Referat Sesiune de comunicari stiintifice 16aprilie 2008

Lărgirea sferei acțiunii directe în raport cu reglementările comunitare

In ciuda venerabilei lor existenţe, acţiunile directe¹, numite astfel în al doilea deceniu al secolului XIX, de către unul din întemeietorii şcolii exegetice - Alexandre Duranton², reprezintă încă o inepuizabilă sursă de controverse pentru doctrinari.

Considerând-o în termeni cu totul generali, actiunea directă este aceea ce permite unui creditor sa urmarească direct, în nume propriu şi în contul său, un terţ care în principiu, e debitor al debitorului său.
În doctrina română există controverse cu privire la natura juridică a acţiunii directe, unii autori³ considerând-o excepție autentică de la principiul relativităţii efectelor contractului iar alții⁴, excepţie aparentă, deoarece se naște direct din lege și nu din acordul de voință al părților. Alţi autori⁵ evită să se pronunţe, mărginindu-se să enumere opiniile din literatura de specialitate.

Pentru a introduce o acțiune directă, creanţa creditorului trebuie să fie exigibilă, fără a fi necesar să fie și lichidă sau să existe un titlu executor. De asemenea, este necesar ca debitorul principal sa fie el însuși creditor al terțului urmărit. În principiu, nu este necesar ca debitorul să fie neglijent cu propriile afaceri și/sau insolvabil.

Desigur, creditorul acționează în limita drepturilor debitorului său. Este însă relevant faptul că pârâtul va putea să-i opună excepțiile⁶, pe care le-ar fi putut opune propriului sau creditor dar în principiu, nu cele ivite după începerea urmaririi, cum ar fi, de exemplu, o compensație după introducerea acțiunii.

Spre deosebire de acțiunea directă, în cazul actiunii oblice, creditorul suferă concurența celorlalți creditori asupra valorii ce a fost introdusă în patrimoniul debitorului, în ipoteza admiterii acestei acțiuni. Se întelege astfel interesul pe care l-ar avea creditorul de a introduce o acțiune directă împotriva unui terț debitor al debitorului sau, în temeiul căreia valoarea urmarită să treacă din patrimoniul terțului direct în patrimoniul creditorului urmăritor, fără a suporta riscul concursului.

Art. 1856 Noul Cod civil Subantrepriza.

Art. 1807 alin. 1- 3 Locatorul impotriva sublocatarului.

Art. 2023 pct. 6 Noul Cod civil Mandantul contra persoanei substituite de mandatar.

Art. 2226 persoana prejudiciata contra asiguratorului

O asemenea favoare a fost acordată de Codul Napoleon, doar în mod excepţional, pentru trei categorii de creditori.

Doar două din aceste cazuri sunt prevazute și în Codul civil român:

• 
  Actiunea directă a mandantului contra submandatarului sau mandatarului substituit conform art. 1542 alin. final Cod civ. rom. (art. 1994 alin. 2 Cod civ. fr.) ce prevede: ,,în toate cazurile mandantul poate sa intenteze direct acţiunea contra persoanei ce mandatarul şi-a substituit”. În dreptul românesc aceasta acţiune este unilaterală, acordată exclusiv mandantului, pe cînd în dreptul francez, printr-o interpretare pretoriană, excedând limitelor textului, ea este bilateralizată în sensul ca se acordă şi submandatarului împotriva mandantului.
  
• 
  De asemenea, la art. 1488 Cod civ. rom ( art. 1799 Cod civ. fr.) este prevăzut “dreptul zidarilor, lemnarilor și celorlalți lucrători folosiți la clădirea unui edificiu sau la o lucrare dată în intreprindere, de a introduce o acțiune directă împotriva aceluia pentru care a fost facută lucrarea, pentru a obtine plata ce li se datorează, dacă sumele respective nu au fost plătite antreprenorului”. În dreptul francez articolul 12 din Legea⁷ nr. 75-1334 din 31 decembrie 1975 a extins această acţiune în favoarea oricăror subantreprenori, indiferent de specificul activităţii, îndreptată împotriva beneficiarului construcţiei dacă antreprenorul principal nu plăteşte o lună după ce a fost pus în întîrziere, suma datorată în baza contractului de subantrepriză. O copie a notificării de punere în întîrziere trebuie adresată şi beneficiarului final. Aceeași extindere a cîmpului de aplicare al acțiunii directe a avut loc și în dreptul belgian, articolul echivalent - 1798 din Codul civil Belgian fiind modificat printr-o lege din 19 februarie 1990, ce acordă oricărui subcontractant o acțiune directă contra beneficiarului construcției⁸.
  

