumeşti şi îmbrăţişează viaţa monahală la mănăstirea Chrysopolis - Scutari, de pe cealaltă parte a Bosforului, ajungând să deţină funcţia de stareţ a acestui aşe­zământ monahal, în anul 626, în timpul invaziei persane, se refugiază în Africa, în timpul şederii la Cartagina, în 645, a avut loc o controversă hristologică între el şi Pyrrhus, ex-patriarhul Constanti-nopolului, în prezenţa guvernatorului imperial Grigorie şi a mai mulţi episcopi. Maxim a obţinut o victorie clară împotri­va lui Pyrrhus şi a susţinătorilor acestuia care promovau erezia monotelită, ideolo­gie susţinută la curtea bizantină şi de teologii acesteia.

Monotelismul a apărut într-un context de urgenţă. Fiind confruntat cu primejdia persană, împăratul Heraclie a fost sfătuit să facă pact cu monofiziţii de la graniţa orientală a imperiului. Acest pact urma să se facă pe baza unui compromis, care, lăsând deoparte problema celor două firi în Hristos, obliga cele două partide, monofizită şi duofizită, să admită o sin­gură lucrare în El. Prima personalitate creştină câştigată la această nouă învăţă­tură a fost episcopul ortodox Cyrus din Phasis, care, drept răsplată, a fost ridicat pe scaunul de patriarh al Alexandriei în anul 630. După o perioadă de trei ani, în 633, ortodocşii şi monofiziţii iscălesc formal pacea între ei. Sofronie sesizează pericolul noii învăţături şi se duce la Cyrus, rugându-1 în genunchi să renunţe la ea şi în consecinţă la publicarea pactu­lui. Neavând succes, Sofronie merge la Constantinopol pentru a-1 întâlni pe patriarhul de aici, Serghie, pe care îl convinge să nu se vorbească nici de una şi nici de două lucrări în Hristos. So­fronie ajunge patriarh al Ierusalimului. Serghie publică o scrisoare sinodală în sensul înţelegerii şi ia legătura cu Ho-

MAXIM MĂRTURISITORUL

MAXIM MĂRTURISITORUL

noriu care este şi el de acord să păstreze tăcere în problema în cauză, însă afirmă că în Hristos era o singură voinţă. La rân­dul lui, Sofronie publică şi el în acelaşi an, 634, o scrisoare sinodală în care face distincţie între cele două lucrări în Hristos, fără însă a spune deschis că sunt două. Urmează o perioadă de relativ calm, până în 638, când împăratul publi­că Ecthesis*-u\ său, ceea ce provoacă o reacţie puternică din partea grupării orto­doxe, în cadrul căreia Maxim ocupă un loc de frunte. Disputa din Africa, din 645, se înscrie în contextul acţiunilor îndreptate împotriva Ecthesis-ului impe­rial, în acelaşi timp, sunt ţinute mai multe sinoade locale în Africa, care au

/v

condamnat monotelismul. In 648, împă­ratul Constans II (641-668) dă un nou decret, Typos, prin care oprea, sub grea pedeapsă, de a se mai discuta dacă în Hristos sunt două sau o singură lucrare. Din Africa, Maxim merge la Roma, unde îl convinge pe papa Martin I să convoace sinodul de la Lateran, în anul 649, care adaugă încă o condamnare la dosarul monotelit. Maxim şi Martin devin pri­mele victime ale acestui decret imperial. In 653 Maxim este arestat, împreună cu ucenicul său Anastasie monahul, şi aduşi la Constantinopol în vara anului 653. în anul 655 urmează un proces, în urma căruia Maxim a fost exilat la Bizya în Tracia, iar Anastasie este trimis la Per-beris. După numai un an, Maxim a fost audiat din nou şi, întrucât a refuzat orice retractare, a fost transferat la Perberis. în anul 662, Maxim şi Anastasie monahul, la care s-a adăugat şi Anastasie apocri-siarul roman, de la care ne-a rămas o scrisoare şi o culegere de silogisme anti-monotefite (Migne, PG., 90, 173-190), sunt aduşi pentru o nouă audiere la Constantinopol. întrucât nu au voit să păstreze tăcere asupra problemei dacă în

