Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
Pectorius, Epitaful lui Epitaful lui Pectorius este o inscripţie descoperită în 1830, într-un vechi cimitir creştin de lângă Autun, Franţa. Inscripţia, săpată în piatră, este spartă în mai multe bucăţi dintre care au fost recuperate şapte. Ele au fost asamblate, iar inscripţia reconstituită a fost tradusă şi publicată de cardinalul Pitra. împreună cu G. Rossi, cardinalul Pitra consideră că inscripţia datează din sec. II, în timp ce E. Le B lanţ şi J. Wilpert o plasează în sec. III. Din analiza amănunţită a formei şi stilului literelor, s-a dedus că inscripţia ar data din a doua jumătate a sec. IV. Conţinutul frazeologic aminteşte totuşi de inscripţia lui Abercius* (sfârşitul sec. II) şi poartă amprenta doctrinei secrete (doctrina arcana). Conţinutul inscripţiei este deosebit de interesant. Inscripţia este scrisă în trei distihuri şi cinci hexametri. Primele cinci versuri sunt legate între ele prin acrostihul: IH0YI. în ceea ce priveşte conţinutul, acesta este împărţit în două părţi. Prima parte este o expunere doctrinară adresată cititorului, iar a doua, are un caracter personal, Pectorius rugându-se pentru mama sa şi cere părinţilor decedaţi şi fraţilor săi să-şi aducă aminte de el 'în pacea peştelui', adică în pacea lui Hristos. J. Pitra, De inscriptione graeca et christiana in coemeterio sancti Petria via strata reper-ta, infra itrbem Augustodunensem, Mustrata variorum notis et dissertationibus, iisque partim ineditis, Spicilegium Solesmense, I, Paris, 1852, p. 534-564; J. Quasten, Monu-menta eucharistica et liturgica vetustîssima, Bonn, 1935-37, p. 24-27; Idem, Pectorius, Epitaph of, în EC, 11, p. 49-50; Idem, Patrotogy, I, p. 173-175, cu bibliografie. Pehlevi Pehlevi sau Pahlavi, limbă moartă, din grupul limbilor iraniene apusene în care au supravieţuit o serie de traduceri de texte creştine, făcute în general de către traducători sirieni, în prezent, în pehlevi mai există doar câteva texte maniheice şi fragmente din Psaltire. B.M. Metzger, The Earfy Versions of the New Testament..., Oxford, 1977, p. 276-277; W. Sundermann, Christliche Evangelientexte in der LJberlieferung der iranischmanichâi-schen Literatur, MIOF, 14, 1968, p. 388-415; P. Gignoux, L'auteur de la version pehlevie du psautier serait-il nestorien?. Memorial Mgr G. Khouri-Sarkis, Louvain, 1969, p. 233-244; S.J.Voicu, Pehlevi, în DECA, II, p. 1966.
Erezie creştină, diseminată de exegetul şi teologul britanic Pelagius, potrivit căreia omul poate face singur primii paşi spre mântuire, fără ajutorul harului divin. Este o mişcare laică, susţinută de cercuri aristocrate de la Roma, foste admiratoare ale lui Ieronim* în perioada anilor 380. Mişcarea s-a bucurat de largă popularitate în Sicilia. Pelagianismul se conturează ca reacţie împotriva adepţilor maniheismului care, în cercurile creştine, învăţau că Dumnezeu a creat două categorii de oameni, unii sortiţi pedepsei veşnice, întrucât erau răi, iar alţii, vieţii fericite, întrucât erau buni. Pelagiu nu recurge la predestinaţie pentru a rezolva problema celor damnaţi şi a celor mântuiţi, ci susţine libertatea omului de a observa poruncile lui Dumnezeu şi a alege bineie în virtutea naturii dată lui de către Dumnezeu la creaţie. De aceea, considerând libertatea de voinţă ca dat prin creaţie (insertwn est in natura), el nu se preocupă de problema;păcatului strămoşesc şi nici de problema transmiterii acestuia tuturor oamenilor, întâlnirea lui Pelagiu cu Biserica creştină din Africa, confruntată cu schisma donatistă, va determina transpunerea din planul teoretic, în plan practic, a ideilor acestuia, mai precis, în practica pedobotezului. Pentru această Biserică, administrarea botezului se făcea 'pentru iertarea păcatelor', ceea ce subînţelegea transmiterea păcatului strămoşesc, în timp ce pentru Pelagiu, omul se naşte în condiţia