Orice clauză de renunţare la acţiunea directă va fi considerată nescrisă.

Această acţiune directă subzistă chiar dacă antreprenorul principal este în procedură colectivă sau lichidare voluntară. Totuși Casația franceză⁹ nu consideră Legea nr. 75-1334 o normă de ordine publică¹⁰ în dreptul internaţional privat francez, ceea ce anihilează în cauzele cu element de extraneitate avantajele subantreprenorului reclamant. Problema s-a pus într-o speţă, în care o societate franceză ce era subantreprenor al unei societăţi germane, pe un şantier aflat în Franţa, a introdus o acţiune directă pentru plata preţului lucrărilor, împotriva beneficiarului final – o altă societate franceză, după deschiderea procedurii colective în Germania împotriva antreprenorului principal.

• 
  In dreptul francez, la art. 1753 C. civ. fr. este prevazut si un alt caz. Este vorba de acțiunea directă a proprietarului unui imobil împotriva subchiriasului pentru plata chiriei datorată de acesta chiriasului principal. Acest articol nu a fost însă reprodus în Codul civil român.
  

In afara de aceste actiuni directe tradiţionale doctrina¹¹ foarte recentă califică drept acţiuni directe şi următoarele acţiuni:

- actiunea directa a victimei ce a suferit un prejudiciu împotriva asiguratorului de raspundere civila delictuală în baza art. 42 alin. 2 raportat la art. 54 alin. 2 din legea nr. 136/1995 a asigurărilor, în plus față de acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva celor răspunzători de producerea prejudiciului. Despagubirile sunt datorate de asigurator în limitele contractului de asigurare și potrivit art. 55 alin. 2 nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului, astfel încît victima prejudiciului nu suportă concursul creditorilor acestuia și nici eventuala sa insolvabilitate. Această acțiune a generat practică neunitară fiind recunoscută implicit prin decizia I/2005 a Secțiilor Unite ale ICCJ dată în recurs în interesul legii¹².

O controversă a generat în aceasta materie art. 9, par. 1, alin. b) şi art. 11, par. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului European din 22.12.2000 referitor la competenţa judiciară, la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială¹³. Articolul¹⁴ 9, paragraful 1, alin. a) si b) coroborat cu art. 11¹⁵ prevăd o competenţă teritorială alternativă, asiguratorul de răspundere civilă delictuală putînd fi chemat în judecată la instanţa sediului său social, instanţa unde îşi are domiciliul cocontractantul său sau avînzii săi cauză sau chiar la instanţa de domiciliu a victimei.

În afară de Regulamentul CE nr. 44/2001 statele mai au obligaţia să transpună Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16.05.2000 privind apropierea legislaţiilor din statele membre, referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru accidentele produse de autovehicule¹⁶ prevede în art. 3 intitulat “dreptul la acţiunea directă” următoarele: “fiecare stat membru veghează ca persoanele lezate avute în vedere la art. 1, iar prejudiciul rezultă din accidente în sensul acestei dispoziţii dispune de un drept la acţiune directă împotriva societăţii de asigurări ce acoperă responsabilitatea celui ce a cauzat prejudiciul. ”