Hristos există una sau două lucrări sau voinţe, au fost biciuiţi şi li s-a tăiat limba şi mâna dreaptă în faţa mulţimii, pentru a nu mai putea comunica prin grai sau prin scris. Cei trei martiri sunt trimişi într-un a! treilea exil în ţinutul lăzilor, pe coasta de răsărit a Mării Negre, unde Maxim, rămas monah până la sfârşitul vieţii, se stinge din viaţă în urma chinurilor, la 13 august 662, în vârstă de 82 de ani. Pentru perseverarea lui în mărturisirea şi apă­rarea adevărului credinţei ortodoxe, Sf. Maxim va fi numit 'Mărturisitorul'. Sf. Maxim a fost un teolog desăvârşit. Magistrii lui preferaţi au fost Sf. Gri­gorie* de Nazianz şi Dionisie* Areo-pagitul, pe care îl identifica cu ucenicul Sf. Pavel, şi asupra cărora a scris comen­tarii minunate. Opera pe care el a creat-o se apropie cel mai mult de ceea ce poate fi numit 'sistem' teologic, datorită coezi­unii, structurii şi modului în care a fost concepută. El a abordat aproape toate aspectele teologiei: exegeză biblică, dog­matică, ascetică, mistică, liturgică, poezie.

Lucrări exegetice: Despre diferite chestiuni şi nedumeriri din Sf Scriptură către Talasie; Chestiuni, întrebări şi răspunsuri; 79 întrebări şi răspunsuri asupra unor locuri biblice..., către Teo-pempt scolasticul; Scurtă tâlcuire a Rugăciunii domneşti; Scolii la operele Sf. Dionisie Areopagitul; Despre diferite locuri grele la Sfinţii Dionisie şi Gri-gorie; Ambigua la Sf. Grigorie Teologul. în exegeza sa, Maxim face uz de toate metodele exegetice, preferând însă meto­da alegorică sau analogică. Lucrări dogmatice: Opuscule teologice şi polemice, împotriva monotelismului şi a monofizitismului. Este vorba de o co­lecţie de scurte disertaţii sau rezumate, abordând teme hristologice, cum ar fi: despre cele doua firi ale lui Hristos; De-

spre cele două voinţe ale unui singur Hristos, Dumnezeul nostru; Despre cali­tate, proprietate şi diferenţă sau dis­tincţie; Capete despre substanţă, esenţă şi fire şi despre ipostas şi persoană; Din tratatul despre lucrări şi voinţe etc. La acestea se adaugă şi tratatul de antropo­logie creştină: Despre suflet. Lucrări morale şi ascetice: Carte de ascetică; Despre dragoste, în 400 de capitole; Alte capitole; 243 capitole teo­logice şi iconomice; 200 capitole sau capete teologice ş î practice (iconomice); 500 diferite capitole teologice şi icono­mice; Mistagogia, lucrare de căpătâi pentru înţelegerea simbolico-mistică a Bisericii şi a slujbelor liturgice; Calcul bisericesc şi scrisorile sale în număr de 45, unele având un caracter dogmatic. Există la Sf. Maxim o viziune cosmică asupra lumii care, în planul metodei şi al realizării, reprezintă bilanţul şi culmea gândirii greceşti, teologice şi filosofice, în sinteza sa doctrinară se întâlnesc Origen* şi Evagrie*. Dionisie* Areopa-gitul, Grigorie* de Nysa şi Grigorie* de Nazianz, alături de structuri filosofice platoniciene şi aristotelice. Conţinutul viziunii sale cosmice are în centrul ei

A

întruparea Fiului lui Dumnezeu şi urcu­şul (anabasis) omului spre îndumnezeire, care constă în restaurarea chipului lui Dumnezeu în om, întunecat prin păcatul originar, premiză fundamentală pentru actualizarea asemănării cu Dumnezeu după har a omului. Acesta este ţelul ur­cuşului omului spre îndumnezeire, care se realizează prin curăţirea de patimi şi prin cunoaşterea în duh a raţiunilor lu­mii, care sunt primele două trepte ce anti­cipează pe cea de a treia: unirea cu Dum­nezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor. Este vorba aici de o mişcare naturală care nu este doar a omului. Ea însufleţeşte între-

