Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Petroniu de Bologna
- Petru, Apocalipsa Sfântului
- PETRU AL ALEXANDRIEI
- Petru, Evanghelia Iui
- Petru, Faptele lui
Pelagiu II Pelagiu II, episcop de Roma (579-590), îi urmează în scaun lui Benedict I. Este originar din Roma, tatăl său fiind Wini-gild, ceea ce sugerează ideea că a fost de sorginte gotică. Pontificatul său este martorul unor tensiuni politice dintre lom-barzi, care la acea vreme cuceriseră Italia, franci şi bizantini. Acest conflict a dus, în cele din urmă, la înfiinţarea exar-hatului bizantin de Ia Ravenna (584). După aplanarea tensiunilor politice, Pelagiu va încerca să pună capăt tensiunilor apărute în timpul lui Pelagiu I, îfttre episcopii de la Aquileia şi scaunul pontifical, care aveau ca obiect cele Trei Capitole, însă fără succes. Scrisorile sale privind această temă se păstrează. Ele prezintă interes teologic şi istoric, întrucât analizează în detaliu, printre altele, cazul celor trei episcopi condamnaţi: Teodor* de Mopsuestia, Ibas* de Edessa şi Teodoret* de Cyr. Pelagiu a mai protestat împotriva atribuirii titlului de 'patriarh ecumenic', patriarhului loan IV de Constantinopol, refuzând să recunoască actele sinodului pe care loan 1-a ţinut în 587. Acest titlu nu a fost folosit acum pentru prima dată şi este întâlnit ca titlu onorific dat şi altor patriarhi înainte de loan IV. împăratul Justinian s-a adresat patriarhului de Constantinopol în repetate rânduri, numindu-1 'Prea Sfinţitul şi Prea Fericitul arhiepiscop al acestei cetăţi imperiale şi patriarh ecumenic'. Până la această dată, nimeni nu a protestant împotriva acestui mod de adresare, loan Postitorul a folosit acest titlu atunci când s-a ridicat problema jurisdicţiei Constantinopolului asupra Antiohiei. î 80 PELAGIU II PELLEGRINUS PELLEGRINUS PETRONIU DE BOLOGA Plagiu vede însă în acest mod de adresare o pretenţie din partea patriarhului de la Constantinopol de a avea autoritate asupra întregii Biserici creştine. El merge până acolo încât îi interzice lui Grigorie, apocrisiarhul său, să mai aibă vreo relaţie cu Patriarhul constantinopolitan. Scrisoarea în care Pelagiu a protestat împotriva titlului de 'patriarh ecumenic' nu s-a păstrat. Grigorie o menţionează în timpul disputei sale cu loan Postitorul. Pelagiu moare în timpul molimei care a izbucnit la Roma, fiind una din primele victime ale acesteia şi a fost înmormântat în biserica Sf. Petru. Migne, PL 72, 701-760; PLS 2, 1413 şi urm; CPL 1705-1707; MGH Ep 3, p. 448-450; MGH Ep. 2,p. 440 şi urm.; MGH Ep. 2, p. 442-467, ACO 4, 2, p. 105-132; E. Caspar, Geschichte des Papsttums 2, TUbingen, 1933, p. 352-374; O. Bertolini, Roma di fronte a Bisanzio e ai Longobardi, Bologna, 1941, p. 225-300; L. Magi, La sede romana nella corrisponderiza degli imperatori e patriarchi bizantini, Roma, 1972, p. 162-165; J. Richards, The Popes andthe Papacy, London, 1979; J.N.D. Kelly, The Oxford Dictionary of Popes, Oxford, 1986, p. 65; P. Mayvaert, A Letter of Pelagius composed by Gregory the Great: Gregory the Great, ed. by J.C. Caradini, University of Notre Dame, 1995, p. 95-116; J. Barmby, Pelagius (9) II, în Smith-Wace, IV, p. 298-301; A. Di Berardino, Pelage II, în DECA, H, p. 1980-1981; S.C. Kessler, Pelagius U von