În baza art. 234 CE a fost formulată o întrebare preliminară¹⁷ către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene de la Luxemburg de către Bundesgerichtshof (Înalta Curte Federală) într-un litigiu de asigurări cu element de extraneitate. În acest litigiu reclamantul dl. Jack Odenbreit, domiciliat în Germania, victimă a unui accident de maşină survenit în Olanda a chemat în judecată pe asiguratorul celui vinovat de producerea accidentului, FBTO Schadeveryekeringen NV persoană juridică olandeză. Dl. Odenbreit a intentat o acţiune directă împotriva asiguratorului la Amtsgericht-ul Aachen care este jurisdicţia locului său de domiciliu, în baza art. 11, par 2 şi 9, par. 1, alin. b) din Regulamentul 44/2001. Prin sentinţa din 27.04.2005, respectiva instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă datorită necompetenţei generale a instanţelor germane. Dl. Odenbreit a formulat apel contra acestei hotărâri la Oberlandensgericht-ul Köln (Curtea de Apel). Prin hotărârea interlocutorie din 12.09.2005, această instanţă de apel a recunoscut competenţa instanţelor germane relativ la această acţiune în responsabilitate civilă, în baza aceloraşi dispoziţii ale Regulamentului 44/2001.

Bundesgerichtshof a fost, ulterior sesizată de către recurenta-pîrîtă FBTO cu o cerere de recurs împotriva acestei hotărâri interlocutorii, instanță ce a formulat și întrebarea preliminară.

Interpretarea art. 11, par. 2 şi 9 par. 1, alin. b din Regulamentul 44/2001 referitoare la competenţa jurisdicţională privind acţiunile directă introduse de victimă contra asiguratorului fac obiectul unei controverse în doctrina germană. Astfel, după opinia dominantă asemenea acţiuni directe nu ţin de materia asigurărilor în sensul art 8 şi a următoarelor din Regulamentul 44/2001 deoarece dreptul la acţiune al victimei este înţeles în dreptul internaţional privat german ca un drept ce ţine de răspunderea civilă delictuală şi nu de contractul de asigurare. După o astfel de interpretare, art. 9 alin. 1 par b) din acest Regulament nu cuprinde decât litigiile de asigurare în sensul strict al cuvântului, iar noţiunea de beneficiar din textul Regulamentului nu include şi terţul lezat. Acesta nu poate deveni una din părţile principale ale procedurii, datorită art.11 alin. 2 din Regulament. Acestei opinii doctrinare i se opune teza conform căreia, datorită trimiterii la art. 9 din Regulamentul 44/2001 pe care o conţine art. 11, par. 2, tribunalul locului unde terţul lezat îşi are domiciliul, poate fi investit cu acţiunile directe intentate de acest terţ împotriva asiguratorului de răspundere civilă delictuală.

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a răspuns întrebării preliminare în sensul că trimiterea pe care art 11 alin 2 din Regulamentul 44/2001 o face la art.9 par. 1 alin. b) trebuie interpretată în sensul că terţul lezat poate intenta o acţiune directă împotriva asiguratorului în faţa tribunalului dintr-un stat membru unde acesta domiciliază, dacă o asemenea acţiune directă este posibilă. Totodată s-a stabilit că natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio influenţă asupra aplicării dispoziţiilor acestui Regulament deoarece aceste reguli de competenţă sunt conţinute în secţiunea III a capitolului 2 din Regulament ce priveşte în general materia asigurărilor şi care este distinctă de cea referitoare la competenţele speciale în materie contractuală şi delictuală aflate în sectiunea a II a aceluiaşi capitol. Singura condiţie este ca, în baza art. 11, par.2, pentru aplicarea acestei reguli de competenţă, acţiunea directă să fie prevăzută în dreptul naţional.
Acțiunea directă a utilizatorului¹⁸ din contractul de leasing contra furnizorului bunului sau bunurilor ce i-au fost date în leasing de către finanțator consacrată de Ordonanța Guvernului nr. 51/1997.

Ca operaţiune financiară tripartită¹⁹ provenită din sistemul de drept anglo-saxon, leasingul creează obligaţii tuturor părţilor implicate şi anume, furnizorului, finanţatorului şi utilizatorului. Obligaţiile derivă pe de o parte, din contractul de vînzare-cumpărare încheiat între furnizor şi societatea de leasing, dar mai ales din contractul de leasing propriu-zis încheiat între societatea de leasing şi utilizator.