gul univers şi fiecare făptură e un impuls dat firii şi susţinut în ea de Dumnezeu în calitate de cauză şi ţintă finală a ei. Mişcarea nu este un efect al căderii de la Dumnezeu ca în origenism, ci ţine de însăşi firea celor create, manifestând aspiraţia acestora de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică. Pentru Maxim, Dumnezeu însuşi, care nu este pentru şi în Sine, nici început, nici ţintă finală, nici interval mişcător între acestea două, ca unul ce se dezvoltă spre nimic, fiind nelimitat din veci, se face pentru lume acţiune ce mij­loceşte între început şi ţinta finală, spo­rind şi adaptându-se potrivit diferitelor faze pe care le parcurge lumea, în sânul lumii, dar totuşi neidentificate cu natura ei creată, sunt ascunse, ca forţe efective, energiile divine, trecând prin toate fazele ei de dezvoltare. Aceasta e providenţa divină: 'Dumnezeu nu este pentru Sine, pe cât putem noi cunoaşte, nici început, nici mijloc, nici sfârşit... începutul exis­tenţelor, mijlocul şi sfârşitul lor este Dumnezeu ca Cel ce le face pe acestea, nu ca cel ce le suferă. Căci e început ca Făcător, mijloc ca Pronietor şi sfârşit ca Cel ce le circumscrie' (Cap. gnostice I, l, 10). Cel ce ţine toate la un loc şi călău­zeşte în general şi mai ales în planul spe­cial al mântuirii, este Dumnezeu prin Logosul şi Duhul Sfânt, adică Raţiunea divină ca Raţiunea cea mai generală ce îmbrăţişează toate raţiunile făpturilor şi viaţa divină, prin care se susţine şi se înalţă calitativ viaţa tuturor. De aceea, înălţarea spre treapta cea mai înaltă a existenţei, spre îndumnezeire nu se poate face decât prin Logos. El este substanţa sau tăria ce lucrează în virtuţi, este calea omului întărit în virtuţi, ce nu se abate

XV

nici la dreapta nici la stânga, întreaga Weltanschauung maximiană este concen­trată în Hristos, este o viziune hristică,

rf

ÎS

AXIM MĂRTURISITORUL

are nu încetează niciodată de a fi un sis-;em atotcuprinzător, în care lumea intră fi se valorifică pentru veşnicie în toată imploarea ei.

vlaxim rămâne teologul profunzimilor nsondabile ale vieţii în Dumnezeu, care ie etalează în planul experienţei reli­gioase prin cosmicizarea omului şi nomenirea acestuia ca treaptă ultimă

pre un io mystica.

igne, PG 90-91; Idem, PG 4, 15-432; 527-1576; Idem, PG 19, 1217-1280; Idem, 40, 68-109 (viaţa sf. Maxim); trad. în rom.: Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Tălcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul, în PSB, voi. 80, trad., introd., şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBM-BOR, Bucureşti, 1983; Idem, Scrieri şi epis­tole hristologice şi duhovniceşti, în PSB, voi. 82, trad., introd. şi note de D. Stăniloae, IBMBOR, Bucureşti, 1990; Idem, Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teo­logice (gnostice}, întrebări şi nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, voi. II, trad.. introd. şi note D. Stăniloae, Harisma, Bucureşti, 1993; Idem, Despre diferite locuri grele din dumnezeias­ca Scriptura (sau Răspunsuri către Talasie), în Filocalia, voi. III, ed. a 2-a, Harisma,

I 1994; Idem, Mystagogia. Cosmosul şi sufle­tul, chipuri ale Bisericii, introd. trad. note şi studii Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000; H.U. von Balthasar, Kosmische Liturgie: Maximus der Bekenner. Hohe und Krise des griechischen Weltbildes, 1941; ed. a 2-a 1961; trad. în franceză 1947; P. Sherwood, OSB, An Annotated Date-List of the Works of Maximus the Confessor, Studia Anselmiana, XXX, 1952; Idem, The Earlier Ambigua of Saint Maximus the Confessor and his Refutation of Origenism, Studia Anselmiana, XXXVI, 1955; Idem, Survey of Recent Works on St. Maximus the Confessor, în Traditio, 20, 1964, p. 428-437; M. Fiedrowicz, Maximus Confessor, Dogma-tischen Schriften, în Lexikon der theologis-chen Werke, Stuttgart, 2000; Lars Thunberg, Microcossm and Mediator. The Theological