pe care Adam a avut-o înainte de a păcătui şi de aceea botezul nu este spre iertarea păcatelor, ci un mijloc de restaurare. Ori în acest caz, lucrurile se complică, ajungând până la a face inutilă însăşi întruparea, întrucât pune în mâinile omului posibilitatea de a se mântui, fără ajutorul harului divin. De altfel, Pelagiu a susţinut că au existat oameni mântuiţi înainte de venirea iui Hristos. Biserica din Africa ia atitudine faţă de această învăţătură şi o condamnă la sinodul de Ia Cartagina din 412, la care gruparea pelagiană a fost reprezentată de Caelestius*. Paulin*, diacon din Milan, care se afla la Cartagina, a sistematizat învăţătura pelagiană în şase puncte: moartea a fost naturală în cazul lui Adam; păcatul lui a fost o problemă personală, fără vreo consecinţă pentru alte persoane; prin urmare, copii se nasc în starea pe care Adam a avut-o înainte de a păcătui; nimeni nu moare din cauza păcatului săvârşit de Adam, dar nici nu înviază datorită învierii lui Hristos; atât Vechiul, cât şi Noul Testament duc ia mântuire şi în Vechiul Testament au existat persoane care nu au păcătuit. Caelestius şi adepţii săi au fost excomunicaţi. Controversa a atras atenţia asupra necesităţii formulării doctrinei creştine privind păcatul strămoşesc, transmiterea lui şi consecinţele pentru flecare om; relaţia r PELAGIANISM PELAG1ANISM PELAGIU
dintre Vechiul Testament şi Noul Testament în terminologia paulină a legii şi harului şi posibilitatea de a trăi fără păcat (impeccantia). Disputa se transferă în Răsărit, unde se afla Pelagiu. Lazarus de Aix, episcop galic în exil, atrage atenţia asupra învăţăturii lui Pelagius şi în consecinţă un sinod este convocat la Dios-polis în 415, care însă îl achită pe Pelagiu, întrucât el se dezice de Caelestius, susţinând că omul primeşte de la Dumnezeu puterea de a se orienta potrivit poruncilor Sale. în plus, el detaliază învăţătura sa în tratatul De libero arbitrio. Augustin considera totuşi, că acolo s-a făcut o greşeală de judecată, deoarece în realitate, Pelagius reducea harul la libertate, în Răsărit însă, impecabilitatea (im-peccantia) a fost înţeleasă ca posibilă în teorie, în schimb, teologii africani susţineau că omul teoretic al pelagienilor nu aparţine istoriei, istoriei păcatului în Adam, tainelor Bisericii, mântuirii în Hristos. întrucât teoriile pelagiene nu puteau fi aplicate istoriei, acestea erau eretice, căci punerea lor în practică implica inutilitatea tainelor, ipocrizie în administrarea lor, facându-le nefolositoare pentru mântuire. Pelagiu însuşi a fost foarte evaziv în încercarea de a trece de la planul teoretic la cel istoric, fapt care îl determină pe Augustin să-1 acuze că i-a indus în eroare pe teologii răsă-riteni. Temeiul antropologiei pelagiene constă în putinţa omului de a face binele sădită în om la creaţie; această putinţă fiind însuşi chipul lui Dumnezeu, întrucât era sădită în natura sa, omul avea posibilitatea de a trăi fără de păcat, de a se conduce după poruncile lui Dumnezeu. Atunci când a păcătuit, Adam nu a distrus acest chip, de unde şi posibilitatea de a nu păcătui. Cu toate acestea, exemplul lui Adam a fost urmat şi s-a răspândit, motiv pentru care chipul lui Dumnezeu în om s-a întunecat. Dumnezeu a dat legea şi apoi L-a trimis pe lisus Hristos pentru a da exemplu şi a trezi din somnolenţă chipul divin din om. Exemplul este cel care stimulează libertatea, care îi cheamă pe oameni să se pună de acord cu preceptele Domnului. Legea este correc-torium sau îndreptarea chipului, iar exemplul lui lisus Hristos, harul dat oamenilor. Chiar dacă exemplul este o noţiune prezentă în teologia creştină, Pelagiu greşeşte atunci când îl ridică la rangul de putere care stimulează voinţa, înlăturând harul. Fiind achitat la Diospolis, Pelagiu îi scrie papei Inocenţiu I, atrăgându-i atenţia că sinodul de la Cartagina a fost o calomnie