Rom, în LACL, p. 493-494. Peshitta Peshitta, textul Sf. Scripturi în traducere siriacă, oficial pentru creştinii sirieni. Deşi nu este vorba de cea mai veche traducere în siriacă, ea se bucură de mare cinstire, amintind de vremurile în care Bisericile siriene încă nu se divizaseră. Nu se ştie cine şi când a făcut traducerea Vechiului Testament. Cercetările biblice consideră ca aceasta aparţine unor cercuri evreieşti, cel.puţin în cazul Pentateuhului, în care au fost sesizate legături cu Targumele evreieşti. Cât despre Noul Testament, traducerea acestuia a fost atribuită lui Rabbula*, episcop de Edessa, între 412-435, deşi se crede că Rabbula ar fi avut la îndemână o traducere deja existentă. Dacă acest lucru este adevărat, este posibil ca o astfel de traducere să fi fost încheiată la sfârşitul sec. IV. Cea mai bună ediţie Peshitta: PE. Pusey-G.H. Gwilliam, Oxford, 1901; A.S.Lewis, The Old Syriac Gospels, London, 1910; L. Haefeli, Die Peshitta des Alten Testaments, Alttestamentliche Abhandlungen, XI, Hft. l, 1927 cu bibliografie; A. VâObus, Investi-gations into the Text of the New Testament used by Rabbula of Edessa, Contributions of Baltic University, LIX, Pinneberg, 1947; idem, Researches on the Circulation of the Peshitta in the Middle of the Fifth Century, ibidem, LXIV, 1948; idem, Studies in the History of the Gospel Text in Syriac, CSCO, CXXVIII, 1951, p. 46-60; Cross, Peshitta, ODCC, p. 1067; P. Burns, Peschitta, în LACL, p. 494, cu bibliografie; Urbina, Pa-trologia Syriaca, p. 226 cu bibliografie. Pellegrinus Personaj necunoscut, probabil episcop, care a activat în sec. V sau în prima jumătate a sec. VI, despre care ştim că s-a dedicat studiilor biblice, efectuând o nouă versiune a cărţilor sapienţiale şi probabil şi a altor cărţi biblice, inspirân-du-se din Ieronim*. El a revizuit canonul lui Priscilian* privind scrierile pauline. în sec. XX s-a acreditat ideea că el ar fi realizat o versiune latină completă a Sf. Scripturi, însă fără certitudine. T. Ayuso Marazuela, La Vetus Latina Hispana, l, Madrid, 1953, p. 520-522; B. Fischer, Algunas observaciones sobre el Petilian Petilian, episcop donatist de Constantina sau Cirta (395-412), adversar al lui Augustin*. Jurist de formaţie, Petilian devine donatist şi este numit episcop împotriva voinţei sale. în perioada lui Augustin, el devine reprezentantul cel mai de seamă al Bisericii donatiste. în jurul anului 400/1, el adresează preoţilor donatişti o encliclică, Epistola ad preş-byteros, în care susţine, cu diverse argumente, că adevărata Biserică creştină din Africa de Nord era cea donatistă. Augustin primeşte această scrisoare în timpul unei vizite Ia Cirta şi îi răspunde în primele două cărţi: Contra Litteras Peti-liani. La rândul lui, Petilian îi adresează de această dată lui Augustin o scrisoare personală, Ad Augustinum, în care îl acuză că nu a încetat niciodată de a fi A maniheu. In replică, Augustin scrie încă două cărţi: Contra Litteras Petiliani. Disputa ia amploare, iar în 410 Petilian scrie De unico baptismo, în care apăra practica donatistă a rebotezării celor care deveneau membri ai Bisericii donatiste. Augustin îi răspunde şi de această dată în tratatul De unico baptismo contra Peti-lianum. La întrunirea de la Cartagina din