MAXIM DE RIEZ

Anthropology of Maximus the Confessor, Acta Seminarii Neotestamentici Upsaliensis XXV, C.W.K. Gleerup, Lund & Einar Munksgaard, Copenhagen, 1965; Idem, Omul şi Cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. din engleză de Remus Rus, EIBMBOR, Bucureşti, 1999; Walther Volker, Maximus Confessor als Meister des geistlichen Lebens, Frany Steiner Verlag, Wiesbaden, 1965; J. M. Garrigues, Maxime le Confesseur. La charite avenir divin de l'homme, Theologie historique, 38, Ed. Beauchesne, Paris, 1976, cu bibliografie; Felix Heinzer şi Christoph von Scho'nborn (ed), Maximus Confesor. Actes du Sym-posium sur Maxime le Confesseur, Fribourg, 2-5 septembre 1980, Editions Universitaires, Fribourg, Elveţia, 1982; J.-C1. Larchet, Maxime le Confessor, mediateur entre l'Orient et l'Occident, coli. 'Cogitatio Fidei' 208, Cerf, Paris, 1998; Bardenhewer, V, p. 28-35; Cayre, II, p. 302-309; Tixeront, Patrologie, p. 394-396; I.G. Coman, Pa-trotogie, 1956, p. 279-282; Altaner-Stuiber, 1980, p. 521-524; Cross, Maximus, St., 'Confessor', art în ODCC, p.895; A. Ceresa-Gastaldo, Maxime le Confesseur, în DECA, II, p. 1597-1599, cu bibliografie; B.R. Suchla, Maximus Confessor,, în LACL, p. 433-435 cu bibliografie selectivă.

Maxim de Riez

Maxim de Riez, al doilea abate al mănă­stirii Lerini şi episcop de Riez. Maxim devine monah la mănăstirea din Lerini, în jurul anului 428/9. Datorită reputaţiei sale deosebite, este ales stareţ în locul lui Honorat* care devenise episcop de Arles. Deţine abaţia timp de şapte ani, după care acceptă scaunul episcopal din Riez în anul 433/4. Este prezent la sinoadele locale de la Riez (439), Orange (441), Vaison (442) şi Arles. Unele din omiliile publicate sub numele lui Eu-sebiu* de Ernesa se pare că îi aparţin lui Maxim. Cel puţin acest lucru este valabil

MAXIM DE RIEZ

pentru omiliile 12, 13, 14 şi 15, deşi cri­tica textuală nu este încă finală.

BHL II, 855-856, n. 5852-53, 57; Faust, Homilia Maximi = Euseb. Gal., Collectio Homiliarum, ed. de F. Glorie; CCL 101, Tumhoult, 1970, p. 401-412; Dynamius, Vita S. Maximi, Catania, 1966; A.C. Cooper, The History of the Islands of the Lerins, Cambridge, 1913, p. 228-230; E. Griffe, La Gaule chretienne, II, Paris^, 1966, p. 260-262; S.A. Bennett, Maximus (14), în Smith-Wace, III, p. 880; S. Pricoco, Maxime de Riez, în DECA, II, p. 1600.

Maxim de Saragossa

Maxim de Saragossa, episcop de Sara­gossa (probabil între anii 592-619) şi cronicar bisericesc. Despre viaţa şi acti­vitatea sa cunoaştem foarte puţine lucruri. Din actele sinoadelor de la Bar­celona (599), Toledo (610) şi Egara (614), aflăm ca el a fost unul dintre par­ticipanţii şi semnatarii actelor promul­gate de acele sinoade. Maxim este unul din cei trei cronicari bisericeşti amintiţi şi apreciaţi în mod deosebit de Isidor* de Sevilla. Opera sa principală este o scurtă istorie a Spaniei în perioada dominaţiei goţilor. De la acelaşi autor, aflăm că Maxim a mai scris, pe lângă această isto­rie, lucrări în proză şi versuri. Din întreaga sa operă s-au păstrat doar fragmente, unele din ele notiţe marginale pe manuscrisele Iui Victor de Tunnona şi loan* de Biclar.