În ceea ce priveşte obligaţiile furnizorului, rezultând din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu finanţatorul, acestea vizează, în principal, aspectele privind livrarea şi calitatea bunului obiect al contractului de leasing. Furnizorul are astfel obligaţia să livreze utilizatorului utilajele sau echipamentele contractate, conform specificaţiilor date de utilizator şi să asigure asistenţa tehnică a personalului care va exploata aceste bunuri. De asemenea, el va trebui să asigure piesele de schimb necesare reparaţiilor (sau să achite contravaloarea lor) şi să efectueze reparaţiile echipamentului închiriat, în măsura în care defecţiunile nu sunt din culpa utilizatorului.

Deşi contractul de vânzare-cumpărare se încheie între furnizor şi finanţator, utilizatorul are acţiune directă împotriva furnizorului în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, precum şi service-ul necesar în perioada de garanţie şi post garanţie.

Faţă de contractul de leasing propriu-zis, furnizorul este un terţ. Faptul încheierii unui contract între finanţator şi furnizor, dă naştere unor obligaţii în sarcina acestuia din urmă și în favoarea utilizatorului, reprezentînd totodată o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului²⁰, sub forma contractului în folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul)²¹. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, finanţatorul-stipulant dispune ca cealaltă parte, furnizorul-promitent să pună la dispoziţia utilizatorului - terţ beneficiar, bunul care constituie obiect al contractului şi să asigure acestuia asistenţa tehnică.

O problemă se pune cu privire la dreptul utilizatorului de a-l acţiona direct pe furnizor în legătură cu livrarea bunului, calitatea acestuia, asistenţa tehnică şi service-ul necesar, având în vedere faptul că, pentru utilizator, contractul de vânzare-cumpărare dintre furnizor şi finanţator este un contract la încheierea căruia el nu a participat. Acest drept este stipulat expressis verbis de art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 ceea ce reprezintă un progres față de situația generală a beneficiarului stipulației pentru altul în dreptul pozitiv românesc, dreptul său la acțiunea în executarea obligației împotriva promitentului fiind recunoscut în baza unei communis opinio doctorum²² și a practicii judiciare.

Prin acţiunea formulată de utilizator împotriva furnizorului, credem că se poate executarea în tocmai a obligației inclusiv înlocuirea bunului defect pe cheltuiala furnizorului, se pot solicita daune interese pentru nelivrarea bunului la termen sau pentru neconformitatea (viciile) acestuia, nu și rezilierea contractului de vînzare-cumpărare față de care utilizatorul este terț. Aceasta este soluţia general acceptată, cu rezerva cazului în care utilizatorul a comis o fraudă în drepturile finanţatorului.

Se observă însă, că printre obligaţiile finanţatorului nu se prevede că acesta va trebui să asigure efectiv transmiterea dreptului de folosinţă asupra bunului către utilizator, prin punerea la dispoziţie. Mai mult, la art. 14 alin. (2) din ordonanță, se prevede expres că finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiect al contractului de leasing nu este pus la dispoziţia utilizatorului. Considerăm că această situaţie este net defavorabilă pentru utilizator, întrucât după încheierea contractului de leasing, acesta este obligat să plătească ratele conform prevederilor contractuale, chiar dacă el nu se foloseşte de bun. Este adevărat că în acest caz, utilizatorul are o acţiune directă pentru livrare împotriva furnizorului dar exonerarea de răspundere a finanţatorului pentru livrarea bunului îl pune practic pe utilizator în postura de a nu putea invoca faţă de acesta din urmă, excepţia de neexecutare, dacă a început să efectueze plăţile. Se consideră că, de lege ferenda, ar trebui să se prevadă²³, la art. 9, după lit. c), următoarea obligaţie a finanţatorului: - “să transmită utilizatorului dreptul de folosinţă asupra bunului ce face obiect al contractului de leasing şi să asigure predarea acestuia de către furnizor”. În prezenţa unei astfel de prevederi legale, e de presupus că finanţatorul va depune toate diligenţele pentru ca bunul să intre în posesia utilizatorului, în caz contrar el urmând a răspunde in solidum, alături de furnizor, faţă de utilizator.