anul următor, 411, Petilian apare ca apărător neobosit şi deosebit de subtil al do-natismului. Documentele întrunirii menţionează că el a luat cuvântul nu mai puţin de o sută cincizeci de ori. în cele din urmă, cauza donatismului a fost înfrântă. După proscrierea donatismului, Petilian a fost depus din treaptă, deşi el se va strădui s4 adune un grup de adepţi rămaşi fideli, care vor ţine un sinod episcopal în Numidia. Cauza donatismului rămâne însă închisă. După 415, nu se mai ştie nimic de Petilian. Lucrările sale nu s-au păstrat decât fragmentar în scrierile lui Augustin. * O încercare de reconstituire a lucrărilor lui Petilian la Monceaux, V p. 311-318. Scrierile lui Augustin împotriva lui Petilian: Petsching, CSEL 52, p. 3-227; S. Lancel, Actes de la con-ference de Carthage en 411, SCh., 194, I, Paris, 1972, p. 221-238; H.W. Phillott, Petilianus, în Smith-Wace, IV, p. 323-326; W.H.C. Frend, Petillien, în DECA, H, p. 2008; W. Geerlings, Petilianus, în LACL, p. 494. Petroniu de Bologna Petroniu de Bologna, după mărturiile fui Eucherius* de Lyon şi Ghenadie*, Petroniu a fost episcop de Bologna între 431/2 şi 450. Ghenadie îi atribuie două scrieri: Vitapatrum monachorum Aegypti şi Tractatus de ordinatione episcopi. Cercetările ulterioare au dus la concluzia că aceste lucrări nu îi aparţin, în schimb, de la el au rămas, după cum opinează G. Morin, două predici, una în cinstea Sf. Zeno: Sermo Petronii Episcopi Vero-nensis in Natale Sancti Zenonis, şi a doua, pe care a ţinut-o cu ocazia aniversării numirii sale în scaunul de episcop: Item sermo cuius supra in die ordnatio-nis vel natale episcopi. CPL 210 şi urm.; G. Morin, RBen 14, 1897, p. 3-8 şi PLS 3, 141-143; Eucherius de Lyon, în Migne, PL 50, 719; Ghenadie în Migne, PL 58, 1082 şi urm.; F. Lanzoni, Petronio di Bologna, Bologna, 1948; C. Truzzi, Zeno, Gaudenzio e Cromazio, Brescia, 1985, p. 95-97; F. D, Petronius (2), în Smith-Wace, IV, p. 328-329; Cross, Petronius, în ODCC, p. 1076-1077; B. Studer, Petronius de Bologne, în DECA, II, p. 2009; B. DOmler, Petronius von Bologna, în LACL, p. 494-495 şi bibliografie scurtă.
IPETRU, SF., PETRU, SF., PETRU, APOCALIPSA SFÂNTULUI
Petru, Sf., Sfântul Petru, unu! din cei doisprezece apostoli, fratele apostolului Andrei. Informaţiile pe care le avem despre Sf. Petru sunt furnizate în special de Evanghelii,. Faptele Apostolilor, Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel şi tradiţia bisericească. Petru a fost de origine din Bethsaida, localitate în apropierea Lacului Tiberiadei. Locul chemării lui Petru la apostolat este prezentat de loan Evanghelistul ca fiind Betania, când fratele său, Andrei, cel dintâi chemat, l-a prezentat Mântuitorului, în timp ce Evangheliile sinoptice afirmă că a fost Gali-leea. Această discordanţă poate fi rezolvată în sensul că Petru 1-ar fi întâlnit pe Mântuitorul mai întâi pe valea Iordanului şi apoi în Galileea, când a avut loc chemarea lui finală la apostolat, cu ocazia pescuirii minunate. Numele lui Petru a fost Simon. La acceptarea lui ca apostol, el primeşte numele de Chifa, echivalentul lui Petru în aramaică, ceea ce înseamnă 'piatră'. Asemenea fratelui său, el a fost pescar. Când şi-a început activitatea publică, Petru era deja căsătorit şi se mutase la