la adresa sa. Reacţia a fost imediată. Biserica din Africa ţine un nou sinod la Cartagina, în 418, care îl condamnă din nou. La această condamnare se adaugă şi scrisoarea circulară a papei Zosim, Trac-toria, care duce la condamnarea definitivă a pelagianismului. în plus, sinodul ecumenic de la Efes, din 431, îl condamnă pe Pelagiu, alături de Nestorie. Cu toate acestea, influenţa pelagianismului a dăinuit în Apus în Britania, unde va fi eradicat doar în urma intervenţiei severe a lui Germanus* de Auxerre, şi în Galia, unde situaţia se complică datorită apariţiei semipelagianismului, o respingere a predestinationismului augustinian, fără vreo aprobare corespunzătoare din partea lui Pelagiu. în Galia, controversa continuă până în sec. V, când sub influenţa lui Caesarius* de Arles, se ajunge la o înţelegere în cadrul celui de al doilea sinod de la Orange din 529. între cele două extreme, Augustin* şi Pelagiu*, apare un curent moderat, numit semipelagianism, ale cărui idei au fost conturate de Cassian* de Marsillia (c. 420), cu largă audienţă în sânul mânăsti- rilor din sudul Galiei. Acesta afirmă, împotriva formei extreme de predesti-naţie promovată de Augustin în scrierile sale târzii, perseverenţa impecabilităţii şi 'numerus clausus' în cazul celor aleşi. Prosper* de Aquitania, ucenicul lui Augustin, preia şi dezvoltă ideile magistrului său referitoare la pred est i naţie, ceea ce determină apariţia a două scrieri de provenienţă galică, Objectionem Vincen-tianae, scrisă probabil de Vincenţiu* de Lerini, şi Capitula Gallorwn. Prosper dă o replică foarte dură acestor scrieri în două dintre tratatele sale: Contra Colla-torem şi Capitula Objectionum Gallo-rum. Ca urmare, semipelagianismul descreşte în intensitate, rămânând totuşi doctrina dominantă în Galia, timp de mai multe generaţii, în prima parte a sec. VI, o nouă controversă izbucneşte, datorită apariţiei, în 470, a scrierii lui Faustus* de Riez, intitulată De gratia, care promova învăţături semipelagiene. Deşi autorul era decedat de mai mult timp, lucrarea a fost denunţată ca eretică atât la Roma, cât şi la Constantinopol şi, mai ales, de călugării sciţi în frunte cu loan* Maxenţiu. Aceştia primesc sprijin din partea lui Fulgenţiu* de Ruspe şi Cesarius* de Arles, care determină condamnarea învăţăturilor semipelagiene la sinodul de la Orange din 529. După această dată, teologia apuseană va promova învăţătura augustiniană despre har. Trebuie reţinut că termenul de semipelagianism a fost folosit de adepţii lui D. Banez pentru a caracteriza învăţăturile iezuitului L. Molina, însă în această accepţiune nu mai este în uz. Migne, PLS l, 1101 şi urm.; CPL 728-766; H. Noris, Historia Pelagiana, Padova, 1673; C.P. Caspari, Briefe, Abhandlungen und Predignlen, Christiania, 1890; A. Bruckner, Quellen zur Geschichte des pelagianischen Streits, Sammlung ausgewăhlter kirche- und dogmengeschichtlicher Quellenschriften, Reihe 2, VII, 1906; A. Souter, The Earliest Latin Commentaries on the Epistles of St, Paul, 1927, p. 205-230; S. Prete, Pelagio e ii pelagianismo, Brescia, 1961; R. F. Evans, Pelagius. Inquiries and Reappraisals, London, 1968; H. Zimmer, Pelagius in Ire-land. Texte und Untersuchungen zur patris-tischen Literatur, 1901; G. Pinval, Pelage. Şes ecrits, sa vie et sa reforme. Etude d'his-toire litteraire et religieuse, Lausanne, 1943; G. Greshake, Gnade aîs konkrete Freiheit. Eine Untersuchung zur Gnadenlehre des Pelagius, Mainz, 1972; F. A. Loofs, Semipe-lagianismus, în Realencyclopădie fUr protes-tantische Theologie und Kirche, (citat: PRE ed. 3), XVIII, 1906, p. 192-203; Cross, Pelagianism, art. în ODCC, p. 1058-1059 cil bibliografie; Idem, Semipelagianism, art. in ODCC, p. 1258; V Grossi, Pelage-Pela-giens-Pelagianisme, în DEC A, II, p. 1976-1980; J. Stiiben, Pelagius, în LACL, p. 490-493, cu bibliografie. Vezi şi bibliografia Ia PELAGIU.