Th. Mommsen, Chronicorum Cesaraugus-tanorum reliquiae, în MGH IX, Chronica minora, II, p. 22-223; CPL 2267; Schanz, IV, 2, p. 630; M.A. Ward, Maximus (19), în Smith-Wace, III, p. 882-883; Bardenhewer, V, 398-399; Moricca, III, 2, p. 1491, cu bibliografie; J. Orlandis, D. Ramos-Lisson, Die Synoden auf der Iberischen Halbinsef, Paderborn, 1981; V. Loi, Maxime de Sara-gosse, în DECA, H, p. 1600; E. Reichert, Maximus von Sdragossaiîn LACL*£>. 435.

MAXIM II DE TORINO

Maxim I de Torino

Maxim de Torino (m. 408/423), primul episcop de Torino. A nu se face confuzie între el şi urmaşul său omonim, care a fost prezent la sinoadele de la Mi lan din 451 şi Roma 465 şi a decedat nu la mult timp după anul 465. Singurele date despre el, Ie avem de la Ghenadie, care dă o listă cu numele a 24 de omilii, referindu-se Ia celelalte ca fiind 'multe' şi ne informează că a decedat în timpul domniei Iui Honoriu şi Teodosie cel Tânăr (408-423). Critica recentă este de părere că el este autorul a peste 100 de omilii, urmând îndeobşte ciclul anului litur­gic. Despre retorica sa s-a spus că este une­ori suprasolicitată. Cu toate acestea, predi­cile sale sunt de mare folos pentru cunoaşterea istoriei cultului creştin in anti­chitatea târzie. Maxim a fost mai mult pre­dicator, decât teolog speculativ. Opera sa omiletică este axată pe Sf. Scriptură, pe care o interpretează uneori alegoric. Predicile sale se concentrează adeseori asupra sensu­lui Sf. Taine şi a lucrării lui Hristos. Hristos însuşi este prezent şi lucrează în taine mân­tuirea noastră. Totodată, multe din omiliile sunt sunt îndreptate împotriva credinţelor şi a superstiţiilor păgâne.

Migne, PL 57, 221-760;CPL 220-226b; PLS 3, 351-379; Almut Mutzenbucher (ed.), Maximi Episcopi Taitrenensis Sermones, în Corpus Christianorum, Series Latina, XXIII, Turnhout, 1962 şi biblio­grafie VI-XIH; M.F. Argles, Maximus (16), în Smith-Wace, III, p. 881-882; Cross, Maximus, art. în ODCC, p. 894-895; Altaner-Stuiber, 1980, p. 458 şi urm.; Quasten, Patrology, IV, p. 574-575, cu bi­bliografie selectivă; M. Pellegrino, Maxime de Turin (I), în DECA, II, p. 1601-1602, cu bibliografie; A. Merkt, Maximus I. von Turin, în LACL, p. 435.

Maxim II de Torino

Succesor la scaunul episcopal de Torino al lui Maxim* I de Torino la mijlocul sec.

MAXIM l! DE TORINO

MAXIMIAN DE ANAZARBA

MAXIMIAN DE ANAZARBA

MAXIMIN

V. A participat la sinoadele de la Milano din 451, şi Roma din 465. A fost adese­ori identificat cu predecesorul său în scaun, despre care vorbeşte Ghenadie*. Cercetările actuale recunosc existenţa a doi episcopi purtând acelaşi nume de Maxim care au ocupat scaunul de Torino. Acest al doilea Maxim este autorul unei omilii sau discurs pe care 1-a ţinut în 453, cu ocazia sfinţirii bisericii principale (ecclesia major) din Torino, distrusă de către huni în 452 şi pe care a reconstruit-o, ca simbol al renaşterii Bisericii lui Hristos în faţa vicisitudinilor istoriei. Ii mai sunt atribuite aproape 90 de predici la diverse sărbători principale de peste an: Crăciun, Bobotează, Duminicile din Postul Mare etc. sau la sărbătorile unor sfinţi: Ciprian, Petru şi Pavel etc.

Migne, PL 57 passim; H.H. Frede, Kirchen-schriftsteller, Freiburg⁴, 1995, p. 628-642; F. Dell'Oro, // discorso ae Mediolanensis> per la solemne dedi-cazione della nell'anno 453, Archivio Ambrosiano 32, 1977, p. 267-301; M. Pellegrino, Maxime de Turih (II), în DECA, II, p. 1603 şi bibliografia de la art. precedent; A. Merkt, Maximus H. von Tur în, în LACL, p. 435-436, cu bibliografie.