Capernaum, unde trăia împreună cu soacra sa. Nicăieri nu se face menţiune în legătură cu soţia sa, deşi din Epistola întâia către Corinteni 9, 5, se poate deduce că el şi-a luat soţia în călătoriile sale misionare. Textele canonice nu ne spun dacă Petru a avut sau nu copii, doar Faptele apocrife ale lui Petru vorbesc despre fiica sa. în răstimpul activităţii de pe pământ a Mântuitorului, Petru a fost de faţă în toate ocaziile, când doar un grup restrâns dintre ucenici au fost admişi (Matei 9, 18-26; 17, 1-8; 26, 37). Adeseori, el devine purtătorul de cuvânt al celorlalţi apostoli. Deşi privilegiul prioritar de a fi descoperit că lisus este Mesia îi revine Sf. Apostol Andrei (loan 1,41), Petru este cel care afirmă cu mai multă tărie acest lucru, fapt pentru care Mântuitorul îl evidenţiază (Matei 16, 13-20). Cu toate acestea, el este cel care fluctuează în credinţa sa în Hristos, de la afirmare şi până la negare sau lepădare de El. Petru este între primii ucenici care au sosit la mormântul Mântuitorului, după ce femeile anunţă învierea Sa, iar după înălţarea la Cer, se erijează, fără a fi ales de cineva, în conducător al apostolilor, îşi exercită rolul de conducător în numirea celui care îl înlocuia pe Iuda (Fapte l, 15-22); vorbeşte la Pogorîrea Duhului Sfânt (Fapte 2, 14-41); este unul din cei dintâi apostoli care săvârşeşte o minune în numele lui lisus (Fapte 3, 1-10); îi condamnă pe Anania şi Safira; săvârşeşte multe minuni; îl primeşte pe Cornetius în Biserică (Fapte 10, 1-11, 18), ceea ce a fost intepretat ca un prim gest de deschidere a învăţăturii creştine către neamuri, deşi în disputa cu Sf. Apostol Pavel este cel care susţine cererile iudeo-creştinilor privind observarea practicilor impuse de Lege (Galateni 2, 11-21); iese în evidentă cu ocazia sinodului apostolilor de la Ierusalim (Fapte 15, 7-11). întrucât Sf. Pavel menţionează
prejurătoare, întrucât despre el se spune că a fost episcop al acestei cetăţi timp de 20 de ani, înainte de a ajunge la Roma. El ajunge la Roma în timpul celei de a doua captivităţi a Sf. Apostol Pavel, sau cel mai devreme după revenirea acestuia din Spania şi înainte de a face călătoria de rămas bun în Asia Mică şi Macedonia. Aici, la Roma, s-a săvârşit prin moarte martirică, alături de Sf. Pavel, în timpul persecuţiei neroniene. Legenda episcopatului Sf. Petru la Roma, timp de 25 de ani, aparţine sec. al III-lea. De altfel, Sf. Irineu (Adv. haer. III. 3.2 şi 3.3) spune clar că 'cea mai mare, cea mai veche şi cunoscută de toţi, întemeiată de cei doi preamăriţi apostoli Petru şi Pavel' este Biserica Romei, iar 'după întemeierea şi zidirea Bisericii, fericiţii apostoli au înmânat slujirea episcopatului lui Linus*, ceea ce înseamnă că cei doi apostoli au condus împreună soarta Bisericii din Roma, întemeiată de ei, şi tot împreună au numit un prim episcop, pe Linus, înainte ca ei să fi suferit moartea martirică. Sf. Petru a fost răstignit cu capul în jos, după propria lui dorinţă, şi a fost înmormântat, potrivit mărturiei preotului roman Caius, slujitor în timpul episcopatului lui Zefirin (199-217), pe dealul Vatican. Descoperirile arheologice de sub Basilica Sf. Petru au confirmat tradiţia. Pe lângă cele opt cuvântări păstrate în Faptele Apostolilor (l, 15-24; 