Pelagiu (354-434) ereziarh. După informaţiile date de Augustin* Prosper*, Ghenadie*, Orosiu* şi Mercator*, Pelagiu s-a născut într-o familie romană din Britania, iar după Ieronim*, că ar fi fost scoţian de origine, ceea ce plasează locul naşterii sale în Irlanda, deoarece scoţienii se aflau acolo în acea vreme. Mai există o tradiţie târzie care susţine că Pelagiu s-a numit Morgan (Marigena, neXayioţ), şi că s-a născut la Bangor în Nordul Ţării Galilor. Această părere nu este demnă de luat în seamă. Data naşterii nu este cunoscută, anul 354 rămânând un punct de reper. Venirea sa la Roma este pusă sub pontificatul lui Anastasiu, între 380-384, sau în primii ani ai lui Graţian, 375-380. în urma căderii Romei, în 410, Pelagiu se refugiază în Africa. Vizitează mai întâi Hippo Regius. De aici merge la PELAGIU PELAGIU i iCartagina, unde are ocazia să-1 întâl-•nească de câteva ori pe Augustin, viitorul lui oponent, care era angajat în contro-[versa donatistă. De la Cartagina pleacă la Ierusalim, unde câştigă prietenia epi-'scopului loan, care îi va lua apărarea împotriva lui Orosiu şi a grupului de latini, [condus de Ieronim, care a găsit refugiu şi linişte aici. între timp, Caelestius, rămas la Cartagina, propovăduieşte deschis învăţăturile lui Pelagiu, şi determină convocarea unui sinod la Cartagina, în 411/2, care condamnă aceste învăţături. Augustin nu a participat la acest sinod. Acuzaţiile au fost aduse de Paulin*, poetul şi biograful lui Ambrozie. Caelestius se apără, însă apărarea a fost considerată ca fiind prea evazivă şi neconcludentă şi, ca urmare, el şi discipolii săi au fost excomunicaţi. Grupul lui Caelestius pleacă de la Cartagina la Efes. în anul 415, pe când se afla Ia Diospolis, Pelagiu este acuzat de erezie de către doi episcopi din Galia, Eros şi Lazarus din Aix, pe baza ,unor citate extrase din lucrarea sa, intitulată Liber Testimoniorum, care afirmau explicit posibilitatea impecabilităţii omului în virtutea voinţei sale libere şi a posibilităţii dată omului la creaţie, de către Dumnezeu, de a acţiona potrivit poruncii divine. Pelagiu evită condamnarea abordând problema în plan teoretic şi distanţându-se de Caelestius. Ca urmare, Pelagiu scrie Chartula defensionis, un scurt manifest de propagandă, care este trimis lui Augustin, şi De libero arbitrio, Lucrurile nu se opresc aici. Grupul de teologi africani se adresează în cele din urmă papei Inocenţiu I, explicând acestuia erorile săvârşite la Diospolis. în răspunsul său, cuprins în trei epistole pe care i le trimite lui Augustin, acesta îi condamnă pe Pelagiu şi Caelestius. Pelagiu intervine imediat Ia papă, susţinând că este victima unor calomnii, între timp papa Inocenţiu I decedează şi este urmat de Zosim, care îl cheamă pe Pelagiu şi Caelestius la Basilica Sf. Clement. Aici este citită o scurtă mărturisire de credinţă, Libellusfidei, care este considerată ca fiind conformă cu credinţa ortodoxă şi în consecinţă cei doi sunt absolviţi. Grupul african reacţionează şi se întruneşte într-un concilium qfricanum, iar hotărârile luate sunt trimise papei Zosim. Acesta îi invită pe toţi la pace şi nu purcede la revizuirea suspendării condamnării lui Pelagiu şi Caeiestius. Africanii se îndreaptă spre Ravenna şi obţin, în 418, condamnarea mişcării pelagiene de două ori în acelaşi an. Paralel cu