Maximian

Maximian, arhiepiscop de Constanti-nopol (431-434), roman de origine, coleg al lui Celestin, care ajunge episcop de Roma. După depunerea lui Nestorie* de sinodul de la Efes şi aprobarea acestuia de împăratul Teodosie, poporul sprijină alegerea lui Maxim, preferându-1 pe acesta în locul lui Produs de Cyzic, dato­rită blândeţii caracterului său. A fost hi­rotonit de o delegaţie episcopală trimisă de sinodul de la Efes, la 25 octombrie 431, delegaţie care a păstrat în comuni­unea cu Sf. Chirii* al Alexandriei. Ma­xim îi expediază lui Chirii o scrisoare

sinodală care s-a păstrat, şi o alta scri­soare tuturor celorlalţi episcopi, dar care s-a pierdut, în care a insistat în mod deo­sebit asupra valorii sinodului de la Efes şi asupra importanţei condamnării lui Nestorie. A mai luat atitudine împotriva unor adepţi ai lui Nestorie (Helladiu de Tars, Eutherie de Tyana, Dorotei de Marcianopolis şi Himeriu de Nicomîdia) şi a sprijinit reconcilierea dintre Chirii şi loan* de Antiohia. S-a stins din viaţă la 12 aprilie 434.

CPG 5770-5773, Grumel, Regestes..., p. 66-75; G. Dragon, Naissance d'une capitale, Paris, 1975, p. 471; D. Stiernon, Maximien, în DECA, U, p. 1603-1604.

Maximian de Anazarba

Maximian sau Maximin de Anazarba, mitropolit de Cilicia II în timpul sec. V, susţinător al partidei ariene. Este prezent la sinodul de la Efes din 431, protestând împotriva sesiunii pripit ţinute sub preşedinţia lui Chirii* de Alexandria. De aceea, se alătură celei de a doua sesiuni a sinodului de la Efes, care s-a derulat după sosirea lui loan* de Antiohia, şi subscrie excomunicarea lui Chirii. In anii care au urmat el se opune, împreună cu Alexandru* de Hierapolis, oricăror în­cercări de reconciliere cu Chirii de Alexandria şi rupe legăturile cu loan de Antiohia.

S-au păstrat trei din scrisorile scrise de Maximian în versiune latină: una către Alexandru de Hierapolis, asupra poziţiei conciliante pe care a adoptat-o loan de Antiohia; a doua, despre fuga lui loan de Germanicia şi a lui Andrei de Samosata, şi a treia, în legătură cu sinodul pe care Maximian l-a întrunit la Anazarba în 433, pentru a-1 excomunica din nou pe Chirii. Deşi a fost unul dintre cei mai intransigenţi duşmani ai lui Chirii şi apă-

rător al lui Nestorie, Maximin nu este tre­cut în lista episcopi lor exilaţi de către îm­părat pentru opoziţia lor faţă de unirea din 433. Se crede că el ar fi decedat între timp.

Migne, PG, 84, 675, 721-725, 773-774; CPG, 6449-6453; D. Stiernon, Maximien (ou Maximin) d'Anazarbe, în DECA, II, p. 1605; G. Rdwekamp, Maximianus von Anazarba, în LACL, p. 432.

Maximian de Ravenna

Maximian sau Maximin de Ravenna (sec. VI), episcop de Ravenna între 546-556. Bun cunoscător al cercurilor înalte de la Curtea bizantină, el a fost hirotonit şi numit episcop de papa Vigiliu, în tim­pul vizitei sale la Constantinopol, în problema celor Trei Capitole, în perioada episcopatului său, Biserica din Ravenna a cunoscut o dezvoltare deosebită. Dato­rită abilităţilor sale diplomatice, dar şi originii sale istriene, el cuprinde în autoritatea sa şi provincia ecclesiastică a Aquileii, ca reprezentant al Ortodoxiei, în consecinţă, atunci când Vigiliu absen­ta din Roma, iar Datius din Milano, el era cel care exercita primatul în Italia, pentru a realiza unirea în spirit ortodox a Bise­ricilor care au aderat la cele Trei Capi­tole. Maximian a realizat o culegere de formulare liturgice, care au constituit izvorul Sacramentarului lui Leon.