2, 14-41; 3, 12-26; 4, 8-21; 5, 29-42; 10,34-48; II, 4-17; 5, 5-11), de la Sf. Petru au rămas două epistole care îi poartă numele: I şi II Petru. Prima epistolă a fost scrisă din Babilon (anul 63-64), iar a doua, de la Roma (anul 67). Cele două epistole au un ton unitar, abordând, pe de o parte, teme pastoral-morale, şi teme dogmatice de prim rang, cu implicaţii serioase pentru învăţătura hristologică, trinitară, soterio- logică şi eshatologică a Bisericii creştine, pe de altă parte. FJ. Foakes Jackson, Peter, the Prince of Apos (Ies, 1927; U. Holzmeister, Vita S. Petri Apostoli, Paris, 1936; O. Cullmann, Peter, Disciple, Apostle, Martyr. An Historical and Theological Study, a doua ediţie revizuită, Philadelphia, 1962 (vezi şi originalul în germană, Ziirich, 1952); A. Schlatter, Petrus und Paulus nach dem ersten Petrusbrief, 1937; J. Munck, Petrus und Paulus in der Offenbarung Johannis, Copenhaga, 1950; K. Heussi, Die romische Petrustradition in kri-tischer Sicht, Tubingen, 1955; loan Mircea, Epistola I a Sf. Apostol Petru, Introducere şi comentariu, în Glasul Bisericii, XXXII, m.' 9-10/1973; Idem, Epistola II Petru, Introducere şi comentariu, în Glasul Bisericii, XXXIV, 9-10/1975; idem, Petru, în idem, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti; 1995, p. 393-394; H. Chadwick,' The Early Church, Penguin Books,, retip.j 1974, p. 18, 162; J.J. Castelot, Peter, Apostle, St., în EC, 11, p. 200-205; Cross, Peter, St., în ODCC, 1067-1068; J.M, Hutchinson, Concordia Apostolorum. Chris-tian Propaganda at Rome in Fourth and Fifth Centuries. A Study in Early Christian Iconography and Iconology, London, 1982; U. Fasola, Petru e Paolo a Roma, Roma, 1980; V. Saxer şi U. Brocolli, Pierre, în DEC A, II, p. 2029-2034, cu bibliografie; G. Rowekamp, Petrus-Literatur, în LACL, p.495-498, cu bibliografie.
Apocalipsa Sf. Petru este unul din cele mai interesante documente care tratează teme apocaliptice, datând din sec. II. In timpul săpăturilor din cimitirul de la al-Hawawis, întreprinse de S. Grebaut în 1886/7, în necropola de la Akhmin, au fost descoperite, în mormântul unui călugăr creştin, o serie de foi de pergament, conţinând, pe lângă Cartea Iui Enoch şi Evanghelia lui Petru*, o versiu- PETRU, APOCALIPSA SFÂNTULUI PETRU, EVANGHELIA LUI PETRU, EVANGHELIA LUI
ne în limba greacă a Apocalipsei lui Petru. Textul a fost recunoscut datorita fragmentelor care s-au păstrat Ia Clement* de Alexandria, în Eclogae pro-pheticae (41, 2). încă din 1910 era cunoscută traducerea în etiopiana a acestui text, într-o formă uşor modificată. Har-nack a divizat textul grec al Apocalipsei petrine în 34 de versete. Valoarea acestui document nu trebuie subestimată. Petru a fost unul din martorii învierii Mântuitorului, în acest text, Clement, discipolul iui Petru, joacă un rol important, în descrierea raiului şi iadului, autorul textului foloseşte din abundenţă idei orientale care şi-au pus amprenta pe literatura apocaliptică iudaică, şi din religiile de mistere. Râul de foc este un element prezent în Egiptul antic. Prezenţa lui Marcu, un alt ucenic al lui Petru, face posibilă legarea tradiţiei apocaliptice petrine de Egipt. Apocalipsa descrie modul în care Domnul a binevoit să arate Apostolilor săi vederea fraţilor