Pe de altă parte, trebuie observat că - spre deosebire de dreptul francez²⁴ - reglementarea legală actuală din România nu permite stabilirea unei răspunderi în sarcina finanţatorului în legătură cu punerea la dispoziţie a bunului, acesta fiind exonerat expressis verbis de lege. Credem că legea ar trebui să prezume, printr-o normă supletivă răspunderea solidară a finanţatorului şi furnizorului, pentru nelivrarea de către acesta din urmă a bunului către utilizator.
Acțiunea directă a salariatului temporar împotriva utilizatorului de muncă temporară.

Reglementarea națională contractului de munca temporară a avut în vedere și transpunerea prevederilor Directivei Consiliului Comunitatii Europene 91/383/CEE privind completarea masurilor ce vizeaza promovarea ameliorarii securitatii si sanatatii muncii lucrătorilor ce au un raport de munca pe durata determinată sau un raport de munca temporară²⁵.

Potrivit dispozițiilor Directivei 91/383/CEE, raportul de munca temporară se stabilește între o intreprindere de muncă temporară, care este angajatorul, si lucrător, acesta din urmă fiind pus la dispoziție în scopul de a lucra în beneficiul și sub controlul unei intreprinderi-utilizator.
Din normele în vigoare, Codul muncii (art. 87 – 100) coroborat cu art. 5 alin 4 din Hotărârea Guvernului nr. 938/2004 rezultă că salariatul temporar este persoana care îndeplinește condițiile de angajare prevazute in Legea nr. 53/2003, încadrată la un angajator agent de munca temporară, pus la dispozitie unui utilizator, pe durata solicitată, în vederea îndeplinirii unor anumite sarcini precise și cu caracter temporar.

Art. 95 alin. 5 din Codul muncii prevede că în cazul în care, în termen de 15 zile calendaristice de la data la care obligațiile privind plata salariului și cele privind contributiile și impozitele au devenit scadente și exigibile, iar agentul de muncă temporară nu-și indeplinește obligația de plată, ele vor fi platite de utilizator în baza solicitarii salariatului. Alineatul 6 al aceluiași articol dispune ca utilizatorul care a platit sumele datorate se subrogă în drepturile salariatului temporar impotriva agentului de munca temporara. Atat autorii civiliști²⁶ cît și cei de dreptul muncii recunosc trasaturile acțiunii directe, “caz asemanator celui stipulat de art. 1488 cod civil²⁷.”

Acțiunea directă a beneficiarului final împotriva producătorului pentru pagubele generate de produsele cu defecte de fabricație.

Prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte s-a transpus Directiva nr. 85/374/EEC din 25 iulie 1985 privind răspunderea producătorului²⁸. Deși nu consacră expresis verbis o acțiune directă a consumatorului final împotriva fabricantului, cu ignorarea întregul lanț de distribuitori, articolele 6²⁹ și 9³⁰ și per a contrario art. 11³¹ din această lege, par a admite aceasta deoarece nu limitează sfera persoanelor ce ar putea introduce această acțiune, condițiile cumulative fiind: aceea de a fi prejudiciat de bunul fabricat, de a face dovada defectului și a raportului de cauzalitate dintre defect și pagubă. Deși are o evidentă eroare de tehnică legislativă, datorită neadaptării textului directivei la specificul terminologic și doctrinar românesc în materia răspunderii civile, rezultă cu claritate că:

• 
  un consumator ce deține în mod licit și folosește cu orice titlu un produs fabricat, poate intenta o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva fabricantului acelui bun, dacă un viciu de fabricație îi cauzează un prejudiciu.
  
• 
  folosindu-se expresia “persoana prejudiciată” nu putem exclude din sfera titularilor dreptului la acțiune împotriva fabricantului și unui terț care nu e detentor precar sau proprietar al bunului, independent de dreptul la acțiune pe care acesta deja îl are împotriva păzitorului juridic al bunului conform art. 1000 alin. 1 Cod civil.
  

Așa cum jurisprudența Casației franceze a cunoscut o schimbare majoră printr-o decizie a secțiilor unite³² din 1986, admițîndu-se acțiunea beneficiarului unei construcții contra fabricantului materialelor de construcție, ne putem aștepta ca și instanțele române să admită astfel de acțiuni directe împotriva fabricanților de produse defectuoase în baza legii nr. 240/2004.