Migne, PL 106, 608-610 (Lib. pont.); A. Chavasse, L'Oeuvres litteraire de Maximien de Ravenne, EphremLiturg., 74, 1960, p. 115-120; G. Cuscito, Cristianesimo antico ad Aquileia e in Istria, Trieste, 1977, p. 286-287; G. Cuscito, Maximien de Ravenne, în DECA, II, p. 1605; B. DUmler, Maximian von Ravenna, în LACL, p. 432, cu bibliografie.

Maximin

Maximin (sec. I V-V), episcop arian de Hippo Regius, scriitor de limbă latină,

venit în Africa în anul 427/428. Despre viaţa sa avem puţine informaţii şi tot ceea ce ne este cunoscut este dedus din propiile sale scrieri. După spusele sale, el era mai tânăr decât Fer. Augustin* cu câţiva ani, de aceea data naşterii sale poate fi fixată între anii 360-365. Re­laţiile sale intime cu episcopii Palladius* şi Secundianus* ne fac să credem că el se trăgea din Illyria, unde fusese ales cap al grupării ariene, însoţeşte trupele goti­ce aflate în slujba Romei şi trimise în Africa pentru a zdrobi răscoala lui Boni-faciu. Conducătorul acestor trupe era corniţele Sigiswulf. în 397, el scrie lu­crarea Dissertatio contra Âmbrosium, constituită ca o apărare a arianismului şi un atac la adresa lui Ambrozie*, duşman neînduplecat al acestei erezii. Eveni­mentul major, interesant de reţinut, este dezbaterea publică pe care Maximin a avut-o cu Fer. Augustin. Conţinutul aces­tei dezbateri s-a păstrat în Collatio Augustini cum Mcaimino Arrianorum episcopo. Această lucrare este importan­tă din două puncte de vedere: istoric, pentru că descrie într-un mod viu şi direct evenimentul conflictului, şi doctri­nar, deoarece aici avem o expunere deta­liată a doctrinei ariene făcute de Maxi­min. Numărul operelor lui Maximin a crescut prin atribuirea de către Dom Capei le a majorităţii lucrărilor cuprinse în Codicele Veronensis LI, considerate a fi aparţinut lui Maximus* de Torino. Este vorba de un corp voluminos de texte cu caracter omiletic intitulate: Contra hae-reticos; Contra ludaeos, Contra paganos. Eretici, în acest context, sunt ortodocşii, a căror doctrină este combătută de autor. Celelalte omilii au un caracter apologetic şi rezumă diverse argumente polemice cu iudeii sau păgânii. Există apoi un număr de 15 predici ţinute de autor la diverse sărbători împărăteşti (Epifanie, Paşti

MAXIMIN

MAXIMIN

MELITON DE SARDES


etc.), sau cu diverse alte ocazii şi come­morări, în cele din urmă, mai există un text compus din 24 de Expositiones de capitulis Evangeliorwn, la care a fost adăugat un fragment De nominibus apos-tolorum. La aceste lucrări, Meslin a adăugat încă două tratate exegetice: Opus imperfectum in Matthaeum şi Commentarium in lob. Aşa cum este re­constituit în prezent, corpus-\)\ maximi-nian cuprinde lucrări exegetice şi doctri-nar-polemice. Lucrările exegetice, atri­buite lui Maximin, sunt: Opus imperfec­tum in Matthaeum, comentariul cel mai extins la Evanghelia după Matei, păstrat din antichitatea creştină latină (Quasten), Commentarius in Job, trecut în mod eronat sub numele lui Origen, şi Trac-tatus m Lucam, din care au supravieţuit fragmente. Din grupul lucrărilor doctri-nar-polemice amintim: Epistula de fide, vita et ohitu Ulfilae, inclusă în Disser-tatio contra Ambrosianum; Sermo Arria-norum, împotriva căreia Augustin scrie un tratat: Contra sermonem Arrianorum. Fragmenta Arriana, descoperite pe un palimpsest păstrat în Biblioteca de la Vatican. Linia doctrinară a acestor scrieri este ariană atât în exprimare, cât şi ca fond. Ele ne dau posibilitatea unei în­ţelegeri exacte a ereziei ariene în devia­ţiile ei de la învăţătura ortodoxă. Astfel, în ceea ce priveşte conceptul de Dum­nezeu, şcoala lui Ulfîla* şi implicit Ma­ximin, afirmă că Dumnezeu Tatăl este absolut transcendent, nu numai în relaţia Sa cu lumea creată, ci şi în relaţia cu celelalte Persoane Divine, plasate de tradiţie alături de El. Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, El este Dumnezeu şi Tată, întrucât este omnium auctor, dar şi Dumnezeul Fiului. De aceea, formula ortodoxă care afirmă că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt unus Dens, trebuie res­pinsă. Unicitatea Tatălui derivă din fap-