şi a modului în care aceştia au fost răsplătiţi în lumea de dincolo. Clement şi Fragmentul Muratori* susţin că este un text scriptu-ristic, iar Sozomen (sec. V) menţionează că era încă citit în vremea sa, în Vinerea Mare, în unele biserici din Palestina. O. von Gebhardt, Dos Evangelium und die Apokalypse des Petrus, 1893; M.R. James, The Apocryphal New Testament, 1924, p. 507-510; Idem, The Rediscovery of the Apocalypse of Peter, în The Church Quarterly Review, LXXX, 1915, p. 1-37; A. Harnack, Bruchstiicke des Evangeliums und der Apokalypse des Petrus, TU, 9, 1893; idem, Die Petrusapokalypse in der abend-lândischen Kirche, TU, 9, 1895; Th. Zahn, Grundriss der Geschichte des neutesta-mentlichen Kanons, 1904, p. 24; Barden-hewer, I, p. 610-615; Altaner-Stuiber, 1980, p. 141 şi urm.; C. Detlef G. Milller, Apocalypse of Peter, în W. Schneemelcher (ed), New Testament Apocrypha, voi. II: Writings Relating to the Apostles; Apocalypses and Related Subjects, James Clarke & Co Ltd, 1992, p. 620-638 traducere în engleză şi bibliografie G. ROwekamp, Petru-Literatur, în LACL, p. 495-498 în special p. 497-498.
Evanghelia lui Petru este un text evanghelic apocrif atribuit lui Petru, frecvent menţionat în literatura creştină a primelor veacuri. Eusebiu* menţionează de două ori acest document, subliniind că nu face parte din scrierile recunoscute de Biserică, fără însă a da detalii despre conţinutul lui. Ieronim* şi Decretum Ge-lasianum* fac referire doar la cele afirmate de Eusebiu. Unul din cele mai vechi manuscrise, care conţine parţial acest text, este cel descoperit la Akhmim în Egypt, în 1886/7. Serapion*. episcop de Antiohia (aprox. 190), spune că această Evanghelie era folosită la Rhossus. Origen*, chiar dacă nu a avut în mână Evanghelia după Petru, menţionează existenţa ei când spune că unii oameni afirmă că fraţii Domnului sunt din prima căsătorie a lui losif (Acest lucru este explicit afirmat în Protoevanghelia lui la-cov 9, 2). Cercetările ulterioare descoperirii manuscrisului de la Akhmim relevă folosirea acesteia de la Justin* şi până la Afraat* în secolul IV. Conţinutul evangheliei este an t i iuda ic, iar din punct de vedere teologic, conţine tendinţe do-cetice clare. Cât priveşte locul şi data scrierii, se pare că a fost Siria, pe la mijlocul sec. II. Critica biblică a scos în evidenţă faptul că în textul evanghelic petrin se regăsesc citate din evangheliile canonice. O. von Gebhardt, Dos Evangelium und die Apokalypse des Petrus. Die neuentdeckten Bruchstiicke nach einer Photographie der Handschrift zu Gizeh in Lichtdruck heraus-gegeben, 1893; H.B. Swete, The Apocryphal
Faptele lui Petru, este vorba de un document apocrif scris în limba greacă, între anii 120-200, cu probabilitate în Asia Mică. Documentul s-a păstrat în întregime în traducere latină, Ms. Vercelli. în Martiriul lui Petru este relatat şi incidentul Quo vadis? şi descrierea modului în care Sf. Petru a fost martirizat. Există anumite nuanţe docetice în text, acestea fiind puse pe seama capacităţii teologice limitate a autorului şi nicidecum pentru că ar fi fost redactat şi folosit de cercuri neortodoxe (Cross). Faptele lui Petru s-au bucurat de o largă circulaţie, dovadă traducerile existente în coptă, siriacă, armeană, arabă, etiopiana şi slavonă. L. Vouaux, Leş Actes de Pierre. Introduction, Textes, Traduction et Commentaire, Paris, 1922; C. Schmidt, Die al ten Petrusakten, TU, 24. l, 1903, p. 3-7 (text coptic); A. Baumstark, Die Petrus- und Paulusakten in der literarischen Oberlieferung der dyrischen Kirche, 1902; G. Stuhlfauth, Die apokryphen Petrusgeschichten in der alt-christlichenKiMst,\9l5\ W. Schneemelcher, în Schneemeldhen Ne\v Testament Apo-