aceste eforturi, grupul de teologi africani ţin un concilium plenarium în Bastlica Faustus din Cartagina, în mai 418, sub preşedinţia lui Aureliu de Cartagina şi Dona-tianus de Telepte. Sunt elaborate un număr de nouă canoane care reafirmă hotărârile conciliului din 411/2 care îl condamnase pe Caelestius, şi se resping tezele pelagiene. Datorită atitudinii antipe-lagiene a împăratului, în iulie 418, papa Zosim expediază o scrisoare circulară, Tractoria, tuturor centrelor episcopale importante din Răsărit şi din Apus, reconfirmând hotărârea papei Inocenţiu I în cazul lui Pelagiu şi Caelestius, şi solicitând acceptul tuturor episcopilor. Ju-lian* de Eclanum cere papei explicaţii, care s-au dovedit a fi inacceptabile, împreună cu alţi 18 episcopi, el refuză să iscălească Tractoria şi, ca urmare, au fost condamnaţi. Reacţii împotriva scrisorii lui Zosim vin şi din partea episcopilor din Nordul Italiei, între timp, Honorius dă un rescript urgentând punerea în practică a decretelor imperiale. Valentinian III dă un decret împotriva pelagienilor din Sudul Galiei. Julian, cu un grup de adepţi, pleacă în Răsărit, iar Pelagiu se retrage în Egipt. Cei care ajung la Con- stantinopol îl regăsesc pe Caelestius. Patriarhul Atticos refuză să îi primească, însă urmaşul său, Nestorie*, este mai binevoitor faţă de ei. El solicită episcopului Romei informaţii privitoare la condamnarea acestora. Când Nestorie este atacat pentru învăţăturile sale, el înclină spre un pact cu pelagienii. De altfel, Răsăritul nu era preocupat de problemele ridicate de controversa pelagiană, teologii răsări ten i acceptând cooperarea dintre har şi voinţa liberă a omului fără a impune anumite limite. Totuşi, sinodul ecumenic de la Efes, din 431, sub influenţa lui Chirii*, condamnă doctrinele lui Nestorie şi ale Iui Caelestius, fără a le menţiona numele, în plus, sinodul hotărăşte ca orice mitropolit sau cleric care va îmbrăţişa învăţăturile lui Nestorie şi Caelestius să fie depus din treaptă. Cât despre Pelagiu, se pare că el a decedat într-o localitate din Palestina, în vârstă de aproximativ 70 de ani. Caelestius dispare din istorie după sinodul de la Efes, iar Jutian a decedat în Sicilia în anul 454. Multă vreme scrierile pelagiene au format un corpus unitar. Cercetările recente împart acest corpus în trei categorii: scrieri autentice, aparţinând lui Pelagiu, scrieri neautentice şi scrieri atribuite altor autori care au simpatizat cu pela-gianismul (Quasten). a. Scrieri autentice: Expositiones XIII epistularum Pauli (Migne, PLS l, 1110-1374); Liber de induratione cordis Pharaonis (Migne, PLS I 1506-1539); Expositio interlinearis Hbri lob (Migne, PL 23, 1475-1538); De vita christiana (Migne, PL 50, 383-402); Epistula ad Demetriadem (Migne, PL 30, 15-45); De divina lege (Migne, PL 30, 105-116); Epistula de virginitate (CSEL l, 224-250); Epistula ad Marcellam (CSEL 29, 429-436); Epistula ad Celantiam (CSEL 29, 436-459); Libellus fidei (Migne, PL 48, 488-491; Idem, 45, 1716-1718); De fide trinitas sau Libri tres de Trinitate (Migne, PLS I, 1544-1560); Liber testimoniorum sau Edogarum liber (Migne. PL l, 25-32); De Libero arbitrio (Migne, PL 48, 611-613); De natura (CSEL 60, 233-299); De amore; De bono constantiae (Migne, PL 91, 1065-1077); Epistula ad Laviniam (CSEL 42,68); Epistulam ad Innocentium (Migne, PL 48, 610-611); Epistula ad amicum (CSEL 42, 107); Epistula ad dis-cipulos (CSEL 42, 177-178) şi Fragmenta Vindobonensia (Migne PLS I, 1561-1570). b. Scrieri neautentice: Epistula ad ado-lescentem (Migne PLS I, 1375-1380); Tractatus divitiis (Migne PLS I, 1380-1418); Epistula malis doctoribus (Migne PLS I, 1418-1457); Epistula depossibili-tate non peccandi (Migne PLS I, 1457-1464); Epistula de castitate (Migne, PLS I, 1464-1505); Consolatio ad virginem (Migne, PL 30, 55-60); Epistula ad^Clau-diam (CSEL l, 219-223); Epistula ad Oceanum (Migne, PL 30, 282-288). c. Scrieri ale unor simpatizanţi pelagîent: Epistula ad virginem devotam (Migne, PL 17, 579-598); Epistula de contemnenda haereditate (Migne, PL 30, 45-50); Epistula de vera circumcisione (Migne, PL 30, 188-210); Epistula de vera penltentia (Migne, PL 30, 242-245) etc. După conţinut, scrierile pelagiene se împart în: scrieri exegetice, teologice sau doctrinare şi moral-ascetice. Lucrările exegetice au urmărit două principii: Scripturile sunt lucrarea unuia şi aceluiaşi Duh şi de aceea nu pot fi contradictorii. Pasajele obscure trebuie explicate din prisma celor clare. La acestea trebuie adăugat că dreptatea lui Dumnezeu nu are preferinţe pentru anumite persoane şi nici nu solicită imposibilul. Lucrarea doctrinară principală este De natura, trimisă lui Augustin, care îi dă acestuia primul răspuns
PELAGIU PELAGIU I PELAGIU I ' PELAGIU II în scris. Pelagiu susţine că omul are capacitatea înnăscută, ca dat prin creaţie, de a trăi potrivit poruncilor lui Dumnezeu şi să trăiască în puritate, fără a săvârşi păcate, în De libero arbitrio voinţa liberă este văzută ca o rădăcină implantată în om în starea neutră de la creaţie, în funcţie de care acţionează voinţa liberă. Harul lui Dumnezeu intervine pentru a ajuta această primă hotărâre, care nu este altceva decât provocarea de a urma exemplul lui Hristos. Pentru doctrina lui Pelagiu vezi PELA-GIANISM. Migne, PLS I, 1101 şi urm.; CPL 728-766; J. B aer, De operibus Fastidii, britannorum episcopi, Niirenberg, 1902; A. Souter, Pelagius' Expositions ofThirteen Epistles of Saint Paul, Cambridge, 1926; C. P. Caspari, Briefe, Abhandlungen urtd Predigten aus den zwei letzten Jahrhunderten des kirchlichen Altertums und dem Anfang des Mittelalters, Christiana, Oslo, 1980; H. Zimmer, Pelagius in Ireland, Berlin, 1901; J. B. Bury, The Origin of Pelagius, Hermathema 13, 1905, p. 26-35; G. de Plinval, Pelage, 1943; R. F. Evans, Pelagius' Veracity at the Synod of Diospotis, în Studies in Medieval Culture, Western Michigan University, 1964, p. 21-30; J. Ferguson, Pelagius, Cambridge, 1956; R. F. Evans, Pelagius. Inquiries and Reappraisals, London, 1968; T. Bohlin, Die Theologie des Pelagius, 1957; S. Prete, Pelagio e ii Pelagianismo, 1961; O. Werme-linger, Rom und Pelagius. Die theologische Position der romischen Bischofe im pela-gianischen Streit in den Jahren 411-432, Stuttgart, 1975, cu bibliografie; W. Ince, Pelagius (2), art. în Smith-Wace, IV, p. 282-295; R. Hedde, O.P.