tul că El este singur Nenăscut, sine prin-cipio şi ante principium, înţelegândprin-cipium atât în sens cronologic, cât şi ontologic. El este causa sui şi cauză a tot ceea ce există, inclusiv a Fiului, deoarece El este unus auctor. Unicitatea şi trans­cendenţa absolute ale Tatălui nu îi permit Acestuia să intre în contact cu lumea creată. El face acest lucru prin Fiul, care este genitus şi unigenitus în relaţia cu lumea creată. Fiul este unus unigenitus apud ingenitum, relaţia lui cu Tatăl fiind una de generare, act al voinţei Tatălui, lucrare care nu angajează schimbare sau diminuare în Tatăl. Tatăl L-a gene­rat/creat ante saecula şi înainte de toate făpturile. Prin ante saecula se înţelege înainte de crearea timpului, adică a lumii. Nefiind sine initio, deşi este sine fine, Fiul nu este consempiternus şi coeternus în relaţie cu Tatăl. Subordinaţianismul arian se bazează pe ideea că Tatăl este este principium cronologic şi ontologic şi pe considerentul că întruparea Fiului este o dovadă a inferiorităţii Sale, deoarece în trup fiind, este supus pătimirii şi morţii. Fiul rămâne alăturat Tatălui numai pe plan moral. Acest lucru le-a dat posibili­tatea arienilor din şcoala lui Ulfila să accepte formula de la Rimini, care afir­ma că Fiul este asemenea Tatălui potrivit Scripturilor. Era însă vorba de o asemă­nare exterioară, legată de voinţă şi lu­crare, în ceea ce priveşte învăţătura despre Duhul Sfânt, arienii latini au pre­luat ideile lui Eunomiu*. Aşa cum Fiul este primul creat al Tatălui, Duhul este cei dintâi creat de Fiul, potrivit voii Tată­lui. Această nuanţă ariană o regăsim implicită în Filioque, adică în învăţătura catolică despre purcederea Duhului şi de Ia Fiul. O analiză a structurilor doctrinare ale arienilor latini se impune, deoarece o serie din v acestea şi-a făcut Ioc în struc-

turile sectare şi eretice de mai târziu, până chiar şi în zilele noastre.

Migne, PL 57, 781-806, 829-832; PLS, 691-763; Frederich KaufTmann, Aus der Schule des Wulfilas, în Texte und Untersuchungen zur altgermanischen Religionsgeschichte, Strassburg, 1899, p. 67-90; Opus imperfec­tum in Mattheum, în CPG 4569 şi CPL 707; PG 56, 611-948; PG, 17, 371-522 (ptr. Iov); Tractatus in Lucam, în A. Mai, Scripîorum veterum nova collectio 3, 2, Roma, 1821, 191-207, 208-237; Augustin, Coli. c. Maxim., PL 42, 709-814; R. Gryson, Debat de Maximinus avec Augustin. Scol ies ari-ennes sur le concile d'Aquilee, Louvain, 1980; idem, Litterature arienne Latine l, Louvain-la-Neuve, 1980; idem, în SCh 267, Paris, 1980; J. Zeiller, Leş origines chreti-ennes dans Ies provinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918; M. Meslin, Leş ariens d'Occident, Paris, 1967; W.A. Sum-ruld, Aitgustine and the Arians, Selinsgrove, 1994; E. Amman, DTC 19/1 (1928), 466-472; H. W. Phillott, Maximinus, art. în Smith-Wace, III, p. 873-874; I.G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca straromână, EIBM-BOR, Bucureşti, 1979. p. 212-215; Altaner-Stuiber, 1980, p. 372-373; Quasten, Patro-logy, IV, p. 98-113, cu bibliografie; M. Si-monetti, Maximin, Arien, în DECA, II, p. 1606-1607; R. Kany, Maximinus, Goten-Bischof, în LACL, p, 432, cu bibliografie.