Petru al Alexandriei (m. 311), conducător al Şcolii catehetice şi episcop în Alexandria (300). La episcopat îi urmează lui Theonas. Cel de al doilea edict de persecuţie al lui Diocleţian, care poruncea arestarea tuturor clericilor (martie 303), îl determină să fugă din Alexandria, în timpul absenţei sale, protia tronului episcopal din Alexandria este uzurpată de episcopul Meletie* de Lycopolis din Thebaida, sub motiv că acesta a fost abandonat de către titular din frică. La revenirea sa, Petru îl depune pe uzurpator printr-un sinod ţinut în Alexandria (305 sau 306), sub acuza că a săvârşii: mai multe crime şi că a adus jertfe zeilor. Ca retaliere, Meletie se rupe de Biserică» provocând o schismă, cunoscută sub denumirea de schisma meletiană, care a dăinuit mai multe secole. Ereticul Arie* a găsit sprijinitori în rândul adepţilor lui Meletie. Petru va fi decapitat în timpul persecuţiei lui Maximin Daia, în anul 311. Actele martiriului, redactate la o dată târzie, s-au păstrat în limbile greacă, latină, siriacă şi coptă. Petru a fost un antiorigenist convins. Poate din această pricină Eusebiu* de Cezareea nu menţionează operele sale care, din nefericire, s-au păstrat fragmentar în actele unor sinoade ecumenice şi în scrierile lui Atanasie* şi Leonţiu* de Bizanţ. Principala sa lucrare, Didascalia sau învăţătura, a fost o expunere sistematică a doctrinei creştine, cuprinzând patru cărţi, păstrate separat (Coman): Despre Dumnezeire; Despre venirea Mântuitorului nostru; Despre suflet şi PETRU AL ALEXANDRIEI PETRU DE APAMEA PETRU DE APAMEA PETRU DIACONUL Despre înviere. La acestea se adaugă lucrarea Despre pocăinţă., numită şi Epistolă canonică; Despre Paşti şi Către alexandrini, despre Meletie. Din fragmentele rămase nu se poate reconstitui întreaga gândire a lui Petru. Cu toate acestea, reţinem acurateţea şi ortodoxia învăţăturii sale, ceea ce a determinat preluarea de pasaje din opera sa scrise în actele sinodului ecumenic de la Efes (431). Migne, PG 18, 449-552; Patrologia Orien-talis l, 383-400; 3, 353-361; M. J. Routh, Reliquae sacrae, ed. a 2-a, 4, 21-82; W. E. Crum, Texts attributed to Peter of Alexandria, edited and translated, JThSt,4, 1902/3, 387-397; L.B. Radford, Three Teachers of Alexandria: Theognostus, Pierius and Peter, Cambridge, 1908; W. Bienert, Neve Fragmente des Dionysius und des Petrus von Alexandrien aus Cod. Vatop., 236, Kliro-nomia, 5, 1973, 308-314; Cross, Peter of Alexandria, art în ODCC, p. 1070; W. Bright, Petru of Alexandria, art. în Smith-Wace, IV, p. 331-334; Bardenhewer, II, p. 239-247; Quasten, Patrology, II, p. 113-1 î 8, cu bibliografie; I. G. Coman, II, p. 433-438; M. Simonetti, Pierre d'Alexandrie, în DECA, II, p. 2035-2036; T. Bohm, Petrus L von Alexandrien, în LACL, p. 498-499. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|