1 După cum rezultă din art. 162 a Cutumei din Paris ( a doua redactare) acțiunea directă a proprietarului unui imobil contra sublocatarului este o creatie jurisprudentială a vechiului drept francez din care s-au inspirat redactorii art. 1753 Cod civil francez. Pentru detalii a se vedea Ambroise Colin, Henri Capitant, Cours élementaire de droit civil français, tome II, Librairie Dalloz, Paris, 1921, p.35.

2 Alexandre Duranton cu al său Commentaire du Code Napoléon a fost alături de Désiré Dalloz (1795-1869), Dupin aîné (1783-1865) și Pierre Antoine Berryer (1790-1868) unul dintre pionierii curentului exegetic, predominant în doctrina civilistă franceză din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Duranton a propus textele art. 1753, 1798 şi 1992 din Codul civil francez şi a conceptualizat doctrinar mecanismul acţiunii directe “dans certains cas d’exceptions le créancier peut agir en son nom contre le tiers, débiteur du son debiteur saisi, et son action a le même effet que si elle etait née directement d’un contrat fait entre lui et le tiers saisi”, a se vedea și Ion Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, pag. 53 şi doctrina citată la notele de subsol 3 şi 4.

3 C. Stănescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediția a VIII-a, Editura All-Beck, București, 2002, p. 83, în același sens a se vedea Florin Ciutacu, Cristian Jora, Drept Civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Themis Cart, București, 2003, p. 107.

4 Liviu Pop, Drept Civil Român. Teoria Generală a Obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 2000, p.106-107, pentru aceeași opinie a se vedea și Ion Dogaru, Pompil Drăghici Drept Civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All-Beck, București, 2002, p. 142.

5 Radu Motica si Ernest Lupan, Teoria Generală a Obligațiilor Civile, Editura Lumina Lex, București, 2005, p.107.

6 Jurisprudenţa franceză e împărţită în privinţa opozabilităţii clauzelor contractuale (inserate într-un contract dintre fabricantul de materiale şi antreprenor) proprietarului unui imobil care exercită acţiunea directă contra fabricantului. Astfel clauzele limitative de garanţie invocate de fabricant au fost considerate opozabile proprietarului construcţiei, iar clauza de alegere a instanţei competente nu, a se vedea Philippe Malaurie, Laurent Aynès, Cours de Droit Civil. Les Obligations, tome IV, 7^e édition, Éditions Cujas, Paris, 1996, p. 614.

7 Legea nr. 75-1334 din 31 decembrie 1975 a fost modificată prin Legea nr. 94-475 din 10 iunie 1994 şi a intrat in vigoare la 1 octombrie 1994. Alineatul 4 al articolului 12 din Legea nr. 75-1334 conţine o trimitere expresă la art. 1799 Cod civ. fr.

8 Cour d'arbitrage (Curtea Constituțională a Belgiei) l'arrêt n° 111/2006 du 28 juin 2006, numéros du rôle : 3788 et 3829, publicată pe site-ul http://staatsbladclip.zita.be/moniteur/lois/2006/09/15/loi-2006202916.html

9 Cour de cassation, 3e Chambre civile, 8 novembre 2006 (N° de pourvoi : 05-18.482),

10 Casaţia franceză a avut a se pronunţa asupra lex contractus pentru a determina dacă acţinea directă prevăzută de Legea nr. 75-1334 poate fi admisă. Legea aleasă de părţile contractului de subantrepriză era legea germană, ce nu admite acţiunea directă a subantreprenorului, ceea ce nu este cu nimic contrar ordinii publice în dreptul internaţional privat francez. Astfel, Curtea a decis că " avînd în vedere că atît contractul de antrepriză cît şi cel de subantrepriză erau supuse legii germane alese de părţi, lege ce nu conferă subantreprenorului o acţiune directă ce i-ar fi permis să obţină de la beneficiarul lucrării, plata în tot sau în parte a creanţelor pe care le deţinea împotriva antreprenorului principal, Curtea de apel a decis în mod correct printr-o decizie motivată că legea germană nu este contrară ordinii publice în dreptul internaţional privat francez şi că art. 12 al Legii din 31 decembrie 1975 referitoare la subantrepriză nu e o normă de ordine publică aplicabilă în mod direct situaţiei de fapt în sensul articolului 7-2 din Convenţia de la Roma din 16 iunie 1980 ; astfel că motivul de recurs e nefondat ;"(Civ. 1re, 23 janvier 2007)

11 Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Editura C.H. Beck, București, 2006, p.421-426.