-E. Amann în DTC, XII, pt. l, 1933, col. 675-715; Bardenhewer, IV, p. 513-535; Altaner- Stuiber, 1980, p. 374-377; Quasten, Patrology, IV, p. 465-486, cu .bogate indicaţii bibliografice; V. Grossi, Pelage-Pelagiens-Pelagianisme, în DECA, II, p. 1976-1980; J. Stiiben, Pelagius, în LACL, p. 490-493, cu bibliografie. Pelagiu I Pelagiu I, episcop al Romei între anii 556-561. S-a născut la Roma, ca fiu al unui oficial citadin (vîcarianus) pe nume loan. După terminarea studiilor, a fost hirotonit diacon, iar papa Agapet, înainte de a părăsi Constantinopolul, îl numeşte apokrisiarhul său. După moartea lui Agapet, Pelagiu devine unealta împărătesei Teodora care dorea să-1 impună pe scaunul roman pe Vigiliu. în acest scop, ea îl trimite pe acesta să împiedice, dacă era posibil, revenirea în scaun a lui Silverius, care, după ce fusese ales şi hirotonit, a fost exilat de către Belizarie din porunca împărătesei. Sub pontificatul lui Vigiliu, Pelagiu rămâne apokrisiarh. în această calitate, călătoreşte în Palestina, iar Ia reîntoarcere, împreună cu patriarhul Mennas, îl determină pe împăratul Justinian să promulge un edict de condamnare a origenismului. Când papa Vigiliu a fost chemat Ia Constantinopol în problema 'Celor trei capitole', Pelagiu ţine locul acestuia în calitate de arhidia-con. Aceasta a fost perioada în care Roma a fost atacată şi cucerită de către regele got Totila (546). Deşi Pelagiu a încercat să oprească, prin intervenţie directă, cucerirea Romei, Totila cucereşte cetatea. Pelagiu însuşi îl primeşte pe regele biruitor în catedrala Sf. Petru, izbutind să-1 convingă pe acesta să oprească atrocităţile îndreptate împotriva cetăţenilor Romei. Este trimis apoi la Constantinopol de către regele Totila pentru a media pacea cu împăratul Justinian. Rămâne la Constantinopol, unde îl susţine pe Vigiliu în refuzul său de a nu iscăli condamnarea celor Trei Capitole şi de a nu participa la sinodul ecumenic de la Constantinopol din 553. în cele din urmă, Vigiliu, condamnat de sinod, cedează în faţa ameninţărilor împăratului. Pelagiu scrie Refutatorium, împotriva hotărârii lui Vigiliu, document înaintat, la cerere, împăratului. Pelagiu este arestat şi întemniţat în d i verse, mănăstiri din jurul Constantinopolului. în această perioadă, el scrie In defensione trium capi-tulorum, document conceput după modelul trimis de Facundus* de Hermiane, în care el îl acuză pe Vigiliu, printre altele, că a trădat memoria papei Leon* I şi sinodul de la Caicedon. în 555, când vestea morţii lui Vigiliu ajunge la Constantinopol, Pelagiu este eliberat din custodie şi, ajungând la înţelegere cu împăratul Justinian, revine Ia Roma, ca succesor al lui Vigiliu. Numirea lui a cauzat mari nelinişti în Biserica de Apus. Cu toate acestea, el a fost hirotonit şi înscăunat în 556. Cu ocazia înscăunării, Pelagiu face o mărturisire de credinţă în care afirmă explicit adeziunea sa faţă de primele patru sinoade ecumenice, în special faţă de Caicedon, menţionând sub jurământ că nu a intenţionat să-i cauzeze vreun rău lui Vigiliu. Cu toate acestea, el nu a izbutit să evite producerea unei schisme în sânul Bisericii apusene, cauzate de episcopii de Milano şi Istria, care 1-au acuzat că a acceptat condamnare^,, celor Trei Capitole. O parte din corespondenţa sa, mai ales cea cu Sapaudus, vicar papal şi episcop de Arles în Gal ia, abordează mereu aceeaşi problemă a celor Trei Capitole, în încercarea de a-şi dovedi nevinovăţia.
EC, H, p- 55-56; B. Studer, Pelage ler , în DECA, II, p. 1980; S.C. Kessler SJ, Pelagius I. von Rom, în LACL, p. 493. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|