12 Astfel, (1) unele instanţe au considerat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul procesului penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-au invocat prevederile Codului de procedură penală, care nu condiţionează calitatea de parte responsabilă civilmente de existenţa vreuneia dintre culpele delictuale reglementate în art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, ci doar pretind ca persoana chemată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente să răspundă, conform legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului. S-a subliniat în justificarea acestei opinii că răspunderea civilă pentru fapta altuia operează nu numai în cazurile când există o culpă a persoanei chemate să răspundă într-un astfel de caz, ci ea trebuie admisă şi în alte situaţii, stabilite expres de lege, cum este şi aceea la care se referă art. 54 alin. 4 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, când "citarea în proces a asigurătorului este obligatorie". Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în procesul penal, societatea de asigurare ar avea doar calitatea de garant al plăţii despăgubirilor. În acest sens s-a invocat argumentul că societatea de asigurare nu poate fi chemată, aşa cum se prevede prin art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, ci în baza contractului încheiat între ea şi asigurat.

În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că societăţile de asigurare trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi direct asigurătorului de răspundere civilă. Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

13 Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului European din 22.12.2000 publicat în Journal Officiel 2001, L12, p.1.

14 Art. 9, paragraful 1, alin. a) si b) ale Regulamentului nr. 44/2001 prevăd: “asiguratorul cu sediul pe teritoriul unui stat membru poate fi chemat în judecată:

a) în faţa tribunalelor din statul membru unde îşi are sediul sau

b) într-un alt stat membru, în cazul acţiunilor intentate de către titularul de poliţă, asiguratul sau un beneficiar al asigurării, în faţa tribunalului locului unde reclamantul îşi are domiciliul...”

15 Art. 11 din acelaşi Regulament dispune

“1. în materie de asigurare de răspundere [civilă], asiguratorul poate fi deasemeni chemat în judecată în faţa tribunalului sesizat cu acţiunea victimei împotriva asiguratului daca legea naţională permite aceasta;

2. dispoziţiile articolelor 8, 9 şi 10 sunt aplicabile şi în caz de acţiune directă intentată de victimă contra asiguratorului atunci când acţiunea directă este posibilă;

3. dacă legea referitoare la acea acţiune directă prevede chemarea în judecată a titularului de asigurare sau a asiguratului, acelaşi tribunal va fi deasemeni competent în ceea ce îi priveşte.”

16 Directiva 2000/26/CE a modificat Directivele 73/239/CEE şi 88/357/CEE a Consiliului şi a fost modificată de către Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11.05.2005 publicată în Journal Officiel L 149, p. 14.

17 A se vedea FBTO Schadeverzekeringen N.V. vs Jack Odenbreit (C-463/06) cu notă critică de Angelika Fuchs, Gerichtsstand für die Direktklage am Wohnsitz des Verkehrsunfallopfers? (BGH, S. 324 und OLG Köln, S. 325) Praxis des Internationalen Privat - und Verfahrensrechts, 4/2007, pag. 302 și urm.

18 A se vedea art. 12 lit. a din Ordonanta Guvernului nr. 51/1997, privind acțiunea directă a utilizatorului contra furnizorului în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, și service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție

19 Curtea de Apel din Paris a definit într-o decizie din 19 februarie 1978 leasingul “o operațiune financiară, dar care se realizează juridic cu ajutorul contractelor de tip clasic așa cum sunt ele reglementate: e vorba de o locațiune (…), însoțită de o operațiune de finanțare și de o promisiune de vînzare”. A se vedea C.A. Paris 16 ch B.J.C. 79. II, 18934, p 189, cu notă de E.Bey apud Dorin Clocotici, Gheorghe Gheorghiu, Operațiunile de leasing, Editura Lumina Lex, București, 1998, p 23.

20 Cu privire la faptul că mecanismul stipulației pentru altul este folosit pentru a explica raporturile dintre cele trei părți: finanțator, utilizator și furnizor, alături de teoria contractului tripartit și a mandatelor multiple a se vedea Dorin Clocotici, Gheorghe Gheorghiu, op. cit., p. 99-100.

21 Pentru definiția doctrinară a stipulației pentru altul a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediția a VIII-a, Editura All-Beck, București, 2002, p. 77.

22 Liviu Pop, op. cit., p. 115-116, Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., p. 143; Maria Gaiță, Drept civil. Obligații, Editura Institutul European, Iași, 1999, pag. 85-86, Radu Motica, Ernest Lupan, op.cit., p.110.

23 Propunerea este inspirată din prevederile art. 12 alin. 1 lit. a ale Convenţiei UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţional de la Ottawa din 28 mai 1988, conform cărora, dacă bunul nu este livrat sau este livrat cu întârziere, utilizatorul are dreptul să refuze bunul sau să rezilieze contractul de leasing. De asemenea, utilizatorul ar putea invoca în acestă situaţie şi excepţia de neexecutare, avînd dreptul de a reţine ratele de leasing stipulate în contract, până când finanţatorul remediază neexecutarea obligaţiei sale de livrare a echipamentului, conform contractului de furnizare. A se vedea textul Convenției de la Ottawa pe site-ul http://www.unidroit.org/english/conventions/1988leasing/1988leasing-e.htm

24 C.A. Paris 08.01.1973, în JCP 1973 II. În speţă, bunul ce constitue obiect al contractului de leasing, nu fusese livrat de către furnizor, şi, ca urmare, utilizatorul încetase să mai achite ratele de leasing. Finanţatorul a cerut instanţei rezilierea contractului de leasing din vina utilizatorului, însă Curtea de Apel a pronunţat rezilierea din vina finanţatorului, care a fost obligat la restituirea ratelor încasate. Instanţa a motivat că punerea la dispoziţie a bunului de către finanţator este o obligaţie care nu poate fi înlăturată din contractul de leasing.

25 Cadrul normativ comunitar privind munca temporară este completat cu Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată și Directiva nr. 96/71/C.E. pentru plasarea lucratorilor cu ocazia furnizării de servicii, Directiva nr. 96/71/C.E. Reglementarea contractului individual de munca cu munca temporară.

26 Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Editura C.H. Beck, București, 2006, p.425-426.

27 Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, Partea I, în Pandectele române, nr. 4/2003, p. 278.

28 Directiva nr. 85/374/EEC din 25 iulie 1985 a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L210 din 7 august 1985, modificată şi completată prin Directiva nr. 1.999/34/EC a Parlamentului European şi a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L141 din 4 iunie 1999.

29 Articolul 6 prevede: “Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă”.

30 Articolul 9 prevede: “(1) Aplicarea dispoziţiilor prezentei legi nu exclude posibilitatea persoanei vătămate ori prejudiciate de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale ori al altui regim special de răspundere, existent la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Societăţile de asigurări au drept de regres împotriva producătorului, conform legislaţiei în vigoare, pentru sumele plătite persoanelor prejudiciate”.

31 Art. 11 prevede: Dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor, ce decurge din prevederile prezentei legi, se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului, iar acţiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie.

32 Cour de Cassation, Assemblée plénière, Arrêts du 7 février 1986, JCP, 1986.II 20616, note P. Mainvaud “Mais attendu que le maître de l'ouvrage comme le sous-acquéreur, jouit de tous les droits et actions attachés à la chose qui appartenait à son auteur ; qu'il dispose donc à cet effet contre le fabricant d'une action contractuelle directe fondée sur la non-conformité de la chose livrée ; que, dès lors, en relevant que la société P.C.A. avait livré des briques non conformes au contrat, en raison de leur mauvaise fabrication, la Cour d'appel, qui a caractérisé un manquement contractuel dont la S.C.I. Asnières Normandie, maître de l'ouvrage, pouvait lui demander réparation dans le délai de droit commun, a, par ce seul motif, légalement justifié sa décision”.